ACTH
ACTH s. n. (Farm.) Hormon al anterohipofizei, care stimulează funcția cortexului suprarenal. [cit.: acetehaș] – Abr. din engl. A[dreno]C[ortico]T[rophic]H[ormone].

ACTH-ul
ACTH s. n. (Farm.) Hormon al anterohipofizei, care stimulează funcția cortexului suprarenal. [cit.: acetehaș] – Abr. din engl. A[dreno]C[ortico]T[rophic]H[ormone].

ACTH-ului
ACTH s. n. (Farm.) Hormon al anterohipofizei, care stimulează funcția cortexului suprarenal. [cit.: acetehaș] – Abr. din engl. A[dreno]C[ortico]T[rophic]H[ormone].

Academus
Academus, erou grec care le-a ajutat dioscurilor Castor și Pollux s-o găsească pe sora lor Helena, ascunsă în Attica de către Theseus. De la el își trăgea numele vestita Academie ateniană.

Acamante
Acamante = Acamas.

Acamas
Acamas 1. Fiul lui Theseus și al Phaedrei. A participat la războiul troian, fiind trimis în solie împreună cu Diomedes s-o ceară pe Helena de la troieni. Ulterior, ascuns în pîntecele calului de lemn, pe care-l născocise Odysseus, Acamas a luat parte la cucerirea cetății. 2. Fiul lui Antenor și unul dintre cei mai viteji troieni, doborît în luptă de către Meriones. 3. Erou trac, ucis în războiul troian de către Aiax, fiul lui Telamon.

Acarnan
Acarnan, unul dintre epigoni, fiul lui Alemaeon și al lui Callirrhoë. Era socotit întemeietorul Acarnaniei.

Acast
Acast = Acastus.

Acastus
Acastus, fiul lui Pelias, regele din Iolcus, și unul dintre argonauți. A luat parte la vînătoarea mistrețului din Calydon. După ce Pelias a fost ucis de propriile lui fiice la îndemnul Medeei, Acastus s-a urcat pe tronul tatălui său. În timpul jocurilor funebre organizate în amintirea acestuia, soția lui Acastus, Hippolyte (sau Astydamia), s-a îndrăgostit de Peleus, pe care a încercat să-l seducă. Respinsă de erou și ca să se răzbune, Hippolyte l-a învinuit ulterior, pe nedrept, în fața soțului ei că ar fi vrut s-o violeze. Pretextînd o vînătoare, Acastus l-a dus pe Peleus pe muntele Pelion și l-a părăsit acolo în timp ce dormea, pradă fiarelor sălbatice. Salvat de centaurul Chiron, Peleus s-a întors în cetate și, drept răzbunare, i-a ucis pe Acastus și pe soția acestuia.

Acca Larentia
Acca La(u)rentia, nevasta păstorului Faustulus și doica lui Romulus și Remus, pe care i-a crescut alături de ceilalți doisprezece copii ai ei. Romanii o cinsteau ca pe o divinitate.

Aceste
Aceste = Acestes.

Acestes
Acestes, rege mitic al Siciliei, născut din zeul apei Crimisus și din troiana Aegesta (sau Segesta). Era considerat întemeietorul orașului Segesta. L-a găzduit pe Aeneas la sosirea lui în Sicilia și l-a ajutat să-și înmormînteze părintele pe muntele Eryx.

Achaemenides
Ach(a)emenides, unul dintre însoțitorii lui Odysseus, abandonat de către erou, cînd acesta a părăsit în grabă Insula Ciclopilor. Trăind ascuns, Achaemenides a reușit să scape teafăr pînă cînd, mai tîrziu, a fost salvat de către Aeneas.

Achates
Achates, unul dintre tovarășii credincioși ai lui Aeneas, care l-a însoțit pe erou în peregrinările lui, spre Italia.

Acheloides
Acheloides, denumire dată sirenelor, considerate fiicele lui Achelous.

Achelous
Achelous 1. Cel mai mare rîu al Greciei, situat în Aetolia. Izvora din munții Pindului și se vărsa în Marea Ionică. 2. Zeul apei cu același nume. Era fiul lui Oceanus și al lui Tethys și cel mai mare dintre alți trei mii de frați-rîuri. Era de asemenea, considerat părintele sirenelor. Achelous a intrat în ciclul lui Heracles: metamorfozîndu-se în taur, a luptat cu eroul pentru mîna Deianirei, fiica lui Oeneus. A fost însă învins de Heracles, care i-a rupt, în luptă, un corn. După unele versiuni, acest corn a fost transformat mai tîrziu de către naiade în Cornul Abundenței. Tot de figura lui Achelous este legată și existența insulelor Echinade, situate în Marea Ionică. Legenda spune că patru nimfe aduceau sacrificii zeilor pe malul rîului Achelous. Uitînd să-l invoce și pe zeul rîului, acesta, mînios, le-a metamorfozat în insule.

Achemenides
Ach(a)emenides, unul dintre însoțitorii lui Odysseus, abandonat de către erou, cînd acesta a părăsit în grabă Insula Ciclopilor. Trăind ascuns, Achaemenides a reușit să scape teafăr pînă cînd, mai tîrziu, a fost salvat de către Aeneas.

Acheron
Acheron 1. Unul dintre fluviile Infernului, cu ape tulburi și noroioase. Peste el, Charon trecea în luntrea lui, de cealaltă parte, sufletele morților, care ajungeau astfel în împărăția subpămînteană. 2. Nume purtat de mai multe ape curgătoare din Grecia și din Italia.

Acheronul
Acheron 1. Unul dintre fluviile Infernului, cu ape tulburi și noroioase. Peste el, Charon trecea în luntrea lui, de cealaltă parte, sufletele morților, care ajungeau astfel în împărăția subpămînteană. 2. Nume purtat de mai multe ape curgătoare din Grecia și din Italia.

Acheronului
Acheron 1. Unul dintre fluviile Infernului, cu ape tulburi și noroioase. Peste el, Charon trecea în luntrea lui, de cealaltă parte, sufletele morților, care ajungeau astfel în împărăția subpămînteană. 2. Nume purtat de mai multe ape curgătoare din Grecia și din Italia.

Achilles
Achilles (sau Achilleus), celebru erou grec (cunoscut din Iliada), care a participat la războiul troian. Era fiul zeiței Thetis și al muritorului Peleus. Atunci cînd s-a născut, Achilles a fost cufundat în întregime de către mama sa în apele Styxului, pentru a deveni invulnerabil. I-a rămas afară doar călcîiul de care-l ținea Thetis. Copil fiind, el a fost încredințat centaurului Chiron, care l-a crescut pe muntele Pelion. Ulterior pentru a-l împiedica să participe la războiul troian – unde știa că-și va găsi moartea, așa cum îi prorocise Calchas, și încercînd să zădărnicească împlinirea destinului – Thetis și-a trimis fiul la curtea lui Lycomedes, regele dolopilor, care l-a ținut ascuns, deghizat în veșminte femeiești, printre fiicele lui. Una dintre ele, Deidamia, i-a născut lui Achilles un fiu, pe Neoptolemus (sau Pyrrhus). Între timp însă grecii pregăteau războiul împotriva Troiei. La chemarea lui Odysseus, Achilles se alătură armatelor grecești, în fruntea mirmidonilor. La despărțire, o dată cu plecarea flotei din Aulis, Thetis îi dăruiește lui Achilles armele divine făurite de Hephaestus și caii lui Poseidon. În luptele care se desfășoară sub zidurile cetății, vitejia, curajul și îndrăzneala lui Achilles devin legendare. Așa se scurg nouă ani. Într-al zecelea, certîndu-se cu Agamemnon din pricina unei sclave – Briseis, care-i fusese luată de către cel dintîi – Achilles refuză să mai lupte și se retrage în cortul său. În absența lui, grecii suferă o serie de înfrîngeri. La toate rugămințile lor și la insistențele lui Agamemnon, Achilles rămîne neînduplecat. Numai moartea bunului său prieten Patroclus îl determină să reintre în luptă. Săvîrșește cu acest prilej adevărate minuni de vitejie și, ocrotit de scutul făurit de Hephaestus, seamănă groaza printre dușmani. Achilles îl ucide alături de mulți alții și pe Hector, cel mai viteaz dintre fiii lui Priamus, și-i tîrăște cadavrul, legat de carul său, prin pulbere în jurul cetății. Cu greu obține îndureratul Priamus trupul lipsit de viață al fiului său. Printre multele victime ale lui Achilles se numără Penthesilea, regina amazoanelor, care venise în ajutorul troienilor, apoi Memnon, fiul Aurorei. În cele din urmă însă eroul moare și el, ucis la rîndul lui de o săgeată otrăvită, cu care Paris, fratele lui Hector, l-a ochit, ajutat de Apollo, în călcîiul rămas vulnerabil. Aiax și Odysseus au reușit să-i aducă trupul în tabăra grecilor, care l-au înmormîntat cu mare cinste pe malul mării.

Achilles
Pelides, denumire purtată de Achilles și de Neoptolemus, în calitatea lor de urmași direcți ai lui Peleus.

Achilleus
Achilles (sau Achilleus), celebru erou grec (cunoscut din Iliada), care a participat la războiul troian. Era fiul zeiței Thetis și al muritorului Peleus. Atunci cînd s-a născut, Achilles a fost cufundat în întregime de către mama sa în apele Styxului, pentru a deveni invulnerabil. I-a rămas afară doar călcîiul de care-l ținea Thetis. Copil fiind, el a fost încredințat centaurului Chiron, care l-a crescut pe muntele Pelion. Ulterior pentru a-l împiedica să participe la războiul troian – unde știa că-și va găsi moartea, așa cum îi prorocise Calchas, și încercînd să zădărnicească împlinirea destinului – Thetis și-a trimis fiul la curtea lui Lycomedes, regele dolopilor, care l-a ținut ascuns, deghizat în veșminte femeiești, printre fiicele lui. Una dintre ele, Deidamia, i-a născut lui Achilles un fiu, pe Neoptolemus (sau Pyrrhus). Între timp însă grecii pregăteau războiul împotriva Troiei. La chemarea lui Odysseus, Achilles se alătură armatelor grecești, în fruntea mirmidonilor. La despărțire, o dată cu plecarea flotei din Aulis, Thetis îi dăruiește lui Achilles armele divine făurite de Hephaestus și caii lui Poseidon. În luptele care se desfășoară sub zidurile cetății, vitejia, curajul și îndrăzneala lui Achilles devin legendare. Așa se scurg nouă ani. Într-al zecelea, certîndu-se cu Agamemnon din pricina unei sclave – Briseis, care-i fusese luată de către cel dintîi – Achilles refuză să mai lupte și se retrage în cortul său. În absența lui, grecii suferă o serie de înfrîngeri. La toate rugămințile lor și la insistențele lui Agamemnon, Achilles rămîne neînduplecat. Numai moartea bunului său prieten Patroclus îl determină să reintre în luptă. Săvîrșește cu acest prilej adevărate minuni de vitejie și, ocrotit de scutul făurit de Hephaestus, seamănă groaza printre dușmani. Achilles îl ucide alături de mulți alții și pe Hector, cel mai viteaz dintre fiii lui Priamus, și-i tîrăște cadavrul, legat de carul său, prin pulbere în jurul cetății. Cu greu obține îndureratul Priamus trupul lipsit de viață al fiului său. Printre multele victime ale lui Achilles se numără Penthesilea, regina amazoanelor, care venise în ajutorul troienilor, apoi Memnon, fiul Aurorei. În cele din urmă însă eroul moare și el, ucis la rîndul lui de o săgeată otrăvită, cu care Paris, fratele lui Hector, l-a ochit, ajutat de Apollo, în călcîiul rămas vulnerabil. Aiax și Odysseus au reușit să-i aducă trupul în tabăra grecilor, care l-au înmormîntat cu mare cinste pe malul mării.

Achillides
Achillides, denumire purtată de Pyrrhus, fiul lui Achilles.

Acidalia
Acidalia, denumire dată Aphroditei după o fîntînă cu același nume, situată în Boeotia și care-i era consacrată.

Acis
Acis, tînăr păstor din Sicilia, fiul lui Faunus și al nimfei Symaethis. Iubit de Galatea, Acis trezește gelozia ciclopului Polyphemus, care-l ucide, strivindu-l sub o stîncă. Nefericitul tînăr e metamorfozat de Galatea într-un rîu ce-i poartă numele și care izvorăște din muntele Aetna.

Acmonides
Acmonides, unul dintre ciclopii făurari care lucrau în fierăria lui Hephaestus.

Acoetes
Acoetes, unul dintre pirații tirenieni care l-au răpit pe Dionysus, vrînd să-l vîndă ca sclav. Luîndu-i apărarea, Acoetes a fost cruțat de către zeu, spre deosebire de tovarășii lui, care au fost metamorfozați ulterior de Dionysus în rechini (v. și Dionysus).

Acontius
Acontius, tînăr din insula Ceos care, sosind la Delos la sărbătorile date în cinstea zeiței Artemis, s-a îndrăgostit de Cydippe, fiica unui nobil atenian. Pentru a cîștiga dragostea tinerei, pe care a urmărit-o pînă în templul lui Artemis, Acontius a recurs la un șiretlic: el i-a aruncat fetei un măr pe care stătea scris: „Jur pe templul lui Artemis să mă căsătoresc cu Acontius”. Citind cu glas tare ceea ce era scris pe măr, Cydippe a rostit în fața altarului zeiței cuvintele care constituiau de fapt un jurămînt. Reîntorcîndu-se la Athenae, unde tatăl ei dorea s-o mărite cu alt bărbat, Cydippe a căzut bolnavă: era la mijloc mîna zeiței, care o pedepsea în felul acesta pentru sperjur. În cele din urmă, consultînd oracolul, tatăl fetei a aflat de jurămîntul făcut de fiica lui și a consimțit să-i dea lui Acontius mîna Cydippei.

Aconţiu
Aconțiu = Acontius.

Aconțiu
Aconțiu = Acontius.

Acrisiu
Acrisiu = Acrisius.

Acrisius
Acrisius, rege al Argosului și fiu al lui Abas. De teama unui oracol care-i prezisese că va fi ucis de către unul dintre urmașii săi, Acrisius și-a zăvorît unica fiică, pe Danaë, într-un turn înalt. Îndrăgostindu-se de frumusețea tinerei fete, Zeus reușește totuși să pătrundă pînă la ea transformîndu-se în ploaie de aur. Din unirea lor se naște un băiat, Perseus. Pentru a zădărnici prezicerea oracolului, Acrisius o închide pe Danaë împreună cu Perseus într-un cufăr și le dă drumul pe mare. Salvați de la înec, după ani de zile în care timp Perseus crescuse, cei doi se reîntorc în Argos să-l vadă pe Acrisius. În cadrul unor întreceri care au loc în Thessalia și la care participă și Perseus, discul lansat de el îl lovește din greșeală pe Acrisius, ucigîndu-l pe loc. În felul acesta oracolul se împlinește (v. și Perseus).

Acron
Acron, regele din Caenina, ucis de către Romulus în luptă dreaptă, după răpirea sabinelor.

Acronte
Acronte = Acron.

Actaeon
Actaeon, vînător vestit, fiul lui Aristaeus și al Autonoëi. Odată, pe cînd se afla în pădure la vînătoare, a zărit-o pe Artemis care se îmbăia în apa unui rîu, împreună cu nimfele ei. Mînioasă, zeița l-a transformat în cerb. Sub această înfățișare, nefericitul vînător a fost sfîșiat de către proprii săi cîini pe muntele Cithaeron.

Actaeus
Actaeus, cel mai vechi rege al Atticei.

Acteon
Acteon = Actaeon.

Acteu
Acteu = Actaeus.

ac
AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir, care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr. ◊ Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Piesă sub formă de ac (1) la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. Acul de seringă. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens). – Lat. acus.

acacia
ACÁCIA s. f. v. acacie.

acacia
ACÁCIE, acacii, s. f. Nume dat arborilor sau arbuștilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivați ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor și pentru extragerea gumei arabice (Acacia). [Var: acácia s. f.] – Din lat., fr. acacia.

acacie
ACÁCIE, acacii, s. f. Nume dat arborilor sau arbuștilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivați ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor și pentru extragerea gumei arabice (Acacia). [Var: acácia s. f.] – Din lat., fr. acacia.

acaciei
ACÁCIA s. f. v. acacie.

acaciei
ACÁCIE, acacii, s. f. Nume dat arborilor sau arbuștilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivați ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor și pentru extragerea gumei arabice (Acacia). [Var: acácia s. f.] – Din lat., fr. acacia.

acacii
ACÁCIA s. f. v. acacie.

acacii
ACÁCIE, acacii, s. f. Nume dat arborilor sau arbuștilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivați ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor și pentru extragerea gumei arabice (Acacia). [Var: acácia s. f.] – Din lat., fr. acacia.

acaciile
ACÁCIA s. f. v. acacie.

acaciile
ACÁCIE, acacii, s. f. Nume dat arborilor sau arbuștilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivați ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor și pentru extragerea gumei arabice (Acacia). [Var: acácia s. f.] – Din lat., fr. acacia.

acaciilor
ACÁCIA s. f. v. acacie.

acaciilor
ACÁCIE, acacii, s. f. Nume dat arborilor sau arbuștilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivați ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor și pentru extragerea gumei arabice (Acacia). [Var: acácia s. f.] – Din lat., fr. acacia.

acacio
ACÁCIA s. f. v. acacie.

acacio
ACÁCIE, acacii, s. f. Nume dat arborilor sau arbuștilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivați ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor și pentru extragerea gumei arabice (Acacia). [Var: acácia s. f.] – Din lat., fr. acacia.

acadea
ACADEÁ, acadele, s. f. Bomboană preparată din zahăr topit. – Din tc. akede.

acadeaua
ACADEÁ, acadele, s. f. Bomboană preparată din zahăr topit. – Din tc. akede.

acadele
ACADEÁ, acadele, s. f. Bomboană preparată din zahăr topit. – Din tc. akede.

acadelei
ACADEÁ, acadele, s. f. Bomboană preparată din zahăr topit. – Din tc. akede.

acadelele
ACADEÁ, acadele, s. f. Bomboană preparată din zahăr topit. – Din tc. akede.

acadelelor
ACADEÁ, acadele, s. f. Bomboană preparată din zahăr topit. – Din tc. akede.

academia
ACADEMÍE, academii, s. f. 1. Societate de învățați, de literați, de artiști etc. creată pentru dezvoltarea științelor și a artelor; înaltă instituție culturală care reunește pe cei mai de seamă savanți și artiști. 2. Școală de învățământ superior. [Acc. și: (după lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.

academic
ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care ține de academie, privitor la academie. ◊ Titlu academic = diplomă obținută într-o școală de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convențional. ◊ Stil academic = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de școală de artă academică (1); stil sobru, corect, științific, convențional și rece. – Din fr. académique, lat. academicus.

academica
ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care ține de academie, privitor la academie. ◊ Titlu academic = diplomă obținută într-o școală de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convențional. ◊ Stil academic = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de școală de artă academică (1); stil sobru, corect, științific, convențional și rece. – Din fr. académique, lat. academicus.

academice
ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care ține de academie, privitor la academie. ◊ Titlu academic = diplomă obținută într-o școală de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convențional. ◊ Stil academic = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de școală de artă academică (1); stil sobru, corect, științific, convențional și rece. – Din fr. académique, lat. academicus.

academicei
ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care ține de academie, privitor la academie. ◊ Titlu academic = diplomă obținută într-o școală de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convențional. ◊ Stil academic = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de școală de artă academică (1); stil sobru, corect, științific, convențional și rece. – Din fr. académique, lat. academicus.

academicele
ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care ține de academie, privitor la academie. ◊ Titlu academic = diplomă obținută într-o școală de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convențional. ◊ Stil academic = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de școală de artă academică (1); stil sobru, corect, științific, convențional și rece. – Din fr. académique, lat. academicus.

academicelor
ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care ține de academie, privitor la academie. ◊ Titlu academic = diplomă obținută într-o școală de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convențional. ◊ Stil academic = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de școală de artă academică (1); stil sobru, corect, științific, convențional și rece. – Din fr. académique, lat. academicus.

academici
ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care ține de academie, privitor la academie. ◊ Titlu academic = diplomă obținută într-o școală de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convențional. ◊ Stil academic = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de școală de artă academică (1); stil sobru, corect, științific, convențional și rece. – Din fr. académique, lat. academicus.

academician
ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s. m. și f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.

academicianul
ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s. m. și f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.

academicianului
ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s. m. și f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.

academiciană
ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s. m. și f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.

academiciene
ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s. m. și f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.

academicienei
ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s. m. și f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.

academicienele
ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s. m. și f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.

academicienelor
ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s. m. și f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.

academicieni
ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s. m. și f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.

academicienii
ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s. m. și f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.

academicienilor
ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s. m. și f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.

academicii
ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care ține de academie, privitor la academie. ◊ Titlu academic = diplomă obținută într-o școală de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convențional. ◊ Stil academic = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de școală de artă academică (1); stil sobru, corect, științific, convențional și rece. – Din fr. académique, lat. academicus.

academicilor
ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care ține de academie, privitor la academie. ◊ Titlu academic = diplomă obținută într-o școală de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convențional. ◊ Stil academic = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de școală de artă academică (1); stil sobru, corect, științific, convențional și rece. – Din fr. académique, lat. academicus.

academicul
ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care ține de academie, privitor la academie. ◊ Titlu academic = diplomă obținută într-o școală de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convențional. ◊ Stil academic = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de școală de artă academică (1); stil sobru, corect, științific, convențional și rece. – Din fr. académique, lat. academicus.

academicului
ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care ține de academie, privitor la academie. ◊ Titlu academic = diplomă obținută într-o școală de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convențional. ◊ Stil academic = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de școală de artă academică (1); stil sobru, corect, științific, convențional și rece. – Din fr. académique, lat. academicus.

academie
ACADEMÍE, academii, s. f. 1. Societate de învățați, de literați, de artiști etc. creată pentru dezvoltarea științelor și a artelor; înaltă instituție culturală care reunește pe cei mai de seamă savanți și artiști. 2. Școală de învățământ superior. [Acc. și: (după lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.

academiei
ACADEMÍE, academii, s. f. 1. Societate de învățați, de literați, de artiști etc. creată pentru dezvoltarea științelor și a artelor; înaltă instituție culturală care reunește pe cei mai de seamă savanți și artiști. 2. Școală de învățământ superior. [Acc. și: (după lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.

academii
ACADEMÍE, academii, s. f. 1. Societate de învățați, de literați, de artiști etc. creată pentru dezvoltarea științelor și a artelor; înaltă instituție culturală care reunește pe cei mai de seamă savanți și artiști. 2. Școală de învățământ superior. [Acc. și: (după lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.

academiile
ACADEMÍE, academii, s. f. 1. Societate de învățați, de literați, de artiști etc. creată pentru dezvoltarea științelor și a artelor; înaltă instituție culturală care reunește pe cei mai de seamă savanți și artiști. 2. Școală de învățământ superior. [Acc. și: (după lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.

academiilor
ACADEMÍE, academii, s. f. 1. Societate de învățați, de literați, de artiști etc. creată pentru dezvoltarea științelor și a artelor; înaltă instituție culturală care reunește pe cei mai de seamă savanți și artiști. 2. Școală de învățământ superior. [Acc. și: (după lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.

academio
ACADEMÍE, academii, s. f. 1. Societate de învățați, de literați, de artiști etc. creată pentru dezvoltarea științelor și a artelor; înaltă instituție culturală care reunește pe cei mai de seamă savanți și artiști. 2. Școală de învățământ superior. [Acc. și: (după lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.

academism
ACADEMÍSM s. n. 1. Atitudine estetică promovând imitația necondiționată a creațiilor artei antice și ale Renașterii. ♦ Trăsătură caracteristică oricărei arte care cultivă un ideal de frumusețe canonică, convențională, manieristă. 2. Fel de a se comporta academic (2), rigid, rece. – Din fr. académisme.

academismul
ACADEMÍSM s. n. 1. Atitudine estetică promovând imitația necondiționată a creațiilor artei antice și ale Renașterii. ♦ Trăsătură caracteristică oricărei arte care cultivă un ideal de frumusețe canonică, convențională, manieristă. 2. Fel de a se comporta academic (2), rigid, rece. – Din fr. académisme.

academismului
ACADEMÍSM s. n. 1. Atitudine estetică promovând imitația necondiționată a creațiilor artei antice și ale Renașterii. ♦ Trăsătură caracteristică oricărei arte care cultivă un ideal de frumusețe canonică, convențională, manieristă. 2. Fel de a se comporta academic (2), rigid, rece. – Din fr. académisme.

academus
Academus, erou grec care le-a ajutat dioscurilor Castor și Pollux s-o găsească pe sora lor Helena, ascunsă în Attica de către Theseus. De la el își trăgea numele vestita Academie ateniană.

acadian
ACADIÁN, -Ă, acadieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. A doua perioadă a cambrianului. 2. Adj. Care aparține acadianului (1), privitor la acadian. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.

acadianul
ACADIÁN, -Ă, acadieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. A doua perioadă a cambrianului. 2. Adj. Care aparține acadianului (1), privitor la acadian. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.

acadianului
ACADIÁN, -Ă, acadieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. A doua perioadă a cambrianului. 2. Adj. Care aparține acadianului (1), privitor la acadian. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.

acadiană
ACADIÁN, -Ă, acadieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. A doua perioadă a cambrianului. 2. Adj. Care aparține acadianului (1), privitor la acadian. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.

acadiene
ACADIÁN, -Ă, acadieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. A doua perioadă a cambrianului. 2. Adj. Care aparține acadianului (1), privitor la acadian. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.

acadienei
ACADIÁN, -Ă, acadieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. A doua perioadă a cambrianului. 2. Adj. Care aparține acadianului (1), privitor la acadian. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.

acadienele
ACADIÁN, -Ă, acadieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. A doua perioadă a cambrianului. 2. Adj. Care aparține acadianului (1), privitor la acadian. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.

acadienelor
ACADIÁN, -Ă, acadieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. A doua perioadă a cambrianului. 2. Adj. Care aparține acadianului (1), privitor la acadian. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.

acadieni
ACADIÁN, -Ă, acadieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. A doua perioadă a cambrianului. 2. Adj. Care aparține acadianului (1), privitor la acadian. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.

acadienii
ACADIÁN, -Ă, acadieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. A doua perioadă a cambrianului. 2. Adj. Care aparține acadianului (1), privitor la acadian. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.

acadienilor
ACADIÁN, -Ă, acadieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. A doua perioadă a cambrianului. 2. Adj. Care aparține acadianului (1), privitor la acadian. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.

acaju
ACAJÚ, acaju, s. m., adj. invar. s. n. 1. S. m. Arbore din regiunea tropicală a Americii, al cărui lemn, de culoare roșiatică, este întrebuințat la confecționarea mobilelor de lux; mahon (Swietinia mahagoni). ♦ Lemnul acestui arbore. 2. Adj. invar. De culoare maro-roșcat, ca a lemnului de acaju (1). 3. S. n. Culoare acaju (2). – Din fr. acajou.

acajuul
ACAJÚ, acaju, s. m., adj. invar. s. n. 1. S. m. Arbore din regiunea tropicală a Americii, al cărui lemn, de culoare roșiatică, este întrebuințat la confecționarea mobilelor de lux; mahon (Swietinia mahagoni). ♦ Lemnul acestui arbore. 2. Adj. invar. De culoare maro-roșcat, ca a lemnului de acaju (1). 3. S. n. Culoare acaju (2). – Din fr. acajou.

acajuule
ACAJÚ, acaju, s. m., adj. invar. s. n. 1. S. m. Arbore din regiunea tropicală a Americii, al cărui lemn, de culoare roșiatică, este întrebuințat la confecționarea mobilelor de lux; mahon (Swietinia mahagoni). ♦ Lemnul acestui arbore. 2. Adj. invar. De culoare maro-roșcat, ca a lemnului de acaju (1). 3. S. n. Culoare acaju (2). – Din fr. acajou.

acajuului
ACAJÚ, acaju, s. m., adj. invar. s. n. 1. S. m. Arbore din regiunea tropicală a Americii, al cărui lemn, de culoare roșiatică, este întrebuințat la confecționarea mobilelor de lux; mahon (Swietinia mahagoni). ♦ Lemnul acestui arbore. 2. Adj. invar. De culoare maro-roșcat, ca a lemnului de acaju (1). 3. S. n. Culoare acaju (2). – Din fr. acajou.

acalmia
ACALMÍE s. f. Potolire sau încetare temporară a mișcării vântului sau valurilor. ♦ Fig. Răstimp de liniște în cadrul sau după o perioadă frământată. – Din fr. accalmie.

acalmie
ACALMÍE s. f. Potolire sau încetare temporară a mișcării vântului sau valurilor. ♦ Fig. Răstimp de liniște în cadrul sau după o perioadă frământată. – Din fr. accalmie.

acalmiei
ACALMÍE s. f. Potolire sau încetare temporară a mișcării vântului sau valurilor. ♦ Fig. Răstimp de liniște în cadrul sau după o perioadă frământată. – Din fr. accalmie.

acalmii
ACALMÍE s. f. Potolire sau încetare temporară a mișcării vântului sau valurilor. ♦ Fig. Răstimp de liniște în cadrul sau după o perioadă frământată. – Din fr. accalmie.

acalmio
ACALMÍE s. f. Potolire sau încetare temporară a mișcării vântului sau valurilor. ♦ Fig. Răstimp de liniște în cadrul sau după o perioadă frământată. – Din fr. accalmie.

acamante
Acamante = Acamas.

acamas
Acamas 1. Fiul lui Theseus și al Phaedrei. A participat la războiul troian, fiind trimis în solie împreună cu Diomedes s-o ceară pe Helena de la troieni. Ulterior, ascuns în pîntecele calului de lemn, pe care-l născocise Odysseus, Acamas a luat parte la cucerirea cetății. 2. Fiul lui Antenor și unul dintre cei mai viteji troieni, doborît în luptă de către Meriones. 3. Erou trac, ucis în războiul troian de către Aiax, fiul lui Telamon.

acana
ACANÁ adv. v. hacana.

acana
HACANÁ adv. (Arg.; la comparativ) Mai la o parte, în lături. [Var.: acaná adv.] – Din țig. hacana.

acant
ACÁNT s. m. v. acantă.

acant
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acanta
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acantacee
ACANTACÉE, acantacee s. f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate răspândite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse, flori dispuse în raceme și fructe capsule, al cărei tip este acanta; (și la sg.) plantă din această familie. – Din fr. acanthacées.

acantaceea
ACANTACÉE, acantacee s. f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate răspândite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse, flori dispuse în raceme și fructe capsule, al cărei tip este acanta; (și la sg.) plantă din această familie. – Din fr. acanthacées.

acantaceei
ACANTACÉE, acantacee s. f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate răspândite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse, flori dispuse în raceme și fructe capsule, al cărei tip este acanta; (și la sg.) plantă din această familie. – Din fr. acanthacées.

acantaceele
ACANTACÉE, acantacee s. f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate răspândite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse, flori dispuse în raceme și fructe capsule, al cărei tip este acanta; (și la sg.) plantă din această familie. – Din fr. acanthacées.

acantaceelor
ACANTACÉE, acantacee s. f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate răspândite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse, flori dispuse în raceme și fructe capsule, al cărei tip este acanta; (și la sg.) plantă din această familie. – Din fr. acanthacées.

acantaceeo
ACANTACÉE, acantacee s. f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate răspândite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse, flori dispuse în raceme și fructe capsule, al cărei tip este acanta; (și la sg.) plantă din această familie. – Din fr. acanthacées.

acante
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acantei
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acantele
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acantelor
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acanto
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acantocefal
ACANTOCEFÁL, acantocefali, s. m. (La pl.) Clasă de viermi paraziți nematelminți, cu o trompă retractilă înconjurată de cârlige de apărare; (și la sg.) vierme din această clasă (Acanthocephala). – Din fr. acanthocéphale.

acantocefali
ACANTOCEFÁL, acantocefali, s. m. (La pl.) Clasă de viermi paraziți nematelminți, cu o trompă retractilă înconjurată de cârlige de apărare; (și la sg.) vierme din această clasă (Acanthocephala). – Din fr. acanthocéphale.

acantocefalii
ACANTOCEFÁL, acantocefali, s. m. (La pl.) Clasă de viermi paraziți nematelminți, cu o trompă retractilă înconjurată de cârlige de apărare; (și la sg.) vierme din această clasă (Acanthocephala). – Din fr. acanthocéphale.

acantocefalilor
ACANTOCEFÁL, acantocefali, s. m. (La pl.) Clasă de viermi paraziți nematelminți, cu o trompă retractilă înconjurată de cârlige de apărare; (și la sg.) vierme din această clasă (Acanthocephala). – Din fr. acanthocéphale.

acantocefalul
ACANTOCEFÁL, acantocefali, s. m. (La pl.) Clasă de viermi paraziți nematelminți, cu o trompă retractilă înconjurată de cârlige de apărare; (și la sg.) vierme din această clasă (Acanthocephala). – Din fr. acanthocéphale.

acantocefalului
ACANTOCEFÁL, acantocefali, s. m. (La pl.) Clasă de viermi paraziți nematelminți, cu o trompă retractilă înconjurată de cârlige de apărare; (și la sg.) vierme din această clasă (Acanthocephala). – Din fr. acanthocéphale.

acantoza
ACANTÓZĂ, acantoze, s. f. Boală de piele caracterizată prin prezența unor pete pigmentate, îngroșate pe diferite părți ale corpului. – Din fr. acanthose.

acantoze
ACANTÓZĂ, acantoze, s. f. Boală de piele caracterizată prin prezența unor pete pigmentate, îngroșate pe diferite părți ale corpului. – Din fr. acanthose.

acantozei
ACANTÓZĂ, acantoze, s. f. Boală de piele caracterizată prin prezența unor pete pigmentate, îngroșate pe diferite părți ale corpului. – Din fr. acanthose.

acantozele
ACANTÓZĂ, acantoze, s. f. Boală de piele caracterizată prin prezența unor pete pigmentate, îngroșate pe diferite părți ale corpului. – Din fr. acanthose.

acantozelor
ACANTÓZĂ, acantoze, s. f. Boală de piele caracterizată prin prezența unor pete pigmentate, îngroșate pe diferite părți ale corpului. – Din fr. acanthose.

acantozo
ACANTÓZĂ, acantoze, s. f. Boală de piele caracterizată prin prezența unor pete pigmentate, îngroșate pe diferite părți ale corpului. – Din fr. acanthose.

acantoză
ACANTÓZĂ, acantoze, s. f. Boală de piele caracterizată prin prezența unor pete pigmentate, îngroșate pe diferite părți ale corpului. – Din fr. acanthose.

acantul
ACÁNT s. m. v. acantă.

acantul
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acantului
ACÁNT s. m. v. acantă.

acantului
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acantă
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acanţi
ACÁNT s. m. v. acantă.

acanţi
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acanţii
ACÁNT s. m. v. acantă.

acanţii
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acanţilor
ACÁNT s. m. v. acantă.

acanţilor
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acanți
ACÁNT s. m. v. acantă.

acanți
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acanții
ACÁNT s. m. v. acantă.

acanții
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acanților
ACÁNT s. m. v. acantă.

acanților
ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

acapara
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparai
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparam
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparare
ACAPARÁRE, acaparări, s. f. Acțiunea de a acapara. – V. acapara.

acaparare
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acapararea
ACAPARÁRE, acaparări, s. f. Acțiunea de a acapara. – V. acapara.

acaparareo
ACAPARÁRE, acaparări, s. f. Acțiunea de a acapara. – V. acapara.

acaparară
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acapararăm
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acapararăţi
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acapararăți
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparase
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparasem
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparaseră
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparaserăm
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparaserăţi
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparaserăți
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparaseşi
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparaseţi
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparaseși
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparaseți
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparat
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparatoare
ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acaparează. – Acapara + suf. -tor.

acaparatoarea
ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acaparează. – Acapara + suf. -tor.

acaparatoarei
ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acaparează. – Acapara + suf. -tor.

acaparatoarele
ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acaparează. – Acapara + suf. -tor.

acaparatoarelor
ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acaparează. – Acapara + suf. -tor.

acaparator
ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acaparează. – Acapara + suf. -tor.

acaparatori
ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acaparează. – Acapara + suf. -tor.

acaparatorii
ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acaparează. – Acapara + suf. -tor.

acaparatorilor
ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acaparează. – Acapara + suf. -tor.

acaparatorul
ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acaparează. – Acapara + suf. -tor.

acaparatorului
ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acaparează. – Acapara + suf. -tor.

acaparau
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparaşi
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparaţi
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparași
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparați
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparează
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparez
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acapareze
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparezi
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparând
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acapară
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

acaparări
ACAPARÁRE, acaparări, s. f. Acțiunea de a acapara. – V. acapara.

acaparării
ACAPARÁRE, acaparări, s. f. Acțiunea de a acapara. – V. acapara.

acaparările
ACAPARÁRE, acaparări, s. f. Acțiunea de a acapara. – V. acapara.

acaparărilor
ACAPARÁRE, acaparări, s. f. Acțiunea de a acapara. – V. acapara.

acappella
A CAPPÉLLA¹ loc. adj., loc. adv. (Despre muzică sau despre o formație corală) Fără acompaniament instrumental. – Loc. it.

acar
ACÁR, acari, s. m. Muncitor feroviar care manipulează dispozitivele de acționare a acelor de macaz și asigură întreținerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.

acaret
ACARÉT, acareturi, s. n. 1. Construcție auxiliară care ține de o gospodărie. 2. (La pl.) Unelte de gospodărie, mai ales agricole. – Din tc. akaret.

acaretul
ACARÉT, acareturi, s. n. 1. Construcție auxiliară care ține de o gospodărie. 2. (La pl.) Unelte de gospodărie, mai ales agricole. – Din tc. akaret.

acaretului
ACARÉT, acareturi, s. n. 1. Construcție auxiliară care ține de o gospodărie. 2. (La pl.) Unelte de gospodărie, mai ales agricole. – Din tc. akaret.

acareturi
ACARÉT, acareturi, s. n. 1. Construcție auxiliară care ține de o gospodărie. 2. (La pl.) Unelte de gospodărie, mai ales agricole. – Din tc. akaret.

acareturile
ACARÉT, acareturi, s. n. 1. Construcție auxiliară care ține de o gospodărie. 2. (La pl.) Unelte de gospodărie, mai ales agricole. – Din tc. akaret.

acareturilor
ACARÉT, acareturi, s. n. 1. Construcție auxiliară care ține de o gospodărie. 2. (La pl.) Unelte de gospodărie, mai ales agricole. – Din tc. akaret.

acari
ACÁR, acari, s. m. Muncitor feroviar care manipulează dispozitivele de acționare a acelor de macaz și asigură întreținerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.

acarian
ACARIÁN, acarieni, s. m. (La pl.) Arahnide mici, cu capul, toracele și abdomenul de obicei nediferențiate, unele dintre ele fiind purtătoare de germeni ai unor maladii grave; (și la sg.) exemplar din acest ordin. [Pr.: -ri-an] – Din fr. acarien.

acarianul
ACARIÁN, acarieni, s. m. (La pl.) Arahnide mici, cu capul, toracele și abdomenul de obicei nediferențiate, unele dintre ele fiind purtătoare de germeni ai unor maladii grave; (și la sg.) exemplar din acest ordin. [Pr.: -ri-an] – Din fr. acarien.

acarianului
ACARIÁN, acarieni, s. m. (La pl.) Arahnide mici, cu capul, toracele și abdomenul de obicei nediferențiate, unele dintre ele fiind purtătoare de germeni ai unor maladii grave; (și la sg.) exemplar din acest ordin. [Pr.: -ri-an] – Din fr. acarien.

acaricid
ACARICÍD, acaricide, s. n., adj. (Substanță) care omoară acarienii. – Din fr. acaricide.

acaricida
ACARICÍD, acaricide, s. n., adj. (Substanță) care omoară acarienii. – Din fr. acaricide.

acaricide
ACARICÍD, acaricide, s. n., adj. (Substanță) care omoară acarienii. – Din fr. acaricide.

acaricidei
ACARICÍD, acaricide, s. n., adj. (Substanță) care omoară acarienii. – Din fr. acaricide.

acaricidele
ACARICÍD, acaricide, s. n., adj. (Substanță) care omoară acarienii. – Din fr. acaricide.

acaricidelor
ACARICÍD, acaricide, s. n., adj. (Substanță) care omoară acarienii. – Din fr. acaricide.

acaricidul
ACARICÍD, acaricide, s. n., adj. (Substanță) care omoară acarienii. – Din fr. acaricide.

acaricidului
ACARICÍD, acaricide, s. n., adj. (Substanță) care omoară acarienii. – Din fr. acaricide.

acaricizi
ACARICÍD, acaricide, s. n., adj. (Substanță) care omoară acarienii. – Din fr. acaricide.

acaricizii
ACARICÍD, acaricide, s. n., adj. (Substanță) care omoară acarienii. – Din fr. acaricide.

acaricizilor
ACARICÍD, acaricide, s. n., adj. (Substanță) care omoară acarienii. – Din fr. acaricide.

acarieni
ACARIÁN, acarieni, s. m. (La pl.) Arahnide mici, cu capul, toracele și abdomenul de obicei nediferențiate, unele dintre ele fiind purtătoare de germeni ai unor maladii grave; (și la sg.) exemplar din acest ordin. [Pr.: -ri-an] – Din fr. acarien.

acarienii
ACARIÁN, acarieni, s. m. (La pl.) Arahnide mici, cu capul, toracele și abdomenul de obicei nediferențiate, unele dintre ele fiind purtătoare de germeni ai unor maladii grave; (și la sg.) exemplar din acest ordin. [Pr.: -ri-an] – Din fr. acarien.

acarienilor
ACARIÁN, acarieni, s. m. (La pl.) Arahnide mici, cu capul, toracele și abdomenul de obicei nediferențiate, unele dintre ele fiind purtătoare de germeni ai unor maladii grave; (și la sg.) exemplar din acest ordin. [Pr.: -ri-an] – Din fr. acarien.

acarii
ACÁR, acari, s. m. Muncitor feroviar care manipulează dispozitivele de acționare a acelor de macaz și asigură întreținerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.

acarilor
ACÁR, acari, s. m. Muncitor feroviar care manipulează dispozitivele de acționare a acelor de macaz și asigură întreținerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.

acarinata
ACARINÁTĂ, acarinate, s. f. (La pl.) Ordin de păsări alergătoare cu sternul lipsit de carenă și cu aripi reduse; (și la sg.) pasăre care face parte din această clasă; ratite. – Din lat. acarinatus.

acarinate
ACARINÁTĂ, acarinate, s. f. (La pl.) Ordin de păsări alergătoare cu sternul lipsit de carenă și cu aripi reduse; (și la sg.) pasăre care face parte din această clasă; ratite. – Din lat. acarinatus.

acarinatei
ACARINÁTĂ, acarinate, s. f. (La pl.) Ordin de păsări alergătoare cu sternul lipsit de carenă și cu aripi reduse; (și la sg.) pasăre care face parte din această clasă; ratite. – Din lat. acarinatus.

acarinatele
ACARINÁTĂ, acarinate, s. f. (La pl.) Ordin de păsări alergătoare cu sternul lipsit de carenă și cu aripi reduse; (și la sg.) pasăre care face parte din această clasă; ratite. – Din lat. acarinatus.

acarinatelor
ACARINÁTĂ, acarinate, s. f. (La pl.) Ordin de păsări alergătoare cu sternul lipsit de carenă și cu aripi reduse; (și la sg.) pasăre care face parte din această clasă; ratite. – Din lat. acarinatus.

acarinato
ACARINÁTĂ, acarinate, s. f. (La pl.) Ordin de păsări alergătoare cu sternul lipsit de carenă și cu aripi reduse; (și la sg.) pasăre care face parte din această clasă; ratite. – Din lat. acarinatus.

acarinată
ACARINÁTĂ, acarinate, s. f. (La pl.) Ordin de păsări alergătoare cu sternul lipsit de carenă și cu aripi reduse; (și la sg.) pasăre care face parte din această clasă; ratite. – Din lat. acarinatus.

acarioza
ACARIÓZĂ, acarioze, s. f. Nume dat unor boli de piele contagioase, parazitare (la oameni și la animale), provocate de acarieni. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. acariose.

acarioze
ACARIÓZĂ, acarioze, s. f. Nume dat unor boli de piele contagioase, parazitare (la oameni și la animale), provocate de acarieni. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. acariose.

acariozei
ACARIÓZĂ, acarioze, s. f. Nume dat unor boli de piele contagioase, parazitare (la oameni și la animale), provocate de acarieni. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. acariose.

acariozele
ACARIÓZĂ, acarioze, s. f. Nume dat unor boli de piele contagioase, parazitare (la oameni și la animale), provocate de acarieni. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. acariose.

acariozelor
ACARIÓZĂ, acarioze, s. f. Nume dat unor boli de piele contagioase, parazitare (la oameni și la animale), provocate de acarieni. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. acariose.

acariozo
ACARIÓZĂ, acarioze, s. f. Nume dat unor boli de piele contagioase, parazitare (la oameni și la animale), provocate de acarieni. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. acariose.

acarioză
ACARIÓZĂ, acarioze, s. f. Nume dat unor boli de piele contagioase, parazitare (la oameni și la animale), provocate de acarieni. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. acariose.

acarnan
Acarnan, unul dintre epigoni, fiul lui Alemaeon și al lui Callirrhoë. Era socotit întemeietorul Acarnaniei.

acarniţa
ACÁRNIȚĂ, acarnițe, s. f. (Reg.) Acăriță. – Ac + suf. -arniță.

acarniţe
ACÁRNIȚĂ, acarnițe, s. f. (Reg.) Acăriță. – Ac + suf. -arniță.

acarniţei
ACÁRNIȚĂ, acarnițe, s. f. (Reg.) Acăriță. – Ac + suf. -arniță.

acarniţele
ACÁRNIȚĂ, acarnițe, s. f. (Reg.) Acăriță. – Ac + suf. -arniță.

acarniţelor
ACÁRNIȚĂ, acarnițe, s. f. (Reg.) Acăriță. – Ac + suf. -arniță.

acarniţo
ACÁRNIȚĂ, acarnițe, s. f. (Reg.) Acăriță. – Ac + suf. -arniță.

acarniţă
ACÁRNIȚĂ, acarnițe, s. f. (Reg.) Acăriță. – Ac + suf. -arniță.

acarnița
ACÁRNIȚĂ, acarnițe, s. f. (Reg.) Acăriță. – Ac + suf. -arniță.

acarnițe
ACÁRNIȚĂ, acarnițe, s. f. (Reg.) Acăriță. – Ac + suf. -arniță.

acarniței
ACÁRNIȚĂ, acarnițe, s. f. (Reg.) Acăriță. – Ac + suf. -arniță.

acarnițele
ACÁRNIȚĂ, acarnițe, s. f. (Reg.) Acăriță. – Ac + suf. -arniță.

acarnițelor
ACÁRNIȚĂ, acarnițe, s. f. (Reg.) Acăriță. – Ac + suf. -arniță.

acarnițo
ACÁRNIȚĂ, acarnițe, s. f. (Reg.) Acăriță. – Ac + suf. -arniță.

acarniță
ACÁRNIȚĂ, acarnițe, s. f. (Reg.) Acăriță. – Ac + suf. -arniță.

acarul
ACÁR, acari, s. m. Muncitor feroviar care manipulează dispozitivele de acționare a acelor de macaz și asigură întreținerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.

acarului
ACÁR, acari, s. m. Muncitor feroviar care manipulează dispozitivele de acționare a acelor de macaz și asigură întreținerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.

acast
Acast = Acastus.

acastus
Acastus, fiul lui Pelias, regele din Iolcus, și unul dintre argonauți. A luat parte la vînătoarea mistrețului din Calydon. După ce Pelias a fost ucis de propriile lui fiice la îndemnul Medeei, Acastus s-a urcat pe tronul tatălui său. În timpul jocurilor funebre organizate în amintirea acestuia, soția lui Acastus, Hippolyte (sau Astydamia), s-a îndrăgostit de Peleus, pe care a încercat să-l seducă. Respinsă de erou și ca să se răzbune, Hippolyte l-a învinuit ulterior, pe nedrept, în fața soțului ei că ar fi vrut s-o violeze. Pretextînd o vînătoare, Acastus l-a dus pe Peleus pe muntele Pelion și l-a părăsit acolo în timp ce dormea, pradă fiarelor sălbatice. Salvat de centaurul Chiron, Peleus s-a întors în cetate și, drept răzbunare, i-a ucis pe Acastus și pe soția acestuia.

acasă
ACÁSĂ adv. În sau spre casa în care locuiești; fig. la locul natal, în sau către patrie. ◊ Cei de-acasă = rudele apropiate, familia; p. ext. conaționalii. ◊ Expr. Așa (sau acum) mai vii de-acasă = acum înțeleg sau admit ce spui. – A³ + casă.

acatafazia
ACATAFAZÍE, acatafazii, s. f. Tulburare psihică constând în imposibilitatea respectării ordinii corecte a cuvintelor în vorbire. – Din fr. acataphasie.

acatafazie
ACATAFAZÍE, acatafazii, s. f. Tulburare psihică constând în imposibilitatea respectării ordinii corecte a cuvintelor în vorbire. – Din fr. acataphasie.

acatafaziei
ACATAFAZÍE, acatafazii, s. f. Tulburare psihică constând în imposibilitatea respectării ordinii corecte a cuvintelor în vorbire. – Din fr. acataphasie.

acatafazii
ACATAFAZÍE, acatafazii, s. f. Tulburare psihică constând în imposibilitatea respectării ordinii corecte a cuvintelor în vorbire. – Din fr. acataphasie.

acatafaziile
ACATAFAZÍE, acatafazii, s. f. Tulburare psihică constând în imposibilitatea respectării ordinii corecte a cuvintelor în vorbire. – Din fr. acataphasie.

acatafaziilor
ACATAFAZÍE, acatafazii, s. f. Tulburare psihică constând în imposibilitatea respectării ordinii corecte a cuvintelor în vorbire. – Din fr. acataphasie.

acatafazio
ACATAFAZÍE, acatafazii, s. f. Tulburare psihică constând în imposibilitatea respectării ordinii corecte a cuvintelor în vorbire. – Din fr. acataphasie.

acatagrafia
ACATAGRAFÍE, acatagrafii, s.f. Tulburare psihică manifestată prin imposibilitatea respectării ordinii corecte a cuvintelor în scris. – Din fr. acatagraphie.

acatagrafie
ACATAGRAFÍE, acatagrafii, s.f. Tulburare psihică manifestată prin imposibilitatea respectării ordinii corecte a cuvintelor în scris. – Din fr. acatagraphie.

acatagrafiei
ACATAGRAFÍE, acatagrafii, s.f. Tulburare psihică manifestată prin imposibilitatea respectării ordinii corecte a cuvintelor în scris. – Din fr. acatagraphie.

acatagrafii
ACATAGRAFÍE, acatagrafii, s.f. Tulburare psihică manifestată prin imposibilitatea respectării ordinii corecte a cuvintelor în scris. – Din fr. acatagraphie.

acatagrafiile
ACATAGRAFÍE, acatagrafii, s.f. Tulburare psihică manifestată prin imposibilitatea respectării ordinii corecte a cuvintelor în scris. – Din fr. acatagraphie.

acatagrafiilor
ACATAGRAFÍE, acatagrafii, s.f. Tulburare psihică manifestată prin imposibilitatea respectării ordinii corecte a cuvintelor în scris. – Din fr. acatagraphie.

acatagrafio
ACATAGRAFÍE, acatagrafii, s.f. Tulburare psihică manifestată prin imposibilitatea respectării ordinii corecte a cuvintelor în scris. – Din fr. acatagraphie.

acatalectic
ACATALÉCTIC, acatalectice, adj. (În metrica greco-latină, în sintagma) Vers acatalectic (și substantivat, n.) = vers căruia nu-i lipsește nicio silabă. – Din fr. acatalectique.

acatalectice
ACATALÉCTIC, acatalectice, adj. (În metrica greco-latină, în sintagma) Vers acatalectic (și substantivat, n.) = vers căruia nu-i lipsește nicio silabă. – Din fr. acatalectique.

acatalecticele
ACATALÉCTIC, acatalectice, adj. (În metrica greco-latină, în sintagma) Vers acatalectic (și substantivat, n.) = vers căruia nu-i lipsește nicio silabă. – Din fr. acatalectique.

acatalecticelor
ACATALÉCTIC, acatalectice, adj. (În metrica greco-latină, în sintagma) Vers acatalectic (și substantivat, n.) = vers căruia nu-i lipsește nicio silabă. – Din fr. acatalectique.

acatalecticul
ACATALÉCTIC, acatalectice, adj. (În metrica greco-latină, în sintagma) Vers acatalectic (și substantivat, n.) = vers căruia nu-i lipsește nicio silabă. – Din fr. acatalectique.

acatalecticului
ACATALÉCTIC, acatalectice, adj. (În metrica greco-latină, în sintagma) Vers acatalectic (și substantivat, n.) = vers căruia nu-i lipsește nicio silabă. – Din fr. acatalectique.

acatalepsia
ACATALEPSÍE, acatalepsii, s. f. 1. Stare de spirit caracteristică unei persoane sceptice, care nu se mai străduiește să caute soluții. 2. Nesiguranță în punerea unui diagnostic la un bolnav. – Din fr. acatalepsie.

acatalepsie
ACATALEPSÍE, acatalepsii, s. f. 1. Stare de spirit caracteristică unei persoane sceptice, care nu se mai străduiește să caute soluții. 2. Nesiguranță în punerea unui diagnostic la un bolnav. – Din fr. acatalepsie.

acatalepsiei
ACATALEPSÍE, acatalepsii, s. f. 1. Stare de spirit caracteristică unei persoane sceptice, care nu se mai străduiește să caute soluții. 2. Nesiguranță în punerea unui diagnostic la un bolnav. – Din fr. acatalepsie.

acatalepsii
ACATALEPSÍE, acatalepsii, s. f. 1. Stare de spirit caracteristică unei persoane sceptice, care nu se mai străduiește să caute soluții. 2. Nesiguranță în punerea unui diagnostic la un bolnav. – Din fr. acatalepsie.

acatalepsiile
ACATALEPSÍE, acatalepsii, s. f. 1. Stare de spirit caracteristică unei persoane sceptice, care nu se mai străduiește să caute soluții. 2. Nesiguranță în punerea unui diagnostic la un bolnav. – Din fr. acatalepsie.

acatalepsiilor
ACATALEPSÍE, acatalepsii, s. f. 1. Stare de spirit caracteristică unei persoane sceptice, care nu se mai străduiește să caute soluții. 2. Nesiguranță în punerea unui diagnostic la un bolnav. – Din fr. acatalepsie.

acatalepsio
ACATALEPSÍE, acatalepsii, s. f. 1. Stare de spirit caracteristică unei persoane sceptice, care nu se mai străduiește să caute soluții. 2. Nesiguranță în punerea unui diagnostic la un bolnav. – Din fr. acatalepsie.

acatist
ACATÍST, acatiste, s. n. 1. Imn și slujbă bisericească ortodoxă în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinți. 2. Listă de nume dată preotului spre a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea. ◊ Expr. A da acatiste (sau un acatist) = a cere preotului să rostească anumite rugăciuni pentru îndeplinirea unei dorințe. [Acc. și: acátist] – Din sl. akatistŭ.

acatiste
ACATÍST, acatiste, s. n. 1. Imn și slujbă bisericească ortodoxă în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinți. 2. Listă de nume dată preotului spre a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea. ◊ Expr. A da acatiste (sau un acatist) = a cere preotului să rostească anumite rugăciuni pentru îndeplinirea unei dorințe. [Acc. și: acátist] – Din sl. akatistŭ.

acatistele
ACATÍST, acatiste, s. n. 1. Imn și slujbă bisericească ortodoxă în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinți. 2. Listă de nume dată preotului spre a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea. ◊ Expr. A da acatiste (sau un acatist) = a cere preotului să rostească anumite rugăciuni pentru îndeplinirea unei dorințe. [Acc. și: acátist] – Din sl. akatistŭ.

acatistelor
ACATÍST, acatiste, s. n. 1. Imn și slujbă bisericească ortodoxă în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinți. 2. Listă de nume dată preotului spre a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea. ◊ Expr. A da acatiste (sau un acatist) = a cere preotului să rostească anumite rugăciuni pentru îndeplinirea unei dorințe. [Acc. și: acátist] – Din sl. akatistŭ.

acatistul
ACATÍST, acatiste, s. n. 1. Imn și slujbă bisericească ortodoxă în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinți. 2. Listă de nume dată preotului spre a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea. ◊ Expr. A da acatiste (sau un acatist) = a cere preotului să rostească anumite rugăciuni pentru îndeplinirea unei dorințe. [Acc. și: acátist] – Din sl. akatistŭ.

acatistului
ACATÍST, acatiste, s. n. 1. Imn și slujbă bisericească ortodoxă în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinți. 2. Listă de nume dată preotului spre a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea. ◊ Expr. A da acatiste (sau un acatist) = a cere preotului să rostească anumite rugăciuni pentru îndeplinirea unei dorințe. [Acc. și: acátist] – Din sl. akatistŭ.

acaustobiolit
ACAUSTOBIOLÍT, acaustobiolite, s. n. Rocă sedimentară de origine organică, necombustibilă. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolite.

acaustobiolite
ACAUSTOBIOLÍT, acaustobiolite, s. n. Rocă sedimentară de origine organică, necombustibilă. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolite.

acaustobiolitele
ACAUSTOBIOLÍT, acaustobiolite, s. n. Rocă sedimentară de origine organică, necombustibilă. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolite.

acaustobiolitelor
ACAUSTOBIOLÍT, acaustobiolite, s. n. Rocă sedimentară de origine organică, necombustibilă. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolite.

acaustobiolitic
ACAUSTOBIOLÍTIC, -Ă, acaustobiolitici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la acaustobiolit. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolitique.

acaustobiolitica
ACAUSTOBIOLÍTIC, -Ă, acaustobiolitici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la acaustobiolit. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolitique.

acaustobiolitice
ACAUSTOBIOLÍTIC, -Ă, acaustobiolitici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la acaustobiolit. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolitique.

acaustobioliticei
ACAUSTOBIOLÍTIC, -Ă, acaustobiolitici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la acaustobiolit. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolitique.

acaustobioliticele
ACAUSTOBIOLÍTIC, -Ă, acaustobiolitici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la acaustobiolit. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolitique.

acaustobioliticelor
ACAUSTOBIOLÍTIC, -Ă, acaustobiolitici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la acaustobiolit. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolitique.

acaustobiolitici
ACAUSTOBIOLÍTIC, -Ă, acaustobiolitici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la acaustobiolit. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolitique.

acaustobioliticii
ACAUSTOBIOLÍTIC, -Ă, acaustobiolitici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la acaustobiolit. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolitique.

acaustobioliticilor
ACAUSTOBIOLÍTIC, -Ă, acaustobiolitici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la acaustobiolit. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolitique.

acaustobioliticul
ACAUSTOBIOLÍTIC, -Ă, acaustobiolitici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la acaustobiolit. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolitique.

acaustobioliticului
ACAUSTOBIOLÍTIC, -Ă, acaustobiolitici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la acaustobiolit. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolitique.

acaustobiolitul
ACAUSTOBIOLÍT, acaustobiolite, s. n. Rocă sedimentară de origine organică, necombustibilă. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolite.

acaustobiolitului
ACAUSTOBIOLÍT, acaustobiolite, s. n. Rocă sedimentară de origine organică, necombustibilă. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolite.

acaţ
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acaţi
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acaţi
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acaţii
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acaţii
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acaţilor
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acaţilor
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acaţiu
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acaţiu
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acaţiu
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acaţiul
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acaţiul
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acaţiule
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acaţiule
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acaţiului
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acaţiului
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acaţul
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acaţului
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acaţăr
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acaţăr
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acaţăre
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acaţăre
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acaţări
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acaţări
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acaț
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acați
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acați
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acații
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acații
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acaților
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acaților
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acațiu
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acațiu
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acațiu
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acațiul
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acațiul
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acațiule
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acațiule
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acațiului
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acațiului
ACÁȚIU s. m. v. acaț.

acațul
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acațului
ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Din magh. akác.

acațăr
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acațăr
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acațăre
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acațăre
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acațări
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acațări
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acca
Acca La(u)rentia, nevasta păstorului Faustulus și doica lui Romulus și Remus, pe care i-a crescut alături de ceilalți doisprezece copii ai ei. Romanii o cinsteau ca pe o divinitate.

accalaurentia
Acca La(u)rentia, nevasta păstorului Faustulus și doica lui Romulus și Remus, pe care i-a crescut alături de ceilalți doisprezece copii ai ei. Romanii o cinsteau ca pe o divinitate.

acceadă
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

acced
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

accede
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

accedea
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

accedeai
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

accedeam
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

accedeau
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

accedeaţi
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

accedeați
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

accedem
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

accedere
ACCÉDERE s. f. Faptul de a accede. – V. accede.

accedere
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

accederea
ACCÉDERE s. f. Faptul de a accede. – V. accede.

accedereo
ACCÉDERE s. f. Faptul de a accede. – V. accede.

accederi
ACCÉDERE s. f. Faptul de a accede. – V. accede.

accederii
ACCÉDERE s. f. Faptul de a accede. – V. accede.

accederile
ACCÉDERE s. f. Faptul de a accede. – V. accede.

accederilor
ACCÉDERE s. f. Faptul de a accede. – V. accede.

accedeţi
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

accedeți
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

accedând
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

accelera
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerai
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

acceleram
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerando
ACCELERÁNDO adv. (Indică modul de executare a unei lucrări muzicale) Din ce în ce mai repede. – Cuv. it.

accelerare
ACCELERÁRE, accelerări, s. f. Acțiunea de a accelera și rezultatul ei; iuțire, grăbire, urgentare, zorire. – V. accelera.

accelerare
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerarea
ACCELERÁRE, accelerări, s. f. Acțiunea de a accelera și rezultatul ei; iuțire, grăbire, urgentare, zorire. – V. accelera.

accelerareo
ACCELERÁRE, accelerări, s. f. Acțiunea de a accelera și rezultatul ei; iuțire, grăbire, urgentare, zorire. – V. accelera.

accelerară
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerarăm
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerarăţi
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerarăți
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerase
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerasem
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

acceleraseră
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

acceleraserăm
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

acceleraserăţi
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

acceleraserăți
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

acceleraseşi
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

acceleraseţi
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

acceleraseși
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

acceleraseți
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerat
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. 2. S.n. Tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

accelerat
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerata
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. 2. S.n. Tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

accelerate
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. 2. S.n. Tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

acceleratei
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. 2. S.n. Tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

acceleratele
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. 2. S.n. Tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

acceleratelor
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. 2. S.n. Tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

acceleratoare
ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

acceleratoarea
ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

acceleratoarei
ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

acceleratoarele
ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

acceleratoarelor
ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

accelerator
ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

acceleratori
ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

acceleratorii
ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

acceleratorilor
ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

acceleratorul
ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

acceleratorului
ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

acceleratul
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. 2. S.n. Tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

acceleratului
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. 2. S.n. Tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

accelerau
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

acceleraşi
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

acceleraţi
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

acceleraţi
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. 2. S.n. Tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

acceleraţia
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraţie
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraţiei
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraţii
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. 2. S.n. Tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

acceleraţii
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraţiile
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraţiilor
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraţilor
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. 2. S.n. Tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

acceleraţio
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraţiune
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

acceleraţiune
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraţiune
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

acceleraţiunea
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraţiunea
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

acceleraţiuneo
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraţiuneo
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

acceleraţiuni
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraţiuni
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

acceleraţiunii
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraţiunii
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

acceleraţiunile
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraţiunile
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

acceleraţiunilor
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraţiunilor
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

accelerași
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerați
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerați
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. 2. S.n. Tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

accelerația
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

accelerație
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

accelerației
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

accelerații
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. 2. S.n. Tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

accelerații
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

accelerațiile
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

accelerațiilor
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

acceleraților
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. 2. S.n. Tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

accelerațio
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

accelerațiune
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

accelerațiune
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

accelerațiune
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

accelerațiunea
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

accelerațiunea
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

accelerațiuneo
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

accelerațiuneo
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

accelerațiuni
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

accelerațiuni
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

accelerațiunii
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

accelerațiunii
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

accelerațiunile
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

accelerațiunile
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

accelerațiunilor
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

accelerațiunilor
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.

accelerează
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerez
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelereze
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerezi
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerograf
ACCELEROGRÁF, accelerografe, s. n. Accelerometru care înregistrează accelerațiile. – Din fr. accélérographe.

accelerografe
ACCELEROGRÁF, accelerografe, s. n. Accelerometru care înregistrează accelerațiile. – Din fr. accélérographe.

accelerografele
ACCELEROGRÁF, accelerografe, s. n. Accelerometru care înregistrează accelerațiile. – Din fr. accélérographe.

accelerografelor
ACCELEROGRÁF, accelerografe, s. n. Accelerometru care înregistrează accelerațiile. – Din fr. accélérographe.

accelerograful
ACCELEROGRÁF, accelerografe, s. n. Accelerometru care înregistrează accelerațiile. – Din fr. accélérographe.

accelerografului
ACCELEROGRÁF, accelerografe, s. n. Accelerometru care înregistrează accelerațiile. – Din fr. accélérographe.

accelerometre
ACCELEROMÉTRU, accelerometre, s. n. 1. Aparat cu care se măsoară accelerațiile, îndeosebi la vehiculele aeriene. 2. Transductor electromecanic de măsurat structurile vibrante. – Din fr. accéléromètre.

accelerometrele
ACCELEROMÉTRU, accelerometre, s. n. 1. Aparat cu care se măsoară accelerațiile, îndeosebi la vehiculele aeriene. 2. Transductor electromecanic de măsurat structurile vibrante. – Din fr. accéléromètre.

accelerometrelor
ACCELEROMÉTRU, accelerometre, s. n. 1. Aparat cu care se măsoară accelerațiile, îndeosebi la vehiculele aeriene. 2. Transductor electromecanic de măsurat structurile vibrante. – Din fr. accéléromètre.

accelerometru
ACCELEROMÉTRU, accelerometre, s. n. 1. Aparat cu care se măsoară accelerațiile, îndeosebi la vehiculele aeriene. 2. Transductor electromecanic de măsurat structurile vibrante. – Din fr. accéléromètre.

accelerometrul
ACCELEROMÉTRU, accelerometre, s. n. 1. Aparat cu care se măsoară accelerațiile, îndeosebi la vehiculele aeriene. 2. Transductor electromecanic de măsurat structurile vibrante. – Din fr. accéléromètre.

accelerometrului
ACCELEROMÉTRU, accelerometre, s. n. 1. Aparat cu care se măsoară accelerațiile, îndeosebi la vehiculele aeriene. 2. Transductor electromecanic de măsurat structurile vibrante. – Din fr. accéléromètre.

accelerând
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

acceleră
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

accelerări
ACCELERÁRE, accelerări, s. f. Acțiunea de a accelera și rezultatul ei; iuțire, grăbire, urgentare, zorire. – V. accelera.

accelerării
ACCELERÁRE, accelerări, s. f. Acțiunea de a accelera și rezultatul ei; iuțire, grăbire, urgentare, zorire. – V. accelera.

accelerările
ACCELERÁRE, accelerări, s. f. Acțiunea de a accelera și rezultatul ei; iuțire, grăbire, urgentare, zorire. – V. accelera.

accelerărilor
ACCELERÁRE, accelerări, s. f. Acțiunea de a accelera și rezultatul ei; iuțire, grăbire, urgentare, zorire. – V. accelera.

accent
ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

accente
ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

accentele
ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

accentelor
ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

accentua
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuai
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuam
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuare
ACCENTUÁRE, accentuări, s. f. Acțiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-] – V. accentua.

accentuare
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuarea
ACCENTUÁRE, accentuări, s. f. Acțiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-] – V. accentua.

accentuareo
ACCENTUÁRE, accentuări, s. f. Acțiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-] – V. accentua.

accentuară
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuarăm
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuarăţi
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuarăți
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuase
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuasem
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuaseră
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuaserăm
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuaserăţi
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuaserăți
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuaseşi
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuaseţi
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuaseși
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuaseți
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuat
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

accentuat
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuata
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

accentuate
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

accentuatei
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

accentuatele
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

accentuatelor
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

accentuatul
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

accentuatului
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

accentuau
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuaşi
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuaţi
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuaţi
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

accentuaţii
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

accentuaţilor
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

accentuași
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuați
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuați
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

accentuații
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

accentuaților
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

accentuează
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuez
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentueze
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuezi
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentul
ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

accentului
ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

accentuând
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuă
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.

accentuări
ACCENTUÁRE, accentuări, s. f. Acțiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-] – V. accentua.

accentuării
ACCENTUÁRE, accentuări, s. f. Acțiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-] – V. accentua.

accentuările
ACCENTUÁRE, accentuări, s. f. Acțiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-] – V. accentua.

accentuărilor
ACCENTUÁRE, accentuări, s. f. Acțiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-] – V. accentua.

accept
ACCÉPT s. n. Consimțământ scris pe o poliță, prin care o persoană, desemnată de emitentul poliței, se obligă să achite beneficiarului, la scadență, suma de bani din poliță. ♦ Încuviințare, aprobare. – Din germ. Akzept, lat. acceptus.

accept
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

accepta
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptabil
ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfăcător. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.

acceptabila
ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfăcător. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.

acceptabile
ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfăcător. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.

acceptabilei
ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfăcător. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.

acceptabilele
ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfăcător. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.

acceptabilelor
ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfăcător. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.

acceptabili
ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfăcător. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.

acceptabilii
ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfăcător. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.

acceptabililor
ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfăcător. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.

acceptabilo
ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfăcător. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.

acceptabilul
ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfăcător. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.

acceptabilule
ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfăcător. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.

acceptabilului
ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfăcător. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.

acceptai
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptam
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptare
ACCEPTÁRE, acceptări, s. f. Acțiunea de a accepta și rezultatul ei. ♦ Consimțământ al întreprinderii cumpărătoare pentru achitarea unei cereri de plată emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnătură de aprobare pusă pe o poliță prin care semnatarul se obligă să plătească la scadență suma din polița respectivă; accept. ♦ Manifestare a voinței de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o ofertă de încheiere a unui contract. – V. accepta.

acceptare
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptarea
ACCEPTÁRE, acceptări, s. f. Acțiunea de a accepta și rezultatul ei. ♦ Consimțământ al întreprinderii cumpărătoare pentru achitarea unei cereri de plată emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnătură de aprobare pusă pe o poliță prin care semnatarul se obligă să plătească la scadență suma din polița respectivă; accept. ♦ Manifestare a voinței de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o ofertă de încheiere a unui contract. – V. accepta.

acceptareo
ACCEPTÁRE, acceptări, s. f. Acțiunea de a accepta și rezultatul ei. ♦ Consimțământ al întreprinderii cumpărătoare pentru achitarea unei cereri de plată emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnătură de aprobare pusă pe o poliță prin care semnatarul se obligă să plătească la scadență suma din polița respectivă; accept. ♦ Manifestare a voinței de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o ofertă de încheiere a unui contract. – V. accepta.

acceptară
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptarăm
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptarăţi
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptarăți
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptase
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptasem
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptaseră
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptaserăm
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptaserăţi
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptaserăți
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptaseşi
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptaseţi
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptaseși
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptaseți
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptat
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptau
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptaşi
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptaţi
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptași
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptați
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

accepte
ACCÉPT s. n. Consimțământ scris pe o poliță, prin care o persoană, desemnată de emitentul poliței, se obligă să achite beneficiarului, la scadență, suma de bani din poliță. ♦ Încuviințare, aprobare. – Din germ. Akzept, lat. acceptus.

accepte
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptele
ACCÉPT s. n. Consimțământ scris pe o poliță, prin care o persoană, desemnată de emitentul poliței, se obligă să achite beneficiarului, la scadență, suma de bani din poliță. ♦ Încuviințare, aprobare. – Din germ. Akzept, lat. acceptus.

acceptelor
ACCÉPT s. n. Consimțământ scris pe o poliță, prin care o persoană, desemnată de emitentul poliței, se obligă să achite beneficiarului, la scadență, suma de bani din poliță. ♦ Încuviințare, aprobare. – Din germ. Akzept, lat. acceptus.

acceptoare
ACCEPTÓR, -OÁRE, acceptori, -oare, adj., s. m. (Fiz.) (Atom de natură străină) care poate primi un electron suplimentar, determinând apariția unui gol pozitiv în masa unui semiconductor. – Din fr. accepteur.

acceptoarea
ACCEPTÓR, -OÁRE, acceptori, -oare, adj., s. m. (Fiz.) (Atom de natură străină) care poate primi un electron suplimentar, determinând apariția unui gol pozitiv în masa unui semiconductor. – Din fr. accepteur.

acceptoarei
ACCEPTÓR, -OÁRE, acceptori, -oare, adj., s. m. (Fiz.) (Atom de natură străină) care poate primi un electron suplimentar, determinând apariția unui gol pozitiv în masa unui semiconductor. – Din fr. accepteur.

acceptoarele
ACCEPTÓR, -OÁRE, acceptori, -oare, adj., s. m. (Fiz.) (Atom de natură străină) care poate primi un electron suplimentar, determinând apariția unui gol pozitiv în masa unui semiconductor. – Din fr. accepteur.

acceptoarelor
ACCEPTÓR, -OÁRE, acceptori, -oare, adj., s. m. (Fiz.) (Atom de natură străină) care poate primi un electron suplimentar, determinând apariția unui gol pozitiv în masa unui semiconductor. – Din fr. accepteur.

acceptor
ACCEPTÓR, -OÁRE, acceptori, -oare, adj., s. m. (Fiz.) (Atom de natură străină) care poate primi un electron suplimentar, determinând apariția unui gol pozitiv în masa unui semiconductor. – Din fr. accepteur.

acceptori
ACCEPTÓR, -OÁRE, acceptori, -oare, adj., s. m. (Fiz.) (Atom de natură străină) care poate primi un electron suplimentar, determinând apariția unui gol pozitiv în masa unui semiconductor. – Din fr. accepteur.

acceptorii
ACCEPTÓR, -OÁRE, acceptori, -oare, adj., s. m. (Fiz.) (Atom de natură străină) care poate primi un electron suplimentar, determinând apariția unui gol pozitiv în masa unui semiconductor. – Din fr. accepteur.

acceptorilor
ACCEPTÓR, -OÁRE, acceptori, -oare, adj., s. m. (Fiz.) (Atom de natură străină) care poate primi un electron suplimentar, determinând apariția unui gol pozitiv în masa unui semiconductor. – Din fr. accepteur.

acceptorul
ACCEPTÓR, -OÁRE, acceptori, -oare, adj., s. m. (Fiz.) (Atom de natură străină) care poate primi un electron suplimentar, determinând apariția unui gol pozitiv în masa unui semiconductor. – Din fr. accepteur.

acceptorului
ACCEPTÓR, -OÁRE, acceptori, -oare, adj., s. m. (Fiz.) (Atom de natură străină) care poate primi un electron suplimentar, determinând apariția unui gol pozitiv în masa unui semiconductor. – Din fr. accepteur.

acceptul
ACCÉPT s. n. Consimțământ scris pe o poliță, prin care o persoană, desemnată de emitentul poliței, se obligă să achite beneficiarului, la scadență, suma de bani din poliță. ♦ Încuviințare, aprobare. – Din germ. Akzept, lat. acceptus.

acceptului
ACCÉPT s. n. Consimțământ scris pe o poliță, prin care o persoană, desemnată de emitentul poliței, se obligă să achite beneficiarului, la scadență, suma de bani din poliță. ♦ Încuviințare, aprobare. – Din germ. Akzept, lat. acceptus.

acceptând
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptă
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

acceptări
ACCEPTÁRE, acceptări, s. f. Acțiunea de a accepta și rezultatul ei. ♦ Consimțământ al întreprinderii cumpărătoare pentru achitarea unei cereri de plată emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnătură de aprobare pusă pe o poliță prin care semnatarul se obligă să plătească la scadență suma din polița respectivă; accept. ♦ Manifestare a voinței de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o ofertă de încheiere a unui contract. – V. accepta.

acceptării
ACCEPTÁRE, acceptări, s. f. Acțiunea de a accepta și rezultatul ei. ♦ Consimțământ al întreprinderii cumpărătoare pentru achitarea unei cereri de plată emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnătură de aprobare pusă pe o poliță prin care semnatarul se obligă să plătească la scadență suma din polița respectivă; accept. ♦ Manifestare a voinței de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o ofertă de încheiere a unui contract. – V. accepta.

acceptările
ACCEPTÁRE, acceptări, s. f. Acțiunea de a accepta și rezultatul ei. ♦ Consimțământ al întreprinderii cumpărătoare pentru achitarea unei cereri de plată emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnătură de aprobare pusă pe o poliță prin care semnatarul se obligă să plătească la scadență suma din polița respectivă; accept. ♦ Manifestare a voinței de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o ofertă de încheiere a unui contract. – V. accepta.

acceptărilor
ACCEPTÁRE, acceptări, s. f. Acțiunea de a accepta și rezultatul ei. ♦ Consimțământ al întreprinderii cumpărătoare pentru achitarea unei cereri de plată emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnătură de aprobare pusă pe o poliță prin care semnatarul se obligă să plătească la scadență suma din polița respectivă; accept. ♦ Manifestare a voinței de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o ofertă de încheiere a unui contract. – V. accepta.

accepţi
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

accepţia
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepţie
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepţiei
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepţii
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepţiile
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepţiilor
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepţio
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepţiune
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepţiune
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepţiune
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepţiunea
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepţiunea
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepţiuneo
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepţiuneo
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepţiuni
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepţiuni
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepţiunii
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepţiunii
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepţiunile
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepţiunile
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepţiunilor
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepţiunilor
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepți
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.

accepția
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepție
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepției
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepții
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepțiile
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepțiilor
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepțio
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepțiune
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepțiune
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepțiune
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepțiunea
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepțiunea
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepțiuneo
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepțiuneo
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepțiuni
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepțiuni
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepțiunii
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepțiunii
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepțiunile
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepțiunile
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

accepțiunilor
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

accepțiunilor
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.

acces
ACCÉS, (1) accesuri, (2) accese, s. n. 1. Posibilitate de a pătrunde, drept de a ajunge până într-un loc sau până la o persoană; p. ext. intrare. ◊ Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc. ◊ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a (nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu de tulburări clinice ale organismului care se manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă și care se repetă de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violentă (și trecătoare) a unei stări sufletești. – Din fr. accès, lat. accessus.

accesa
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesai
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesam
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesare
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesară
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesarăm
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesarăţi
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesarăți
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesase
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesasem
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesaseră
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesaserăm
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesaserăţi
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesaserăți
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesaseşi
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesaseţi
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesaseși
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesaseți
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesat
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesau
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesaşi
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesaţi
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesași
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesați
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accese
ACCÉS, (1) accesuri, (2) accese, s. n. 1. Posibilitate de a pătrunde, drept de a ajunge până într-un loc sau până la o persoană; p. ext. intrare. ◊ Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc. ◊ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a (nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu de tulburări clinice ale organismului care se manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă și care se repetă de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violentă (și trecătoare) a unei stări sufletești. – Din fr. accès, lat. accessus.

accesează
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesele
ACCÉS, (1) accesuri, (2) accese, s. n. 1. Posibilitate de a pătrunde, drept de a ajunge până într-un loc sau până la o persoană; p. ext. intrare. ◊ Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc. ◊ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a (nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu de tulburări clinice ale organismului care se manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă și care se repetă de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violentă (și trecătoare) a unei stări sufletești. – Din fr. accès, lat. accessus.

acceselor
ACCÉS, (1) accesuri, (2) accese, s. n. 1. Posibilitate de a pătrunde, drept de a ajunge până într-un loc sau până la o persoană; p. ext. intrare. ◊ Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc. ◊ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a (nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu de tulburări clinice ale organismului care se manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă și care se repetă de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violentă (și trecătoare) a unei stări sufletești. – Din fr. accès, lat. accessus.

accesez
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

acceseze
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesezi
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesibil
ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.

accesibila
ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.

accesibile
ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.

accesibilei
ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.

accesibilele
ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.

accesibilelor
ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.

accesibili
ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.

accesibilii
ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.

accesibililor
ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.

accesibilitate
ACCESIBILITÁTE s. f. Însușirea de a fi accesibil. – Din fr. accessibilité, lat. accessibilitas, -atis.

accesibilitatea
ACCESIBILITÁTE s. f. Însușirea de a fi accesibil. – Din fr. accessibilité, lat. accessibilitas, -atis.

accesibilitateo
ACCESIBILITÁTE s. f. Însușirea de a fi accesibil. – Din fr. accessibilité, lat. accessibilitas, -atis.

accesibilităţi
ACCESIBILITÁTE s. f. Însușirea de a fi accesibil. – Din fr. accessibilité, lat. accessibilitas, -atis.

accesibilităţii
ACCESIBILITÁTE s. f. Însușirea de a fi accesibil. – Din fr. accessibilité, lat. accessibilitas, -atis.

accesibilități
ACCESIBILITÁTE s. f. Însușirea de a fi accesibil. – Din fr. accessibilité, lat. accessibilitas, -atis.

accesibilității
ACCESIBILITÁTE s. f. Însușirea de a fi accesibil. – Din fr. accessibilité, lat. accessibilitas, -atis.

accesibilo
ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.

accesibilul
ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.

accesibilule
ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.

accesibilului
ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.

accesiune
ACCESIÚNE, accesiuni, s. f. Mod de dobândire a proprietății rezultând din alipirea naturală sau prin intervenția omului a unui bun la un alt bun mai important, aparținând altei persoane. [Pr: -si-u-] – Din fr. accesion.

accesiunea
ACCESIÚNE, accesiuni, s. f. Mod de dobândire a proprietății rezultând din alipirea naturală sau prin intervenția omului a unui bun la un alt bun mai important, aparținând altei persoane. [Pr: -si-u-] – Din fr. accesion.

accesiuneo
ACCESIÚNE, accesiuni, s. f. Mod de dobândire a proprietății rezultând din alipirea naturală sau prin intervenția omului a unui bun la un alt bun mai important, aparținând altei persoane. [Pr: -si-u-] – Din fr. accesion.

accesiuni
ACCESIÚNE, accesiuni, s. f. Mod de dobândire a proprietății rezultând din alipirea naturală sau prin intervenția omului a unui bun la un alt bun mai important, aparținând altei persoane. [Pr: -si-u-] – Din fr. accesion.

accesiunii
ACCESIÚNE, accesiuni, s. f. Mod de dobândire a proprietății rezultând din alipirea naturală sau prin intervenția omului a unui bun la un alt bun mai important, aparținând altei persoane. [Pr: -si-u-] – Din fr. accesion.

accesiunile
ACCESIÚNE, accesiuni, s. f. Mod de dobândire a proprietății rezultând din alipirea naturală sau prin intervenția omului a unui bun la un alt bun mai important, aparținând altei persoane. [Pr: -si-u-] – Din fr. accesion.

accesiunilor
ACCESIÚNE, accesiuni, s. f. Mod de dobândire a proprietății rezultând din alipirea naturală sau prin intervenția omului a unui bun la un alt bun mai important, aparținând altei persoane. [Pr: -si-u-] – Din fr. accesion.

accesoria
ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Obiect, piesă, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. Adj. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau altă cerere, dar legat de acestea și supunându-se ca atare unor condiții de fond și de procedură comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.

accesorie
ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Obiect, piesă, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. Adj. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau altă cerere, dar legat de acestea și supunându-se ca atare unor condiții de fond și de procedură comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.

accesoriei
ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Obiect, piesă, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. Adj. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau altă cerere, dar legat de acestea și supunându-se ca atare unor condiții de fond și de procedură comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.

accesorii
ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Obiect, piesă, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. Adj. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau altă cerere, dar legat de acestea și supunându-se ca atare unor condiții de fond și de procedură comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.

accesoriii
ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Obiect, piesă, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. Adj. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau altă cerere, dar legat de acestea și supunându-se ca atare unor condiții de fond și de procedură comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.

accesoriile
ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Obiect, piesă, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. Adj. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau altă cerere, dar legat de acestea și supunându-se ca atare unor condiții de fond și de procedură comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.

accesoriilor
ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Obiect, piesă, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. Adj. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau altă cerere, dar legat de acestea și supunându-se ca atare unor condiții de fond și de procedură comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.

accesoriu
ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Obiect, piesă, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. Adj. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau altă cerere, dar legat de acestea și supunându-se ca atare unor condiții de fond și de procedură comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.

accesoriul
ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Obiect, piesă, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. Adj. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau altă cerere, dar legat de acestea și supunându-se ca atare unor condiții de fond și de procedură comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.

accesoriului
ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Obiect, piesă, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. Adj. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau altă cerere, dar legat de acestea și supunându-se ca atare unor condiții de fond și de procedură comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.

accesul
ACCÉS, (1) accesuri, (2) accese, s. n. 1. Posibilitate de a pătrunde, drept de a ajunge până într-un loc sau până la o persoană; p. ext. intrare. ◊ Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc. ◊ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a (nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu de tulburări clinice ale organismului care se manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă și care se repetă de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violentă (și trecătoare) a unei stări sufletești. – Din fr. accès, lat. accessus.

accesului
ACCÉS, (1) accesuri, (2) accese, s. n. 1. Posibilitate de a pătrunde, drept de a ajunge până într-un loc sau până la o persoană; p. ext. intrare. ◊ Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc. ◊ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a (nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu de tulburări clinice ale organismului care se manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă și care se repetă de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violentă (și trecătoare) a unei stări sufletești. – Din fr. accès, lat. accessus.

accesuri
ACCÉS, (1) accesuri, (2) accese, s. n. 1. Posibilitate de a pătrunde, drept de a ajunge până într-un loc sau până la o persoană; p. ext. intrare. ◊ Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc. ◊ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a (nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu de tulburări clinice ale organismului care se manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă și care se repetă de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violentă (și trecătoare) a unei stări sufletești. – Din fr. accès, lat. accessus.

accesurile
ACCÉS, (1) accesuri, (2) accese, s. n. 1. Posibilitate de a pătrunde, drept de a ajunge până într-un loc sau până la o persoană; p. ext. intrare. ◊ Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc. ◊ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a (nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu de tulburări clinice ale organismului care se manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă și care se repetă de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violentă (și trecătoare) a unei stări sufletești. – Din fr. accès, lat. accessus.

accesurilor
ACCÉS, (1) accesuri, (2) accese, s. n. 1. Posibilitate de a pătrunde, drept de a ajunge până într-un loc sau până la o persoană; p. ext. intrare. ◊ Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc. ◊ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a (nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu de tulburări clinice ale organismului care se manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă și care se repetă de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violentă (și trecătoare) a unei stări sufletești. – Din fr. accès, lat. accessus.

accesând
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accesă
ACCESÁ, accesez, vb. I. Tranz. (Inform.) A apela date sau informații; a face funcțional; a intra într-o rețea, într-un program etc. – Din engl. acces.

accezi
ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

accident
ACCIDÉNT, (1, 2, 3, 4, 6) accidente, s. n., (5) accidenți, s. m. 1. S. n. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire. 2. S. n. (Fil.) Însușire trecătoare, neesențială a unui lucru. 3. S. n. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. S. n. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplătoare a unui sunet, fără caracter de lege. 5. S. m. (Muz.) Alterație. ♦ Semn care indică această modificare a intonației unei note. 6. S. n. (Med.) Fenomen neașteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.

accidenta
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentai
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidental
ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.

accidentala
ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.

accidentale
ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.

accidentalei
ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.

accidentalele
ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.

accidentalelor
ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.

accidentali
ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.

accidentalii
ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.

accidentalilor
ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.

accidentalo
ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.

accidentalul
ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.

accidentalule
ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.

accidentalului
ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.

accidentam
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentare
ACCIDENTÁRE, accidentări, s. f. Faptul de a (se) accidenta. – V. accidenta.

accidentare
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentarea
ACCIDENTÁRE, accidentări, s. f. Faptul de a (se) accidenta. – V. accidenta.

accidentareo
ACCIDENTÁRE, accidentări, s. f. Faptul de a (se) accidenta. – V. accidenta.

accidentară
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentarăm
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentarăţi
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentarăți
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentase
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentasem
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentaseră
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentaserăm
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentaserăţi
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentaserăți
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentaseşi
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentaseţi
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentaseși
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentaseți
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentat
ACCIDENTÁT, -Ă, accidentați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezintă neregularități. – V. accidenta. Cf. fr. accidenté.

accidentat
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentata
ACCIDENTÁT, -Ă, accidentați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezintă neregularități. – V. accidenta. Cf. fr. accidenté.

accidentate
ACCIDENTÁT, -Ă, accidentați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezintă neregularități. – V. accidenta. Cf. fr. accidenté.

accidentatei
ACCIDENTÁT, -Ă, accidentați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezintă neregularități. – V. accidenta. Cf. fr. accidenté.

accidentatele
ACCIDENTÁT, -Ă, accidentați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezintă neregularități. – V. accidenta. Cf. fr. accidenté.

accidentatelor
ACCIDENTÁT, -Ă, accidentați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezintă neregularități. – V. accidenta. Cf. fr. accidenté.

accidentatul
ACCIDENTÁT, -Ă, accidentați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezintă neregularități. – V. accidenta. Cf. fr. accidenté.

accidentatului
ACCIDENTÁT, -Ă, accidentați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezintă neregularități. – V. accidenta. Cf. fr. accidenté.

accidentau
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentaşi
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentaţi
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentaţi
ACCIDENTÁT, -Ă, accidentați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezintă neregularități. – V. accidenta. Cf. fr. accidenté.

accidentaţii
ACCIDENTÁT, -Ă, accidentați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezintă neregularități. – V. accidenta. Cf. fr. accidenté.

accidentaţilor
ACCIDENTÁT, -Ă, accidentați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezintă neregularități. – V. accidenta. Cf. fr. accidenté.

accidentași
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentați
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentați
ACCIDENTÁT, -Ă, accidentați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezintă neregularități. – V. accidenta. Cf. fr. accidenté.

accidentații
ACCIDENTÁT, -Ă, accidentați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezintă neregularități. – V. accidenta. Cf. fr. accidenté.

accidentaților
ACCIDENTÁT, -Ă, accidentați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezintă neregularități. – V. accidenta. Cf. fr. accidenté.

accidente
ACCIDÉNT, (1, 2, 3, 4, 6) accidente, s. n., (5) accidenți, s. m. 1. S. n. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire. 2. S. n. (Fil.) Însușire trecătoare, neesențială a unui lucru. 3. S. n. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. S. n. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplătoare a unui sunet, fără caracter de lege. 5. S. m. (Muz.) Alterație. ♦ Semn care indică această modificare a intonației unei note. 6. S. n. (Med.) Fenomen neașteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.

accidentează
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentele
ACCIDÉNT, (1, 2, 3, 4, 6) accidente, s. n., (5) accidenți, s. m. 1. S. n. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire. 2. S. n. (Fil.) Însușire trecătoare, neesențială a unui lucru. 3. S. n. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. S. n. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplătoare a unui sunet, fără caracter de lege. 5. S. m. (Muz.) Alterație. ♦ Semn care indică această modificare a intonației unei note. 6. S. n. (Med.) Fenomen neașteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.

accidentelor
ACCIDÉNT, (1, 2, 3, 4, 6) accidente, s. n., (5) accidenți, s. m. 1. S. n. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire. 2. S. n. (Fil.) Însușire trecătoare, neesențială a unui lucru. 3. S. n. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. S. n. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplătoare a unui sunet, fără caracter de lege. 5. S. m. (Muz.) Alterație. ♦ Semn care indică această modificare a intonației unei note. 6. S. n. (Med.) Fenomen neașteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.

accidentez
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidenteze
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentezi
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentul
ACCIDÉNT, (1, 2, 3, 4, 6) accidente, s. n., (5) accidenți, s. m. 1. S. n. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire. 2. S. n. (Fil.) Însușire trecătoare, neesențială a unui lucru. 3. S. n. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. S. n. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplătoare a unui sunet, fără caracter de lege. 5. S. m. (Muz.) Alterație. ♦ Semn care indică această modificare a intonației unei note. 6. S. n. (Med.) Fenomen neașteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.

accidentului
ACCIDÉNT, (1, 2, 3, 4, 6) accidente, s. n., (5) accidenți, s. m. 1. S. n. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire. 2. S. n. (Fil.) Însușire trecătoare, neesențială a unui lucru. 3. S. n. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. S. n. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplătoare a unui sunet, fără caracter de lege. 5. S. m. (Muz.) Alterație. ♦ Semn care indică această modificare a intonației unei note. 6. S. n. (Med.) Fenomen neașteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.

accidentând
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentă
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.

accidentări
ACCIDENTÁRE, accidentări, s. f. Faptul de a (se) accidenta. – V. accidenta.

accidentării
ACCIDENTÁRE, accidentări, s. f. Faptul de a (se) accidenta. – V. accidenta.

accidentările
ACCIDENTÁRE, accidentări, s. f. Faptul de a (se) accidenta. – V. accidenta.

accidentărilor
ACCIDENTÁRE, accidentări, s. f. Faptul de a (se) accidenta. – V. accidenta.

accidenţa
ACCIDÉNȚĂ, accidențe s. f. Lucrare tipografică de tip special care folosește în mod variat literele, liniile și ornamentele în scopul realizării unor efecte de reclamă. – Din germ. Akzidenz.

accidenţe
ACCIDÉNȚĂ, accidențe s. f. Lucrare tipografică de tip special care folosește în mod variat literele, liniile și ornamentele în scopul realizării unor efecte de reclamă. – Din germ. Akzidenz.

accidenţei
ACCIDÉNȚĂ, accidențe s. f. Lucrare tipografică de tip special care folosește în mod variat literele, liniile și ornamentele în scopul realizării unor efecte de reclamă. – Din germ. Akzidenz.

accidenţele
ACCIDÉNȚĂ, accidențe s. f. Lucrare tipografică de tip special care folosește în mod variat literele, liniile și ornamentele în scopul realizării unor efecte de reclamă. – Din germ. Akzidenz.

accidenţelor
ACCIDÉNȚĂ, accidențe s. f. Lucrare tipografică de tip special care folosește în mod variat literele, liniile și ornamentele în scopul realizării unor efecte de reclamă. – Din germ. Akzidenz.

accidenţi
ACCIDÉNT, (1, 2, 3, 4, 6) accidente, s. n., (5) accidenți, s. m. 1. S. n. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire. 2. S. n. (Fil.) Însușire trecătoare, neesențială a unui lucru. 3. S. n. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. S. n. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplătoare a unui sunet, fără caracter de lege. 5. S. m. (Muz.) Alterație. ♦ Semn care indică această modificare a intonației unei note. 6. S. n. (Med.) Fenomen neașteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.

accidenţii
ACCIDÉNT, (1, 2, 3, 4, 6) accidente, s. n., (5) accidenți, s. m. 1. S. n. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire. 2. S. n. (Fil.) Însușire trecătoare, neesențială a unui lucru. 3. S. n. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. S. n. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplătoare a unui sunet, fără caracter de lege. 5. S. m. (Muz.) Alterație. ♦ Semn care indică această modificare a intonației unei note. 6. S. n. (Med.) Fenomen neașteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.

accidenţilor
ACCIDÉNT, (1, 2, 3, 4, 6) accidente, s. n., (5) accidenți, s. m. 1. S. n. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire. 2. S. n. (Fil.) Însușire trecătoare, neesențială a unui lucru. 3. S. n. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. S. n. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplătoare a unui sunet, fără caracter de lege. 5. S. m. (Muz.) Alterație. ♦ Semn care indică această modificare a intonației unei note. 6. S. n. (Med.) Fenomen neașteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.

accidenţo
ACCIDÉNȚĂ, accidențe s. f. Lucrare tipografică de tip special care folosește în mod variat literele, liniile și ornamentele în scopul realizării unor efecte de reclamă. – Din germ. Akzidenz.

accidenţă
ACCIDÉNȚĂ, accidențe s. f. Lucrare tipografică de tip special care folosește în mod variat literele, liniile și ornamentele în scopul realizării unor efecte de reclamă. – Din germ. Akzidenz.

accidența
ACCIDÉNȚĂ, accidențe s. f. Lucrare tipografică de tip special care folosește în mod variat literele, liniile și ornamentele în scopul realizării unor efecte de reclamă. – Din germ. Akzidenz.

accidențe
ACCIDÉNȚĂ, accidențe s. f. Lucrare tipografică de tip special care folosește în mod variat literele, liniile și ornamentele în scopul realizării unor efecte de reclamă. – Din germ. Akzidenz.

accidenței
ACCIDÉNȚĂ, accidențe s. f. Lucrare tipografică de tip special care folosește în mod variat literele, liniile și ornamentele în scopul realizării unor efecte de reclamă. – Din germ. Akzidenz.

accidențele
ACCIDÉNȚĂ, accidențe s. f. Lucrare tipografică de tip special care folosește în mod variat literele, liniile și ornamentele în scopul realizării unor efecte de reclamă. – Din germ. Akzidenz.

accidențelor
ACCIDÉNȚĂ, accidențe s. f. Lucrare tipografică de tip special care folosește în mod variat literele, liniile și ornamentele în scopul realizării unor efecte de reclamă. – Din germ. Akzidenz.

accidenți
ACCIDÉNT, (1, 2, 3, 4, 6) accidente, s. n., (5) accidenți, s. m. 1. S. n. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire. 2. S. n. (Fil.) Însușire trecătoare, neesențială a unui lucru. 3. S. n. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. S. n. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplătoare a unui sunet, fără caracter de lege. 5. S. m. (Muz.) Alterație. ♦ Semn care indică această modificare a intonației unei note. 6. S. n. (Med.) Fenomen neașteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.

accidenții
ACCIDÉNT, (1, 2, 3, 4, 6) accidente, s. n., (5) accidenți, s. m. 1. S. n. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire. 2. S. n. (Fil.) Însușire trecătoare, neesențială a unui lucru. 3. S. n. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. S. n. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplătoare a unui sunet, fără caracter de lege. 5. S. m. (Muz.) Alterație. ♦ Semn care indică această modificare a intonației unei note. 6. S. n. (Med.) Fenomen neașteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.

accidenților
ACCIDÉNT, (1, 2, 3, 4, 6) accidente, s. n., (5) accidenți, s. m. 1. S. n. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire. 2. S. n. (Fil.) Însușire trecătoare, neesențială a unui lucru. 3. S. n. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. S. n. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplătoare a unui sunet, fără caracter de lege. 5. S. m. (Muz.) Alterație. ♦ Semn care indică această modificare a intonației unei note. 6. S. n. (Med.) Fenomen neașteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.

accidențo
ACCIDÉNȚĂ, accidențe s. f. Lucrare tipografică de tip special care folosește în mod variat literele, liniile și ornamentele în scopul realizării unor efecte de reclamă. – Din germ. Akzidenz.

accidență
ACCIDÉNȚĂ, accidențe s. f. Lucrare tipografică de tip special care folosește în mod variat literele, liniile și ornamentele în scopul realizării unor efecte de reclamă. – Din germ. Akzidenz.

acciz
ACCÍZ s. n. v. acciză.

acciz
ACCÍZĂ, accize, s. n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele țări asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxă de consumație, de barieră și vamală. [Var.: acciz s. n.] – Din fr. accise.

acciza
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

acciza
ACCÍZĂ, accize, s. n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele țări asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxă de consumație, de barieră și vamală. [Var.: acciz s. n.] – Din fr. accise.

accizai
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizam
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizare
ACCIZÁRE, accizări, s. f. Acțiunea de a acciza. – V. acciza.

accizare
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizarea
ACCIZÁRE, accizări, s. f. Acțiunea de a acciza. – V. acciza.

accizareo
ACCIZÁRE, accizări, s. f. Acțiunea de a acciza. – V. acciza.

accizară
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizarăm
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizarăţi
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizarăți
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizase
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizasem
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizaseră
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizaserăm
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizaserăţi
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizaserăți
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizaseşi
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizaseţi
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizaseși
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizaseți
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizat
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizau
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizaşi
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizaţi
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizași
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizați
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accize
ACCÍZ s. n. v. acciză.

accize
ACCÍZĂ, accize, s. n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele țări asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxă de consumație, de barieră și vamală. [Var.: acciz s. n.] – Din fr. accise.

accizează
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizei
ACCÍZĂ, accize, s. n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele țări asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxă de consumație, de barieră și vamală. [Var.: acciz s. n.] – Din fr. accise.

accizele
ACCÍZ s. n. v. acciză.

accizele
ACCÍZĂ, accize, s. n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele țări asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxă de consumație, de barieră și vamală. [Var.: acciz s. n.] – Din fr. accise.

accizelor
ACCÍZ s. n. v. acciză.

accizelor
ACCÍZĂ, accize, s. n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele țări asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxă de consumație, de barieră și vamală. [Var.: acciz s. n.] – Din fr. accise.

accizez
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizeze
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizezi
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizo
ACCÍZĂ, accize, s. n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele țări asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxă de consumație, de barieră și vamală. [Var.: acciz s. n.] – Din fr. accise.

accizul
ACCÍZ s. n. v. acciză.

accizul
ACCÍZĂ, accize, s. n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele țări asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxă de consumație, de barieră și vamală. [Var.: acciz s. n.] – Din fr. accise.

accizului
ACCÍZ s. n. v. acciză.

accizului
ACCÍZĂ, accize, s. n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele țări asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxă de consumație, de barieră și vamală. [Var.: acciz s. n.] – Din fr. accise.

accizând
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

acciză
ACCÍZĂ, accize, s. n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele țări asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxă de consumație, de barieră și vamală. [Var.: acciz s. n.] – Din fr. accise.

acciză
ACCIZÁ, accizez, vb. I. Tranz. A aplica accize la mărfuri, bunuri de consum etc. De la acciză.

accizări
ACCIZÁRE, accizări, s. f. Acțiunea de a acciza. – V. acciza.

accizării
ACCIZÁRE, accizări, s. f. Acțiunea de a acciza. – V. acciza.

accizările
ACCIZÁRE, accizări, s. f. Acțiunea de a acciza. – V. acciza.

accizărilor
ACCIZÁRE, accizări, s. f. Acțiunea de a acciza. – V. acciza.

ace
AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir, care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr. ◊ Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Piesă sub formă de ac (1) la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. Acul de seringă. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens). – Lat. acus.

acea
ACÉL¹, ACEÁ, acei, acele, adj. pron. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

acea
ACÉL², ACEÁ pron. dem. v. acela¹.

acea
ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

aceasta
ACÉSTA, ACEÁSTA, aceștia, acestea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. postpus: (Indică pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor). Ce e aceasta? ◊ Loc. adv. Pentru aceasta = din această cauză, de aceea. (În) afară de (sau pe lângă) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totuși. 2. Adj. dem. (postpus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

această
ACÉST, ACEASTĂ, acești, aceste, adj. pron. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.- dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

aceea
ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

aceeaşi
ACÉLAȘI, ACÉEAȘI, aceiași, aceleași, pron. dem., adj. pron. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) tot la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiași, aceleiași, gen.-dat. pl.: acelorași] – Acela¹ + și.

aceeași
ACÉLAȘI, ACÉEAȘI, aceiași, aceleași, pron. dem., adj. pron. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) tot la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiași, aceleiași, gen.-dat. pl.: acelorași] – Acela¹ + și.

acefal
ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fără cap. – Din fr. acéphale.

acefala
ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fără cap. – Din fr. acéphale.

acefale
ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fără cap. – Din fr. acéphale.

acefalei
ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fără cap. – Din fr. acéphale.

acefalele
ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fără cap. – Din fr. acéphale.

acefalelor
ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fără cap. – Din fr. acéphale.

acefali
ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fără cap. – Din fr. acéphale.

acefalia
ACEFALÍE s. f. 1. (Zool.) Lipsă a capului, specifică unor animale inferioare. 2. (Med.) Monstruozitate congenitală (incompatibilă cu viața) care constă în lipsa capului la făt. – Din fr. acéphalie.

acefalie
ACEFALÍE s. f. 1. (Zool.) Lipsă a capului, specifică unor animale inferioare. 2. (Med.) Monstruozitate congenitală (incompatibilă cu viața) care constă în lipsa capului la făt. – Din fr. acéphalie.

acefaliei
ACEFALÍE s. f. 1. (Zool.) Lipsă a capului, specifică unor animale inferioare. 2. (Med.) Monstruozitate congenitală (incompatibilă cu viața) care constă în lipsa capului la făt. – Din fr. acéphalie.

acefalii
ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fără cap. – Din fr. acéphale.

acefalii
ACEFALÍE s. f. 1. (Zool.) Lipsă a capului, specifică unor animale inferioare. 2. (Med.) Monstruozitate congenitală (incompatibilă cu viața) care constă în lipsa capului la făt. – Din fr. acéphalie.

acefaliile
ACEFALÍE s. f. 1. (Zool.) Lipsă a capului, specifică unor animale inferioare. 2. (Med.) Monstruozitate congenitală (incompatibilă cu viața) care constă în lipsa capului la făt. – Din fr. acéphalie.

acefaliilor
ACEFALÍE s. f. 1. (Zool.) Lipsă a capului, specifică unor animale inferioare. 2. (Med.) Monstruozitate congenitală (incompatibilă cu viața) care constă în lipsa capului la făt. – Din fr. acéphalie.

acefalilor
ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fără cap. – Din fr. acéphale.

acefalio
ACEFALÍE s. f. 1. (Zool.) Lipsă a capului, specifică unor animale inferioare. 2. (Med.) Monstruozitate congenitală (incompatibilă cu viața) care constă în lipsa capului la făt. – Din fr. acéphalie.

acefalo
ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fără cap. – Din fr. acéphale.

acefalul
ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fără cap. – Din fr. acéphale.

acefalule
ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fără cap. – Din fr. acéphale.

acefalului
ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fără cap. – Din fr. acéphale.

acei
ACÉL¹, ACEÁ, acei, acele, adj. pron. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

acei
ACÉL², ACEÁ pron. dem. v. acela¹.

acei
ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

aceia
ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

aceiaşi
ACÉLAȘI, ACÉEAȘI, aceiași, aceleași, pron. dem., adj. pron. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) tot la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiași, aceleiași, gen.-dat. pl.: acelorași] – Acela¹ + și.

aceiași
ACÉLAȘI, ACÉEAȘI, aceiași, aceleași, pron. dem., adj. pron. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) tot la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiași, aceleiași, gen.-dat. pl.: acelorași] – Acela¹ + și.

acel
ACÉL¹, ACEÁ, acei, acele, adj. pron. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

acel
ACÉL², ACEÁ pron. dem. v. acela¹.

acel
ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

acela
ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

acelaşi
ACÉLAȘI, ACÉEAȘI, aceiași, aceleași, pron. dem., adj. pron. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) tot la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiași, aceleiași, gen.-dat. pl.: acelorași] – Acela¹ + și.

același
ACÉLAȘI, ACÉEAȘI, aceiași, aceleași, pron. dem., adj. pron. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) tot la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiași, aceleiași, gen.-dat. pl.: acelorași] – Acela¹ + și.

acele
AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir, care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr. ◊ Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Piesă sub formă de ac (1) la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. Acul de seringă. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens). – Lat. acus.

acele
ACÉL¹, ACEÁ, acei, acele, adj. pron. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

acele
ACÉL², ACEÁ pron. dem. v. acela¹.

acele
ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

acelea
ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

aceleaşi
ACÉLAȘI, ACÉEAȘI, aceiași, aceleași, pron. dem., adj. pron. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) tot la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiași, aceleiași, gen.-dat. pl.: acelorași] – Acela¹ + și.

aceleași
ACÉLAȘI, ACÉEAȘI, aceiași, aceleași, pron. dem., adj. pron. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) tot la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiași, aceleiași, gen.-dat. pl.: acelorași] – Acela¹ + și.

acelei
ACÉL¹, ACEÁ, acei, acele, adj. pron. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

acelei
ACÉL², ACEÁ pron. dem. v. acela¹.

acelei
ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

aceleia
ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

aceleiaşi
ACÉLAȘI, ACÉEAȘI, aceiași, aceleași, pron. dem., adj. pron. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) tot la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiași, aceleiași, gen.-dat. pl.: acelorași] – Acela¹ + și.

aceleiași
ACÉLAȘI, ACÉEAȘI, aceiași, aceleași, pron. dem., adj. pron. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) tot la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiași, aceleiași, gen.-dat. pl.: acelorași] – Acela¹ + și.

acelor
AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir, care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr. ◊ Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Piesă sub formă de ac (1) la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. Acul de seringă. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens). – Lat. acus.

acelor
ACÉL¹, ACEÁ, acei, acele, adj. pron. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

acelor
ACÉL², ACEÁ pron. dem. v. acela¹.

acelor
ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

acelora
ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

aceloraşi
ACÉLAȘI, ACÉEAȘI, aceiași, aceleași, pron. dem., adj. pron. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) tot la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiași, aceleiași, gen.-dat. pl.: acelorași] – Acela¹ + și.

acelorași
ACÉLAȘI, ACÉEAȘI, aceiași, aceleași, pron. dem., adj. pron. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) tot la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiași, aceleiași, gen.-dat. pl.: acelorași] – Acela¹ + și.

acelui
ACÉL¹, ACEÁ, acei, acele, adj. pron. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

acelui
ACÉL², ACEÁ pron. dem. v. acela¹.

acelui
ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

aceluia
ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

aceluiaşi
ACÉLAȘI, ACÉEAȘI, aceiași, aceleași, pron. dem., adj. pron. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) tot la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiași, aceleiași, gen.-dat. pl.: acelorași] – Acela¹ + și.

aceluiași
ACÉLAȘI, ACÉEAȘI, aceiași, aceleași, pron. dem., adj. pron. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) tot la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiași, aceleiași, gen.-dat. pl.: acelorași] – Acela¹ + și.

acer
ACERÁ vb. I v. acira.

acer
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acera
ACERÁ vb. I v. acira.

acera
ÁCERĂ, acere, s. f. (Reg.) Acvilă, pajură; vultur. – Lat. aquila.

aceracee
ACERACÉE, aceracee s. f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze opuse, cu flori grupate în inflorescențe și cu fructe disamare, folosite în industria lemnului sau ca plante decorative; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. – Din fr. acéracée.

aceraceea
ACERACÉE, aceracee s. f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze opuse, cu flori grupate în inflorescențe și cu fructe disamare, folosite în industria lemnului sau ca plante decorative; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. – Din fr. acéracée.

aceraceei
ACERACÉE, aceracee s. f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze opuse, cu flori grupate în inflorescențe și cu fructe disamare, folosite în industria lemnului sau ca plante decorative; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. – Din fr. acéracée.

aceraceele
ACERACÉE, aceracee s. f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze opuse, cu flori grupate în inflorescențe și cu fructe disamare, folosite în industria lemnului sau ca plante decorative; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. – Din fr. acéracée.

aceraceelor
ACERACÉE, aceracee s. f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze opuse, cu flori grupate în inflorescențe și cu fructe disamare, folosite în industria lemnului sau ca plante decorative; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. – Din fr. acéracée.

aceraceeo
ACERACÉE, aceracee s. f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze opuse, cu flori grupate în inflorescențe și cu fructe disamare, folosite în industria lemnului sau ca plante decorative; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. – Din fr. acéracée.

acerai
ACERÁ vb. I v. acira.

acerai
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aceram
ACERÁ vb. I v. acira.

aceram
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acerare
ACERÁ vb. I v. acira.

acerare
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acerară
ACERÁ vb. I v. acira.

acerară
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acerarăm
ACERÁ vb. I v. acira.

acerarăm
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acerarăţi
ACERÁ vb. I v. acira.

acerarăţi
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acerarăți
ACERÁ vb. I v. acira.

acerarăți
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acerase
ACERÁ vb. I v. acira.

acerase
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acerasem
ACERÁ vb. I v. acira.

acerasem
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aceraseră
ACERÁ vb. I v. acira.

aceraseră
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aceraserăm
ACERÁ vb. I v. acira.

aceraserăm
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aceraserăţi
ACERÁ vb. I v. acira.

aceraserăţi
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aceraserăți
ACERÁ vb. I v. acira.

aceraserăți
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aceraseşi
ACERÁ vb. I v. acira.

aceraseşi
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aceraseţi
ACERÁ vb. I v. acira.

aceraseţi
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aceraseși
ACERÁ vb. I v. acira.

aceraseși
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aceraseți
ACERÁ vb. I v. acira.

aceraseți
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acerat
ACERÁ vb. I v. acira.

acerat
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acerateriu
ACERATÉRIU s. m. Mamifer fosil neozoic, strămoș al rinocerului, caracterizat prin absența cornului. [Var.: acerathérium s. m.] – Cuv. lat.

acerateriul
ACERATÉRIU s. m. Mamifer fosil neozoic, strămoș al rinocerului, caracterizat prin absența cornului. [Var.: acerathérium s. m.] – Cuv. lat.

acerateriule
ACERATÉRIU s. m. Mamifer fosil neozoic, strămoș al rinocerului, caracterizat prin absența cornului. [Var.: acerathérium s. m.] – Cuv. lat.

acerateriului
ACERATÉRIU s. m. Mamifer fosil neozoic, strămoș al rinocerului, caracterizat prin absența cornului. [Var.: acerathérium s. m.] – Cuv. lat.

aceratherium
ACERATHÉRIUM s. m. v. acerateriu.

aceratherium
ACERATÉRIU s. m. Mamifer fosil neozoic, strămoș al rinocerului, caracterizat prin absența cornului. [Var.: acerathérium s. m.] – Cuv. lat.

aceratheriumul
ACERATÉRIU s. m. Mamifer fosil neozoic, strămoș al rinocerului, caracterizat prin absența cornului. [Var.: acerathérium s. m.] – Cuv. lat.

aceratheriumul
ACERATHÉRIUM s. m. v. acerateriu.

aceratheriumului
ACERATÉRIU s. m. Mamifer fosil neozoic, strămoș al rinocerului, caracterizat prin absența cornului. [Var.: acerathérium s. m.] – Cuv. lat.

aceratheriumului
ACERATHÉRIUM s. m. v. acerateriu.

acerau
ACERÁ vb. I v. acira.

acerau
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aceraşi
ACERÁ vb. I v. acira.

aceraşi
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aceraţi
ACERÁ vb. I v. acira.

aceraţi
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acerași
ACERÁ vb. I v. acira.

acerași
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acerați
ACERÁ vb. I v. acira.

acerați
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acerb
ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necruțător, înverșunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.

acerba
ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necruțător, înverșunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.

acerbe
ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necruțător, înverșunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.

acerbei
ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necruțător, înverșunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.

acerbele
ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necruțător, înverșunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.

acerbelor
ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necruțător, înverșunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.

acerbi
ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necruțător, înverșunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.

acerbii
ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necruțător, înverșunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.

acerbilor
ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necruțător, înverșunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.

acerbo
ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necruțător, înverșunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.

acerbul
ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necruțător, înverșunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.

acerbule
ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necruțător, înverșunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.

acerbului
ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necruțător, înverșunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.

acere
ACERÁ vb. I v. acira.

acere
ÁCERĂ, acere, s. f. (Reg.) Acvilă, pajură; vultur. – Lat. aquila.

acere
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acerei
ÁCERĂ, acere, s. f. (Reg.) Acvilă, pajură; vultur. – Lat. aquila.

acerele
ÁCERĂ, acere, s. f. (Reg.) Acvilă, pajură; vultur. – Lat. aquila.

acerelor
ÁCERĂ, acere, s. f. (Reg.) Acvilă, pajură; vultur. – Lat. aquila.

aceri
ACERÁ vb. I v. acira.

aceri
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acero
ÁCERĂ, acere, s. f. (Reg.) Acvilă, pajură; vultur. – Lat. aquila.

acerând
ACERÁ vb. I v. acira.

acerând
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aceră
ÁCERĂ, acere, s. f. (Reg.) Acvilă, pajură; vultur. – Lat. aquila.

aceră
ACERÁ vb. I v. acira.

aceră
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acest
ACÉST, ACEASTĂ, acești, aceste, adj. pron. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.- dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

acesta
ACÉSTA, ACEÁSTA, aceștia, acestea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. postpus: (Indică pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor). Ce e aceasta? ◊ Loc. adv. Pentru aceasta = din această cauză, de aceea. (În) afară de (sau pe lângă) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totuși. 2. Adj. dem. (postpus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

aceste
Aceste = Acestes.

aceste
ACÉST, ACEASTĂ, acești, aceste, adj. pron. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.- dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

acestea
ACÉSTA, ACEÁSTA, aceștia, acestea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. postpus: (Indică pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor). Ce e aceasta? ◊ Loc. adv. Pentru aceasta = din această cauză, de aceea. (În) afară de (sau pe lângă) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totuși. 2. Adj. dem. (postpus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

acestei
ACÉST, ACEASTĂ, acești, aceste, adj. pron. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.- dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

acesteia
ACÉSTA, ACEÁSTA, aceștia, acestea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. postpus: (Indică pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor). Ce e aceasta? ◊ Loc. adv. Pentru aceasta = din această cauză, de aceea. (În) afară de (sau pe lângă) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totuși. 2. Adj. dem. (postpus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

acestes
Acestes, rege mitic al Siciliei, născut din zeul apei Crimisus și din troiana Aegesta (sau Segesta). Era considerat întemeietorul orașului Segesta. L-a găzduit pe Aeneas la sosirea lui în Sicilia și l-a ajutat să-și înmormînteze părintele pe muntele Eryx.

acestor
ACÉST, ACEASTĂ, acești, aceste, adj. pron. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.- dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

acestora
ACÉSTA, ACEÁSTA, aceștia, acestea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. postpus: (Indică pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor). Ce e aceasta? ◊ Loc. adv. Pentru aceasta = din această cauză, de aceea. (În) afară de (sau pe lângă) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totuși. 2. Adj. dem. (postpus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

acestui
ACÉST, ACEASTĂ, acești, aceste, adj. pron. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.- dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

acestuia
ACÉSTA, ACEÁSTA, aceștia, acestea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. postpus: (Indică pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor). Ce e aceasta? ◊ Loc. adv. Pentru aceasta = din această cauză, de aceea. (În) afară de (sau pe lângă) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totuși. 2. Adj. dem. (postpus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

acetaldehida
ACETALDEHÍDĂ, acetaldehide, s. f. (Chim.) Aldehidă acetică. – Din fr. acétaldéhyde.

acetaldehide
ACETALDEHÍDĂ, acetaldehide, s. f. (Chim.) Aldehidă acetică. – Din fr. acétaldéhyde.

acetaldehidei
ACETALDEHÍDĂ, acetaldehide, s. f. (Chim.) Aldehidă acetică. – Din fr. acétaldéhyde.

acetaldehidele
ACETALDEHÍDĂ, acetaldehide, s. f. (Chim.) Aldehidă acetică. – Din fr. acétaldéhyde.

acetaldehidelor
ACETALDEHÍDĂ, acetaldehide, s. f. (Chim.) Aldehidă acetică. – Din fr. acétaldéhyde.

acetaldehido
ACETALDEHÍDĂ, acetaldehide, s. f. (Chim.) Aldehidă acetică. – Din fr. acétaldéhyde.

acetaldehidă
ACETALDEHÍDĂ, acetaldehide, s. f. (Chim.) Aldehidă acetică. – Din fr. acétaldéhyde.

acetamida
ACETAMÍDĂ, acetamide, s. f. (Chim.) Amidă a acidului acetic. – Din fr. acétamide.

acetamide
ACETAMÍDĂ, acetamide, s. f. (Chim.) Amidă a acidului acetic. – Din fr. acétamide.

acetamidei
ACETAMÍDĂ, acetamide, s. f. (Chim.) Amidă a acidului acetic. – Din fr. acétamide.

acetamidele
ACETAMÍDĂ, acetamide, s. f. (Chim.) Amidă a acidului acetic. – Din fr. acétamide.

acetamidelor
ACETAMÍDĂ, acetamide, s. f. (Chim.) Amidă a acidului acetic. – Din fr. acétamide.

acetamido
ACETAMÍDĂ, acetamide, s. f. (Chim.) Amidă a acidului acetic. – Din fr. acétamide.

acetamidă
ACETAMÍDĂ, acetamide, s. f. (Chim.) Amidă a acidului acetic. – Din fr. acétamide.

acetat
ACETÁT, acetați, s. m. 1. Sare a acidului acetic, folosită în industria chimică și farmaceutică. 2. Ester al acidului acetic, întrebuințat în tehnică în special ca dizolvant. ◊ Acetat de celuloză = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care servește la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.

acetatul
ACETÁT, acetați, s. m. 1. Sare a acidului acetic, folosită în industria chimică și farmaceutică. 2. Ester al acidului acetic, întrebuințat în tehnică în special ca dizolvant. ◊ Acetat de celuloză = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care servește la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.

acetatului
ACETÁT, acetați, s. m. 1. Sare a acidului acetic, folosită în industria chimică și farmaceutică. 2. Ester al acidului acetic, întrebuințat în tehnică în special ca dizolvant. ◊ Acetat de celuloză = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care servește la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.

acetazolamida
ACETAZOLAMÍDĂ, acetazolamide, s. f. Medicament cu efecte diuretice, folosit în cazurile de insuficiență cardiacă, de ciroză hepatică etc. – Din fr. acétazolamyde.

acetazolamide
ACETAZOLAMÍDĂ, acetazolamide, s. f. Medicament cu efecte diuretice, folosit în cazurile de insuficiență cardiacă, de ciroză hepatică etc. – Din fr. acétazolamyde.

acetazolamidei
ACETAZOLAMÍDĂ, acetazolamide, s. f. Medicament cu efecte diuretice, folosit în cazurile de insuficiență cardiacă, de ciroză hepatică etc. – Din fr. acétazolamyde.

acetazolamidele
ACETAZOLAMÍDĂ, acetazolamide, s. f. Medicament cu efecte diuretice, folosit în cazurile de insuficiență cardiacă, de ciroză hepatică etc. – Din fr. acétazolamyde.

acetazolamidelor
ACETAZOLAMÍDĂ, acetazolamide, s. f. Medicament cu efecte diuretice, folosit în cazurile de insuficiență cardiacă, de ciroză hepatică etc. – Din fr. acétazolamyde.

acetazolamido
ACETAZOLAMÍDĂ, acetazolamide, s. f. Medicament cu efecte diuretice, folosit în cazurile de insuficiență cardiacă, de ciroză hepatică etc. – Din fr. acétazolamyde.

acetazolamidă
ACETAZOLAMÍDĂ, acetazolamide, s. f. Medicament cu efecte diuretice, folosit în cazurile de insuficiență cardiacă, de ciroză hepatică etc. – Din fr. acétazolamyde.

acetaţi
ACETÁT, acetați, s. m. 1. Sare a acidului acetic, folosită în industria chimică și farmaceutică. 2. Ester al acidului acetic, întrebuințat în tehnică în special ca dizolvant. ◊ Acetat de celuloză = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care servește la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.

acetaţii
ACETÁT, acetați, s. m. 1. Sare a acidului acetic, folosită în industria chimică și farmaceutică. 2. Ester al acidului acetic, întrebuințat în tehnică în special ca dizolvant. ◊ Acetat de celuloză = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care servește la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.

acetaţilor
ACETÁT, acetați, s. m. 1. Sare a acidului acetic, folosită în industria chimică și farmaceutică. 2. Ester al acidului acetic, întrebuințat în tehnică în special ca dizolvant. ◊ Acetat de celuloză = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care servește la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.

acetați
ACETÁT, acetați, s. m. 1. Sare a acidului acetic, folosită în industria chimică și farmaceutică. 2. Ester al acidului acetic, întrebuințat în tehnică în special ca dizolvant. ◊ Acetat de celuloză = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care servește la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.

acetații
ACETÁT, acetați, s. m. 1. Sare a acidului acetic, folosită în industria chimică și farmaceutică. 2. Ester al acidului acetic, întrebuințat în tehnică în special ca dizolvant. ◊ Acetat de celuloză = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care servește la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.

acetaților
ACETÁT, acetați, s. m. 1. Sare a acidului acetic, folosită în industria chimică și farmaceutică. 2. Ester al acidului acetic, întrebuințat în tehnică în special ca dizolvant. ◊ Acetat de celuloză = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care servește la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.

acetic
ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (în sintagmele) Acid acetic = acid organic obținut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros înțepător și este folosit în industria coloranților, farmaceutică, în alimentație etc. Fermentație acetică = fermentație care transformă alcoolul etilic în acid acetic, folosită la fabricarea oțetului. Aldehidă acetică = lichid incolor cu miros înțepător, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimică de sinteză etc.; acetaldehidă. – Din fr. acétique.

acetica
ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (în sintagmele) Acid acetic = acid organic obținut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros înțepător și este folosit în industria coloranților, farmaceutică, în alimentație etc. Fermentație acetică = fermentație care transformă alcoolul etilic în acid acetic, folosită la fabricarea oțetului. Aldehidă acetică = lichid incolor cu miros înțepător, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimică de sinteză etc.; acetaldehidă. – Din fr. acétique.

acetice
ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (în sintagmele) Acid acetic = acid organic obținut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros înțepător și este folosit în industria coloranților, farmaceutică, în alimentație etc. Fermentație acetică = fermentație care transformă alcoolul etilic în acid acetic, folosită la fabricarea oțetului. Aldehidă acetică = lichid incolor cu miros înțepător, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimică de sinteză etc.; acetaldehidă. – Din fr. acétique.

aceticei
ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (în sintagmele) Acid acetic = acid organic obținut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros înțepător și este folosit în industria coloranților, farmaceutică, în alimentație etc. Fermentație acetică = fermentație care transformă alcoolul etilic în acid acetic, folosită la fabricarea oțetului. Aldehidă acetică = lichid incolor cu miros înțepător, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimică de sinteză etc.; acetaldehidă. – Din fr. acétique.

aceticele
ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (în sintagmele) Acid acetic = acid organic obținut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros înțepător și este folosit în industria coloranților, farmaceutică, în alimentație etc. Fermentație acetică = fermentație care transformă alcoolul etilic în acid acetic, folosită la fabricarea oțetului. Aldehidă acetică = lichid incolor cu miros înțepător, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimică de sinteză etc.; acetaldehidă. – Din fr. acétique.

aceticelor
ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (în sintagmele) Acid acetic = acid organic obținut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros înțepător și este folosit în industria coloranților, farmaceutică, în alimentație etc. Fermentație acetică = fermentație care transformă alcoolul etilic în acid acetic, folosită la fabricarea oțetului. Aldehidă acetică = lichid incolor cu miros înțepător, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimică de sinteză etc.; acetaldehidă. – Din fr. acétique.

acetici
ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (în sintagmele) Acid acetic = acid organic obținut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros înțepător și este folosit în industria coloranților, farmaceutică, în alimentație etc. Fermentație acetică = fermentație care transformă alcoolul etilic în acid acetic, folosită la fabricarea oțetului. Aldehidă acetică = lichid incolor cu miros înțepător, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimică de sinteză etc.; acetaldehidă. – Din fr. acétique.

aceticii
ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (în sintagmele) Acid acetic = acid organic obținut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros înțepător și este folosit în industria coloranților, farmaceutică, în alimentație etc. Fermentație acetică = fermentație care transformă alcoolul etilic în acid acetic, folosită la fabricarea oțetului. Aldehidă acetică = lichid incolor cu miros înțepător, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimică de sinteză etc.; acetaldehidă. – Din fr. acétique.

aceticilor
ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (în sintagmele) Acid acetic = acid organic obținut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros înțepător și este folosit în industria coloranților, farmaceutică, în alimentație etc. Fermentație acetică = fermentație care transformă alcoolul etilic în acid acetic, folosită la fabricarea oțetului. Aldehidă acetică = lichid incolor cu miros înțepător, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimică de sinteză etc.; acetaldehidă. – Din fr. acétique.

aceticul
ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (în sintagmele) Acid acetic = acid organic obținut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros înțepător și este folosit în industria coloranților, farmaceutică, în alimentație etc. Fermentație acetică = fermentație care transformă alcoolul etilic în acid acetic, folosită la fabricarea oțetului. Aldehidă acetică = lichid incolor cu miros înțepător, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimică de sinteză etc.; acetaldehidă. – Din fr. acétique.

aceticului
ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (în sintagmele) Acid acetic = acid organic obținut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros înțepător și este folosit în industria coloranților, farmaceutică, în alimentație etc. Fermentație acetică = fermentație care transformă alcoolul etilic în acid acetic, folosită la fabricarea oțetului. Aldehidă acetică = lichid incolor cu miros înțepător, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimică de sinteză etc.; acetaldehidă. – Din fr. acétique.

acetific
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetifica
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificai
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificam
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificare
ACETIFICÁRE s. f. Acțiunea de a acetifica. – V. acetifica.

acetificare
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificarea
ACETIFICÁRE s. f. Acțiunea de a acetifica. – V. acetifica.

acetificareo
ACETIFICÁRE s. f. Acțiunea de a acetifica. – V. acetifica.

acetificară
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificarăm
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificarăţi
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificarăți
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificase
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificasem
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificaseră
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificaserăm
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificaserăţi
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificaserăți
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificaseşi
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificaseţi
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificaseși
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificaseți
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificat
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificau
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificaşi
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificaţi
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificași
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificați
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetifice
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetifici
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificând
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetifică
ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – După fr. acétifier.

acetificări
ACETIFICÁRE s. f. Acțiunea de a acetifica. – V. acetifica.

acetificării
ACETIFICÁRE s. f. Acțiunea de a acetifica. – V. acetifica.

acetificările
ACETIFICÁRE s. f. Acțiunea de a acetifica. – V. acetifica.

acetificărilor
ACETIFICÁRE s. f. Acțiunea de a acetifica. – V. acetifica.

acetil
ACETÍL, acetili, s. m. Radical organic monovalent, derivat de la acidul acetic. – Din fr. acétyle.

acetilacetic
ACETILACÉTIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid acetilacetic = acid instabil care se descompune în acetonă și bioxid de carbon. – Din fr. acétylacétique.

acetilaceticul
ACETILACÉTIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid acetilacetic = acid instabil care se descompune în acetonă și bioxid de carbon. – Din fr. acétylacétique.

acetilaceticului
ACETILACÉTIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid acetilacetic = acid instabil care se descompune în acetonă și bioxid de carbon. – Din fr. acétylacétique.

acetilare
ACETILÁRE, acetilări, s. f. Proces chimic de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic. – Din acetil.

acetilarea
ACETILÁRE, acetilări, s. f. Proces chimic de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic. – Din acetil.

acetilareo
ACETILÁRE, acetilări, s. f. Proces chimic de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic. – Din acetil.

acetilena
ACETILÉNĂ s. f. Gaz incolor, cu miros de usturoi, otrăvitor în cantități mai mari, având numeroase folosiri în industrie, la iluminat și la sudura oxiacetilenică. – Din fr. acétylène.

acetilene
ACETILÉNĂ s. f. Gaz incolor, cu miros de usturoi, otrăvitor în cantități mai mari, având numeroase folosiri în industrie, la iluminat și la sudura oxiacetilenică. – Din fr. acétylène.

acetilenei
ACETILÉNĂ s. f. Gaz incolor, cu miros de usturoi, otrăvitor în cantități mai mari, având numeroase folosiri în industrie, la iluminat și la sudura oxiacetilenică. – Din fr. acétylène.

acetilenele
ACETILÉNĂ s. f. Gaz incolor, cu miros de usturoi, otrăvitor în cantități mai mari, având numeroase folosiri în industrie, la iluminat și la sudura oxiacetilenică. – Din fr. acétylène.

acetilenelor
ACETILÉNĂ s. f. Gaz incolor, cu miros de usturoi, otrăvitor în cantități mai mari, având numeroase folosiri în industrie, la iluminat și la sudura oxiacetilenică. – Din fr. acétylène.

acetilenic
ACETILÉNIC, -Ă, acetilenici, -ce, adj. Derivat din acetilenă. – Din fr. acétylènique.

acetilenica
ACETILÉNIC, -Ă, acetilenici, -ce, adj. Derivat din acetilenă. – Din fr. acétylènique.

acetilenice
ACETILÉNIC, -Ă, acetilenici, -ce, adj. Derivat din acetilenă. – Din fr. acétylènique.

acetilenicei
ACETILÉNIC, -Ă, acetilenici, -ce, adj. Derivat din acetilenă. – Din fr. acétylènique.

acetilenicele
ACETILÉNIC, -Ă, acetilenici, -ce, adj. Derivat din acetilenă. – Din fr. acétylènique.

acetilenicelor
ACETILÉNIC, -Ă, acetilenici, -ce, adj. Derivat din acetilenă. – Din fr. acétylènique.

acetilenici
ACETILÉNIC, -Ă, acetilenici, -ce, adj. Derivat din acetilenă. – Din fr. acétylènique.

acetilenicii
ACETILÉNIC, -Ă, acetilenici, -ce, adj. Derivat din acetilenă. – Din fr. acétylènique.

acetilenicilor
ACETILÉNIC, -Ă, acetilenici, -ce, adj. Derivat din acetilenă. – Din fr. acétylènique.

acetilenicul
ACETILÉNIC, -Ă, acetilenici, -ce, adj. Derivat din acetilenă. – Din fr. acétylènique.

acetilenicului
ACETILÉNIC, -Ă, acetilenici, -ce, adj. Derivat din acetilenă. – Din fr. acétylènique.

acetileno
ACETILÉNĂ s. f. Gaz incolor, cu miros de usturoi, otrăvitor în cantități mai mari, având numeroase folosiri în industrie, la iluminat și la sudura oxiacetilenică. – Din fr. acétylène.

acetilenă
ACETILÉNĂ s. f. Gaz incolor, cu miros de usturoi, otrăvitor în cantități mai mari, având numeroase folosiri în industrie, la iluminat și la sudura oxiacetilenică. – Din fr. acétylène.

acetili
ACETÍL, acetili, s. m. Radical organic monovalent, derivat de la acidul acetic. – Din fr. acétyle.

acetilii
ACETÍL, acetili, s. m. Radical organic monovalent, derivat de la acidul acetic. – Din fr. acétyle.

acetililor
ACETÍL, acetili, s. m. Radical organic monovalent, derivat de la acidul acetic. – Din fr. acétyle.

acetilsalicilic
ACETILSALICÍLIC adj. (În sintagma) Acid acetilsalicilic = medicament folosit în stările gripale pentru proprietățile sale febrifuge și analgezice; aspirină. – Din fr. acétylsalicylique.

acetilsalicilicul
ACETILSALICÍLIC adj. (În sintagma) Acid acetilsalicilic = medicament folosit în stările gripale pentru proprietățile sale febrifuge și analgezice; aspirină. – Din fr. acétylsalicylique.

acetilsalicilicului
ACETILSALICÍLIC adj. (În sintagma) Acid acetilsalicilic = medicament folosit în stările gripale pentru proprietățile sale febrifuge și analgezice; aspirină. – Din fr. acétylsalicylique.

acetilul
ACETÍL, acetili, s. m. Radical organic monovalent, derivat de la acidul acetic. – Din fr. acétyle.

acetilului
ACETÍL, acetili, s. m. Radical organic monovalent, derivat de la acidul acetic. – Din fr. acétyle.

acetilura
ACETILÚRĂ, acetiluri, s. f. Derivat al hidrocarburilor acetilenice. – Din fr. acétylure.

acetiluri
ACETILÚRĂ, acetiluri, s. f. Derivat al hidrocarburilor acetilenice. – Din fr. acétylure.

acetilurii
ACETILÚRĂ, acetiluri, s. f. Derivat al hidrocarburilor acetilenice. – Din fr. acétylure.

acetilurile
ACETILÚRĂ, acetiluri, s. f. Derivat al hidrocarburilor acetilenice. – Din fr. acétylure.

acetilurilor
ACETILÚRĂ, acetiluri, s. f. Derivat al hidrocarburilor acetilenice. – Din fr. acétylure.

acetiluro
ACETILÚRĂ, acetiluri, s. f. Derivat al hidrocarburilor acetilenice. – Din fr. acétylure.

acetilură
ACETILÚRĂ, acetiluri, s. f. Derivat al hidrocarburilor acetilenice. – Din fr. acétylure.

acetilări
ACETILÁRE, acetilări, s. f. Proces chimic de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic. – Din acetil.

acetilării
ACETILÁRE, acetilări, s. f. Proces chimic de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic. – Din acetil.

acetilările
ACETILÁRE, acetilări, s. f. Proces chimic de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic. – Din acetil.

acetilărilor
ACETILÁRE, acetilări, s. f. Proces chimic de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic. – Din acetil.

acetobutirat
ACETOBUTIRÁT, acetobutirați, s. m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloză = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloză, a lacurilor, a emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.

acetobutiratul
ACETOBUTIRÁT, acetobutirați, s. m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloză = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloză, a lacurilor, a emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.

acetobutiratului
ACETOBUTIRÁT, acetobutirați, s. m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloză = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloză, a lacurilor, a emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.

acetobutiraţi
ACETOBUTIRÁT, acetobutirați, s. m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloză = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloză, a lacurilor, a emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.

acetobutiraţii
ACETOBUTIRÁT, acetobutirați, s. m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloză = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloză, a lacurilor, a emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.

acetobutiraţilor
ACETOBUTIRÁT, acetobutirați, s. m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloză = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloză, a lacurilor, a emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.

acetobutirați
ACETOBUTIRÁT, acetobutirați, s. m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloză = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloză, a lacurilor, a emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.

acetobutirații
ACETOBUTIRÁT, acetobutirați, s. m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloză = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloză, a lacurilor, a emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.

acetobutiraților
ACETOBUTIRÁT, acetobutirați, s. m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloză = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloză, a lacurilor, a emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.

acetofan
ACETOFÁN s. n. Folie transparentă folosită ca suport pentru desenele animate. – Din fr. acétophane.

acetofanul
ACETOFÁN s. n. Folie transparentă folosită ca suport pentru desenele animate. – Din fr. acétophane.

acetofanului
ACETOFÁN s. n. Folie transparentă folosită ca suport pentru desenele animate. – Din fr. acétophane.

acetofenona
ACETOFENÓNĂ, acetofenone, s. f. Cetonă mixtă cu miros plăcut, solubilă în alcool și în eter, folosită în industria farmaceutică și a parfumurilor. – Din fr. acétophénone.

acetofenone
ACETOFENÓNĂ, acetofenone, s. f. Cetonă mixtă cu miros plăcut, solubilă în alcool și în eter, folosită în industria farmaceutică și a parfumurilor. – Din fr. acétophénone.

acetofenonei
ACETOFENÓNĂ, acetofenone, s. f. Cetonă mixtă cu miros plăcut, solubilă în alcool și în eter, folosită în industria farmaceutică și a parfumurilor. – Din fr. acétophénone.

acetofenonele
ACETOFENÓNĂ, acetofenone, s. f. Cetonă mixtă cu miros plăcut, solubilă în alcool și în eter, folosită în industria farmaceutică și a parfumurilor. – Din fr. acétophénone.

acetofenonelor
ACETOFENÓNĂ, acetofenone, s. f. Cetonă mixtă cu miros plăcut, solubilă în alcool și în eter, folosită în industria farmaceutică și a parfumurilor. – Din fr. acétophénone.

acetofenono
ACETOFENÓNĂ, acetofenone, s. f. Cetonă mixtă cu miros plăcut, solubilă în alcool și în eter, folosită în industria farmaceutică și a parfumurilor. – Din fr. acétophénone.

acetofenonă
ACETOFENÓNĂ, acetofenone, s. f. Cetonă mixtă cu miros plăcut, solubilă în alcool și în eter, folosită în industria farmaceutică și a parfumurilor. – Din fr. acétophénone.

acetona
ACETÓNĂ s. f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.

acetone
ACETÓNĂ s. f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.

acetonei
ACETÓNĂ s. f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.

acetonele
ACETÓNĂ s. f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.

acetonelor
ACETÓNĂ s. f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.

acetonemia
ACETONEMÍE s. f. Prezență anormală a acetonei în sânge, mai ales la bolnavii de diabet. – Din fr. acétonémie.

acetonemie
ACETONEMÍE s. f. Prezență anormală a acetonei în sânge, mai ales la bolnavii de diabet. – Din fr. acétonémie.

acetonemiei
ACETONEMÍE s. f. Prezență anormală a acetonei în sânge, mai ales la bolnavii de diabet. – Din fr. acétonémie.

acetonemii
ACETONEMÍE s. f. Prezență anormală a acetonei în sânge, mai ales la bolnavii de diabet. – Din fr. acétonémie.

acetonemio
ACETONEMÍE s. f. Prezență anormală a acetonei în sânge, mai ales la bolnavii de diabet. – Din fr. acétonémie.

acetono
ACETÓNĂ s. f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.

acetonuria
ACETONURÍE s. f. Prezență a acetonei în urină, întâlnită în diabet, în stările de inaniție etc. – Din fr. acétonurie.

acetonurie
ACETONURÍE s. f. Prezență a acetonei în urină, întâlnită în diabet, în stările de inaniție etc. – Din fr. acétonurie.

acetonuriei
ACETONURÍE s. f. Prezență a acetonei în urină, întâlnită în diabet, în stările de inaniție etc. – Din fr. acétonurie.

acetonurii
ACETONURÍE s. f. Prezență a acetonei în urină, întâlnită în diabet, în stările de inaniție etc. – Din fr. acétonurie.

acetonuriile
ACETONURÍE s. f. Prezență a acetonei în urină, întâlnită în diabet, în stările de inaniție etc. – Din fr. acétonurie.

acetonuriilor
ACETONURÍE s. f. Prezență a acetonei în urină, întâlnită în diabet, în stările de inaniție etc. – Din fr. acétonurie.

acetonurio
ACETONURÍE s. f. Prezență a acetonei în urină, întâlnită în diabet, în stările de inaniție etc. – Din fr. acétonurie.

acetonă
ACETÓNĂ s. f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.

aceşti
ACÉST, ACEASTĂ, acești, aceste, adj. pron. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.- dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

aceştia
ACÉSTA, ACEÁSTA, aceștia, acestea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. postpus: (Indică pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor). Ce e aceasta? ◊ Loc. adv. Pentru aceasta = din această cauză, de aceea. (În) afară de (sau pe lângă) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totuși. 2. Adj. dem. (postpus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

acești
ACÉST, ACEASTĂ, acești, aceste, adj. pron. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.- dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

aceștia
ACÉSTA, ACEÁSTA, aceștia, acestea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. postpus: (Indică pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor). Ce e aceasta? ◊ Loc. adv. Pentru aceasta = din această cauză, de aceea. (În) afară de (sau pe lângă) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totuși. 2. Adj. dem. (postpus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

achaemenides
Ach(a)emenides, unul dintre însoțitorii lui Odysseus, abandonat de către erou, cînd acesta a părăsit în grabă Insula Ciclopilor. Trăind ascuns, Achaemenides a reușit să scape teafăr pînă cînd, mai tîrziu, a fost salvat de către Aeneas.

achates
Achates, unul dintre tovarășii credincioși ai lui Aeneas, care l-a însoțit pe erou în peregrinările lui, spre Italia.

acheloides
Acheloides, denumire dată sirenelor, considerate fiicele lui Achelous.

achelous
Achelous 1. Cel mai mare rîu al Greciei, situat în Aetolia. Izvora din munții Pindului și se vărsa în Marea Ionică. 2. Zeul apei cu același nume. Era fiul lui Oceanus și al lui Tethys și cel mai mare dintre alți trei mii de frați-rîuri. Era de asemenea, considerat părintele sirenelor. Achelous a intrat în ciclul lui Heracles: metamorfozîndu-se în taur, a luptat cu eroul pentru mîna Deianirei, fiica lui Oeneus. A fost însă învins de Heracles, care i-a rupt, în luptă, un corn. După unele versiuni, acest corn a fost transformat mai tîrziu de către naiade în Cornul Abundenței. Tot de figura lui Achelous este legată și existența insulelor Echinade, situate în Marea Ionică. Legenda spune că patru nimfe aduceau sacrificii zeilor pe malul rîului Achelous. Uitînd să-l invoce și pe zeul rîului, acesta, mînios, le-a metamorfozat în insule.

achena
ACHÉNĂ, achene, s. f. Tip de fruct indehiscent, a cărui sămânță, acoperită cu un înveliș tare, nu e sudată de acest înveliș. – Din fr. akène.

achene
ACHÉNĂ, achene, s. f. Tip de fruct indehiscent, a cărui sămânță, acoperită cu un înveliș tare, nu e sudată de acest înveliș. – Din fr. akène.

achenei
ACHÉNĂ, achene, s. f. Tip de fruct indehiscent, a cărui sămânță, acoperită cu un înveliș tare, nu e sudată de acest înveliș. – Din fr. akène.

achenele
ACHÉNĂ, achene, s. f. Tip de fruct indehiscent, a cărui sămânță, acoperită cu un înveliș tare, nu e sudată de acest înveliș. – Din fr. akène.

achenelor
ACHÉNĂ, achene, s. f. Tip de fruct indehiscent, a cărui sămânță, acoperită cu un înveliș tare, nu e sudată de acest înveliș. – Din fr. akène.

acheno
ACHÉNĂ, achene, s. f. Tip de fruct indehiscent, a cărui sămânță, acoperită cu un înveliș tare, nu e sudată de acest înveliș. – Din fr. akène.

achenă
ACHÉNĂ, achene, s. f. Tip de fruct indehiscent, a cărui sămânță, acoperită cu un înveliș tare, nu e sudată de acest înveliș. – Din fr. akène.

acheron
Acheron 1. Unul dintre fluviile Infernului, cu ape tulburi și noroioase. Peste el, Charon trecea în luntrea lui, de cealaltă parte, sufletele morților, care ajungeau astfel în împărăția subpămînteană. 2. Nume purtat de mai multe ape curgătoare din Grecia și din Italia.

acheuleean
ACHEULEEÁN, -Ă, acheuleeni, -e, adj., s. n. (Care face parte din) ultimul subetaj al paleoliticului inferior. [Pr.: a-șö-] – Din fr. acheeuléen.

acheuleeana
ACHEULEEÁN, -Ă, acheuleeni, -e, adj., s. n. (Care face parte din) ultimul subetaj al paleoliticului inferior. [Pr.: a-șö-] – Din fr. acheeuléen.

acheuleeanul
ACHEULEEÁN, -Ă, acheuleeni, -e, adj., s. n. (Care face parte din) ultimul subetaj al paleoliticului inferior. [Pr.: a-șö-] – Din fr. acheeuléen.

acheuleeanului
ACHEULEEÁN, -Ă, acheuleeni, -e, adj., s. n. (Care face parte din) ultimul subetaj al paleoliticului inferior. [Pr.: a-șö-] – Din fr. acheeuléen.

acheuleene
ACHEULEEÁN, -Ă, acheuleeni, -e, adj., s. n. (Care face parte din) ultimul subetaj al paleoliticului inferior. [Pr.: a-șö-] – Din fr. acheeuléen.

acheuleenei
ACHEULEEÁN, -Ă, acheuleeni, -e, adj., s. n. (Care face parte din) ultimul subetaj al paleoliticului inferior. [Pr.: a-șö-] – Din fr. acheeuléen.

acheuleenele
ACHEULEEÁN, -Ă, acheuleeni, -e, adj., s. n. (Care face parte din) ultimul subetaj al paleoliticului inferior. [Pr.: a-șö-] – Din fr. acheeuléen.

acheuleenelor
ACHEULEEÁN, -Ă, acheuleeni, -e, adj., s. n. (Care face parte din) ultimul subetaj al paleoliticului inferior. [Pr.: a-șö-] – Din fr. acheeuléen.

acheuleeni
ACHEULEEÁN, -Ă, acheuleeni, -e, adj., s. n. (Care face parte din) ultimul subetaj al paleoliticului inferior. [Pr.: a-șö-] – Din fr. acheeuléen.

acheuleenii
ACHEULEEÁN, -Ă, acheuleeni, -e, adj., s. n. (Care face parte din) ultimul subetaj al paleoliticului inferior. [Pr.: a-șö-] – Din fr. acheeuléen.

acheuleenilor
ACHEULEEÁN, -Ă, acheuleeni, -e, adj., s. n. (Care face parte din) ultimul subetaj al paleoliticului inferior. [Pr.: a-șö-] – Din fr. acheeuléen.

achiesa
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesai
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesam
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesare
ACHIESÁRE, achiesări, s. f. (Livr.) 1. Recunoașterea de către un acuzat a pretențiilor dintr-o acțiune de justiție. 2. Renunțare la atacarea unei hotărâri a justiției. [Pr: -chi-e-] – V. achiesa.

achiesare
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesarea
ACHIESÁRE, achiesări, s. f. (Livr.) 1. Recunoașterea de către un acuzat a pretențiilor dintr-o acțiune de justiție. 2. Renunțare la atacarea unei hotărâri a justiției. [Pr: -chi-e-] – V. achiesa.

achiesareo
ACHIESÁRE, achiesări, s. f. (Livr.) 1. Recunoașterea de către un acuzat a pretențiilor dintr-o acțiune de justiție. 2. Renunțare la atacarea unei hotărâri a justiției. [Pr: -chi-e-] – V. achiesa.

achiesară
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesarăm
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesarăţi
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesarăți
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesase
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesasem
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesaseră
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesaserăm
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesaserăţi
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesaserăți
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesaseşi
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesaseţi
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesaseși
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesaseți
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesat
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesau
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesaşi
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesaţi
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesași
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesați
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesează
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesez
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achieseze
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesezi
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesând
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesă
ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Livr.) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la atacarea unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

achiesări
ACHIESÁRE, achiesări, s. f. (Livr.) 1. Recunoașterea de către un acuzat a pretențiilor dintr-o acțiune de justiție. 2. Renunțare la atacarea unei hotărâri a justiției. [Pr: -chi-e-] – V. achiesa.

achiesării
ACHIESÁRE, achiesări, s. f. (Livr.) 1. Recunoașterea de către un acuzat a pretențiilor dintr-o acțiune de justiție. 2. Renunțare la atacarea unei hotărâri a justiției. [Pr: -chi-e-] – V. achiesa.

achiesările
ACHIESÁRE, achiesări, s. f. (Livr.) 1. Recunoașterea de către un acuzat a pretențiilor dintr-o acțiune de justiție. 2. Renunțare la atacarea unei hotărâri a justiției. [Pr: -chi-e-] – V. achiesa.

achiesărilor
ACHIESÁRE, achiesări, s. f. (Livr.) 1. Recunoașterea de către un acuzat a pretențiilor dintr-o acțiune de justiție. 2. Renunțare la atacarea unei hotărâri a justiției. [Pr: -chi-e-] – V. achiesa.

achii
ACHÍU¹, achii, s. m. (Bot.; înv.) Țelină¹. – Cf. lat. apium.

achiii
ACHÍU¹, achii, s. m. (Bot.; înv.) Țelină¹. – Cf. lat. apium.

achiilor
ACHÍU¹, achii, s. m. (Bot.; înv.) Țelină¹. – Cf. lat. apium.

achilia
ACHILÍE, achilii, s. f. Absență sau diminuare a secrețiilor digestive sau a unora dintre componentele lor (acidul clorhidric, pepsina etc.), întâlnită în cancerul gastric și în anemia pernicioasă. – Din fr. achylie.

achilie
ACHILÍE, achilii, s. f. Absență sau diminuare a secrețiilor digestive sau a unora dintre componentele lor (acidul clorhidric, pepsina etc.), întâlnită în cancerul gastric și în anemia pernicioasă. – Din fr. achylie.

achiliei
ACHILÍE, achilii, s. f. Absență sau diminuare a secrețiilor digestive sau a unora dintre componentele lor (acidul clorhidric, pepsina etc.), întâlnită în cancerul gastric și în anemia pernicioasă. – Din fr. achylie.

achilii
ACHILÍE, achilii, s. f. Absență sau diminuare a secrețiilor digestive sau a unora dintre componentele lor (acidul clorhidric, pepsina etc.), întâlnită în cancerul gastric și în anemia pernicioasă. – Din fr. achylie.

achiliile
ACHILÍE, achilii, s. f. Absență sau diminuare a secrețiilor digestive sau a unora dintre componentele lor (acidul clorhidric, pepsina etc.), întâlnită în cancerul gastric și în anemia pernicioasă. – Din fr. achylie.

achiliilor
ACHILÍE, achilii, s. f. Absență sau diminuare a secrețiilor digestive sau a unora dintre componentele lor (acidul clorhidric, pepsina etc.), întâlnită în cancerul gastric și în anemia pernicioasă. – Din fr. achylie.

achilio
ACHILÍE, achilii, s. f. Absență sau diminuare a secrețiilor digestive sau a unora dintre componentele lor (acidul clorhidric, pepsina etc.), întâlnită în cancerul gastric și în anemia pernicioasă. – Din fr. achylie.

achilles
Achilles (sau Achilleus), celebru erou grec (cunoscut din Iliada), care a participat la războiul troian. Era fiul zeiței Thetis și al muritorului Peleus. Atunci cînd s-a născut, Achilles a fost cufundat în întregime de către mama sa în apele Styxului, pentru a deveni invulnerabil. I-a rămas afară doar călcîiul de care-l ținea Thetis. Copil fiind, el a fost încredințat centaurului Chiron, care l-a crescut pe muntele Pelion. Ulterior pentru a-l împiedica să participe la războiul troian – unde știa că-și va găsi moartea, așa cum îi prorocise Calchas, și încercînd să zădărnicească împlinirea destinului – Thetis și-a trimis fiul la curtea lui Lycomedes, regele dolopilor, care l-a ținut ascuns, deghizat în veșminte femeiești, printre fiicele lui. Una dintre ele, Deidamia, i-a născut lui Achilles un fiu, pe Neoptolemus (sau Pyrrhus). Între timp însă grecii pregăteau războiul împotriva Troiei. La chemarea lui Odysseus, Achilles se alătură armatelor grecești, în fruntea mirmidonilor. La despărțire, o dată cu plecarea flotei din Aulis, Thetis îi dăruiește lui Achilles armele divine făurite de Hephaestus și caii lui Poseidon. În luptele care se desfășoară sub zidurile cetății, vitejia, curajul și îndrăzneala lui Achilles devin legendare. Așa se scurg nouă ani. Într-al zecelea, certîndu-se cu Agamemnon din pricina unei sclave – Briseis, care-i fusese luată de către cel dintîi – Achilles refuză să mai lupte și se retrage în cortul său. În absența lui, grecii suferă o serie de înfrîngeri. La toate rugămințile lor și la insistențele lui Agamemnon, Achilles rămîne neînduplecat. Numai moartea bunului său prieten Patroclus îl determină să reintre în luptă. Săvîrșește cu acest prilej adevărate minuni de vitejie și, ocrotit de scutul făurit de Hephaestus, seamănă groaza printre dușmani. Achilles îl ucide alături de mulți alții și pe Hector, cel mai viteaz dintre fiii lui Priamus, și-i tîrăște cadavrul, legat de carul său, prin pulbere în jurul cetății. Cu greu obține îndureratul Priamus trupul lipsit de viață al fiului său. Printre multele victime ale lui Achilles se numără Penthesilea, regina amazoanelor, care venise în ajutorul troienilor, apoi Memnon, fiul Aurorei. În cele din urmă însă eroul moare și el, ucis la rîndul lui de o săgeată otrăvită, cu care Paris, fratele lui Hector, l-a ochit, ajutat de Apollo, în călcîiul rămas vulnerabil. Aiax și Odysseus au reușit să-i aducă trupul în tabăra grecilor, care l-au înmormîntat cu mare cinste pe malul mării.

achillides
Achillides, denumire purtată de Pyrrhus, fiul lui Achilles.

achinezia
ACHINEZÍE s. f. Imposibilitate de a executa mișcări; imobilitate și rigiditate a mușchilor, fără ca bolnavul să fie paralizat. – Din fr. akinésie.

achinezie
ACHINEZÍE s. f. Imposibilitate de a executa mișcări; imobilitate și rigiditate a mușchilor, fără ca bolnavul să fie paralizat. – Din fr. akinésie.

achineziei
ACHINEZÍE s. f. Imposibilitate de a executa mișcări; imobilitate și rigiditate a mușchilor, fără ca bolnavul să fie paralizat. – Din fr. akinésie.

achinezii
ACHINEZÍE s. f. Imposibilitate de a executa mișcări; imobilitate și rigiditate a mușchilor, fără ca bolnavul să fie paralizat. – Din fr. akinésie.

achinezio
ACHINEZÍE s. f. Imposibilitate de a executa mișcări; imobilitate și rigiditate a mușchilor, fără ca bolnavul să fie paralizat. – Din fr. akinésie.

achingii
ACHINGÍU, achingii, s. m. (În Evul Mediu, în Imperiul Otoman) Călăreț turc care trăia din prada de război. [Var.: echingíu] – Din tc. akincı.

achingiii
ACHINGÍU, achingii, s. m. (În Evul Mediu, în Imperiul Otoman) Călăreț turc care trăia din prada de război. [Var.: echingíu] – Din tc. akincı.

achingiilor
ACHINGÍU, achingii, s. m. (În Evul Mediu, în Imperiul Otoman) Călăreț turc care trăia din prada de război. [Var.: echingíu] – Din tc. akincı.

achingiu
ACHINGÍU, achingii, s. m. (În Evul Mediu, în Imperiul Otoman) Călăreț turc care trăia din prada de război. [Var.: echingíu] – Din tc. akincı.

achingiul
ACHINGÍU, achingii, s. m. (În Evul Mediu, în Imperiul Otoman) Călăreț turc care trăia din prada de război. [Var.: echingíu] – Din tc. akincı.

achingiule
ACHINGÍU, achingii, s. m. (În Evul Mediu, în Imperiul Otoman) Călăreț turc care trăia din prada de război. [Var.: echingíu] – Din tc. akincı.

achingiului
ACHINGÍU, achingii, s. m. (În Evul Mediu, în Imperiul Otoman) Călăreț turc care trăia din prada de război. [Var.: echingíu] – Din tc. akincı.

achit
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achita
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitai
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitam
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitare
ACHITÁRE, achitări, s. f. Acțiunea de a (se) achita și rezultatul ei. – V. achita.

achitare
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitarea
ACHITÁRE, achitări, s. f. Acțiunea de a (se) achita și rezultatul ei. – V. achita.

achitareo
ACHITÁRE, achitări, s. f. Acțiunea de a (se) achita și rezultatul ei. – V. achita.

achitară
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitarăm
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitarăţi
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitarăți
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitase
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitasem
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitaseră
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitaserăm
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitaserăţi
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitaserăți
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitaseşi
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitaseţi
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitaseși
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitaseți
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitat
ACHITÁT, -Ă, achitați, -te, adj. 1. Care a fost declarat nevinovat prin hotărâre judecătorească. 2. Plătit. – V. achita.

achitat
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitata
ACHITÁT, -Ă, achitați, -te, adj. 1. Care a fost declarat nevinovat prin hotărâre judecătorească. 2. Plătit. – V. achita.

achitate
ACHITÁT, -Ă, achitați, -te, adj. 1. Care a fost declarat nevinovat prin hotărâre judecătorească. 2. Plătit. – V. achita.

achitatei
ACHITÁT, -Ă, achitați, -te, adj. 1. Care a fost declarat nevinovat prin hotărâre judecătorească. 2. Plătit. – V. achita.

achitatele
ACHITÁT, -Ă, achitați, -te, adj. 1. Care a fost declarat nevinovat prin hotărâre judecătorească. 2. Plătit. – V. achita.

achitatelor
ACHITÁT, -Ă, achitați, -te, adj. 1. Care a fost declarat nevinovat prin hotărâre judecătorească. 2. Plătit. – V. achita.

achitatul
ACHITÁT, -Ă, achitați, -te, adj. 1. Care a fost declarat nevinovat prin hotărâre judecătorească. 2. Plătit. – V. achita.

achitatului
ACHITÁT, -Ă, achitați, -te, adj. 1. Care a fost declarat nevinovat prin hotărâre judecătorească. 2. Plătit. – V. achita.

achitau
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitaşi
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitaţi
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitaţi
ACHITÁT, -Ă, achitați, -te, adj. 1. Care a fost declarat nevinovat prin hotărâre judecătorească. 2. Plătit. – V. achita.

achitaţii
ACHITÁT, -Ă, achitați, -te, adj. 1. Care a fost declarat nevinovat prin hotărâre judecătorească. 2. Plătit. – V. achita.

achitaţilor
ACHITÁT, -Ă, achitați, -te, adj. 1. Care a fost declarat nevinovat prin hotărâre judecătorească. 2. Plătit. – V. achita.

achitași
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitați
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitați
ACHITÁT, -Ă, achitați, -te, adj. 1. Care a fost declarat nevinovat prin hotărâre judecătorească. 2. Plătit. – V. achita.

achitații
ACHITÁT, -Ă, achitați, -te, adj. 1. Care a fost declarat nevinovat prin hotărâre judecătorească. 2. Plătit. – V. achita.

achitaților
ACHITÁT, -Ă, achitați, -te, adj. 1. Care a fost declarat nevinovat prin hotărâre judecătorească. 2. Plătit. – V. achita.

achite
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitând
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achită
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achitări
ACHITÁRE, achitări, s. f. Acțiunea de a (se) achita și rezultatul ei. – V. achita.

achitării
ACHITÁRE, achitări, s. f. Acțiunea de a (se) achita și rezultatul ei. – V. achita.

achitările
ACHITÁRE, achitări, s. f. Acțiunea de a (se) achita și rezultatul ei. – V. achita.

achitărilor
ACHITÁRE, achitări, s. f. Acțiunea de a (se) achita și rezultatul ei. – V. achita.

achiu
ACHÍU¹, achii, s. m. (Bot.; înv.) Țelină¹. – Cf. lat. apium.

achiu
ACHÍU², achiuri, s.n. (Înv.) 1. Bilă de încercare la jocul de biliard, care urmează să stabilească persoana care începe partida. 2. Tac². – Din fr. acquit.

achiul
ACHÍU¹, achii, s. m. (Bot.; înv.) Țelină¹. – Cf. lat. apium.

achiul
ACHÍU², achiuri, s.n. (Înv.) 1. Bilă de încercare la jocul de biliard, care urmează să stabilească persoana care începe partida. 2. Tac². – Din fr. acquit.

achiule
ACHÍU¹, achii, s. m. (Bot.; înv.) Țelină¹. – Cf. lat. apium.

achiule
ACHÍU², achiuri, s.n. (Înv.) 1. Bilă de încercare la jocul de biliard, care urmează să stabilească persoana care începe partida. 2. Tac². – Din fr. acquit.

achiului
ACHÍU¹, achii, s. m. (Bot.; înv.) Țelină¹. – Cf. lat. apium.

achiului
ACHÍU², achiuri, s.n. (Înv.) 1. Bilă de încercare la jocul de biliard, care urmează să stabilească persoana care începe partida. 2. Tac². – Din fr. acquit.

achiuri
ACHÍU², achiuri, s.n. (Înv.) 1. Bilă de încercare la jocul de biliard, care urmează să stabilească persoana care începe partida. 2. Tac². – Din fr. acquit.

achiurile
ACHÍU², achiuri, s.n. (Înv.) 1. Bilă de încercare la jocul de biliard, care urmează să stabilească persoana care începe partida. 2. Tac². – Din fr. acquit.

achiurilor
ACHÍU², achiuri, s.n. (Înv.) 1. Bilă de încercare la jocul de biliard, care urmează să stabilească persoana care începe partida. 2. Tac². – Din fr. acquit.

achizitiv
ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achiziție. – Din fr. acquisitif.

achizitiva
ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achiziție. – Din fr. acquisitif.

achizitive
ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achiziție. – Din fr. acquisitif.

achizitivei
ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achiziție. – Din fr. acquisitif.

achizitivele
ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achiziție. – Din fr. acquisitif.

achizitivelor
ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achiziție. – Din fr. acquisitif.

achizitivi
ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achiziție. – Din fr. acquisitif.

achizitivii
ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achiziție. – Din fr. acquisitif.

achizitivilor
ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achiziție. – Din fr. acquisitif.

achizitivo
ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achiziție. – Din fr. acquisitif.

achizitivul
ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achiziție. – Din fr. acquisitif.

achizitivule
ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achiziție. – Din fr. acquisitif.

achizitivului
ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achiziție. – Din fr. acquisitif.

achizitoare
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achizitoarea
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achizitoarei
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achizitoarele
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achizitoarelor
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achizitor
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achizitora
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achizitori
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achizitorii
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achizitorilor
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achizitorle
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achizitorlor
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achizitoro
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achizitorul
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achizitorului
ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[ție] + suf. -tor.

achiziţia
ACHIZÍȚIE, achiziții, s. f. 1. Formă de comerț care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziționare. 2. Procurare de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achițizie = a procura, în condiții avantajoase, ceva de preț, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obținut prin achiziție (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.

achiziţie
ACHIZÍȚIE, achiziții, s. f. 1. Formă de comerț care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziționare. 2. Procurare de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achițizie = a procura, în condiții avantajoase, ceva de preț, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obținut prin achiziție (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.

achiziţiei
ACHIZÍȚIE, achiziții, s. f. 1. Formă de comerț care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziționare. 2. Procurare de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achițizie = a procura, în condiții avantajoase, ceva de preț, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obținut prin achiziție (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.

achiziţii
ACHIZÍȚIE, achiziții, s. f. 1. Formă de comerț care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziționare. 2. Procurare de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achițizie = a procura, în condiții avantajoase, ceva de preț, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obținut prin achiziție (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.

achiziţiile
ACHIZÍȚIE, achiziții, s. f. 1. Formă de comerț care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziționare. 2. Procurare de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achițizie = a procura, în condiții avantajoase, ceva de preț, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obținut prin achiziție (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.

achiziţiilor
ACHIZÍȚIE, achiziții, s. f. 1. Formă de comerț care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziționare. 2. Procurare de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achițizie = a procura, în condiții avantajoase, ceva de preț, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obținut prin achiziție (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.

achiziţio
ACHIZÍȚIE, achiziții, s. f. 1. Formă de comerț care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziționare. 2. Procurare de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achițizie = a procura, în condiții avantajoase, ceva de preț, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obținut prin achiziție (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.

achiziţiona
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionai
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionam
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionare
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziţionare
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionare
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziţionarea
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziţionareo
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziţionară
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionarăm
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionarăţi
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionase
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionasem
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionaseră
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionaserăm
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionaserăţi
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionaseşi
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionaseţi
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionat
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionau
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionaşi
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionaţi
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionează
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionez
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţioneze
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionezi
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionând
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionă
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziţionări
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziţionării
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziţionările
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziţionărilor
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziția
ACHIZÍȚIE, achiziții, s. f. 1. Formă de comerț care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziționare. 2. Procurare de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achițizie = a procura, în condiții avantajoase, ceva de preț, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obținut prin achiziție (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.

achiziție
ACHIZÍȚIE, achiziții, s. f. 1. Formă de comerț care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziționare. 2. Procurare de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achițizie = a procura, în condiții avantajoase, ceva de preț, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obținut prin achiziție (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.

achiziției
ACHIZÍȚIE, achiziții, s. f. 1. Formă de comerț care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziționare. 2. Procurare de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achițizie = a procura, în condiții avantajoase, ceva de preț, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obținut prin achiziție (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.

achiziții
ACHIZÍȚIE, achiziții, s. f. 1. Formă de comerț care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziționare. 2. Procurare de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achițizie = a procura, în condiții avantajoase, ceva de preț, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obținut prin achiziție (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.

achizițiile
ACHIZÍȚIE, achiziții, s. f. 1. Formă de comerț care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziționare. 2. Procurare de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achițizie = a procura, în condiții avantajoase, ceva de preț, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obținut prin achiziție (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.

achizițiilor
ACHIZÍȚIE, achiziții, s. f. 1. Formă de comerț care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziționare. 2. Procurare de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achițizie = a procura, în condiții avantajoase, ceva de preț, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obținut prin achiziție (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.

achizițio
ACHIZÍȚIE, achiziții, s. f. 1. Formă de comerț care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziționare. 2. Procurare de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achițizie = a procura, în condiții avantajoase, ceva de preț, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obținut prin achiziție (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.

achiziționa
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționai
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționam
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționare
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziționare
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționare
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziționarea
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziționareo
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziționară
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționarăm
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționarăți
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționase
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționasem
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționaseră
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționaserăm
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționaserăți
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționaseși
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționaseți
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționat
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționau
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționași
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționați
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționează
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționez
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționeze
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționezi
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționând
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționă
ACHIZIȚIONÁ, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

achiziționări
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziționării
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziționările
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiziționărilor
ACHIZIȚIONÁRE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o-] – V. achiziționa.

achiţi
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

achiți
ACHITÁ, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

aci
ACÍ adv. v. aici.

aci
AÍCI adv. 1. În acest loc, în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. ◊ Expr. (Fam.) Până aici ! = destul ! ajunge ! Pe-aici ți-e drumul ! = șterge-o ! pleacă ! a plecat ! a șters-o ! A se duce pe-aici încolo = a pleca, a o șterge; a pleca fără urmă, a dispărea. 2. în acest moment, acum. ◊ Expr. Aici i-aici sau aci-i aci = acum e momentul hotărâtor. ♦ (Corelativ) Acum... acum..., când.... când..., ba... ba... 3. (În expr.) Cât pe-aci = aproape să..., gata-gata să..., mai că... [Var.: aci, acía, acílea, aíce, aícea adv.] – Lat. ad-hicce.

acia
ACÍA adv. v. aici.

acia
AÍCI adv. 1. În acest loc, în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. ◊ Expr. (Fam.) Până aici ! = destul ! ajunge ! Pe-aici ți-e drumul ! = șterge-o ! pleacă ! a plecat ! a șters-o ! A se duce pe-aici încolo = a pleca, a o șterge; a pleca fără urmă, a dispărea. 2. în acest moment, acum. ◊ Expr. Aici i-aici sau aci-i aci = acum e momentul hotărâtor. ♦ (Corelativ) Acum... acum..., când.... când..., ba... ba... 3. (În expr.) Cât pe-aci = aproape să..., gata-gata să..., mai că... [Var.: aci, acía, acílea, aíce, aícea adv.] – Lat. ad-hicce.

acianopsia
ACIANOPSÍE s. f. Defect de vedere care constă în incapacitatea de a distinge culoarea albastră. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acyanopsie.

acianopsie
ACIANOPSÍE s. f. Defect de vedere care constă în incapacitatea de a distinge culoarea albastră. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acyanopsie.

acianopsiei
ACIANOPSÍE s. f. Defect de vedere care constă în incapacitatea de a distinge culoarea albastră. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acyanopsie.

acianopsii
ACIANOPSÍE s. f. Defect de vedere care constă în incapacitatea de a distinge culoarea albastră. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acyanopsie.

acianopsio
ACIANOPSÍE s. f. Defect de vedere care constă în incapacitatea de a distinge culoarea albastră. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acyanopsie.

aciclic
ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale cărei organe sunt așezate în spirală. 2. (Despre substanțe chimice) Care nu conține atomi legați în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.

aciclica
ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale cărei organe sunt așezate în spirală. 2. (Despre substanțe chimice) Care nu conține atomi legați în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.

aciclice
ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale cărei organe sunt așezate în spirală. 2. (Despre substanțe chimice) Care nu conține atomi legați în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.

aciclicei
ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale cărei organe sunt așezate în spirală. 2. (Despre substanțe chimice) Care nu conține atomi legați în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.

aciclicele
ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale cărei organe sunt așezate în spirală. 2. (Despre substanțe chimice) Care nu conține atomi legați în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.

aciclicelor
ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale cărei organe sunt așezate în spirală. 2. (Despre substanțe chimice) Care nu conține atomi legați în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.

aciclici
ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale cărei organe sunt așezate în spirală. 2. (Despre substanțe chimice) Care nu conține atomi legați în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.

aciclicii
ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale cărei organe sunt așezate în spirală. 2. (Despre substanțe chimice) Care nu conține atomi legați în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.

aciclicilor
ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale cărei organe sunt așezate în spirală. 2. (Despre substanțe chimice) Care nu conține atomi legați în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.

aciclicul
ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale cărei organe sunt așezate în spirală. 2. (Despre substanțe chimice) Care nu conține atomi legați în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.

aciclicului
ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale cărei organe sunt așezate în spirală. 2. (Despre substanțe chimice) Care nu conține atomi legați în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.

acicul
ACÍCUL, aciculi, s. m. 1. Spin mic, subțire și drept care se găsește la unele plante. 2. Fir de păr de forma unui ghimpe la unele specii de viermi. – Din fr. acicule.

acicular
ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. în formă de ac. – Din fr. aciculaire.

aciculara
ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. în formă de ac. – Din fr. aciculaire.

aciculare
ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. în formă de ac. – Din fr. aciculaire.

acicularei
ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. în formă de ac. – Din fr. aciculaire.

acicularele
ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. în formă de ac. – Din fr. aciculaire.

acicularelor
ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. în formă de ac. – Din fr. aciculaire.

aciculari
ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. în formă de ac. – Din fr. aciculaire.

acicularii
ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. în formă de ac. – Din fr. aciculaire.

acicularilor
ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. în formă de ac. – Din fr. aciculaire.

acicularo
ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. în formă de ac. – Din fr. aciculaire.

acicularul
ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. în formă de ac. – Din fr. aciculaire.

acicularule
ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. în formă de ac. – Din fr. aciculaire.

acicularului
ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. în formă de ac. – Din fr. aciculaire.

aciculi
ACÍCUL, aciculi, s. m. 1. Spin mic, subțire și drept care se găsește la unele plante. 2. Fir de păr de forma unui ghimpe la unele specii de viermi. – Din fr. acicule.

aciculii
ACÍCUL, aciculi, s. m. 1. Spin mic, subțire și drept care se găsește la unele plante. 2. Fir de păr de forma unui ghimpe la unele specii de viermi. – Din fr. acicule.

aciculilor
ACÍCUL, aciculi, s. m. 1. Spin mic, subțire și drept care se găsește la unele plante. 2. Fir de păr de forma unui ghimpe la unele specii de viermi. – Din fr. acicule.

aciculul
ACÍCUL, aciculi, s. m. 1. Spin mic, subțire și drept care se găsește la unele plante. 2. Fir de păr de forma unui ghimpe la unele specii de viermi. – Din fr. acicule.

aciculului
ACÍCUL, aciculi, s. m. 1. Spin mic, subțire și drept care se găsește la unele plante. 2. Fir de păr de forma unui ghimpe la unele specii de viermi. – Din fr. acicule.

acid
ACÍD, -Ă, acizi, -de, s. m., adj. 1. S. m. Substanță chimică cu gust acru și miros înțepător, care înroșește hârtia albastră de turnesol și care, în combinație cu o bază, formează o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietățile unui acid (1), cu gust acru, înțepător. – Din fr. acide, lat. acidus.

acida
ACÍD, -Ă, acizi, -de, s. m., adj. 1. S. m. Substanță chimică cu gust acru și miros înțepător, care înroșește hârtia albastră de turnesol și care, în combinație cu o bază, formează o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietățile unui acid (1), cu gust acru, înțepător. – Din fr. acide, lat. acidus.

acidalia
Acidalia, denumire dată Aphroditei după o fîntînă cu același nume, situată în Boeotia și care-i era consacrată.

acidamina
ACIDAMÍNĂ, acidamine, s. f. Produs obținut prin transformarea treptată a albuminoidelor alimentare. – Din fr. acidamine.

acidamine
ACIDAMÍNĂ, acidamine, s. f. Produs obținut prin transformarea treptată a albuminoidelor alimentare. – Din fr. acidamine.

acidaminei
ACIDAMÍNĂ, acidamine, s. f. Produs obținut prin transformarea treptată a albuminoidelor alimentare. – Din fr. acidamine.

acidaminele
ACIDAMÍNĂ, acidamine, s. f. Produs obținut prin transformarea treptată a albuminoidelor alimentare. – Din fr. acidamine.

acidaminelor
ACIDAMÍNĂ, acidamine, s. f. Produs obținut prin transformarea treptată a albuminoidelor alimentare. – Din fr. acidamine.

acidamino
ACIDAMÍNĂ, acidamine, s. f. Produs obținut prin transformarea treptată a albuminoidelor alimentare. – Din fr. acidamine.

acidamină
ACIDAMÍNĂ, acidamine, s. f. Produs obținut prin transformarea treptată a albuminoidelor alimentare. – Din fr. acidamine.

acide
ACÍD, -Ă, acizi, -de, s. m., adj. 1. S. m. Substanță chimică cu gust acru și miros înțepător, care înroșește hârtia albastră de turnesol și care, în combinație cu o bază, formează o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietățile unui acid (1), cu gust acru, înțepător. – Din fr. acide, lat. acidus.

acidei
ACÍD, -Ă, acizi, -de, s. m., adj. 1. S. m. Substanță chimică cu gust acru și miros înțepător, care înroșește hârtia albastră de turnesol și care, în combinație cu o bază, formează o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietățile unui acid (1), cu gust acru, înțepător. – Din fr. acide, lat. acidus.

acidele
ACÍD, -Ă, acizi, -de, s. m., adj. 1. S. m. Substanță chimică cu gust acru și miros înțepător, care înroșește hârtia albastră de turnesol și care, în combinație cu o bază, formează o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietățile unui acid (1), cu gust acru, înțepător. – Din fr. acide, lat. acidus.

acidelor
ACÍD, -Ă, acizi, -de, s. m., adj. 1. S. m. Substanță chimică cu gust acru și miros înțepător, care înroșește hârtia albastră de turnesol și care, în combinație cu o bază, formează o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietățile unui acid (1), cu gust acru, înțepător. – Din fr. acide, lat. acidus.

acidific
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidifica
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificai
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificam
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificare
ACIDIFICÁRE, acidificări, s. f. Acțiunea de a (se) acidifica. – V. acidifica.

acidificare
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificarea
ACIDIFICÁRE, acidificări, s. f. Acțiunea de a (se) acidifica. – V. acidifica.

acidificareo
ACIDIFICÁRE, acidificări, s. f. Acțiunea de a (se) acidifica. – V. acidifica.

acidificară
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificarăm
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificarăţi
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificarăți
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificase
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificasem
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificaseră
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificaserăm
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificaserăţi
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificaserăți
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificaseşi
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificaseţi
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificaseși
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificaseți
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificat
ACIDIFICÁT, -Ă, acidificați, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.

acidificat
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificata
ACIDIFICÁT, -Ă, acidificați, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.

acidificate
ACIDIFICÁT, -Ă, acidificați, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.

acidificatei
ACIDIFICÁT, -Ă, acidificați, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.

acidificatele
ACIDIFICÁT, -Ă, acidificați, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.

acidificatelor
ACIDIFICÁT, -Ă, acidificați, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.

acidificatul
ACIDIFICÁT, -Ă, acidificați, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.

acidificatului
ACIDIFICÁT, -Ă, acidificați, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.

acidificau
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificaşi
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificaţi
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificaţi
ACIDIFICÁT, -Ă, acidificați, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.

acidificaţii
ACIDIFICÁT, -Ă, acidificați, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.

acidificaţilor
ACIDIFICÁT, -Ă, acidificați, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.

acidificași
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificați
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificați
ACIDIFICÁT, -Ă, acidificați, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.

acidificații
ACIDIFICÁT, -Ă, acidificați, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.

acidificaților
ACIDIFICÁT, -Ă, acidificați, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.

acidifice
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidifici
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificând
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidifică
ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. și refl. A (se) transforma în acid. – După fr. acidifier.

acidificări
ACIDIFICÁRE, acidificări, s. f. Acțiunea de a (se) acidifica. – V. acidifica.

acidificării
ACIDIFICÁRE, acidificări, s. f. Acțiunea de a (se) acidifica. – V. acidifica.

acidificările
ACIDIFICÁRE, acidificări, s. f. Acțiunea de a (se) acidifica. – V. acidifica.

acidificărilor
ACIDIFICÁRE, acidificări, s. f. Acțiunea de a (se) acidifica. – V. acidifica.

acidimetre
ACIDIMÉTRU, acidimetre, s. n. Aparat pentru măsurarea concentrației de ioni de hidrogen a unei soluții. – Din fr. acidimètre.

acidimetrele
ACIDIMÉTRU, acidimetre, s. n. Aparat pentru măsurarea concentrației de ioni de hidrogen a unei soluții. – Din fr. acidimètre.

acidimetrelor
ACIDIMÉTRU, acidimetre, s. n. Aparat pentru măsurarea concentrației de ioni de hidrogen a unei soluții. – Din fr. acidimètre.

acidimetria
ACIDIMETRÍE, acidimetrii, s. f. Metodă volumetrică de determinare a concentrației unui acid prin neutralizare cu o bază. – Din fr. acidimétrie.

acidimetrie
ACIDIMETRÍE, acidimetrii, s. f. Metodă volumetrică de determinare a concentrației unui acid prin neutralizare cu o bază. – Din fr. acidimétrie.

acidimetriei
ACIDIMETRÍE, acidimetrii, s. f. Metodă volumetrică de determinare a concentrației unui acid prin neutralizare cu o bază. – Din fr. acidimétrie.

acidimetrii
ACIDIMETRÍE, acidimetrii, s. f. Metodă volumetrică de determinare a concentrației unui acid prin neutralizare cu o bază. – Din fr. acidimétrie.

acidimetriile
ACIDIMETRÍE, acidimetrii, s. f. Metodă volumetrică de determinare a concentrației unui acid prin neutralizare cu o bază. – Din fr. acidimétrie.

acidimetriilor
ACIDIMETRÍE, acidimetrii, s. f. Metodă volumetrică de determinare a concentrației unui acid prin neutralizare cu o bază. – Din fr. acidimétrie.

acidimetrio
ACIDIMETRÍE, acidimetrii, s. f. Metodă volumetrică de determinare a concentrației unui acid prin neutralizare cu o bază. – Din fr. acidimétrie.

acidimetru
ACIDIMÉTRU, acidimetre, s. n. Aparat pentru măsurarea concentrației de ioni de hidrogen a unei soluții. – Din fr. acidimètre.

acidimetrul
ACIDIMÉTRU, acidimetre, s. n. Aparat pentru măsurarea concentrației de ioni de hidrogen a unei soluții. – Din fr. acidimètre.

acidimetrului
ACIDIMÉTRU, acidimetre, s. n. Aparat pentru măsurarea concentrației de ioni de hidrogen a unei soluții. – Din fr. acidimètre.

aciditate
ACIDITÁTE s. f. Grad de concentrație de ioni de hidrogen sau cantitatea totală de acid dintr-o soluție. ♦ Proprietatea de a fi acid. ◊ Aciditate gastrică = gradul de aciditate a sucului gastric, conferit de prezența acidului clorhidric, clorului, pepsinei și acidului lactic. – Din fr. acidité, lat. aciditas, -atis.

aciditatea
ACIDITÁTE s. f. Grad de concentrație de ioni de hidrogen sau cantitatea totală de acid dintr-o soluție. ♦ Proprietatea de a fi acid. ◊ Aciditate gastrică = gradul de aciditate a sucului gastric, conferit de prezența acidului clorhidric, clorului, pepsinei și acidului lactic. – Din fr. acidité, lat. aciditas, -atis.

aciditateo
ACIDITÁTE s. f. Grad de concentrație de ioni de hidrogen sau cantitatea totală de acid dintr-o soluție. ♦ Proprietatea de a fi acid. ◊ Aciditate gastrică = gradul de aciditate a sucului gastric, conferit de prezența acidului clorhidric, clorului, pepsinei și acidului lactic. – Din fr. acidité, lat. aciditas, -atis.

acidităţi
ACIDITÁTE s. f. Grad de concentrație de ioni de hidrogen sau cantitatea totală de acid dintr-o soluție. ♦ Proprietatea de a fi acid. ◊ Aciditate gastrică = gradul de aciditate a sucului gastric, conferit de prezența acidului clorhidric, clorului, pepsinei și acidului lactic. – Din fr. acidité, lat. aciditas, -atis.

acidităţii
ACIDITÁTE s. f. Grad de concentrație de ioni de hidrogen sau cantitatea totală de acid dintr-o soluție. ♦ Proprietatea de a fi acid. ◊ Aciditate gastrică = gradul de aciditate a sucului gastric, conferit de prezența acidului clorhidric, clorului, pepsinei și acidului lactic. – Din fr. acidité, lat. aciditas, -atis.

acidități
ACIDITÁTE s. f. Grad de concentrație de ioni de hidrogen sau cantitatea totală de acid dintr-o soluție. ♦ Proprietatea de a fi acid. ◊ Aciditate gastrică = gradul de aciditate a sucului gastric, conferit de prezența acidului clorhidric, clorului, pepsinei și acidului lactic. – Din fr. acidité, lat. aciditas, -atis.

acidității
ACIDITÁTE s. f. Grad de concentrație de ioni de hidrogen sau cantitatea totală de acid dintr-o soluție. ♦ Proprietatea de a fi acid. ◊ Aciditate gastrică = gradul de aciditate a sucului gastric, conferit de prezența acidului clorhidric, clorului, pepsinei și acidului lactic. – Din fr. acidité, lat. aciditas, -atis.

acidofil
ACIDOFÍL, -Ă, acidofili, -e, adj. (În sintagmele) Plante acidofile = plante care se pot dezvolta pe soluri cu aciditate mare. Lapte acidofil = produs lactat dietetic de culoare albă-gălbuie, preparat din lapte de vacă sterilizat, cu un anumit conținut de bacterii și fermentat. – Din fr. acidophile.

acidofila
ACIDOFÍL, -Ă, acidofili, -e, adj. (În sintagmele) Plante acidofile = plante care se pot dezvolta pe soluri cu aciditate mare. Lapte acidofil = produs lactat dietetic de culoare albă-gălbuie, preparat din lapte de vacă sterilizat, cu un anumit conținut de bacterii și fermentat. – Din fr. acidophile.

acidofile
ACIDOFÍL, -Ă, acidofili, -e, adj. (În sintagmele) Plante acidofile = plante care se pot dezvolta pe soluri cu aciditate mare. Lapte acidofil = produs lactat dietetic de culoare albă-gălbuie, preparat din lapte de vacă sterilizat, cu un anumit conținut de bacterii și fermentat. – Din fr. acidophile.

acidofilei
ACIDOFÍL, -Ă, acidofili, -e, adj. (În sintagmele) Plante acidofile = plante care se pot dezvolta pe soluri cu aciditate mare. Lapte acidofil = produs lactat dietetic de culoare albă-gălbuie, preparat din lapte de vacă sterilizat, cu un anumit conținut de bacterii și fermentat. – Din fr. acidophile.

acidofilele
ACIDOFÍL, -Ă, acidofili, -e, adj. (În sintagmele) Plante acidofile = plante care se pot dezvolta pe soluri cu aciditate mare. Lapte acidofil = produs lactat dietetic de culoare albă-gălbuie, preparat din lapte de vacă sterilizat, cu un anumit conținut de bacterii și fermentat. – Din fr. acidophile.

acidofilelor
ACIDOFÍL, -Ă, acidofili, -e, adj. (În sintagmele) Plante acidofile = plante care se pot dezvolta pe soluri cu aciditate mare. Lapte acidofil = produs lactat dietetic de culoare albă-gălbuie, preparat din lapte de vacă sterilizat, cu un anumit conținut de bacterii și fermentat. – Din fr. acidophile.

acidofili
ACIDOFÍL, -Ă, acidofili, -e, adj. (În sintagmele) Plante acidofile = plante care se pot dezvolta pe soluri cu aciditate mare. Lapte acidofil = produs lactat dietetic de culoare albă-gălbuie, preparat din lapte de vacă sterilizat, cu un anumit conținut de bacterii și fermentat. – Din fr. acidophile.

acidofilii
ACIDOFÍL, -Ă, acidofili, -e, adj. (În sintagmele) Plante acidofile = plante care se pot dezvolta pe soluri cu aciditate mare. Lapte acidofil = produs lactat dietetic de culoare albă-gălbuie, preparat din lapte de vacă sterilizat, cu un anumit conținut de bacterii și fermentat. – Din fr. acidophile.

acidofililor
ACIDOFÍL, -Ă, acidofili, -e, adj. (În sintagmele) Plante acidofile = plante care se pot dezvolta pe soluri cu aciditate mare. Lapte acidofil = produs lactat dietetic de culoare albă-gălbuie, preparat din lapte de vacă sterilizat, cu un anumit conținut de bacterii și fermentat. – Din fr. acidophile.

acidofilo
ACIDOFÍL, -Ă, acidofili, -e, adj. (În sintagmele) Plante acidofile = plante care se pot dezvolta pe soluri cu aciditate mare. Lapte acidofil = produs lactat dietetic de culoare albă-gălbuie, preparat din lapte de vacă sterilizat, cu un anumit conținut de bacterii și fermentat. – Din fr. acidophile.

acidofilul
ACIDOFÍL, -Ă, acidofili, -e, adj. (În sintagmele) Plante acidofile = plante care se pot dezvolta pe soluri cu aciditate mare. Lapte acidofil = produs lactat dietetic de culoare albă-gălbuie, preparat din lapte de vacă sterilizat, cu un anumit conținut de bacterii și fermentat. – Din fr. acidophile.

acidofilule
ACIDOFÍL, -Ă, acidofili, -e, adj. (În sintagmele) Plante acidofile = plante care se pot dezvolta pe soluri cu aciditate mare. Lapte acidofil = produs lactat dietetic de culoare albă-gălbuie, preparat din lapte de vacă sterilizat, cu un anumit conținut de bacterii și fermentat. – Din fr. acidophile.

acidofilului
ACIDOFÍL, -Ă, acidofili, -e, adj. (În sintagmele) Plante acidofile = plante care se pot dezvolta pe soluri cu aciditate mare. Lapte acidofil = produs lactat dietetic de culoare albă-gălbuie, preparat din lapte de vacă sterilizat, cu un anumit conținut de bacterii și fermentat. – Din fr. acidophile.

acidorezistenţa
ACIDOREZISTÉNȚĂ s. f. Proprietate a unor bacterii colorate cu anilină de a rezista la acțiunea decolorantă a acizilor. – Acid + rezistență.

acidorezistenţe
ACIDOREZISTÉNȚĂ s. f. Proprietate a unor bacterii colorate cu anilină de a rezista la acțiunea decolorantă a acizilor. – Acid + rezistență.

acidorezistenţei
ACIDOREZISTÉNȚĂ s. f. Proprietate a unor bacterii colorate cu anilină de a rezista la acțiunea decolorantă a acizilor. – Acid + rezistență.

acidorezistenţo
ACIDOREZISTÉNȚĂ s. f. Proprietate a unor bacterii colorate cu anilină de a rezista la acțiunea decolorantă a acizilor. – Acid + rezistență.

acidorezistenţă
ACIDOREZISTÉNȚĂ s. f. Proprietate a unor bacterii colorate cu anilină de a rezista la acțiunea decolorantă a acizilor. – Acid + rezistență.

acidorezistența
ACIDOREZISTÉNȚĂ s. f. Proprietate a unor bacterii colorate cu anilină de a rezista la acțiunea decolorantă a acizilor. – Acid + rezistență.

acidorezistențe
ACIDOREZISTÉNȚĂ s. f. Proprietate a unor bacterii colorate cu anilină de a rezista la acțiunea decolorantă a acizilor. – Acid + rezistență.

acidorezistenței
ACIDOREZISTÉNȚĂ s. f. Proprietate a unor bacterii colorate cu anilină de a rezista la acțiunea decolorantă a acizilor. – Acid + rezistență.

acidorezistențo
ACIDOREZISTÉNȚĂ s. f. Proprietate a unor bacterii colorate cu anilină de a rezista la acțiunea decolorantă a acizilor. – Acid + rezistență.

acidorezistență
ACIDOREZISTÉNȚĂ s. f. Proprietate a unor bacterii colorate cu anilină de a rezista la acțiunea decolorantă a acizilor. – Acid + rezistență.

acidoza
ACIDÓZĂ s. f. Creștere a acidității și reducere a rezervei alcaline din sânge, din cauza unor tulburări funcționale în organism. – Din fr. acidose.

acidoze
ACIDÓZĂ s. f. Creștere a acidității și reducere a rezervei alcaline din sânge, din cauza unor tulburări funcționale în organism. – Din fr. acidose.

acidozei
ACIDÓZĂ s. f. Creștere a acidității și reducere a rezervei alcaline din sânge, din cauza unor tulburări funcționale în organism. – Din fr. acidose.

acidozo
ACIDÓZĂ s. f. Creștere a acidității și reducere a rezervei alcaline din sânge, din cauza unor tulburări funcționale în organism. – Din fr. acidose.

acidoză
ACIDÓZĂ s. f. Creștere a acidității și reducere a rezervei alcaline din sânge, din cauza unor tulburări funcționale în organism. – Din fr. acidose.

acidul
ACÍD, -Ă, acizi, -de, s. m., adj. 1. S. m. Substanță chimică cu gust acru și miros înțepător, care înroșește hârtia albastră de turnesol și care, în combinație cu o bază, formează o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietățile unui acid (1), cu gust acru, înțepător. – Din fr. acide, lat. acidus.

acidula
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulai
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulam
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulare
ACIDULÁRE, acidulări, s. f. Acțiunea de a acidula. – V. acidula.

acidulare
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidularea
ACIDULÁRE, acidulări, s. f. Acțiunea de a acidula. – V. acidula.

acidulareo
ACIDULÁRE, acidulări, s. f. Acțiunea de a acidula. – V. acidula.

acidulară
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidularăm
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidularăţi
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidularăți
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulase
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulasem
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulaseră
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulaserăm
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulaserăţi
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulaserăți
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulaseşi
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulaseţi
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulaseși
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulaseți
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulat
ACIDULÁT, -Ă, acidulați, -te, adj. Amestecat cu un acid; ușor acrit. – V. acidula.

acidulat
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulata
ACIDULÁT, -Ă, acidulați, -te, adj. Amestecat cu un acid; ușor acrit. – V. acidula.

acidulate
ACIDULÁT, -Ă, acidulați, -te, adj. Amestecat cu un acid; ușor acrit. – V. acidula.

acidulatei
ACIDULÁT, -Ă, acidulați, -te, adj. Amestecat cu un acid; ușor acrit. – V. acidula.

acidulatele
ACIDULÁT, -Ă, acidulați, -te, adj. Amestecat cu un acid; ușor acrit. – V. acidula.

acidulatelor
ACIDULÁT, -Ă, acidulați, -te, adj. Amestecat cu un acid; ușor acrit. – V. acidula.

acidulatul
ACIDULÁT, -Ă, acidulați, -te, adj. Amestecat cu un acid; ușor acrit. – V. acidula.

acidulatului
ACIDULÁT, -Ă, acidulați, -te, adj. Amestecat cu un acid; ușor acrit. – V. acidula.

acidulau
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulaşi
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulaţi
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulaţi
ACIDULÁT, -Ă, acidulați, -te, adj. Amestecat cu un acid; ușor acrit. – V. acidula.

acidulaţii
ACIDULÁT, -Ă, acidulați, -te, adj. Amestecat cu un acid; ușor acrit. – V. acidula.

acidulaţilor
ACIDULÁT, -Ă, acidulați, -te, adj. Amestecat cu un acid; ușor acrit. – V. acidula.

acidulași
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulați
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulați
ACIDULÁT, -Ă, acidulați, -te, adj. Amestecat cu un acid; ușor acrit. – V. acidula.

acidulații
ACIDULÁT, -Ă, acidulați, -te, adj. Amestecat cu un acid; ușor acrit. – V. acidula.

acidulaților
ACIDULÁT, -Ă, acidulați, -te, adj. Amestecat cu un acid; ușor acrit. – V. acidula.

acidulează
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulez
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

aciduleze
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulezi
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidului
ACÍD, -Ă, acizi, -de, s. m., adj. 1. S. m. Substanță chimică cu gust acru și miros înțepător, care înroșește hârtia albastră de turnesol și care, în combinație cu o bază, formează o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietățile unui acid (1), cu gust acru, înțepător. – Din fr. acide, lat. acidus.

acidulând
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulă
ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adăuga o cantitate de acid; a da unei soluții proprietățile unui acid; a acri ușor. – Din fr. aciduler.

acidulări
ACIDULÁRE, acidulări, s. f. Acțiunea de a acidula. – V. acidula.

acidulării
ACIDULÁRE, acidulări, s. f. Acțiunea de a acidula. – V. acidula.

acidulările
ACIDULÁRE, acidulări, s. f. Acțiunea de a acidula. – V. acidula.

acidulărilor
ACIDULÁRE, acidulări, s. f. Acțiunea de a acidula. – V. acidula.

acil
ACÍL, acili, s. m. Radical monovalent al unui acid organic. – Din fr. acil.

acila
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilai
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilam
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilare
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilară
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilarăm
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilarăţi
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilarăți
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilase
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilasem
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilaseră
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilaserăm
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilaserăţi
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilaserăți
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilaseşi
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilaseţi
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilaseși
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilaseți
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilat
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilau
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilaşi
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilaţi
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilași
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilați
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilea
ACÍLEA adv. v. aici.

acilea
AÍCI adv. 1. În acest loc, în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. ◊ Expr. (Fam.) Până aici ! = destul ! ajunge ! Pe-aici ți-e drumul ! = șterge-o ! pleacă ! a plecat ! a șters-o ! A se duce pe-aici încolo = a pleca, a o șterge; a pleca fără urmă, a dispărea. 2. în acest moment, acum. ◊ Expr. Aici i-aici sau aci-i aci = acum e momentul hotărâtor. ♦ (Corelativ) Acum... acum..., când.... când..., ba... ba... 3. (În expr.) Cât pe-aci = aproape să..., gata-gata să..., mai că... [Var.: aci, acía, acílea, aíce, aícea adv.] – Lat. ad-hicce.

acilează
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilez
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acileze
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilezi
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acili
ACÍL, acili, s. m. Radical monovalent al unui acid organic. – Din fr. acil.

acilii
ACÍL, acili, s. m. Radical monovalent al unui acid organic. – Din fr. acil.

acililor
ACÍL, acili, s. m. Radical monovalent al unui acid organic. – Din fr. acil.

acilul
ACÍL, acili, s. m. Radical monovalent al unui acid organic. – Din fr. acil.

acilului
ACÍL, acili, s. m. Radical monovalent al unui acid organic. – Din fr. acil.

acilând
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acilă
ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

acin
ACÍN, acine, s. n. Mică dilatație, în formă de boabă de strugure, a capătului terminal al unei glande sau al unei bronhiole. – Din fr. acinus.

acine
ACÍN, acine, s. n. Mică dilatație, în formă de boabă de strugure, a capătului terminal al unei glande sau al unei bronhiole. – Din fr. acinus.

acinele
ACÍN, acine, s. n. Mică dilatație, în formă de boabă de strugure, a capătului terminal al unei glande sau al unei bronhiole. – Din fr. acinus.

acinelor
ACÍN, acine, s. n. Mică dilatație, în formă de boabă de strugure, a capătului terminal al unei glande sau al unei bronhiole. – Din fr. acinus.

acinoase
ACINÓS, -OÁSĂ, acinoși, -oase, adj. Care prezintă acine; care are forma unor boabe de strugure. – Din fr. acineux.

acinoasei
ACINÓS, -OÁSĂ, acinoși, -oase, adj. Care prezintă acine; care are forma unor boabe de strugure. – Din fr. acineux.

acinoasele
ACINÓS, -OÁSĂ, acinoși, -oase, adj. Care prezintă acine; care are forma unor boabe de strugure. – Din fr. acineux.

acinoaselor
ACINÓS, -OÁSĂ, acinoși, -oase, adj. Care prezintă acine; care are forma unor boabe de strugure. – Din fr. acineux.

acinoasă
ACINÓS, -OÁSĂ, acinoși, -oase, adj. Care prezintă acine; care are forma unor boabe de strugure. – Din fr. acineux.

acinos
ACINÓS, -OÁSĂ, acinoși, -oase, adj. Care prezintă acine; care are forma unor boabe de strugure. – Din fr. acineux.

acinosul
ACINÓS, -OÁSĂ, acinoși, -oase, adj. Care prezintă acine; care are forma unor boabe de strugure. – Din fr. acineux.

acinosului
ACINÓS, -OÁSĂ, acinoși, -oase, adj. Care prezintă acine; care are forma unor boabe de strugure. – Din fr. acineux.

acinoşi
ACINÓS, -OÁSĂ, acinoși, -oase, adj. Care prezintă acine; care are forma unor boabe de strugure. – Din fr. acineux.

acinoşii
ACINÓS, -OÁSĂ, acinoși, -oase, adj. Care prezintă acine; care are forma unor boabe de strugure. – Din fr. acineux.

acinoşilor
ACINÓS, -OÁSĂ, acinoși, -oase, adj. Care prezintă acine; care are forma unor boabe de strugure. – Din fr. acineux.

acinoși
ACINÓS, -OÁSĂ, acinoși, -oase, adj. Care prezintă acine; care are forma unor boabe de strugure. – Din fr. acineux.

acinoșii
ACINÓS, -OÁSĂ, acinoși, -oase, adj. Care prezintă acine; care are forma unor boabe de strugure. – Din fr. acineux.

acinoșilor
ACINÓS, -OÁSĂ, acinoși, -oase, adj. Care prezintă acine; care are forma unor boabe de strugure. – Din fr. acineux.

acinul
ACÍN, acine, s. n. Mică dilatație, în formă de boabă de strugure, a capătului terminal al unei glande sau al unei bronhiole. – Din fr. acinus.

acinului
ACÍN, acine, s. n. Mică dilatație, în formă de boabă de strugure, a capătului terminal al unei glande sau al unei bronhiole. – Din fr. acinus.

acioaia
ACIOÁIE s. f. (Pop.) Nume dat unor metale sau aliaje; obiect făcut dintr-un astfel de metal sau aliaj. [Pr.: -ci-oa-] – Cf. it. acciaio „oțel”.

acioaie
ACIOÁIE s. f. (Pop.) Nume dat unor metale sau aliaje; obiect făcut dintr-un astfel de metal sau aliaj. [Pr.: -ci-oa-] – Cf. it. acciaio „oțel”.

acioaiei
ACIOÁIE s. f. (Pop.) Nume dat unor metale sau aliaje; obiect făcut dintr-un astfel de metal sau aliaj. [Pr.: -ci-oa-] – Cf. it. acciaio „oțel”.

acioaio
ACIOÁIE s. f. (Pop.) Nume dat unor metale sau aliaje; obiect făcut dintr-un astfel de metal sau aliaj. [Pr.: -ci-oa-] – Cf. it. acciaio „oțel”.

acioala
ACIOÁLĂ, acioale, s. f. (Rar) Adăpost, locuință, casă. – Din aciola (derivat regresiv).

acioale
ACIOÁLĂ, acioale, s. f. (Rar) Adăpost, locuință, casă. – Din aciola (derivat regresiv).

acioalei
ACIOÁLĂ, acioale, s. f. (Rar) Adăpost, locuință, casă. – Din aciola (derivat regresiv).

acioalele
ACIOÁLĂ, acioale, s. f. (Rar) Adăpost, locuință, casă. – Din aciola (derivat regresiv).

acioalelor
ACIOÁLĂ, acioale, s. f. (Rar) Adăpost, locuință, casă. – Din aciola (derivat regresiv).

acioalo
ACIOÁLĂ, acioale, s. f. (Rar) Adăpost, locuință, casă. – Din aciola (derivat regresiv).

acioală
ACIOÁLĂ, acioale, s. f. (Rar) Adăpost, locuință, casă. – Din aciola (derivat regresiv).

aciola
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolai
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolam
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolare
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolară
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolarăm
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolarăţi
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolarăți
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolase
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolasem
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolaseră
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolaserăm
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolaserăţi
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolaserăți
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolaseşi
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolaseţi
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolaseși
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolaseți
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolat
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolau
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolaşi
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolaţi
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolași
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolați
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolează
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolez
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

acioleze
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolezi
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolând
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

aciolă
ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. a c i u a.

acipensericultura
ACIPENSERICULTÚRĂ s. f. Ramură a pisciculturii care se ocupă cu cultura sturionilor. – Acipenserid + cultură.

acipensericulturi
ACIPENSERICULTÚRĂ s. f. Ramură a pisciculturii care se ocupă cu cultura sturionilor. – Acipenserid + cultură.

acipensericulturii
ACIPENSERICULTÚRĂ s. f. Ramură a pisciculturii care se ocupă cu cultura sturionilor. – Acipenserid + cultură.

acipensericulturo
ACIPENSERICULTÚRĂ s. f. Ramură a pisciculturii care se ocupă cu cultura sturionilor. – Acipenserid + cultură.

acipensericultură
ACIPENSERICULTÚRĂ s. f. Ramură a pisciculturii care se ocupă cu cultura sturionilor. – Acipenserid + cultură.

acipenserid
ACIPENSERÍD, acipenserizi, s. m. (Zool.) Sturion. – Cf. lat. acipenser.

acipenseridul
ACIPENSERÍD, acipenserizi, s. m. (Zool.) Sturion. – Cf. lat. acipenser.

acipenseridului
ACIPENSERÍD, acipenserizi, s. m. (Zool.) Sturion. – Cf. lat. acipenser.

acipenserizi
ACIPENSERÍD, acipenserizi, s. m. (Zool.) Sturion. – Cf. lat. acipenser.

acipenserizii
ACIPENSERÍD, acipenserizi, s. m. (Zool.) Sturion. – Cf. lat. acipenser.

acipenserizilor
ACIPENSERÍD, acipenserizi, s. m. (Zool.) Sturion. – Cf. lat. acipenser.

acir
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acira
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acirai
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aciram
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acirare
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acirară
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acirarăm
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acirarăţi
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acirarăți
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acirase
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acirasem
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aciraseră
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aciraserăm
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aciraserăţi
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aciraserăți
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aciraseşi
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aciraseţi
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aciraseși
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aciraseți
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acirat
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acirau
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aciraşi
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aciraţi
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acirași
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acirați
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acire
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aciri
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acirând
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

aciră
ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

acis
Acis, tînăr păstor din Sicilia, fiul lui Faunus și al nimfei Symaethis. Iubit de Galatea, Acis trezește gelozia ciclopului Polyphemus, care-l ucide, strivindu-l sub o stîncă. Nefericitul tînăr e metamorfozat de Galatea într-un rîu ce-i poartă numele și care izvorăște din muntele Aetna.

aciua
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuai
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuam
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuare
ACIUÁRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a (se) aciua și rezultatul ei. [Pr.: -ciu-a-] – V. aciua.

aciuare
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuarea
ACIUÁRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a (se) aciua și rezultatul ei. [Pr.: -ciu-a-] – V. aciua.

aciuareo
ACIUÁRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a (se) aciua și rezultatul ei. [Pr.: -ciu-a-] – V. aciua.

aciuară
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuarăm
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuarăţi
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuarăți
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuase
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuasem
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuaseră
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuaserăm
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuaserăţi
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuaserăți
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuaseşi
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuaseţi
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuaseși
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuaseți
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuat
ACIUÁT, -Ắ, aciuați, -te adj. (Pop.) Pripășit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.

aciuat
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuata
ACIUÁT, -Ắ, aciuați, -te adj. (Pop.) Pripășit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.

aciuate
ACIUÁT, -Ắ, aciuați, -te adj. (Pop.) Pripășit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.

aciuatei
ACIUÁT, -Ắ, aciuați, -te adj. (Pop.) Pripășit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.

aciuatele
ACIUÁT, -Ắ, aciuați, -te adj. (Pop.) Pripășit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.

aciuatelor
ACIUÁT, -Ắ, aciuați, -te adj. (Pop.) Pripășit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.

aciuatul
ACIUÁT, -Ắ, aciuați, -te adj. (Pop.) Pripășit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.

aciuatului
ACIUÁT, -Ắ, aciuați, -te adj. (Pop.) Pripășit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.

aciuau
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuaş
ACIUÁȘ, aciuașe, s. n. (Rar) Adăpost, refugiu. [Pr.: -cíu-aș] – Aciua + suf. -aș.

aciuaşe
ACIUÁȘ, aciuașe, s. n. (Rar) Adăpost, refugiu. [Pr.: -cíu-aș] – Aciua + suf. -aș.

aciuaşele
ACIUÁȘ, aciuașe, s. n. (Rar) Adăpost, refugiu. [Pr.: -cíu-aș] – Aciua + suf. -aș.

aciuaşelor
ACIUÁȘ, aciuașe, s. n. (Rar) Adăpost, refugiu. [Pr.: -cíu-aș] – Aciua + suf. -aș.

aciuaşi
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuaşul
ACIUÁȘ, aciuașe, s. n. (Rar) Adăpost, refugiu. [Pr.: -cíu-aș] – Aciua + suf. -aș.

aciuaşului
ACIUÁȘ, aciuașe, s. n. (Rar) Adăpost, refugiu. [Pr.: -cíu-aș] – Aciua + suf. -aș.

aciuaţi
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuaţi
ACIUÁT, -Ắ, aciuați, -te adj. (Pop.) Pripășit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.

aciuaţii
ACIUÁT, -Ắ, aciuați, -te adj. (Pop.) Pripășit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.

aciuaţilor
ACIUÁT, -Ắ, aciuați, -te adj. (Pop.) Pripășit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.

aciuaș
ACIUÁȘ, aciuașe, s. n. (Rar) Adăpost, refugiu. [Pr.: -cíu-aș] – Aciua + suf. -aș.

aciuașe
ACIUÁȘ, aciuașe, s. n. (Rar) Adăpost, refugiu. [Pr.: -cíu-aș] – Aciua + suf. -aș.

aciuașele
ACIUÁȘ, aciuașe, s. n. (Rar) Adăpost, refugiu. [Pr.: -cíu-aș] – Aciua + suf. -aș.

aciuașelor
ACIUÁȘ, aciuașe, s. n. (Rar) Adăpost, refugiu. [Pr.: -cíu-aș] – Aciua + suf. -aș.

aciuași
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuașul
ACIUÁȘ, aciuașe, s. n. (Rar) Adăpost, refugiu. [Pr.: -cíu-aș] – Aciua + suf. -aș.

aciuașului
ACIUÁȘ, aciuașe, s. n. (Rar) Adăpost, refugiu. [Pr.: -cíu-aș] – Aciua + suf. -aș.

aciuați
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuați
ACIUÁT, -Ắ, aciuați, -te adj. (Pop.) Pripășit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.

aciuații
ACIUÁT, -Ắ, aciuați, -te adj. (Pop.) Pripășit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.

aciuaților
ACIUÁT, -Ắ, aciuați, -te adj. (Pop.) Pripășit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.

aciuează
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuez
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciueze
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuezi
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciui
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuia
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuia
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiai
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiai
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiam
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiam
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiară
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiarăm
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiarăţi
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiarăți
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiască
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiase
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiasem
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiaseră
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiaserăm
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiaserăţi
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiaserăți
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiaseşi
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiaseţi
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiaseși
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiaseți
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiat
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiau
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiau
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiază
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiaşi
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiaţi
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiaţi
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiași
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiați
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiați
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuie
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiem
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiere
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiesc
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiez
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuieze
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuiezi
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuieşte
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuieşti
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiește
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiești
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuii
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuim
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuind
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuind
ACIUIÁ vb. I v. aciua.

aciuire
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiră
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuirăm
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuirăţi
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuirăți
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuise
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuisem
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiseră
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiserăm
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiserăţi
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiserăți
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiseşi
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiseţi
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiseși
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiseți
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuit
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuişi
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiţi
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiși
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuiți
ACIUÍ vb. IV v. aciua.

aciuând
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuă
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

aciuări
ACIUÁRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a (se) aciua și rezultatul ei. [Pr.: -ciu-a-] – V. aciua.

aciuării
ACIUÁRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a (se) aciua și rezultatul ei. [Pr.: -ciu-a-] – V. aciua.

aciuările
ACIUÁRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a (se) aciua și rezultatul ei. [Pr.: -ciu-a-] – V. aciua.

aciuărilor
ACIUÁRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a (se) aciua și rezultatul ei. [Pr.: -ciu-a-] – V. aciua.

acizi
ACÍD, -Ă, acizi, -de, s. m., adj. 1. S. m. Substanță chimică cu gust acru și miros înțepător, care înroșește hârtia albastră de turnesol și care, în combinație cu o bază, formează o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietățile unui acid (1), cu gust acru, înțepător. – Din fr. acide, lat. acidus.

acizii
ACÍD, -Ă, acizi, -de, s. m., adj. 1. S. m. Substanță chimică cu gust acru și miros înțepător, care înroșește hârtia albastră de turnesol și care, în combinație cu o bază, formează o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietățile unui acid (1), cu gust acru, înțepător. – Din fr. acide, lat. acidus.

acizilor
ACÍD, -Ă, acizi, -de, s. m., adj. 1. S. m. Substanță chimică cu gust acru și miros înțepător, care înroșește hârtia albastră de turnesol și care, în combinație cu o bază, formează o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietățile unui acid (1), cu gust acru, înțepător. – Din fr. acide, lat. acidus.

aclam
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclama
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamai
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamam
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamare
ACLAMÁRE, aclamări, s. f. Acțiunea de a aclama și rezultatul ei; aclamație, ovație. – V. aclama.

aclamare
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamarea
ACLAMÁRE, aclamări, s. f. Acțiunea de a aclama și rezultatul ei; aclamație, ovație. – V. aclama.

aclamareo
ACLAMÁRE, aclamări, s. f. Acțiunea de a aclama și rezultatul ei; aclamație, ovație. – V. aclama.

aclamară
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamarăm
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamarăţi
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamarăți
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamase
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamasem
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamaseră
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamaserăm
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamaserăţi
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamaserăți
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamaseşi
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamaseţi
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamaseși
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamaseți
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamat
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamau
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamaşi
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamaţi
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamaţia
ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

aclamaţie
ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

aclamaţiei
ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

aclamaţii
ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

aclamaţiile
ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

aclamaţiilor
ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

aclamaţio
ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

aclamași
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamați
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamația
ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

aclamație
ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

aclamației
ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

aclamații
ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

aclamațiile
ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

aclamațiilor
ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

aclamațio
ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

aclame
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclami
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamând
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamă
ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer, lat. acclamare.

aclamări
ACLAMÁRE, aclamări, s. f. Acțiunea de a aclama și rezultatul ei; aclamație, ovație. – V. aclama.

aclamării
ACLAMÁRE, aclamări, s. f. Acțiunea de a aclama și rezultatul ei; aclamație, ovație. – V. aclama.

aclamările
ACLAMÁRE, aclamări, s. f. Acțiunea de a aclama și rezultatul ei; aclamație, ovație. – V. aclama.

aclamărilor
ACLAMÁRE, aclamări, s. f. Acțiunea de a aclama și rezultatul ei; aclamație, ovație. – V. aclama.

aclimata
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatai
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatam
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatare
ACLIMATÁRE s. f. (Înv.) Aclimatizare. – V. aclimata.

aclimatare
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatarea
ACLIMATÁRE s. f. (Înv.) Aclimatizare. – V. aclimata.

aclimatareo
ACLIMATÁRE s. f. (Înv.) Aclimatizare. – V. aclimata.

aclimatară
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatarăm
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatarăţi
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatarăți
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatase
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatasem
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimataseră
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimataserăm
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimataserăţi
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimataserăți
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimataseşi
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimataseţi
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimataseși
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimataseți
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatat
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatau
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimataşi
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimataţi
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatași
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatați
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatează
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatez
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimateze
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatezi
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatiza
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizai
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizam
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizare
ACLIMATIZÁRE, aclimatizări, s. f. Acțiunea de a (se) aclimatiza și rezultatul ei; aclimatare. – V. aclimatiza.

aclimatizare
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizarea
ACLIMATIZÁRE, aclimatizări, s. f. Acțiunea de a (se) aclimatiza și rezultatul ei; aclimatare. – V. aclimatiza.

aclimatizareo
ACLIMATIZÁRE, aclimatizări, s. f. Acțiunea de a (se) aclimatiza și rezultatul ei; aclimatare. – V. aclimatiza.

aclimatizară
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizarăm
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizarăţi
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizarăți
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizase
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizasem
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizaseră
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizaserăm
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizaserăţi
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizaserăți
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizaseşi
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizaseţi
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizaseși
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizaseți
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizat
ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizați, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.

aclimatizat
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizata
ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizați, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.

aclimatizate
ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizați, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.

aclimatizatei
ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizați, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.

aclimatizatele
ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizați, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.

aclimatizatelor
ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizați, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.

aclimatizatul
ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizați, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.

aclimatizatului
ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizați, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.

aclimatizau
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizaşi
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizaţi
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizaţi
ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizați, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.

aclimatizaţii
ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizați, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.

aclimatizaţilor
ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizați, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.

aclimatizași
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizați
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizați
ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizați, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.

aclimatizații
ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizați, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.

aclimatizaților
ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizați, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.

aclimatizează
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizez
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizeze
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizezi
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizând
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatiză
ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale sau plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un nou climat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

aclimatizări
ACLIMATIZÁRE, aclimatizări, s. f. Acțiunea de a (se) aclimatiza și rezultatul ei; aclimatare. – V. aclimatiza.

aclimatizării
ACLIMATIZÁRE, aclimatizări, s. f. Acțiunea de a (se) aclimatiza și rezultatul ei; aclimatare. – V. aclimatiza.

aclimatizările
ACLIMATIZÁRE, aclimatizări, s. f. Acțiunea de a (se) aclimatiza și rezultatul ei; aclimatare. – V. aclimatiza.

aclimatizărilor
ACLIMATIZÁRE, aclimatizări, s. f. Acțiunea de a (se) aclimatiza și rezultatul ei; aclimatare. – V. aclimatiza.

aclimatând
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimată
ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.

aclimatări
ACLIMATÁRE s. f. (Înv.) Aclimatizare. – V. aclimata.

aclimatării
ACLIMATÁRE s. f. (Înv.) Aclimatizare. – V. aclimata.

aclimatările
ACLIMATÁRE s. f. (Înv.) Aclimatizare. – V. aclimata.

aclimatărilor
ACLIMATÁRE s. f. (Înv.) Aclimatizare. – V. aclimata.

aclinic
ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsit de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.

aclinica
ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsit de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.

aclinice
ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsit de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.

aclinicei
ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsit de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.

aclinicele
ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsit de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.

aclinicelor
ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsit de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.

aclinici
ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsit de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.

aclinicii
ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsit de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.

aclinicilor
ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsit de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.

aclinicul
ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsit de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.

aclinicului
ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsit de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.

acmonides
Acmonides, unul dintre ciclopii făurari care lucrau în fierăria lui Hephaestus.

acnee
ACNÉE s. f. Boală de piele caracterizată prin apariția, mai ales pe față, a unor coșuri, puncte negre etc., care adesea supurează. ◊ Acnee juvenilă = acnee frecventă mai ales la pubertate. – Din fr. acné.

acneea
ACNÉE s. f. Boală de piele caracterizată prin apariția, mai ales pe față, a unor coșuri, puncte negre etc., care adesea supurează. ◊ Acnee juvenilă = acnee frecventă mai ales la pubertate. – Din fr. acné.

acneei
ACNÉE s. f. Boală de piele caracterizată prin apariția, mai ales pe față, a unor coșuri, puncte negre etc., care adesea supurează. ◊ Acnee juvenilă = acnee frecventă mai ales la pubertate. – Din fr. acné.

acneele
ACNÉE s. f. Boală de piele caracterizată prin apariția, mai ales pe față, a unor coșuri, puncte negre etc., care adesea supurează. ◊ Acnee juvenilă = acnee frecventă mai ales la pubertate. – Din fr. acné.

acneelor
ACNÉE s. f. Boală de piele caracterizată prin apariția, mai ales pe față, a unor coșuri, puncte negre etc., care adesea supurează. ◊ Acnee juvenilă = acnee frecventă mai ales la pubertate. – Din fr. acné.

acneeo
ACNÉE s. f. Boală de piele caracterizată prin apariția, mai ales pe față, a unor coșuri, puncte negre etc., care adesea supurează. ◊ Acnee juvenilă = acnee frecventă mai ales la pubertate. – Din fr. acné.

acneiform
ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.

acneiforma
ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.

acneiforme
ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.

acneiformei
ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.

acneiformele
ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.

acneiformelor
ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.

acneiformi
ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.

acneiformii
ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.

acneiformilor
ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.

acneiformo
ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.

acneiformul
ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.

acneiformule
ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.

acneiformului
ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.

acoace
ACOÁCE adv. (Reg.) Încoace. – Lat. eccum-*hacce.

acoetes
Acoetes, unul dintre pirații tirenieni care l-au răpit pe Dionysus, vrînd să-l vîndă ca sclav. Luîndu-i apărarea, Acoetes a fost cruțat de către zeu, spre deosebire de tovarășii lui, care au fost metamorfozați ulterior de Dionysus în rechini (v. și Dionysus).

acolade
ACOLÁDĂ, acolade, s. f. 1. Semn grafic în formă de arc, orizontal sau vertical, prin care se arată că mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate între ele. 2. Ceremonial medieval de învestire a unui cavaler, constând dintr-o îmbrățișare și o atingere cu latul spadei. – Din fr. accolade.

acoladei
ACOLÁDĂ, acolade, s. f. 1. Semn grafic în formă de arc, orizontal sau vertical, prin care se arată că mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate între ele. 2. Ceremonial medieval de învestire a unui cavaler, constând dintr-o îmbrățișare și o atingere cu latul spadei. – Din fr. accolade.

acoladele
ACOLÁDĂ, acolade, s. f. 1. Semn grafic în formă de arc, orizontal sau vertical, prin care se arată că mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate între ele. 2. Ceremonial medieval de învestire a unui cavaler, constând dintr-o îmbrățișare și o atingere cu latul spadei. – Din fr. accolade.

acoladelor
ACOLÁDĂ, acolade, s. f. 1. Semn grafic în formă de arc, orizontal sau vertical, prin care se arată că mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate între ele. 2. Ceremonial medieval de învestire a unui cavaler, constând dintr-o îmbrățișare și o atingere cu latul spadei. – Din fr. accolade.

acolado
ACOLÁDĂ, acolade, s. f. 1. Semn grafic în formă de arc, orizontal sau vertical, prin care se arată că mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate între ele. 2. Ceremonial medieval de învestire a unui cavaler, constând dintr-o îmbrățișare și o atingere cu latul spadei. – Din fr. accolade.

acoladă
ACOLÁDĂ, acolade, s. f. 1. Semn grafic în formă de arc, orizontal sau vertical, prin care se arată că mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate între ele. 2. Ceremonial medieval de învestire a unui cavaler, constând dintr-o îmbrățișare și o atingere cu latul spadei. – Din fr. accolade.

acolea
ACÓLEA adv. (Pop.) Pe aici, prin apropiere, nu departe de aici. [Acc. și: acoleá] – Cf. acolo.

acolia
ACOLÍE s. f. Absență sau diminuare notabilă a secreției biliare. – Din fr. acholie.

acolie
ACOLÍE s. f. Absență sau diminuare notabilă a secreției biliare. – Din fr. acholie.

acoliei
ACOLÍE s. f. Absență sau diminuare notabilă a secreției biliare. – Din fr. acholie.

acolii
ACOLÍE s. f. Absență sau diminuare notabilă a secreției biliare. – Din fr. acholie.

acolio
ACOLÍE s. f. Absență sau diminuare notabilă a secreției biliare. – Din fr. acholie.

acolisea
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acoliseai
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acoliseam
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisească
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acoliseau
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acoliseaţi
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acoliseați
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisesc
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acoliseşte
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acoliseşti
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisește
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisești
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisi
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisii
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisim
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisind
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisire
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisiră
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisirăm
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisirăţi
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisirăți
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisise
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisisem
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisiseră
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisiserăm
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisiserăţi
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisiserăți
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisiseşi
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisiseţi
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisiseși
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisiseți
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisit
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisişi
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisiţi
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisiși
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisiți
ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolit
ACOLÍT, -Ă, acoliți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acțiune, într-un domeniu de activitate); persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva. ♦ Părtaș, complice la o uneltire (criminală). 2. S. m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuții legate de cult. – Din fr. acolyte.

acolita
ACOLÍT, -Ă, acoliți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acțiune, într-un domeniu de activitate); persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva. ♦ Părtaș, complice la o uneltire (criminală). 2. S. m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuții legate de cult. – Din fr. acolyte.

acolite
ACOLÍT, -Ă, acoliți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acțiune, într-un domeniu de activitate); persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva. ♦ Părtaș, complice la o uneltire (criminală). 2. S. m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuții legate de cult. – Din fr. acolyte.

acolitei
ACOLÍT, -Ă, acoliți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acțiune, într-un domeniu de activitate); persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva. ♦ Părtaș, complice la o uneltire (criminală). 2. S. m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuții legate de cult. – Din fr. acolyte.

acolitele
ACOLÍT, -Ă, acoliți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acțiune, într-un domeniu de activitate); persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva. ♦ Părtaș, complice la o uneltire (criminală). 2. S. m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuții legate de cult. – Din fr. acolyte.

acolitelor
ACOLÍT, -Ă, acoliți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acțiune, într-un domeniu de activitate); persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva. ♦ Părtaș, complice la o uneltire (criminală). 2. S. m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuții legate de cult. – Din fr. acolyte.

acolitul
ACOLÍT, -Ă, acoliți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acțiune, într-un domeniu de activitate); persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva. ♦ Părtaș, complice la o uneltire (criminală). 2. S. m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuții legate de cult. – Din fr. acolyte.

acolitului
ACOLÍT, -Ă, acoliți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acțiune, într-un domeniu de activitate); persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva. ♦ Părtaș, complice la o uneltire (criminală). 2. S. m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuții legate de cult. – Din fr. acolyte.

acoliţi
ACOLÍT, -Ă, acoliți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acțiune, într-un domeniu de activitate); persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva. ♦ Părtaș, complice la o uneltire (criminală). 2. S. m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuții legate de cult. – Din fr. acolyte.

acoliţii
ACOLÍT, -Ă, acoliți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acțiune, într-un domeniu de activitate); persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva. ♦ Părtaș, complice la o uneltire (criminală). 2. S. m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuții legate de cult. – Din fr. acolyte.

acoliţilor
ACOLÍT, -Ă, acoliți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acțiune, într-un domeniu de activitate); persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva. ♦ Părtaș, complice la o uneltire (criminală). 2. S. m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuții legate de cult. – Din fr. acolyte.

acoliți
ACOLÍT, -Ă, acoliți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acțiune, într-un domeniu de activitate); persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva. ♦ Părtaș, complice la o uneltire (criminală). 2. S. m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuții legate de cult. – Din fr. acolyte.

acoliții
ACOLÍT, -Ă, acoliți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acțiune, într-un domeniu de activitate); persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva. ♦ Părtaș, complice la o uneltire (criminală). 2. S. m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuții legate de cult. – Din fr. acolyte.

acoliților
ACOLÍT, -Ă, acoliți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acțiune, într-un domeniu de activitate); persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva. ♦ Părtaș, complice la o uneltire (criminală). 2. S. m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atribuții legate de cult. – Din fr. acolyte.

acolo
ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepărtat (de cel care vorbește); în alt loc. ◊ (Precedat de diferite prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-)acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre direcția aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Până acolo... = până la situația..., la împrejurarea (care depășește limita îngăduită)... ◊ Expr. (Reg.) (Pân')pe-acolo = peste măsură, din cale-afară (de greu, mare, frumos etc). Ce ai acolo ? = ce ai la tine (sau în mână etc)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de față)? Fugi de-acolo ! = da de unde ! nici gând ! imposibil ! Ce am eu de-acolo ? = ce mă privește, ce avantaj am din asta ? [Acc. și: acoló] – Lat. eccum-[i]lloc.

acomercial
ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestări) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr: -ci-al] – A⁵- + comercial.

acomerciala
ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestări) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr: -ci-al] – A⁵- + comercial.

acomerciale
ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestări) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr: -ci-al] – A⁵- + comercial.

acomercialei
ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestări) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr: -ci-al] – A⁵- + comercial.

acomercialele
ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestări) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr: -ci-al] – A⁵- + comercial.

acomercialelor
ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestări) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr: -ci-al] – A⁵- + comercial.

acomerciali
ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestări) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr: -ci-al] – A⁵- + comercial.

acomercialii
ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestări) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr: -ci-al] – A⁵- + comercial.

acomercialilor
ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestări) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr: -ci-al] – A⁵- + comercial.

acomercialo
ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestări) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr: -ci-al] – A⁵- + comercial.

acomercialul
ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestări) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr: -ci-al] – A⁵- + comercial.

acomercialule
ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestări) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr: -ci-al] – A⁵- + comercial.

acomercialului
ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestări) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr: -ci-al] – A⁵- + comercial.

acomoda
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodabil
ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodează cu ușurință, cu care te poți deprinde ușor – Din fr. accommodable.

acomodabila
ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodează cu ușurință, cu care te poți deprinde ușor – Din fr. accommodable.

acomodabile
ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodează cu ușurință, cu care te poți deprinde ușor – Din fr. accommodable.

acomodabilei
ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodează cu ușurință, cu care te poți deprinde ușor – Din fr. accommodable.

acomodabilele
ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodează cu ușurință, cu care te poți deprinde ușor – Din fr. accommodable.

acomodabilelor
ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodează cu ușurință, cu care te poți deprinde ușor – Din fr. accommodable.

acomodabili
ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodează cu ușurință, cu care te poți deprinde ușor – Din fr. accommodable.

acomodabilii
ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodează cu ușurință, cu care te poți deprinde ușor – Din fr. accommodable.

acomodabililor
ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodează cu ușurință, cu care te poți deprinde ușor – Din fr. accommodable.

acomodabilo
ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodează cu ușurință, cu care te poți deprinde ușor – Din fr. accommodable.

acomodabilul
ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodează cu ușurință, cu care te poți deprinde ușor – Din fr. accommodable.

acomodabilule
ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodează cu ușurință, cu care te poți deprinde ușor – Din fr. accommodable.

acomodabilului
ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodează cu ușurință, cu care te poți deprinde ușor – Din fr. accommodable.

acomodai
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodam
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodare
ACOMODÁRE, acomodări, s. f. Acțiunea de a se acomoda. ◊ Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuală) = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului să vadă clar obiectele aflate la diferite distanțe de el. – V. acomoda.

acomodare
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodarea
ACOMODÁRE, acomodări, s. f. Acțiunea de a se acomoda. ◊ Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuală) = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului să vadă clar obiectele aflate la diferite distanțe de el. – V. acomoda.

acomodareo
ACOMODÁRE, acomodări, s. f. Acțiunea de a se acomoda. ◊ Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuală) = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului să vadă clar obiectele aflate la diferite distanțe de el. – V. acomoda.

acomodară
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodarăm
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodarăţi
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodarăți
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodase
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodasem
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodaseră
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodaserăm
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodaserăţi
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodaserăți
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodaseşi
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodaseţi
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodaseși
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodaseți
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodat
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodau
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodaşi
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodaţi
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodași
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodați
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodează
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodez
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodeze
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodezi
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodând
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodă
ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi condiții de viață, de muncă etc; a se obișnui, a se adapta (2). ♦ A se împăca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.

acomodări
ACOMODÁRE, acomodări, s. f. Acțiunea de a se acomoda. ◊ Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuală) = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului să vadă clar obiectele aflate la diferite distanțe de el. – V. acomoda.

acomodării
ACOMODÁRE, acomodări, s. f. Acțiunea de a se acomoda. ◊ Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuală) = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului să vadă clar obiectele aflate la diferite distanțe de el. – V. acomoda.

acomodările
ACOMODÁRE, acomodări, s. f. Acțiunea de a se acomoda. ◊ Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuală) = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului să vadă clar obiectele aflate la diferite distanțe de el. – V. acomoda.

acomodărilor
ACOMODÁRE, acomodări, s. f. Acțiunea de a se acomoda. ◊ Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuală) = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului să vadă clar obiectele aflate la diferite distanțe de el. – V. acomoda.

acompania
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniai
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniam
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniament
ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s. n. 1. Însoțire a unei melodii cu altă melodie potrivită. 2. Parte muzicală, instrumentală sau orchestrală, care însoțește și susține un solist sau un ansamblu coral. [Pr: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.

acompaniamente
ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s. n. 1. Însoțire a unei melodii cu altă melodie potrivită. 2. Parte muzicală, instrumentală sau orchestrală, care însoțește și susține un solist sau un ansamblu coral. [Pr: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.

acompaniamentele
ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s. n. 1. Însoțire a unei melodii cu altă melodie potrivită. 2. Parte muzicală, instrumentală sau orchestrală, care însoțește și susține un solist sau un ansamblu coral. [Pr: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.

acompaniamentelor
ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s. n. 1. Însoțire a unei melodii cu altă melodie potrivită. 2. Parte muzicală, instrumentală sau orchestrală, care însoțește și susține un solist sau un ansamblu coral. [Pr: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.

acompaniamentul
ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s. n. 1. Însoțire a unei melodii cu altă melodie potrivită. 2. Parte muzicală, instrumentală sau orchestrală, care însoțește și susține un solist sau un ansamblu coral. [Pr: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.

acompaniamentului
ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s. n. 1. Însoțire a unei melodii cu altă melodie potrivită. 2. Parte muzicală, instrumentală sau orchestrală, care însoțește și susține un solist sau un ansamblu coral. [Pr: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.

acompaniară
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniarăm
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniarăţi
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniarăți
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniase
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniasem
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniaseră
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniaserăm
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniaserăţi
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniaserăți
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniaseşi
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniaseţi
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniaseși
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniaseți
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniat
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniatoare
ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s. m. și f. Persoană care acompaniază (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.

acompaniatoarea
ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s. m. și f. Persoană care acompaniază (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.

acompaniatoarei
ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s. m. și f. Persoană care acompaniază (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.

acompaniatoarele
ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s. m. și f. Persoană care acompaniază (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.

acompaniatoarelor
ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s. m. și f. Persoană care acompaniază (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.

acompaniator
ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s. m. și f. Persoană care acompaniază (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.

acompaniatori
ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s. m. și f. Persoană care acompaniază (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.

acompaniatorii
ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s. m. și f. Persoană care acompaniază (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.

acompaniatorilor
ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s. m. și f. Persoană care acompaniază (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.

acompaniatorul
ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s. m. și f. Persoană care acompaniază (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.

acompaniatorului
ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s. m. și f. Persoană care acompaniază (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.

acompaniau
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniază
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniaşi
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniaţi
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniași
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniați
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompanie
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniem
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniere
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniez
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompanieze
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniezi
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acompaniind
ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A susține o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a ține isonul. 2. A întovărăși, a însoți pe cineva. [Pr: -ni-a] – Din fr. accompagner.

acondroplazia
ACONDROPLAZÍE s. f. Boală congenitală caracterizată prin oprirea creșterii oaselor membrelor inferioare. – Din fr. achondroplasie.

acondroplazie
ACONDROPLAZÍE s. f. Boală congenitală caracterizată prin oprirea creșterii oaselor membrelor inferioare. – Din fr. achondroplasie.

acondroplaziei
ACONDROPLAZÍE s. f. Boală congenitală caracterizată prin oprirea creșterii oaselor membrelor inferioare. – Din fr. achondroplasie.

acondroplazii
ACONDROPLAZÍE s. f. Boală congenitală caracterizată prin oprirea creșterii oaselor membrelor inferioare. – Din fr. achondroplasie.

acondroplazio
ACONDROPLAZÍE s. f. Boală congenitală caracterizată prin oprirea creșterii oaselor membrelor inferioare. – Din fr. achondroplasie.

aconit
ACONÍT, aconiți, s. m. (Bot.) Omag. – Din fr. aconit.

aconitina
ACONITÍNĂ, aconitine, s. f. Substanță alcaloidă extrasă din omag care provoacă inhibiția centrilor nervoși ai aparatului respirator, circulator și vasomotor. – Din fr. aconitine.

aconitine
ACONITÍNĂ, aconitine, s. f. Substanță alcaloidă extrasă din omag care provoacă inhibiția centrilor nervoși ai aparatului respirator, circulator și vasomotor. – Din fr. aconitine.

aconitinei
ACONITÍNĂ, aconitine, s. f. Substanță alcaloidă extrasă din omag care provoacă inhibiția centrilor nervoși ai aparatului respirator, circulator și vasomotor. – Din fr. aconitine.

aconitinele
ACONITÍNĂ, aconitine, s. f. Substanță alcaloidă extrasă din omag care provoacă inhibiția centrilor nervoși ai aparatului respirator, circulator și vasomotor. – Din fr. aconitine.

aconitinelor
ACONITÍNĂ, aconitine, s. f. Substanță alcaloidă extrasă din omag care provoacă inhibiția centrilor nervoși ai aparatului respirator, circulator și vasomotor. – Din fr. aconitine.

aconitino
ACONITÍNĂ, aconitine, s. f. Substanță alcaloidă extrasă din omag care provoacă inhibiția centrilor nervoși ai aparatului respirator, circulator și vasomotor. – Din fr. aconitine.

aconitină
ACONITÍNĂ, aconitine, s. f. Substanță alcaloidă extrasă din omag care provoacă inhibiția centrilor nervoși ai aparatului respirator, circulator și vasomotor. – Din fr. aconitine.

aconitul
ACONÍT, aconiți, s. m. (Bot.) Omag. – Din fr. aconit.

aconitului
ACONÍT, aconiți, s. m. (Bot.) Omag. – Din fr. aconit.

aconiţi
ACONÍT, aconiți, s. m. (Bot.) Omag. – Din fr. aconit.

aconiţii
ACONÍT, aconiți, s. m. (Bot.) Omag. – Din fr. aconit.

aconiţilor
ACONÍT, aconiți, s. m. (Bot.) Omag. – Din fr. aconit.

aconiți
ACONÍT, aconiți, s. m. (Bot.) Omag. – Din fr. aconit.

aconiții
ACONÍT, aconiți, s. m. (Bot.) Omag. – Din fr. aconit.

aconiților
ACONÍT, aconiți, s. m. (Bot.) Omag. – Din fr. aconit.

acont
ACÓNT, aconturi, s. n. Parte dintr-o sumă de bani plătită sau încasată înainte, la o cumpărare sau la încheierea unei tranzacții, ca garanție; avans, acontare, arvună; p. ext. parte din salariu. [Var.: acónto s. n.] – Din it. acconto, fr. acompte.

aconta
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontai
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontam
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontare
ACONTÁRE, acontări, s. f. Acțiunea de a aconta și rezultatul ei; acont. – V. aconta.

acontare
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontarea
ACONTÁRE, acontări, s. f. Acțiunea de a aconta și rezultatul ei; acont. – V. aconta.

acontareo
ACONTÁRE, acontări, s. f. Acțiunea de a aconta și rezultatul ei; acont. – V. aconta.

acontară
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontarăm
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontarăţi
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontarăți
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontase
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontasem
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontaseră
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontaserăm
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontaserăţi
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontaserăți
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontaseşi
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontaseţi
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontaseși
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontaseți
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontat
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontau
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontaşi
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontaţi
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontași
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontați
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontează
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontez
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

aconteze
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontezi
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontius
Acontius, tînăr din insula Ceos care, sosind la Delos la sărbătorile date în cinstea zeiței Artemis, s-a îndrăgostit de Cydippe, fiica unui nobil atenian. Pentru a cîștiga dragostea tinerei, pe care a urmărit-o pînă în templul lui Artemis, Acontius a recurs la un șiretlic: el i-a aruncat fetei un măr pe care stătea scris: „Jur pe templul lui Artemis să mă căsătoresc cu Acontius”. Citind cu glas tare ceea ce era scris pe măr, Cydippe a rostit în fața altarului zeiței cuvintele care constituiau de fapt un jurămînt. Reîntorcîndu-se la Athenae, unde tatăl ei dorea s-o mărite cu alt bărbat, Cydippe a căzut bolnavă: era la mijloc mîna zeiței, care o pedepsea în felul acesta pentru sperjur. În cele din urmă, consultînd oracolul, tatăl fetei a aflat de jurămîntul făcut de fiica lui și a consimțit să-i dea lui Acontius mîna Cydippei.

aconto
ACONTO s. n. v. acont.

acontoul
ACONTO s. n. v. acont.

acontoule
ACONTO s. n. v. acont.

acontoului
ACONTO s. n. v. acont.

acontouri
ACONTO s. n. v. acont.

acontourile
ACONTO s. n. v. acont.

acontourilor
ACONTO s. n. v. acont.

acontul
ACÓNT, aconturi, s. n. Parte dintr-o sumă de bani plătită sau încasată înainte, la o cumpărare sau la încheierea unei tranzacții, ca garanție; avans, acontare, arvună; p. ext. parte din salariu. [Var.: acónto s. n.] – Din it. acconto, fr. acompte.

acontului
ACÓNT, aconturi, s. n. Parte dintr-o sumă de bani plătită sau încasată înainte, la o cumpărare sau la încheierea unei tranzacții, ca garanție; avans, acontare, arvună; p. ext. parte din salariu. [Var.: acónto s. n.] – Din it. acconto, fr. acompte.

aconturi
ACÓNT, aconturi, s. n. Parte dintr-o sumă de bani plătită sau încasată înainte, la o cumpărare sau la încheierea unei tranzacții, ca garanție; avans, acontare, arvună; p. ext. parte din salariu. [Var.: acónto s. n.] – Din it. acconto, fr. acompte.

aconturile
ACÓNT, aconturi, s. n. Parte dintr-o sumă de bani plătită sau încasată înainte, la o cumpărare sau la încheierea unei tranzacții, ca garanție; avans, acontare, arvună; p. ext. parte din salariu. [Var.: acónto s. n.] – Din it. acconto, fr. acompte.

aconturilor
ACÓNT, aconturi, s. n. Parte dintr-o sumă de bani plătită sau încasată înainte, la o cumpărare sau la încheierea unei tranzacții, ca garanție; avans, acontare, arvună; p. ext. parte din salariu. [Var.: acónto s. n.] – Din it. acconto, fr. acompte.

acontând
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontă
ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plăti un acont; a arvuni. – Din acont.

acontări
ACONTÁRE, acontări, s. f. Acțiunea de a aconta și rezultatul ei; acont. – V. aconta.

acontării
ACONTÁRE, acontări, s. f. Acțiunea de a aconta și rezultatul ei; acont. – V. aconta.

acontările
ACONTÁRE, acontări, s. f. Acțiunea de a aconta și rezultatul ei; acont. – V. aconta.

acontărilor
ACONTÁRE, acontări, s. f. Acțiunea de a aconta și rezultatul ei; acont. – V. aconta.

aconţiu
Aconțiu = Acontius.

aconțiu
Aconțiu = Acontius.

acopere
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperea
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acopereai
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acopeream
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acopereau
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acopereaţi
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acopereați
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acopereminte
ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (spec.) acoperiș. [Var: acoperemấnt s. n.] – Acoperi + suf. -ământ (după coperământ).

acopereminte
ACOPEREMẤNT s. n. v. acoperământ.

acoperemintele
ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (spec.) acoperiș. [Var: acoperemấnt s. n.] – Acoperi + suf. -ământ (după coperământ).

acoperemintele
ACOPEREMẤNT s. n. v. acoperământ.

acoperemintelor
ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (spec.) acoperiș. [Var: acoperemấnt s. n.] – Acoperi + suf. -ământ (după coperământ).

acoperemintelor
ACOPEREMẤNT s. n. v. acoperământ.

acoperemânt
ACOPEREMẤNT s. n. v. acoperământ.

acoperemânt
ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (spec.) acoperiș. [Var: acoperemấnt s. n.] – Acoperi + suf. -ământ (după coperământ).

acoperemântul
ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (spec.) acoperiș. [Var: acoperemấnt s. n.] – Acoperi + suf. -ământ (după coperământ).

acoperemântul
ACOPEREMẤNT s. n. v. acoperământ.

acoperemântului
ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (spec.) acoperiș. [Var: acoperemấnt s. n.] – Acoperi + suf. -ământ (după coperământ).

acoperemântului
ACOPEREMẤNT s. n. v. acoperământ.

acoperi
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperii
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperim
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperind
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperire
ACOPERÍRE, acoperiri, s. f. Acțiunea de a (se) acoperi și rezultatul ei. 1. Punere, așezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apăra etc. 2. Operație de aplicare a unui strat protector pe un obiect prin depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, pădure sau localitate care împiedică observarea inamicului. ♦ Măsură specială de protecție care asigură anumite acțiuni (de concentrare sau manevră) ale trupelor. ◊ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o acțiune săvârșită conform unor indicații precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face față unei obligații, unei plăți, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face eșalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigură această posibilitate. ◊ Acoperire în aur = stoc de aur și de alte active pe baza cărora băncile de emisiune asigură convertibilitatea bancnotelor. – V. acoperi.

acoperire
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperirea
ACOPERÍRE, acoperiri, s. f. Acțiunea de a (se) acoperi și rezultatul ei. 1. Punere, așezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apăra etc. 2. Operație de aplicare a unui strat protector pe un obiect prin depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, pădure sau localitate care împiedică observarea inamicului. ♦ Măsură specială de protecție care asigură anumite acțiuni (de concentrare sau manevră) ale trupelor. ◊ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o acțiune săvârșită conform unor indicații precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face față unei obligații, unei plăți, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face eșalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigură această posibilitate. ◊ Acoperire în aur = stoc de aur și de alte active pe baza cărora băncile de emisiune asigură convertibilitatea bancnotelor. – V. acoperi.

acoperireo
ACOPERÍRE, acoperiri, s. f. Acțiunea de a (se) acoperi și rezultatul ei. 1. Punere, așezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apăra etc. 2. Operație de aplicare a unui strat protector pe un obiect prin depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, pădure sau localitate care împiedică observarea inamicului. ♦ Măsură specială de protecție care asigură anumite acțiuni (de concentrare sau manevră) ale trupelor. ◊ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o acțiune săvârșită conform unor indicații precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face față unei obligații, unei plăți, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face eșalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigură această posibilitate. ◊ Acoperire în aur = stoc de aur și de alte active pe baza cărora băncile de emisiune asigură convertibilitatea bancnotelor. – V. acoperi.

acoperiri
ACOPERÍRE, acoperiri, s. f. Acțiunea de a (se) acoperi și rezultatul ei. 1. Punere, așezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apăra etc. 2. Operație de aplicare a unui strat protector pe un obiect prin depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, pădure sau localitate care împiedică observarea inamicului. ♦ Măsură specială de protecție care asigură anumite acțiuni (de concentrare sau manevră) ale trupelor. ◊ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o acțiune săvârșită conform unor indicații precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face față unei obligații, unei plăți, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face eșalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigură această posibilitate. ◊ Acoperire în aur = stoc de aur și de alte active pe baza cărora băncile de emisiune asigură convertibilitatea bancnotelor. – V. acoperi.

acoperirii
ACOPERÍRE, acoperiri, s. f. Acțiunea de a (se) acoperi și rezultatul ei. 1. Punere, așezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apăra etc. 2. Operație de aplicare a unui strat protector pe un obiect prin depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, pădure sau localitate care împiedică observarea inamicului. ♦ Măsură specială de protecție care asigură anumite acțiuni (de concentrare sau manevră) ale trupelor. ◊ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o acțiune săvârșită conform unor indicații precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face față unei obligații, unei plăți, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face eșalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigură această posibilitate. ◊ Acoperire în aur = stoc de aur și de alte active pe baza cărora băncile de emisiune asigură convertibilitatea bancnotelor. – V. acoperi.

acoperirile
ACOPERÍRE, acoperiri, s. f. Acțiunea de a (se) acoperi și rezultatul ei. 1. Punere, așezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apăra etc. 2. Operație de aplicare a unui strat protector pe un obiect prin depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, pădure sau localitate care împiedică observarea inamicului. ♦ Măsură specială de protecție care asigură anumite acțiuni (de concentrare sau manevră) ale trupelor. ◊ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o acțiune săvârșită conform unor indicații precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face față unei obligații, unei plăți, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face eșalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigură această posibilitate. ◊ Acoperire în aur = stoc de aur și de alte active pe baza cărora băncile de emisiune asigură convertibilitatea bancnotelor. – V. acoperi.

acoperirilor
ACOPERÍRE, acoperiri, s. f. Acțiunea de a (se) acoperi și rezultatul ei. 1. Punere, așezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apăra etc. 2. Operație de aplicare a unui strat protector pe un obiect prin depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, pădure sau localitate care împiedică observarea inamicului. ♦ Măsură specială de protecție care asigură anumite acțiuni (de concentrare sau manevră) ale trupelor. ◊ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o acțiune săvârșită conform unor indicații precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face față unei obligații, unei plăți, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face eșalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigură această posibilitate. ◊ Acoperire în aur = stoc de aur și de alte active pe baza cărora băncile de emisiune asigură convertibilitatea bancnotelor. – V. acoperi.

acoperiră
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperirăm
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperirăţi
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperirăți
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperise
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperisem
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperiseră
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperiserăm
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperiserăţi
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperiserăți
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperiseşi
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperiseţi
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperiseși
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperiseți
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperit
ACOPERÍT, -Ă, acoperiți, -te, adj. Care are acoperiș, care are capac etc. ♦ Tăinuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.

acoperit
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperita
ACOPERÍT, -Ă, acoperiți, -te, adj. Care are acoperiș, care are capac etc. ♦ Tăinuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.

acoperite
ACOPERÍT, -Ă, acoperiți, -te, adj. Care are acoperiș, care are capac etc. ♦ Tăinuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.

acoperitei
ACOPERÍT, -Ă, acoperiți, -te, adj. Care are acoperiș, care are capac etc. ♦ Tăinuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.

acoperitele
ACOPERÍT, -Ă, acoperiți, -te, adj. Care are acoperiș, care are capac etc. ♦ Tăinuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.

acoperitelor
ACOPERÍT, -Ă, acoperiți, -te, adj. Care are acoperiș, care are capac etc. ♦ Tăinuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.

acoperitoare
ACOPERITOÁRE, acoperitori, s. f. 2. Obiect cu care se acoperă ceva sau cineva. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitoare
ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj. 1. Care acoperă; care garantează. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitoarea
ACOPERITOÁRE, acoperitori, s. f. 2. Obiect cu care se acoperă ceva sau cineva. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitoarea
ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj. 1. Care acoperă; care garantează. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitoarei
ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj. 1. Care acoperă; care garantează. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitoarele
ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj. 1. Care acoperă; care garantează. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitoarelor
ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj. 1. Care acoperă; care garantează. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitoareo
ACOPERITOÁRE, acoperitori, s. f. 2. Obiect cu care se acoperă ceva sau cineva. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitor
ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj. 1. Care acoperă; care garantează. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitori
ACOPERITOÁRE, acoperitori, s. f. 2. Obiect cu care se acoperă ceva sau cineva. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitori
ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj. 1. Care acoperă; care garantează. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitorii
ACOPERITOÁRE, acoperitori, s. f. 2. Obiect cu care se acoperă ceva sau cineva. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitorii
ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj. 1. Care acoperă; care garantează. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitorile
ACOPERITOÁRE, acoperitori, s. f. 2. Obiect cu care se acoperă ceva sau cineva. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitorilor
ACOPERITOÁRE, acoperitori, s. f. 2. Obiect cu care se acoperă ceva sau cineva. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitorilor
ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj. 1. Care acoperă; care garantează. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitorul
ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj. 1. Care acoperă; care garantează. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitorului
ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj. 1. Care acoperă; care garantează. – Acoperi + suf. -tor.

acoperitul
ACOPERÍT, -Ă, acoperiți, -te, adj. Care are acoperiș, care are capac etc. ♦ Tăinuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.

acoperitului
ACOPERÍT, -Ă, acoperiți, -te, adj. Care are acoperiș, care are capac etc. ♦ Tăinuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.

acoperiş
ACOPERÍȘ, acoperișuri, s. n. Partea de deasupra care acoperă și protejează o clădire de intemperii; acoperământ. – Acoperi + suf. -iș.

acoperişi
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperişul
ACOPERÍȘ, acoperișuri, s. n. Partea de deasupra care acoperă și protejează o clădire de intemperii; acoperământ. – Acoperi + suf. -iș.

acoperişului
ACOPERÍȘ, acoperișuri, s. n. Partea de deasupra care acoperă și protejează o clădire de intemperii; acoperământ. – Acoperi + suf. -iș.

acoperişuri
ACOPERÍȘ, acoperișuri, s. n. Partea de deasupra care acoperă și protejează o clădire de intemperii; acoperământ. – Acoperi + suf. -iș.

acoperişurile
ACOPERÍȘ, acoperișuri, s. n. Partea de deasupra care acoperă și protejează o clădire de intemperii; acoperământ. – Acoperi + suf. -iș.

acoperişurilor
ACOPERÍȘ, acoperișuri, s. n. Partea de deasupra care acoperă și protejează o clădire de intemperii; acoperământ. – Acoperi + suf. -iș.

acoperiţi
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperiţi
ACOPERÍT, -Ă, acoperiți, -te, adj. Care are acoperiș, care are capac etc. ♦ Tăinuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.

acoperiţii
ACOPERÍT, -Ă, acoperiți, -te, adj. Care are acoperiș, care are capac etc. ♦ Tăinuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.

acoperiţilor
ACOPERÍT, -Ă, acoperiți, -te, adj. Care are acoperiș, care are capac etc. ♦ Tăinuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.

acoperiș
ACOPERÍȘ, acoperișuri, s. n. Partea de deasupra care acoperă și protejează o clădire de intemperii; acoperământ. – Acoperi + suf. -iș.

acoperiși
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperișul
ACOPERÍȘ, acoperișuri, s. n. Partea de deasupra care acoperă și protejează o clădire de intemperii; acoperământ. – Acoperi + suf. -iș.

acoperișului
ACOPERÍȘ, acoperișuri, s. n. Partea de deasupra care acoperă și protejează o clădire de intemperii; acoperământ. – Acoperi + suf. -iș.

acoperișuri
ACOPERÍȘ, acoperișuri, s. n. Partea de deasupra care acoperă și protejează o clădire de intemperii; acoperământ. – Acoperi + suf. -iș.

acoperișurile
ACOPERÍȘ, acoperișuri, s. n. Partea de deasupra care acoperă și protejează o clădire de intemperii; acoperământ. – Acoperi + suf. -iș.

acoperișurilor
ACOPERÍȘ, acoperișuri, s. n. Partea de deasupra care acoperă și protejează o clădire de intemperii; acoperământ. – Acoperi + suf. -iș.

acoperiți
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperiți
ACOPERÍT, -Ă, acoperiți, -te, adj. Care are acoperiș, care are capac etc. ♦ Tăinuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.

acoperiții
ACOPERÍT, -Ă, acoperiți, -te, adj. Care are acoperiș, care are capac etc. ♦ Tăinuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.

acoperiților
ACOPERÍT, -Ă, acoperiți, -te, adj. Care are acoperiș, care are capac etc. ♦ Tăinuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.

acoperă
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acoperăminte
ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (spec.) acoperiș. [Var: acoperemấnt s. n.] – Acoperi + suf. -ământ (după coperământ).

acoperămintele
ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (spec.) acoperiș. [Var: acoperemấnt s. n.] – Acoperi + suf. -ământ (după coperământ).

acoperămintelor
ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (spec.) acoperiș. [Var: acoperemấnt s. n.] – Acoperi + suf. -ământ (după coperământ).

acoperământ
ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (spec.) acoperiș. [Var: acoperemấnt s. n.] – Acoperi + suf. -ământ (după coperământ).

acoperământul
ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (spec.) acoperiș. [Var: acoperemấnt s. n.] – Acoperi + suf. -ământ (după coperământ).

acoperământului
ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (spec.) acoperiș. [Var: acoperemấnt s. n.] – Acoperi + suf. -ământ (după coperământ).

acopăr
ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

acord
ACÓRD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. ◊ Acord-cadru = înțelegere între parteneri sociali, care servește ca model înțelegerilor ulterioare mai detaliate. ♦ Concordanță, potrivire (în păreri, atitudini etc.). ♦ Aprobare, acceptare. ◊ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) Plată (sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. (Gram.) Concordanță (în persoană, număr, gen sau caz) a formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

acord
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acorda
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordai
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordaj
ACORDÁJ, acordaje, s. n. Acordare a unui instrument muzical. – Din fr. accordage.

acordaje
ACORDÁJ, acordaje, s. n. Acordare a unui instrument muzical. – Din fr. accordage.

acordajele
ACORDÁJ, acordaje, s. n. Acordare a unui instrument muzical. – Din fr. accordage.

acordajelor
ACORDÁJ, acordaje, s. n. Acordare a unui instrument muzical. – Din fr. accordage.

acordajul
ACORDÁJ, acordaje, s. n. Acordare a unui instrument muzical. – Din fr. accordage.

acordajului
ACORDÁJ, acordaje, s. n. Acordare a unui instrument muzical. – Din fr. accordage.

acordam
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordant
ACORDÁNT, -Ă, acordanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană care execută lucrări în acord. – Din germ. Akkordant.

acordanta
ACORDÁNT, -Ă, acordanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană care execută lucrări în acord. – Din germ. Akkordant.

acordante
ACORDÁNT, -Ă, acordanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană care execută lucrări în acord. – Din germ. Akkordant.

acordantei
ACORDÁNT, -Ă, acordanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană care execută lucrări în acord. – Din germ. Akkordant.

acordantele
ACORDÁNT, -Ă, acordanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană care execută lucrări în acord. – Din germ. Akkordant.

acordantelor
ACORDÁNT, -Ă, acordanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană care execută lucrări în acord. – Din germ. Akkordant.

acordantul
ACORDÁNT, -Ă, acordanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană care execută lucrări în acord. – Din germ. Akkordant.

acordantului
ACORDÁNT, -Ă, acordanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană care execută lucrări în acord. – Din germ. Akkordant.

acordanţi
ACORDÁNT, -Ă, acordanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană care execută lucrări în acord. – Din germ. Akkordant.

acordanţii
ACORDÁNT, -Ă, acordanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană care execută lucrări în acord. – Din germ. Akkordant.

acordanţilor
ACORDÁNT, -Ă, acordanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană care execută lucrări în acord. – Din germ. Akkordant.

acordanți
ACORDÁNT, -Ă, acordanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană care execută lucrări în acord. – Din germ. Akkordant.

acordanții
ACORDÁNT, -Ă, acordanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană care execută lucrări în acord. – Din germ. Akkordant.

acordanților
ACORDÁNT, -Ă, acordanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană care execută lucrări în acord. – Din germ. Akkordant.

acordare
ACORDÁRE, acordări, s. f. Acțiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical în situația de a reda corect tonalitatea specifică a instrumentului. – V. acorda.

acordare
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordarea
ACORDÁRE, acordări, s. f. Acțiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical în situația de a reda corect tonalitatea specifică a instrumentului. – V. acorda.

acordareo
ACORDÁRE, acordări, s. f. Acțiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical în situația de a reda corect tonalitatea specifică a instrumentului. – V. acorda.

acordară
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordarăm
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordarăţi
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordarăți
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordase
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordasem
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordaseră
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordaserăm
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordaserăţi
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordaserăți
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordaseşi
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordaseţi
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordaseși
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordaseți
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordat
ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

acordat
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordata
ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

acordate
ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

acordatei
ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

acordatele
ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

acordatelor
ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

acordatul
ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

acordatului
ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

acordau
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordaşi
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordaţi
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordaţi
ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

acordaţii
ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

acordaţilor
ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

acordași
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordați
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordați
ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

acordații
ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

acordaților
ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

acorde
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordează
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordeoane
ACORDEÓN, acordeoane, s. n. Instrument muzical portabil cu burduf, claviatură și butoane, ale cărui sunete se produc prin vibrația unor ancii metalice. [Pr.: -de-on] – Din fr. accordéon, germ. Akkordeon.

acordeoanele
ACORDEÓN, acordeoane, s. n. Instrument muzical portabil cu burduf, claviatură și butoane, ale cărui sunete se produc prin vibrația unor ancii metalice. [Pr.: -de-on] – Din fr. accordéon, germ. Akkordeon.

acordeoanelor
ACORDEÓN, acordeoane, s. n. Instrument muzical portabil cu burduf, claviatură și butoane, ale cărui sunete se produc prin vibrația unor ancii metalice. [Pr.: -de-on] – Din fr. accordéon, germ. Akkordeon.

acordeon
ACORDEÓN, acordeoane, s. n. Instrument muzical portabil cu burduf, claviatură și butoane, ale cărui sunete se produc prin vibrația unor ancii metalice. [Pr.: -de-on] – Din fr. accordéon, germ. Akkordeon.

acordeonist
ACORDEONÍST, -Ă, acordeoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.

acordeonista
ACORDEONÍST, -Ă, acordeoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.

acordeoniste
ACORDEONÍST, -Ă, acordeoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.

acordeonistei
ACORDEONÍST, -Ă, acordeoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.

acordeonistele
ACORDEONÍST, -Ă, acordeoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.

acordeonistelor
ACORDEONÍST, -Ă, acordeoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.

acordeonistul
ACORDEONÍST, -Ă, acordeoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.

acordeonistului
ACORDEONÍST, -Ă, acordeoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.

acordeonişti
ACORDEONÍST, -Ă, acordeoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.

acordeoniştii
ACORDEONÍST, -Ă, acordeoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.

acordeoniştilor
ACORDEONÍST, -Ă, acordeoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.

acordeoniști
ACORDEONÍST, -Ă, acordeoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.

acordeoniștii
ACORDEONÍST, -Ă, acordeoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.

acordeoniștilor
ACORDEONÍST, -Ă, acordeoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.

acordeonul
ACORDEÓN, acordeoane, s. n. Instrument muzical portabil cu burduf, claviatură și butoane, ale cărui sunete se produc prin vibrația unor ancii metalice. [Pr.: -de-on] – Din fr. accordéon, germ. Akkordeon.

acordeonului
ACORDEÓN, acordeoane, s. n. Instrument muzical portabil cu burduf, claviatură și butoane, ale cărui sunete se produc prin vibrația unor ancii metalice. [Pr.: -de-on] – Din fr. accordéon, germ. Akkordeon.

acordez
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordeze
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordezi
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordic
ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj. 1. (Despre sunete muzicale) Care intră în componența acordului. – Acord + suf. -ic.

acordica
ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj. 1. (Despre sunete muzicale) Care intră în componența acordului. – Acord + suf. -ic.

acordica
ACÓRDICĂ s. f. 2. Disciplină care studiază diferitele acorduri muzicale. – Acord + suf. -ic.

acordice
ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj. 1. (Despre sunete muzicale) Care intră în componența acordului. – Acord + suf. -ic.

acordicei
ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj. 1. (Despre sunete muzicale) Care intră în componența acordului. – Acord + suf. -ic.

acordicele
ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj. 1. (Despre sunete muzicale) Care intră în componența acordului. – Acord + suf. -ic.

acordicelor
ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj. 1. (Despre sunete muzicale) Care intră în componența acordului. – Acord + suf. -ic.

acordici
ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj. 1. (Despre sunete muzicale) Care intră în componența acordului. – Acord + suf. -ic.

acordici
ACÓRDICĂ s. f. 2. Disciplină care studiază diferitele acorduri muzicale. – Acord + suf. -ic.

acordicii
ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj. 1. (Despre sunete muzicale) Care intră în componența acordului. – Acord + suf. -ic.

acordicii
ACÓRDICĂ s. f. 2. Disciplină care studiază diferitele acorduri muzicale. – Acord + suf. -ic.

acordicilor
ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj. 1. (Despre sunete muzicale) Care intră în componența acordului. – Acord + suf. -ic.

acordico
ACÓRDICĂ s. f. 2. Disciplină care studiază diferitele acorduri muzicale. – Acord + suf. -ic.

acordicul
ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj. 1. (Despre sunete muzicale) Care intră în componența acordului. – Acord + suf. -ic.

acordicului
ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj. 1. (Despre sunete muzicale) Care intră în componența acordului. – Acord + suf. -ic.

acordică
ACÓRDICĂ s. f. 2. Disciplină care studiază diferitele acorduri muzicale. – Acord + suf. -ic.

acordoare
ACORDÓR¹, acordoare, s. n. Unealtă care servește la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.

acordoarele
ACORDÓR¹, acordoare, s. n. Unealtă care servește la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.

acordoarelor
ACORDÓR¹, acordoare, s. n. Unealtă care servește la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.

acordor
ACORDÓR¹, acordoare, s. n. Unealtă care servește la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.

acordor
ACORDÓR², acordori, s. m. Persoană care se ocupă cu acordarea și repararea unor instrumente muzicale. – Din fr. accordeur.

acordori
ACORDÓR², acordori, s. m. Persoană care se ocupă cu acordarea și repararea unor instrumente muzicale. – Din fr. accordeur.

acordorii
ACORDÓR², acordori, s. m. Persoană care se ocupă cu acordarea și repararea unor instrumente muzicale. – Din fr. accordeur.

acordorilor
ACORDÓR², acordori, s. m. Persoană care se ocupă cu acordarea și repararea unor instrumente muzicale. – Din fr. accordeur.

acordorul
ACORDÓR¹, acordoare, s. n. Unealtă care servește la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.

acordorul
ACORDÓR², acordori, s. m. Persoană care se ocupă cu acordarea și repararea unor instrumente muzicale. – Din fr. accordeur.

acordorului
ACORDÓR¹, acordoare, s. n. Unealtă care servește la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.

acordorului
ACORDÓR², acordori, s. m. Persoană care se ocupă cu acordarea și repararea unor instrumente muzicale. – Din fr. accordeur.

acordul
ACÓRD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. ◊ Acord-cadru = înțelegere între parteneri sociali, care servește ca model înțelegerilor ulterioare mai detaliate. ♦ Concordanță, potrivire (în păreri, atitudini etc.). ♦ Aprobare, acceptare. ◊ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) Plată (sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. (Gram.) Concordanță (în persoană, număr, gen sau caz) a formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

acordului
ACÓRD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. ◊ Acord-cadru = înțelegere între parteneri sociali, care servește ca model înțelegerilor ulterioare mai detaliate. ♦ Concordanță, potrivire (în păreri, atitudini etc.). ♦ Aprobare, acceptare. ◊ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) Plată (sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. (Gram.) Concordanță (în persoană, număr, gen sau caz) a formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

acorduri
ACÓRD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. ◊ Acord-cadru = înțelegere între parteneri sociali, care servește ca model înțelegerilor ulterioare mai detaliate. ♦ Concordanță, potrivire (în păreri, atitudini etc.). ♦ Aprobare, acceptare. ◊ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) Plată (sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. (Gram.) Concordanță (în persoană, număr, gen sau caz) a formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

acordurile
ACÓRD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. ◊ Acord-cadru = înțelegere între parteneri sociali, care servește ca model înțelegerilor ulterioare mai detaliate. ♦ Concordanță, potrivire (în păreri, atitudini etc.). ♦ Aprobare, acceptare. ◊ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) Plată (sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. (Gram.) Concordanță (în persoană, număr, gen sau caz) a formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

acordurilor
ACÓRD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. ◊ Acord-cadru = înțelegere între parteneri sociali, care servește ca model înțelegerilor ulterioare mai detaliate. ♦ Concordanță, potrivire (în păreri, atitudini etc.). ♦ Aprobare, acceptare. ◊ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) Plată (sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. (Gram.) Concordanță (în persoană, număr, gen sau caz) a formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

acordând
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordă
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acordări
ACORDÁRE, acordări, s. f. Acțiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical în situația de a reda corect tonalitatea specifică a instrumentului. – V. acorda.

acordării
ACORDÁRE, acordări, s. f. Acțiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical în situația de a reda corect tonalitatea specifică a instrumentului. – V. acorda.

acordările
ACORDÁRE, acordări, s. f. Acțiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical în situația de a reda corect tonalitatea specifică a instrumentului. – V. acorda.

acordărilor
ACORDÁRE, acordări, s. f. Acțiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical în situația de a reda corect tonalitatea specifică a instrumentului. – V. acorda.

acoria
ACORÍE s. f. Anomalie congenitală care constă în absența pupilei. – Din fr. acorie.

acorie
ACORÍE s. f. Anomalie congenitală care constă în absența pupilei. – Din fr. acorie.

acoriei
ACORÍE s. f. Anomalie congenitală care constă în absența pupilei. – Din fr. acorie.

acorii
ACORÍE s. f. Anomalie congenitală care constă în absența pupilei. – Din fr. acorie.

acorio
ACORÍE s. f. Anomalie congenitală care constă în absența pupilei. – Din fr. acorie.

acorzi
ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la înălțimea corectă. – Din fr. accorder.

acosta
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostai
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostam
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostament
ACOSTAMÉNT, acostamente, s. n. Fâșie laterală din platforma unei șosele, de obicei nepavată, situată la marginea părții carosabile. – După fr. accotement.

acostamente
ACOSTAMÉNT, acostamente, s. n. Fâșie laterală din platforma unei șosele, de obicei nepavată, situată la marginea părții carosabile. – După fr. accotement.

acostamentele
ACOSTAMÉNT, acostamente, s. n. Fâșie laterală din platforma unei șosele, de obicei nepavată, situată la marginea părții carosabile. – După fr. accotement.

acostamentelor
ACOSTAMÉNT, acostamente, s. n. Fâșie laterală din platforma unei șosele, de obicei nepavată, situată la marginea părții carosabile. – După fr. accotement.

acostamentul
ACOSTAMÉNT, acostamente, s. n. Fâșie laterală din platforma unei șosele, de obicei nepavată, situată la marginea părții carosabile. – După fr. accotement.

acostamentului
ACOSTAMÉNT, acostamente, s. n. Fâșie laterală din platforma unei șosele, de obicei nepavată, situată la marginea părții carosabile. – După fr. accotement.

acostare
ACOSTÁRE, acostări, s. f. Acțiunea de a acosta și rezultatul ei. – V. acosta.

acostare
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostarea
ACOSTÁRE, acostări, s. f. Acțiunea de a acosta și rezultatul ei. – V. acosta.

acostareo
ACOSTÁRE, acostări, s. f. Acțiunea de a acosta și rezultatul ei. – V. acosta.

acostară
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostarăm
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostarăţi
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostarăți
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostase
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostasem
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostaseră
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostaserăm
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostaserăţi
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostaserăți
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostaseşi
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostaseţi
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostaseși
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostaseți
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostat
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostau
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostaşi
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostaţi
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostași
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostați
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostează
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostez
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acosteze
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostezi
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostând
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostă
ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o navă de o altă navă, de țărm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum și a i se adresa (în mod supărător); a agăța. – Din fr. accoster.

acostări
ACOSTÁRE, acostări, s. f. Acțiunea de a acosta și rezultatul ei. – V. acosta.

acostării
ACOSTÁRE, acostări, s. f. Acțiunea de a acosta și rezultatul ei. – V. acosta.

acostările
ACOSTÁRE, acostări, s. f. Acțiunea de a acosta și rezultatul ei. – V. acosta.

acostărilor
ACOSTÁRE, acostări, s. f. Acțiunea de a acosta și rezultatul ei. – V. acosta.

acotiledon
ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -e, adj. (Înv.) Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.

acotiledona
ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -e, adj. (Înv.) Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.

acotiledonat
ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane; acotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de vegetale care se înmulțește prin spori; (și la sg.) plantă care face parte din această clasă. – Din fr. acotylédoné.

acotiledonata
ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane; acotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de vegetale care se înmulțește prin spori; (și la sg.) plantă care face parte din această clasă. – Din fr. acotylédoné.

acotiledonate
ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane; acotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de vegetale care se înmulțește prin spori; (și la sg.) plantă care face parte din această clasă. – Din fr. acotylédoné.

acotiledonatei
ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane; acotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de vegetale care se înmulțește prin spori; (și la sg.) plantă care face parte din această clasă. – Din fr. acotylédoné.

acotiledonatele
ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane; acotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de vegetale care se înmulțește prin spori; (și la sg.) plantă care face parte din această clasă. – Din fr. acotylédoné.

acotiledonatelor
ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane; acotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de vegetale care se înmulțește prin spori; (și la sg.) plantă care face parte din această clasă. – Din fr. acotylédoné.

acotiledonatul
ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane; acotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de vegetale care se înmulțește prin spori; (și la sg.) plantă care face parte din această clasă. – Din fr. acotylédoné.

acotiledonatului
ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane; acotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de vegetale care se înmulțește prin spori; (și la sg.) plantă care face parte din această clasă. – Din fr. acotylédoné.

acotiledonaţi
ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane; acotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de vegetale care se înmulțește prin spori; (și la sg.) plantă care face parte din această clasă. – Din fr. acotylédoné.

acotiledonaţii
ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane; acotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de vegetale care se înmulțește prin spori; (și la sg.) plantă care face parte din această clasă. – Din fr. acotylédoné.

acotiledonaţilor
ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane; acotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de vegetale care se înmulțește prin spori; (și la sg.) plantă care face parte din această clasă. – Din fr. acotylédoné.

acotiledonați
ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane; acotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de vegetale care se înmulțește prin spori; (și la sg.) plantă care face parte din această clasă. – Din fr. acotylédoné.

acotiledonații
ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane; acotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de vegetale care se înmulțește prin spori; (și la sg.) plantă care face parte din această clasă. – Din fr. acotylédoné.

acotiledonaților
ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Fără cotiledoane; acotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de vegetale care se înmulțește prin spori; (și la sg.) plantă care face parte din această clasă. – Din fr. acotylédoné.

acotiledone
ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -e, adj. (Înv.) Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.

acotiledonei
ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -e, adj. (Înv.) Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.

acotiledonele
ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -e, adj. (Înv.) Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.

acotiledonelor
ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -e, adj. (Înv.) Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.

acotiledoni
ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -e, adj. (Înv.) Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.

acotiledonii
ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -e, adj. (Înv.) Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.

acotiledonilor
ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -e, adj. (Înv.) Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.

acotiledono
ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -e, adj. (Înv.) Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.

acotiledonul
ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -e, adj. (Înv.) Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.

acotiledonule
ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -e, adj. (Înv.) Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.

acotiledonului
ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -e, adj. (Înv.) Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.

acqua
ÁCQUA TOFÁNA s. f. Otravă celebră în Italia în sec. XVI-XVII. [Pr.: acua-] – Loc. it.

acqua
ÁCQUA TOFÁNA s. f. Otravă celebră în Italia în sec. XVI-XVII. [Pr.: acŭa -] – Loc. it.

acqua-tofana
ÁCQUA TOFÁNA s. f. Otravă celebră în Italia în sec. XVI-XVII. [Pr.: acŭa -] – Loc. it.

acquatofana
ÁCQUA TOFÁNA s. f. Otravă celebră în Italia în sec. XVI-XVII. [Pr.: acua-] – Loc. it.

acquatofana
ÁCQUA TOFÁNA s. f. Otravă celebră în Italia în sec. XVI-XVII. [Pr.: acŭa -] – Loc. it.

acquis
ACQUIS s. n. (În sintagma) Acquis comunitar = ansamblu de măsuri convenite între Uniunea Europeană și fiecare țară candidată la aderare, care are ca scop stabilirea unei consultanțe speciale pentru ca acestea să adopte, cu costuri minime, corpusul de reguli și legi după care se administrează Uniunea Europeană. [Pr.: akí] – Din fr. acquis.

acquis-ul
ACQUIS s. n. (În sintagma) Acquis comunitar = ansamblu de măsuri convenite între Uniunea Europeană și fiecare țară candidată la aderare, care are ca scop stabilirea unei consultanțe speciale pentru ca acestea să adopte, cu costuri minime, corpusul de reguli și legi după care se administrează Uniunea Europeană. [Pr.: akí] – Din fr. acquis.

acquis-ului
ACQUIS s. n. (În sintagma) Acquis comunitar = ansamblu de măsuri convenite între Uniunea Europeană și fiecare țară candidată la aderare, care are ca scop stabilirea unei consultanțe speciale pentru ca acestea să adopte, cu costuri minime, corpusul de reguli și legi după care se administrează Uniunea Europeană. [Pr.: akí] – Din fr. acquis.

acquis-uri
ACQUIS s. n. (În sintagma) Acquis comunitar = ansamblu de măsuri convenite între Uniunea Europeană și fiecare țară candidată la aderare, care are ca scop stabilirea unei consultanțe speciale pentru ca acestea să adopte, cu costuri minime, corpusul de reguli și legi după care se administrează Uniunea Europeană. [Pr.: akí] – Din fr. acquis.

acquis-urile
ACQUIS s. n. (În sintagma) Acquis comunitar = ansamblu de măsuri convenite între Uniunea Europeană și fiecare țară candidată la aderare, care are ca scop stabilirea unei consultanțe speciale pentru ca acestea să adopte, cu costuri minime, corpusul de reguli și legi după care se administrează Uniunea Europeană. [Pr.: akí] – Din fr. acquis.

acquis-urilor
ACQUIS s. n. (În sintagma) Acquis comunitar = ansamblu de măsuri convenite între Uniunea Europeană și fiecare țară candidată la aderare, care are ca scop stabilirea unei consultanțe speciale pentru ca acestea să adopte, cu costuri minime, corpusul de reguli și legi după care se administrează Uniunea Europeană. [Pr.: akí] – Din fr. acquis.

acra
ÁCRU², -Ă, acri, -e, adj., s. n. 1. Care are gustul caracteristic al oțetului, al lămâii etc.; care provoacă o reacție gustativă astringentă. 2. S. n., adj. (Gust) ca al oțetului, al lămâii etc. 3. Adj. Fig. Morocănos, ursuz, supărăcios; răutăcios; supărat, mâhnit. – Lat. acrus.

acra
ÁCRU¹, acri, s. m. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m²). – Din fr. acre.

acraniat
ACRANIÁT, acraniate, s. n. (La pl.) Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu; (și la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.

acraniata
ACRANIÁT, acraniate, s. n. (La pl.) Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu; (și la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.

acraniate
ACRANIÁT, acraniate, s. n. (La pl.) Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu; (și la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.

acraniatei
ACRANIÁT, acraniate, s. n. (La pl.) Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu; (și la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.

acraniatele
ACRANIÁT, acraniate, s. n. (La pl.) Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu; (și la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.

acraniatelor
ACRANIÁT, acraniate, s. n. (La pl.) Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu; (și la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.

acraniatul
ACRANIÁT, acraniate, s. n. (La pl.) Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu; (și la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.

acraniatului
ACRANIÁT, acraniate, s. n. (La pl.) Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu; (și la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.

acraniaţi
ACRANIÁT, acraniate, s. n. (La pl.) Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu; (și la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.

acraniaţii
ACRANIÁT, acraniate, s. n. (La pl.) Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu; (și la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.

acraniaţilor
ACRANIÁT, acraniate, s. n. (La pl.) Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu; (și la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.

acraniați
ACRANIÁT, acraniate, s. n. (La pl.) Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu; (și la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.

acraniații
ACRANIÁT, acraniate, s. n. (La pl.) Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu; (și la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.

acraniaților
ACRANIÁT, acraniate, s. n. (La pl.) Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu; (și la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.

acre
ÁCRU², -Ă, acri, -e, adj., s. n. 1. Care are gustul caracteristic al oțetului, al lămâii etc.; care provoacă o reacție gustativă astringentă. 2. S. n., adj. (Gust) ca al oțetului, al lămâii etc. 3. Adj. Fig. Morocănos, ursuz, supărăcios; răutăcios; supărat, mâhnit. – Lat. acrus.

acre
ÁCRU¹, acri, s. m. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m²). – Din fr. acre.

acrea
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acreai
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acreala
ACREÁLĂ, acreli, s. f. 1. Proprietatea de a fi acru; gust acru, înțepător; acrime. 2. (Concr.) Mâncare, băutură cu gust acru. 3. Fig. Stare de spirit sau atitudine ursuză, supărăcioasă. – Acri + suf. -eală.

acrealo
ACREÁLĂ, acreli, s. f. 1. Proprietatea de a fi acru; gust acru, înțepător; acrime. 2. (Concr.) Mâncare, băutură cu gust acru. 3. Fig. Stare de spirit sau atitudine ursuză, supărăcioasă. – Acri + suf. -eală.

acreală
ACREÁLĂ, acreli, s. f. 1. Proprietatea de a fi acru; gust acru, înțepător; acrime. 2. (Concr.) Mâncare, băutură cu gust acru. 3. Fig. Stare de spirit sau atitudine ursuză, supărăcioasă. – Acri + suf. -eală.

acream
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrească
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acreau
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acreaţi
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acreați
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acredita
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditai
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditam
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditant
ACREDITÁNT, -Ă, acreditanți, -te, adj. (Rar) Care acreditează. – Acredita + suf. -ant.

acreditanta
ACREDITÁNT, -Ă, acreditanți, -te, adj. (Rar) Care acreditează. – Acredita + suf. -ant.

acreditante
ACREDITÁNT, -Ă, acreditanți, -te, adj. (Rar) Care acreditează. – Acredita + suf. -ant.

acreditantei
ACREDITÁNT, -Ă, acreditanți, -te, adj. (Rar) Care acreditează. – Acredita + suf. -ant.

acreditantele
ACREDITÁNT, -Ă, acreditanți, -te, adj. (Rar) Care acreditează. – Acredita + suf. -ant.

acreditantelor
ACREDITÁNT, -Ă, acreditanți, -te, adj. (Rar) Care acreditează. – Acredita + suf. -ant.

acreditantul
ACREDITÁNT, -Ă, acreditanți, -te, adj. (Rar) Care acreditează. – Acredita + suf. -ant.

acreditantului
ACREDITÁNT, -Ă, acreditanți, -te, adj. (Rar) Care acreditează. – Acredita + suf. -ant.

acreditanţi
ACREDITÁNT, -Ă, acreditanți, -te, adj. (Rar) Care acreditează. – Acredita + suf. -ant.

acreditanţii
ACREDITÁNT, -Ă, acreditanți, -te, adj. (Rar) Care acreditează. – Acredita + suf. -ant.

acreditanţilor
ACREDITÁNT, -Ă, acreditanți, -te, adj. (Rar) Care acreditează. – Acredita + suf. -ant.

acreditanți
ACREDITÁNT, -Ă, acreditanți, -te, adj. (Rar) Care acreditează. – Acredita + suf. -ant.

acreditanții
ACREDITÁNT, -Ă, acreditanți, -te, adj. (Rar) Care acreditează. – Acredita + suf. -ant.

acreditanților
ACREDITÁNT, -Ă, acreditanți, -te, adj. (Rar) Care acreditează. – Acredita + suf. -ant.

acreditare
ACREDITÁRE, acreditări, s. f. Acțiunea de a acredita. ◊ Scrisori de acreditare = documente prin care se atestă împuternicirea unui reprezentant diplomatic. – V. acredita.

acreditare
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditarea
ACREDITÁRE, acreditări, s. f. Acțiunea de a acredita. ◊ Scrisori de acreditare = documente prin care se atestă împuternicirea unui reprezentant diplomatic. – V. acredita.

acreditareo
ACREDITÁRE, acreditări, s. f. Acțiunea de a acredita. ◊ Scrisori de acreditare = documente prin care se atestă împuternicirea unui reprezentant diplomatic. – V. acredita.

acreditară
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditarăm
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditarăţi
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditarăți
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditase
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditasem
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditaseră
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditaserăm
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditaserăţi
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditaserăți
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditaseşi
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditaseţi
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditaseși
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditaseți
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditat
ACREDITÁT, -Ă, acreditați, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. – V. acredita.

acreditat
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditata
ACREDITÁT, -Ă, acreditați, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. – V. acredita.

acreditate
ACREDITÁT, -Ă, acreditați, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. – V. acredita.

acreditatei
ACREDITÁT, -Ă, acreditați, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. – V. acredita.

acreditatele
ACREDITÁT, -Ă, acreditați, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. – V. acredita.

acreditatelor
ACREDITÁT, -Ă, acreditați, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. – V. acredita.

acreditatul
ACREDITÁT, -Ă, acreditați, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. – V. acredita.

acreditatului
ACREDITÁT, -Ă, acreditați, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. – V. acredita.

acreditau
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditaşi
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditaţi
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditaţi
ACREDITÁT, -Ă, acreditați, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. – V. acredita.

acreditaţii
ACREDITÁT, -Ă, acreditați, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. – V. acredita.

acreditaţilor
ACREDITÁT, -Ă, acreditați, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. – V. acredita.

acreditași
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditați
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditați
ACREDITÁT, -Ă, acreditați, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. – V. acredita.

acreditații
ACREDITÁT, -Ă, acreditați, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. – V. acredita.

acreditaților
ACREDITÁT, -Ă, acreditați, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. – V. acredita.

acreditează
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditez
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acrediteze
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditezi
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditiv
ACREDITÍV, acreditive, s. n. 1. Modalitate de decontare prin care o bancă își asumă responsabilitatea de a plăti, din ordinul cumpărătorului, în favoarea vânzătorului de mărfuri sau servicii, o anumită sumă, cu condiția ca vânzătorul să prezinte documentele prevăzute, care atestă livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor promise. 2. Document financiar de decontare prin intermediul băncii sau al unei case de economii. – Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv.

acreditive
ACREDITÍV, acreditive, s. n. 1. Modalitate de decontare prin care o bancă își asumă responsabilitatea de a plăti, din ordinul cumpărătorului, în favoarea vânzătorului de mărfuri sau servicii, o anumită sumă, cu condiția ca vânzătorul să prezinte documentele prevăzute, care atestă livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor promise. 2. Document financiar de decontare prin intermediul băncii sau al unei case de economii. – Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv.

acreditivele
ACREDITÍV, acreditive, s. n. 1. Modalitate de decontare prin care o bancă își asumă responsabilitatea de a plăti, din ordinul cumpărătorului, în favoarea vânzătorului de mărfuri sau servicii, o anumită sumă, cu condiția ca vânzătorul să prezinte documentele prevăzute, care atestă livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor promise. 2. Document financiar de decontare prin intermediul băncii sau al unei case de economii. – Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv.

acreditivelor
ACREDITÍV, acreditive, s. n. 1. Modalitate de decontare prin care o bancă își asumă responsabilitatea de a plăti, din ordinul cumpărătorului, în favoarea vânzătorului de mărfuri sau servicii, o anumită sumă, cu condiția ca vânzătorul să prezinte documentele prevăzute, care atestă livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor promise. 2. Document financiar de decontare prin intermediul băncii sau al unei case de economii. – Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv.

acreditivul
ACREDITÍV, acreditive, s. n. 1. Modalitate de decontare prin care o bancă își asumă responsabilitatea de a plăti, din ordinul cumpărătorului, în favoarea vânzătorului de mărfuri sau servicii, o anumită sumă, cu condiția ca vânzătorul să prezinte documentele prevăzute, care atestă livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor promise. 2. Document financiar de decontare prin intermediul băncii sau al unei case de economii. – Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv.

acreditivului
ACREDITÍV, acreditive, s. n. 1. Modalitate de decontare prin care o bancă își asumă responsabilitatea de a plăti, din ordinul cumpărătorului, în favoarea vânzătorului de mărfuri sau servicii, o anumită sumă, cu condiția ca vânzătorul să prezinte documentele prevăzute, care atestă livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor promise. 2. Document financiar de decontare prin intermediul băncii sau al unei case de economii. – Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv.

acreditând
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acredită
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

acreditări
ACREDITÁRE, acreditări, s. f. Acțiunea de a acredita. ◊ Scrisori de acreditare = documente prin care se atestă împuternicirea unui reprezentant diplomatic. – V. acredita.

acreditării
ACREDITÁRE, acreditări, s. f. Acțiunea de a acredita. ◊ Scrisori de acreditare = documente prin care se atestă împuternicirea unui reprezentant diplomatic. – V. acredita.

acreditările
ACREDITÁRE, acreditări, s. f. Acțiunea de a acredita. ◊ Scrisori de acreditare = documente prin care se atestă împuternicirea unui reprezentant diplomatic. – V. acredita.

acreditărilor
ACREDITÁRE, acreditări, s. f. Acțiunea de a acredita. ◊ Scrisori de acreditare = documente prin care se atestă împuternicirea unui reprezentant diplomatic. – V. acredita.

acrei
ÁCRU², -Ă, acri, -e, adj., s. n. 1. Care are gustul caracteristic al oțetului, al lămâii etc.; care provoacă o reacție gustativă astringentă. 2. S. n., adj. (Gust) ca al oțetului, al lămâii etc. 3. Adj. Fig. Morocănos, ursuz, supărăcios; răutăcios; supărat, mâhnit. – Lat. acrus.

acrei
ÁCRU¹, acri, s. m. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m²). – Din fr. acre.

acrele
ÁCRU², -Ă, acri, -e, adj., s. n. 1. Care are gustul caracteristic al oțetului, al lămâii etc.; care provoacă o reacție gustativă astringentă. 2. S. n., adj. (Gust) ca al oțetului, al lămâii etc. 3. Adj. Fig. Morocănos, ursuz, supărăcios; răutăcios; supărat, mâhnit. – Lat. acrus.

acrele
ÁCRU¹, acri, s. m. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m²). – Din fr. acre.

acreli
ACREÁLĂ, acreli, s. f. 1. Proprietatea de a fi acru; gust acru, înțepător; acrime. 2. (Concr.) Mâncare, băutură cu gust acru. 3. Fig. Stare de spirit sau atitudine ursuză, supărăcioasă. – Acri + suf. -eală.

acrelii
ACREÁLĂ, acreli, s. f. 1. Proprietatea de a fi acru; gust acru, înțepător; acrime. 2. (Concr.) Mâncare, băutură cu gust acru. 3. Fig. Stare de spirit sau atitudine ursuză, supărăcioasă. – Acri + suf. -eală.

acrelile
ACREÁLĂ, acreli, s. f. 1. Proprietatea de a fi acru; gust acru, înțepător; acrime. 2. (Concr.) Mâncare, băutură cu gust acru. 3. Fig. Stare de spirit sau atitudine ursuză, supărăcioasă. – Acri + suf. -eală.

acrelilor
ACREÁLĂ, acreli, s. f. 1. Proprietatea de a fi acru; gust acru, înțepător; acrime. 2. (Concr.) Mâncare, băutură cu gust acru. 3. Fig. Stare de spirit sau atitudine ursuză, supărăcioasă. – Acri + suf. -eală.

acrelor
ÁCRU², -Ă, acri, -e, adj., s. n. 1. Care are gustul caracteristic al oțetului, al lămâii etc.; care provoacă o reacție gustativă astringentă. 2. S. n., adj. (Gust) ca al oțetului, al lămâii etc. 3. Adj. Fig. Morocănos, ursuz, supărăcios; răutăcios; supărat, mâhnit. – Lat. acrus.

acrelor
ÁCRU¹, acri, s. m. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m²). – Din fr. acre.

acresc
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrescent
ACRESCÉNT, -Ă, acrescenți, -te, adj. (Despre părțile unei plante) Care crește și după fecundare. – Din fr. accrescent.

acrescenta
ACRESCÉNT, -Ă, acrescenți, -te, adj. (Despre părțile unei plante) Care crește și după fecundare. – Din fr. accrescent.

acrescente
ACRESCÉNT, -Ă, acrescenți, -te, adj. (Despre părțile unei plante) Care crește și după fecundare. – Din fr. accrescent.

acrescentei
ACRESCÉNT, -Ă, acrescenți, -te, adj. (Despre părțile unei plante) Care crește și după fecundare. – Din fr. accrescent.

acrescentele
ACRESCÉNT, -Ă, acrescenți, -te, adj. (Despre părțile unei plante) Care crește și după fecundare. – Din fr. accrescent.

acrescentelor
ACRESCÉNT, -Ă, acrescenți, -te, adj. (Despre părțile unei plante) Care crește și după fecundare. – Din fr. accrescent.

acrescentul
ACRESCÉNT, -Ă, acrescenți, -te, adj. (Despre părțile unei plante) Care crește și după fecundare. – Din fr. accrescent.

acrescentului
ACRESCÉNT, -Ă, acrescenți, -te, adj. (Despre părțile unei plante) Care crește și după fecundare. – Din fr. accrescent.

acrescenţi
ACRESCÉNT, -Ă, acrescenți, -te, adj. (Despre părțile unei plante) Care crește și după fecundare. – Din fr. accrescent.

acrescenţii
ACRESCÉNT, -Ă, acrescenți, -te, adj. (Despre părțile unei plante) Care crește și după fecundare. – Din fr. accrescent.

acrescenţilor
ACRESCÉNT, -Ă, acrescenți, -te, adj. (Despre părțile unei plante) Care crește și după fecundare. – Din fr. accrescent.

acrescenți
ACRESCÉNT, -Ă, acrescenți, -te, adj. (Despre părțile unei plante) Care crește și după fecundare. – Din fr. accrescent.

acrescenții
ACRESCÉNT, -Ă, acrescenți, -te, adj. (Despre părțile unei plante) Care crește și după fecundare. – Din fr. accrescent.

acrescenților
ACRESCÉNT, -Ă, acrescenți, -te, adj. (Despre părțile unei plante) Care crește și după fecundare. – Din fr. accrescent.

acrescăminte
ACRESCĂMẤNT, acrescăminte, s. n. Creștere a dreptului unei persoane la o succesiune, ca urmare a înlăturării de la această succesiune a altor persoane ori a renunțării lor la drepturile izvorâte din lege ori din testament. – După fr. accroissement.

acrescămintele
ACRESCĂMẤNT, acrescăminte, s. n. Creștere a dreptului unei persoane la o succesiune, ca urmare a înlăturării de la această succesiune a altor persoane ori a renunțării lor la drepturile izvorâte din lege ori din testament. – După fr. accroissement.

acrescămintelor
ACRESCĂMẤNT, acrescăminte, s. n. Creștere a dreptului unei persoane la o succesiune, ca urmare a înlăturării de la această succesiune a altor persoane ori a renunțării lor la drepturile izvorâte din lege ori din testament. – După fr. accroissement.

acrescământ
ACRESCĂMẤNT, acrescăminte, s. n. Creștere a dreptului unei persoane la o succesiune, ca urmare a înlăturării de la această succesiune a altor persoane ori a renunțării lor la drepturile izvorâte din lege ori din testament. – După fr. accroissement.

acrescământul
ACRESCĂMẤNT, acrescăminte, s. n. Creștere a dreptului unei persoane la o succesiune, ca urmare a înlăturării de la această succesiune a altor persoane ori a renunțării lor la drepturile izvorâte din lege ori din testament. – După fr. accroissement.

acrescământului
ACRESCĂMẤNT, acrescăminte, s. n. Creștere a dreptului unei persoane la o succesiune, ca urmare a înlăturării de la această succesiune a altor persoane ori a renunțării lor la drepturile izvorâte din lege ori din testament. – După fr. accroissement.

acreşte
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acreşti
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrește
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrești
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acri
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acri
ÁCRU², -Ă, acri, -e, adj., s. n. 1. Care are gustul caracteristic al oțetului, al lămâii etc.; care provoacă o reacție gustativă astringentă. 2. S. n., adj. (Gust) ca al oțetului, al lămâii etc. 3. Adj. Fig. Morocănos, ursuz, supărăcios; răutăcios; supărat, mâhnit. – Lat. acrus.

acri
ÁCRU¹, acri, s. m. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m²). – Din fr. acre.

acria
ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru²; acrișor, acruț. – Acru² + suf. -iu.

acribia
ACRIBÍE s. f. (Livr.) Exactitate, corectitudine în cercetarea științifică; p. gener. seriozitate, conștiinciozitate – Din fr. acribie.

acribie
ACRIBÍE s. f. (Livr.) Exactitate, corectitudine în cercetarea științifică; p. gener. seriozitate, conștiinciozitate – Din fr. acribie.

acribiei
ACRIBÍE s. f. (Livr.) Exactitate, corectitudine în cercetarea științifică; p. gener. seriozitate, conștiinciozitate – Din fr. acribie.

acribii
ACRIBÍE s. f. (Livr.) Exactitate, corectitudine în cercetarea științifică; p. gener. seriozitate, conștiinciozitate – Din fr. acribie.

acribio
ACRIBÍE s. f. (Livr.) Exactitate, corectitudine în cercetarea științifică; p. gener. seriozitate, conștiinciozitate – Din fr. acribie.

acribologia
ACRIBOLOGÍE s. f. Precizie în folosirea cuvintelor; corectitudine în respectarea proprietății termenilor; alegere riguroasă a cuvintelor. ♦ Studiul preciziei maxime în cercetarea științifică. – Din fr. acribologie.

acribologie
ACRIBOLOGÍE s. f. Precizie în folosirea cuvintelor; corectitudine în respectarea proprietății termenilor; alegere riguroasă a cuvintelor. ♦ Studiul preciziei maxime în cercetarea științifică. – Din fr. acribologie.

acribologiei
ACRIBOLOGÍE s. f. Precizie în folosirea cuvintelor; corectitudine în respectarea proprietății termenilor; alegere riguroasă a cuvintelor. ♦ Studiul preciziei maxime în cercetarea științifică. – Din fr. acribologie.

acribologii
ACRIBOLOGÍE s. f. Precizie în folosirea cuvintelor; corectitudine în respectarea proprietății termenilor; alegere riguroasă a cuvintelor. ♦ Studiul preciziei maxime în cercetarea științifică. – Din fr. acribologie.

acribologio
ACRIBOLOGÍE s. f. Precizie în folosirea cuvintelor; corectitudine în respectarea proprietății termenilor; alegere riguroasă a cuvintelor. ♦ Studiul preciziei maxime în cercetarea științifică. – Din fr. acribologie.

acridina
ACRIDÍNĂ, acridine, s. f. Combinație organică, incoloră, care se găsește în gudroanele cărbunilor de pământ și care este folosită la prepararea unor coloranți în industria farmaceutică etc. – Din fr. acridine.

acridine
ACRIDÍNĂ, acridine, s. f. Combinație organică, incoloră, care se găsește în gudroanele cărbunilor de pământ și care este folosită la prepararea unor coloranți în industria farmaceutică etc. – Din fr. acridine.

acridinei
ACRIDÍNĂ, acridine, s. f. Combinație organică, incoloră, care se găsește în gudroanele cărbunilor de pământ și care este folosită la prepararea unor coloranți în industria farmaceutică etc. – Din fr. acridine.

acridinele
ACRIDÍNĂ, acridine, s. f. Combinație organică, incoloră, care se găsește în gudroanele cărbunilor de pământ și care este folosită la prepararea unor coloranți în industria farmaceutică etc. – Din fr. acridine.

acridinelor
ACRIDÍNĂ, acridine, s. f. Combinație organică, incoloră, care se găsește în gudroanele cărbunilor de pământ și care este folosită la prepararea unor coloranți în industria farmaceutică etc. – Din fr. acridine.

acridino
ACRIDÍNĂ, acridine, s. f. Combinație organică, incoloră, care se găsește în gudroanele cărbunilor de pământ și care este folosită la prepararea unor coloranți în industria farmaceutică etc. – Din fr. acridine.

acridină
ACRIDÍNĂ, acridine, s. f. Combinație organică, incoloră, care se găsește în gudroanele cărbunilor de pământ și care este folosită la prepararea unor coloranți în industria farmaceutică etc. – Din fr. acridine.

acrie
ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru²; acrișor, acruț. – Acru² + suf. -iu.

acriei
ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru²; acrișor, acruț. – Acru² + suf. -iu.

acrii
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrii
ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru²; acrișor, acruț. – Acru² + suf. -iu.

acrii
ÁCRU², -Ă, acri, -e, adj., s. n. 1. Care are gustul caracteristic al oțetului, al lămâii etc.; care provoacă o reacție gustativă astringentă. 2. S. n., adj. (Gust) ca al oțetului, al lămâii etc. 3. Adj. Fig. Morocănos, ursuz, supărăcios; răutăcios; supărat, mâhnit. – Lat. acrus.

acrii
ÁCRU¹, acri, s. m. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m²). – Din fr. acre.

acriii
ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru²; acrișor, acruț. – Acru² + suf. -iu.

acriile
ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru²; acrișor, acruț. – Acru² + suf. -iu.

acriilor
ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru²; acrișor, acruț. – Acru² + suf. -iu.

acrilat
ACRILÁT, acrilați, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confecționarea protezelor, a diverselor aparate și suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.

acrilatul
ACRILÁT, acrilați, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confecționarea protezelor, a diverselor aparate și suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.

acrilatului
ACRILÁT, acrilați, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confecționarea protezelor, a diverselor aparate și suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.

acrilaţi
ACRILÁT, acrilați, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confecționarea protezelor, a diverselor aparate și suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.

acrilaţii
ACRILÁT, acrilați, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confecționarea protezelor, a diverselor aparate și suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.

acrilaţilor
ACRILÁT, acrilați, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confecționarea protezelor, a diverselor aparate și suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.

acrilați
ACRILÁT, acrilați, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confecționarea protezelor, a diverselor aparate și suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.

acrilații
ACRILÁT, acrilați, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confecționarea protezelor, a diverselor aparate și suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.

acrilaților
ACRILÁT, acrilați, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confecționarea protezelor, a diverselor aparate și suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.

acrilic
ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid nesaturat, incolor cu miros înțepător, solubil în apă, obținut prin oxidarea acroleinei și folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obținut cu ajutorul derivaților acidului acrilic (1). Fibră acrilică. – Din fr. acrylique.

acrilica
ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid nesaturat, incolor cu miros înțepător, solubil în apă, obținut prin oxidarea acroleinei și folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obținut cu ajutorul derivaților acidului acrilic (1). Fibră acrilică. – Din fr. acrylique.

acrilice
ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid nesaturat, incolor cu miros înțepător, solubil în apă, obținut prin oxidarea acroleinei și folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obținut cu ajutorul derivaților acidului acrilic (1). Fibră acrilică. – Din fr. acrylique.

acrilicei
ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid nesaturat, incolor cu miros înțepător, solubil în apă, obținut prin oxidarea acroleinei și folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obținut cu ajutorul derivaților acidului acrilic (1). Fibră acrilică. – Din fr. acrylique.

acrilicele
ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid nesaturat, incolor cu miros înțepător, solubil în apă, obținut prin oxidarea acroleinei și folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obținut cu ajutorul derivaților acidului acrilic (1). Fibră acrilică. – Din fr. acrylique.

acrilicelor
ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid nesaturat, incolor cu miros înțepător, solubil în apă, obținut prin oxidarea acroleinei și folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obținut cu ajutorul derivaților acidului acrilic (1). Fibră acrilică. – Din fr. acrylique.

acrilici
ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid nesaturat, incolor cu miros înțepător, solubil în apă, obținut prin oxidarea acroleinei și folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obținut cu ajutorul derivaților acidului acrilic (1). Fibră acrilică. – Din fr. acrylique.

acrilicii
ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid nesaturat, incolor cu miros înțepător, solubil în apă, obținut prin oxidarea acroleinei și folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obținut cu ajutorul derivaților acidului acrilic (1). Fibră acrilică. – Din fr. acrylique.

acrilicilor
ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid nesaturat, incolor cu miros înțepător, solubil în apă, obținut prin oxidarea acroleinei și folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obținut cu ajutorul derivaților acidului acrilic (1). Fibră acrilică. – Din fr. acrylique.

acrilicul
ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid nesaturat, incolor cu miros înțepător, solubil în apă, obținut prin oxidarea acroleinei și folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obținut cu ajutorul derivaților acidului acrilic (1). Fibră acrilică. – Din fr. acrylique.

acrilicului
ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid nesaturat, incolor cu miros înțepător, solubil în apă, obținut prin oxidarea acroleinei și folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obținut cu ajutorul derivaților acidului acrilic (1). Fibră acrilică. – Din fr. acrylique.

acrilor
ÁCRU², -Ă, acri, -e, adj., s. n. 1. Care are gustul caracteristic al oțetului, al lămâii etc.; care provoacă o reacție gustativă astringentă. 2. S. n., adj. (Gust) ca al oțetului, al lămâii etc. 3. Adj. Fig. Morocănos, ursuz, supărăcios; răutăcios; supărat, mâhnit. – Lat. acrus.

acrilor
ÁCRU¹, acri, s. m. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m²). – Din fr. acre.

acrim
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrime
ACRÍME s. f. (Rar) 1. Acreală. ♦ Gust acru. 2. Fig. Răutate, dușmănie; supărare, amărăciune. – Acru² + suf. -ime.

acrimea
ACRÍME s. f. (Rar) 1. Acreală. ♦ Gust acru. 2. Fig. Răutate, dușmănie; supărare, amărăciune. – Acru² + suf. -ime.

acrimeo
ACRÍME s. f. (Rar) 1. Acreală. ♦ Gust acru. 2. Fig. Răutate, dușmănie; supărare, amărăciune. – Acru² + suf. -ime.

acrimi
ACRÍME s. f. (Rar) 1. Acreală. ♦ Gust acru. 2. Fig. Răutate, dușmănie; supărare, amărăciune. – Acru² + suf. -ime.

acrimii
ACRÍME s. f. (Rar) 1. Acreală. ♦ Gust acru. 2. Fig. Răutate, dușmănie; supărare, amărăciune. – Acru² + suf. -ime.

acrimonia
ACRIMONÍE s. f. (Livr.) Atitudine plină de ironie usturătoare; sarcasm. – Din fr. acrimonie.

acrimonie
ACRIMONÍE s. f. (Livr.) Atitudine plină de ironie usturătoare; sarcasm. – Din fr. acrimonie.

acrimoniei
ACRIMONÍE s. f. (Livr.) Atitudine plină de ironie usturătoare; sarcasm. – Din fr. acrimonie.

acrimonii
ACRIMONÍE s. f. (Livr.) Atitudine plină de ironie usturătoare; sarcasm. – Din fr. acrimonie.

acrimonio
ACRIMONÍE s. f. (Livr.) Atitudine plină de ironie usturătoare; sarcasm. – Din fr. acrimonie.

acrimonioase
ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimonioși, -oase, adj. (Livr.) Care denotă acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.

acrimonioasei
ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimonioși, -oase, adj. (Livr.) Care denotă acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.

acrimonioasele
ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimonioși, -oase, adj. (Livr.) Care denotă acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.

acrimonioaselor
ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimonioși, -oase, adj. (Livr.) Care denotă acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.

acrimonioasă
ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimonioși, -oase, adj. (Livr.) Care denotă acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.

acrimonios
ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimonioși, -oase, adj. (Livr.) Care denotă acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.

acrimoniosul
ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimonioși, -oase, adj. (Livr.) Care denotă acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.

acrimoniosului
ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimonioși, -oase, adj. (Livr.) Care denotă acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.

acrimonioşi
ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimonioși, -oase, adj. (Livr.) Care denotă acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.

acrimonioşii
ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimonioși, -oase, adj. (Livr.) Care denotă acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.

acrimonioşilor
ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimonioși, -oase, adj. (Livr.) Care denotă acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.

acrimonioși
ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimonioși, -oase, adj. (Livr.) Care denotă acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.

acrimonioșii
ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimonioși, -oase, adj. (Livr.) Care denotă acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.

acrimonioșilor
ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimonioși, -oase, adj. (Livr.) Care denotă acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.

acrind
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrinia
ACRINÍE s. f. Lipsă de secreție sau de excreție a unei glande. – Din fr. acrinie.

acrinie
ACRINÍE s. f. Lipsă de secreție sau de excreție a unei glande. – Din fr. acrinie.

acriniei
ACRINÍE s. f. Lipsă de secreție sau de excreție a unei glande. – Din fr. acrinie.

acrinii
ACRINÍE s. f. Lipsă de secreție sau de excreție a unei glande. – Din fr. acrinie.

acrinio
ACRINÍE s. f. Lipsă de secreție sau de excreție a unei glande. – Din fr. acrinie.

acrire
ACRÍRE, acriri, s. f. Acțiunea de a (se) acri. ◊ Acrirea vinului = boală a vinului, provocată de bacterii acetice, care oțetesc vinul. – V. acri.

acrire
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrirea
ACRÍRE, acriri, s. f. Acțiunea de a (se) acri. ◊ Acrirea vinului = boală a vinului, provocată de bacterii acetice, care oțetesc vinul. – V. acri.

acrireo
ACRÍRE, acriri, s. f. Acțiunea de a (se) acri. ◊ Acrirea vinului = boală a vinului, provocată de bacterii acetice, care oțetesc vinul. – V. acri.

acriri
ACRÍRE, acriri, s. f. Acțiunea de a (se) acri. ◊ Acrirea vinului = boală a vinului, provocată de bacterii acetice, care oțetesc vinul. – V. acri.

acririi
ACRÍRE, acriri, s. f. Acțiunea de a (se) acri. ◊ Acrirea vinului = boală a vinului, provocată de bacterii acetice, care oțetesc vinul. – V. acri.

acririle
ACRÍRE, acriri, s. f. Acțiunea de a (se) acri. ◊ Acrirea vinului = boală a vinului, provocată de bacterii acetice, care oțetesc vinul. – V. acri.

acririlor
ACRÍRE, acriri, s. f. Acțiunea de a (se) acri. ◊ Acrirea vinului = boală a vinului, provocată de bacterii acetice, care oțetesc vinul. – V. acri.

acriră
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrirăm
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrirăţi
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrirăți
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrise
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrisem
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acriseră
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acriserăm
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acriserăţi
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acriserăți
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acriseşi
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acriseţi
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acriseși
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acriseți
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrisiu
Acrisiu = Acrisius.

acrisius
Acrisius, rege al Argosului și fiu al lui Abas. De teama unui oracol care-i prezisese că va fi ucis de către unul dintre urmașii săi, Acrisius și-a zăvorît unica fiică, pe Danaë, într-un turn înalt. Îndrăgostindu-se de frumusețea tinerei fete, Zeus reușește totuși să pătrundă pînă la ea transformîndu-se în ploaie de aur. Din unirea lor se naște un băiat, Perseus. Pentru a zădărnici prezicerea oracolului, Acrisius o închide pe Danaë împreună cu Perseus într-un cufăr și le dă drumul pe mare. Salvați de la înec, după ani de zile în care timp Perseus crescuse, cei doi se reîntorc în Argos să-l vadă pe Acrisius. În cadrul unor întreceri care au loc în Thessalia și la care participă și Perseus, discul lansat de el îl lovește din greșeală pe Acrisius, ucigîndu-l pe loc. În felul acesta oracolul se împlinește (v. și Perseus).

acrit
ACRÍT, -Ă, acriți, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru². ♦ Fig. (Despre oameni) Morocănos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.

acrit
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrita
ACRÍT, -Ă, acriți, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru². ♦ Fig. (Despre oameni) Morocănos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.

acrite
ACRÍT, -Ă, acriți, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru². ♦ Fig. (Despre oameni) Morocănos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.

acritei
ACRÍT, -Ă, acriți, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru². ♦ Fig. (Despre oameni) Morocănos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.

acritele
ACRÍT, -Ă, acriți, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru². ♦ Fig. (Despre oameni) Morocănos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.

acritelor
ACRÍT, -Ă, acriți, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru². ♦ Fig. (Despre oameni) Morocănos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.

acritul
ACRÍT, -Ă, acriți, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru². ♦ Fig. (Despre oameni) Morocănos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.

acritului
ACRÍT, -Ă, acriți, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru². ♦ Fig. (Despre oameni) Morocănos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.

acritura
ACRITÚRĂ, acrituri, s. f. Aliment acru; (în special) murătură. ♦ Epitet dat unei persoane ursuze, morocănoase, rele. – Acri + suf. -tură.

acrituri
ACRITÚRĂ, acrituri, s. f. Aliment acru; (în special) murătură. ♦ Epitet dat unei persoane ursuze, morocănoase, rele. – Acri + suf. -tură.

acriturii
ACRITÚRĂ, acrituri, s. f. Aliment acru; (în special) murătură. ♦ Epitet dat unei persoane ursuze, morocănoase, rele. – Acri + suf. -tură.

acriturile
ACRITÚRĂ, acrituri, s. f. Aliment acru; (în special) murătură. ♦ Epitet dat unei persoane ursuze, morocănoase, rele. – Acri + suf. -tură.

acriturilor
ACRITÚRĂ, acrituri, s. f. Aliment acru; (în special) murătură. ♦ Epitet dat unei persoane ursuze, morocănoase, rele. – Acri + suf. -tură.

acrituro
ACRITÚRĂ, acrituri, s. f. Aliment acru; (în special) murătură. ♦ Epitet dat unei persoane ursuze, morocănoase, rele. – Acri + suf. -tură.

acritură
ACRITÚRĂ, acrituri, s. f. Aliment acru; (în special) murătură. ♦ Epitet dat unei persoane ursuze, morocănoase, rele. – Acri + suf. -tură.

acriu
ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru²; acrișor, acruț. – Acru² + suf. -iu.

acriul
ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru²; acrișor, acruț. – Acru² + suf. -iu.

acriului
ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru²; acrișor, acruț. – Acru² + suf. -iu.

acriş
ACRÍȘ s. n. (Reg.) Zer înăcrit, jintiță etc. întrebuințate la acrirea mâncării. – Acru² + suf. -iș.

acrişi
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrişoare
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrişoarei
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrişoarele
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrişoarelor
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrişoară
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrişor
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrişori
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrişorii
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrişorilor
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrişorul
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrişorului
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrişul
ACRÍȘ s. n. (Reg.) Zer înăcrit, jintiță etc. întrebuințate la acrirea mâncării. – Acru² + suf. -iș.

acrişului
ACRÍȘ s. n. (Reg.) Zer înăcrit, jintiță etc. întrebuințate la acrirea mâncării. – Acru² + suf. -iș.

acriţi
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acriţi
ACRÍT, -Ă, acriți, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru². ♦ Fig. (Despre oameni) Morocănos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.

acriţii
ACRÍT, -Ă, acriți, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru². ♦ Fig. (Despre oameni) Morocănos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.

acriţilor
ACRÍT, -Ă, acriți, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru². ♦ Fig. (Despre oameni) Morocănos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.

acriș
ACRÍȘ s. n. (Reg.) Zer înăcrit, jintiță etc. întrebuințate la acrirea mâncării. – Acru² + suf. -iș.

acriși
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acrișoare
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrișoarei
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrișoarele
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrișoarelor
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrișoară
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrișor
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrișori
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrișorii
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrișorilor
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrișorul
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrișorului
ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru². – Acru² + suf. -ișor.

acrișul
ACRÍȘ s. n. (Reg.) Zer înăcrit, jintiță etc. întrebuințate la acrirea mâncării. – Acru² + suf. -iș.

acrișului
ACRÍȘ s. n. (Reg.) Zer înăcrit, jintiță etc. întrebuințate la acrirea mâncării. – Acru² + suf. -iș.

acriți
ACRÍ, acresc, vb. IV Tranz. și refl. 1. A face să devină sau a deveni (mai) acru; a (se) înăcri. ♦ Refl. A se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face să devină sau a deveni ursuz, supărăcios, urâcios. ◊ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva (sau de cineva). – Din acru².

acriți
ACRÍT, -Ă, acriți, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru². ♦ Fig. (Despre oameni) Morocănos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.

acriții
ACRÍT, -Ă, acriți, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru². ♦ Fig. (Despre oameni) Morocănos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.

acriților
ACRÍT, -Ă, acriți, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru². ♦ Fig. (Despre oameni) Morocănos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.

acrobat
ACROBÁT, -Ă, acrobați, -te, s. m. și f. Gimnast care execută exerciții de echilibristică. ♦ Fig. Persoană inconsecventă în comportare, în idei etc.; persoană care caută să epateze, să iasă din comun. – Din fr. acrobate.

acrobata
ACROBÁT, -Ă, acrobați, -te, s. m. și f. Gimnast care execută exerciții de echilibristică. ♦ Fig. Persoană inconsecventă în comportare, în idei etc.; persoană care caută să epateze, să iasă din comun. – Din fr. acrobate.

acrobate
ACROBÁT, -Ă, acrobați, -te, s. m. și f. Gimnast care execută exerciții de echilibristică. ♦ Fig. Persoană inconsecventă în comportare, în idei etc.; persoană care caută să epateze, să iasă din comun. – Din fr. acrobate.

acrobatei
ACROBÁT, -Ă, acrobați, -te, s. m. și f. Gimnast care execută exerciții de echilibristică. ♦ Fig. Persoană inconsecventă în comportare, în idei etc.; persoană care caută să epateze, să iasă din comun. – Din fr. acrobate.

acrobatele
ACROBÁT, -Ă, acrobați, -te, s. m. și f. Gimnast care execută exerciții de echilibristică. ♦ Fig. Persoană inconsecventă în comportare, în idei etc.; persoană care caută să epateze, să iasă din comun. – Din fr. acrobate.

acrobatelor
ACROBÁT, -Ă, acrobați, -te, s. m. și f. Gimnast care execută exerciții de echilibristică. ♦ Fig. Persoană inconsecventă în comportare, în idei etc.; persoană care caută să epateze, să iasă din comun. – Din fr. acrobate.

acrobatic
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj. 1. (Ca) de acrobat, privitor la acrobați sau la acrobație. – Din fr. acrobatique.

acrobatic
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Ca) de acrobați, privitor la acrobați sau la acrobație. 2. S. f. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobatica
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj. 1. (Ca) de acrobat, privitor la acrobați sau la acrobație. – Din fr. acrobatique.

acrobatica
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Ca) de acrobați, privitor la acrobați sau la acrobație. 2. S. f. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobatica
ACROBÁTICĂ s. f. 2. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobatice
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj. 1. (Ca) de acrobat, privitor la acrobați sau la acrobație. – Din fr. acrobatique.

acrobatice
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Ca) de acrobați, privitor la acrobați sau la acrobație. 2. S. f. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobaticei
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj. 1. (Ca) de acrobat, privitor la acrobați sau la acrobație. – Din fr. acrobatique.

acrobaticei
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Ca) de acrobați, privitor la acrobați sau la acrobație. 2. S. f. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobaticele
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj. 1. (Ca) de acrobat, privitor la acrobați sau la acrobație. – Din fr. acrobatique.

acrobaticele
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Ca) de acrobați, privitor la acrobați sau la acrobație. 2. S. f. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobaticelor
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj. 1. (Ca) de acrobat, privitor la acrobați sau la acrobație. – Din fr. acrobatique.

acrobaticelor
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Ca) de acrobați, privitor la acrobați sau la acrobație. 2. S. f. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobatici
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj. 1. (Ca) de acrobat, privitor la acrobați sau la acrobație. – Din fr. acrobatique.

acrobatici
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Ca) de acrobați, privitor la acrobați sau la acrobație. 2. S. f. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobatici
ACROBÁTICĂ s. f. 2. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobaticii
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj. 1. (Ca) de acrobat, privitor la acrobați sau la acrobație. – Din fr. acrobatique.

acrobaticii
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Ca) de acrobați, privitor la acrobați sau la acrobație. 2. S. f. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobaticii
ACROBÁTICĂ s. f. 2. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobaticilor
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj. 1. (Ca) de acrobat, privitor la acrobați sau la acrobație. – Din fr. acrobatique.

acrobaticilor
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Ca) de acrobați, privitor la acrobați sau la acrobație. 2. S. f. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobatico
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Ca) de acrobați, privitor la acrobați sau la acrobație. 2. S. f. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobatico
ACROBÁTICĂ s. f. 2. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobaticul
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj. 1. (Ca) de acrobat, privitor la acrobați sau la acrobație. – Din fr. acrobatique.

acrobaticul
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Ca) de acrobați, privitor la acrobați sau la acrobație. 2. S. f. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobaticului
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj. 1. (Ca) de acrobat, privitor la acrobați sau la acrobație. – Din fr. acrobatique.

acrobaticului
ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Ca) de acrobați, privitor la acrobați sau la acrobație. 2. S. f. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobatică
ACROBÁTICĂ s. f. 2. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

acrobatul
ACROBÁT, -Ă, acrobați, -te, s. m. și f. Gimnast care execută exerciții de echilibristică. ♦ Fig. Persoană inconsecventă în comportare, în idei etc.; persoană care caută să epateze, să iasă din comun. – Din fr. acrobate.

acrobatului
ACROBÁT, -Ă, acrobați, -te, s. m. și f. Gimnast care execută exerciții de echilibristică. ♦ Fig. Persoană inconsecventă în comportare, în idei etc.; persoană care caută să epateze, să iasă din comun. – Din fr. acrobate.

acrobaţi
ACROBÁT, -Ă, acrobați, -te, s. m. și f. Gimnast care execută exerciții de echilibristică. ♦ Fig. Persoană inconsecventă în comportare, în idei etc.; persoană care caută să epateze, să iasă din comun. – Din fr. acrobate.

acrobaţia
ACROBAȚÍE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Eforturi neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesia acrobatului. – Din fr. acrobatie.

acrobaţie
ACROBAȚÍE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Eforturi neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesia acrobatului. – Din fr. acrobatie.

acrobaţiei
ACROBAȚÍE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Eforturi neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesia acrobatului. – Din fr. acrobatie.

acrobaţii
ACROBÁT, -Ă, acrobați, -te, s. m. și f. Gimnast care execută exerciții de echilibristică. ♦ Fig. Persoană inconsecventă în comportare, în idei etc.; persoană care caută să epateze, să iasă din comun. – Din fr. acrobate.

acrobaţii
ACROBAȚÍE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Eforturi neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesia acrobatului. – Din fr. acrobatie.

acrobaţiile
ACROBAȚÍE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Eforturi neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesia acrobatului. – Din fr. acrobatie.

acrobaţiilor
ACROBAȚÍE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Eforturi neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesia acrobatului. – Din fr. acrobatie.

acrobaţilor
ACROBÁT, -Ă, acrobați, -te, s. m. și f. Gimnast care execută exerciții de echilibristică. ♦ Fig. Persoană inconsecventă în comportare, în idei etc.; persoană care caută să epateze, să iasă din comun. – Din fr. acrobate.

acrobaţio
ACROBAȚÍE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Eforturi neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesia acrobatului. – Din fr. acrobatie.

acrobați
ACROBÁT, -Ă, acrobați, -te, s. m. și f. Gimnast care execută exerciții de echilibristică. ♦ Fig. Persoană inconsecventă în comportare, în idei etc.; persoană care caută să epateze, să iasă din comun. – Din fr. acrobate.

acrobația
ACROBAȚÍE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Eforturi neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesia acrobatului. – Din fr. acrobatie.

acrobație
ACROBAȚÍE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Eforturi neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesia acrobatului. – Din fr. acrobatie.

acrobației
ACROBAȚÍE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Eforturi neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesia acrobatului. – Din fr. acrobatie.

acrobații
ACROBÁT, -Ă, acrobați, -te, s. m. și f. Gimnast care execută exerciții de echilibristică. ♦ Fig. Persoană inconsecventă în comportare, în idei etc.; persoană care caută să epateze, să iasă din comun. – Din fr. acrobate.

acrobații
ACROBAȚÍE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Eforturi neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesia acrobatului. – Din fr. acrobatie.

acrobațiile
ACROBAȚÍE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Eforturi neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesia acrobatului. – Din fr. acrobatie.

acrobațiilor
ACROBAȚÍE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Eforturi neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesia acrobatului. – Din fr. acrobatie.

acrobaților
ACROBÁT, -Ă, acrobați, -te, s. m. și f. Gimnast care execută exerciții de echilibristică. ♦ Fig. Persoană inconsecventă în comportare, în idei etc.; persoană care caută să epateze, să iasă din comun. – Din fr. acrobate.

acrobațio
ACROBAȚÍE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Eforturi neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesia acrobatului. – Din fr. acrobatie.

acrocefal
ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascuțit, conic, cu creștetul țuguiat. – Din fr. acrocéphale.

acrocefala
ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascuțit, conic, cu creștetul țuguiat. – Din fr. acrocéphale.

acrocefale
ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascuțit, conic, cu creștetul țuguiat. – Din fr. acrocéphale.

acrocefalei
ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascuțit, conic, cu creștetul țuguiat. – Din fr. acrocéphale.

acrocefalele
ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascuțit, conic, cu creștetul țuguiat. – Din fr. acrocéphale.

acrocefalelor
ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascuțit, conic, cu creștetul țuguiat. – Din fr. acrocéphale.

acrocefali
ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascuțit, conic, cu creștetul țuguiat. – Din fr. acrocéphale.

acrocefalia
ACROCEFALÍE s. f. Malformație a craniului, constând în aspectul ascuțit, conic al cutiei craniene; oxicefalie. – Din fr. acrocéphalie.

acrocefalie
ACROCEFALÍE s. f. Malformație a craniului, constând în aspectul ascuțit, conic al cutiei craniene; oxicefalie. – Din fr. acrocéphalie.

acrocefaliei
ACROCEFALÍE s. f. Malformație a craniului, constând în aspectul ascuțit, conic al cutiei craniene; oxicefalie. – Din fr. acrocéphalie.

acrocefalii
ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascuțit, conic, cu creștetul țuguiat. – Din fr. acrocéphale.

acrocefalii
ACROCEFALÍE s. f. Malformație a craniului, constând în aspectul ascuțit, conic al cutiei craniene; oxicefalie. – Din fr. acrocéphalie.

acrocefaliile
ACROCEFALÍE s. f. Malformație a craniului, constând în aspectul ascuțit, conic al cutiei craniene; oxicefalie. – Din fr. acrocéphalie.

acrocefaliilor
ACROCEFALÍE s. f. Malformație a craniului, constând în aspectul ascuțit, conic al cutiei craniene; oxicefalie. – Din fr. acrocéphalie.

acrocefalilor
ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascuțit, conic, cu creștetul țuguiat. – Din fr. acrocéphale.

acrocefalio
ACROCEFALÍE s. f. Malformație a craniului, constând în aspectul ascuțit, conic al cutiei craniene; oxicefalie. – Din fr. acrocéphalie.

acrocefalo
ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascuțit, conic, cu creștetul țuguiat. – Din fr. acrocéphale.

acrocefalul
ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascuțit, conic, cu creștetul țuguiat. – Din fr. acrocéphale.

acrocefalule
ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascuțit, conic, cu creștetul țuguiat. – Din fr. acrocéphale.

acrocefalului
ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascuțit, conic, cu creștetul țuguiat. – Din fr. acrocéphale.

acrocianoza
ACROCIANÓZĂ s. f. Sindrom caracterizat prin răcirea și prin aspectul vânăt-albăstrui și umed al mâinilor și uneori al picioarelor, din cauza unor tulburări de circulație. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acrocyanose.

acrocianoze
ACROCIANÓZĂ s. f. Sindrom caracterizat prin răcirea și prin aspectul vânăt-albăstrui și umed al mâinilor și uneori al picioarelor, din cauza unor tulburări de circulație. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acrocyanose.

acrocianozei
ACROCIANÓZĂ s. f. Sindrom caracterizat prin răcirea și prin aspectul vânăt-albăstrui și umed al mâinilor și uneori al picioarelor, din cauza unor tulburări de circulație. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acrocyanose.

acrocianozo
ACROCIANÓZĂ s. f. Sindrom caracterizat prin răcirea și prin aspectul vânăt-albăstrui și umed al mâinilor și uneori al picioarelor, din cauza unor tulburări de circulație. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acrocyanose.

acrocianoză
ACROCIANÓZĂ s. f. Sindrom caracterizat prin răcirea și prin aspectul vânăt-albăstrui și umed al mâinilor și uneori al picioarelor, din cauza unor tulburări de circulație. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acrocyanose.

acrofobia
ACROFOBÍE s. f. Teamă patologică de locuri înalte. – Din fr. acrophobie.

acrofobie
ACROFOBÍE s. f. Teamă patologică de locuri înalte. – Din fr. acrophobie.

acrofobiei
ACROFOBÍE s. f. Teamă patologică de locuri înalte. – Din fr. acrophobie.

acrofobii
ACROFOBÍE s. f. Teamă patologică de locuri înalte. – Din fr. acrophobie.

acrofobiile
ACROFOBÍE s. f. Teamă patologică de locuri înalte. – Din fr. acrophobie.

acrofobiilor
ACROFOBÍE s. f. Teamă patologică de locuri înalte. – Din fr. acrophobie.

acrofobio
ACROFOBÍE s. f. Teamă patologică de locuri înalte. – Din fr. acrophobie.

acroleina
ACROLEÍNĂ, acroleine, s. f. Aldehidă nesaturată, care se obține prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric și care se prezintă ca un lichid cu miros înecăcios, lacrimogen. [Pr.: -le-i-] – Din fr. acroléine.

acroleine
ACROLEÍNĂ, acroleine, s. f. Aldehidă nesaturată, care se obține prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric și care se prezintă ca un lichid cu miros înecăcios, lacrimogen. [Pr.: -le-i-] – Din fr. acroléine.

acroleinei
ACROLEÍNĂ, acroleine, s. f. Aldehidă nesaturată, care se obține prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric și care se prezintă ca un lichid cu miros înecăcios, lacrimogen. [Pr.: -le-i-] – Din fr. acroléine.

acroleinele
ACROLEÍNĂ, acroleine, s. f. Aldehidă nesaturată, care se obține prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric și care se prezintă ca un lichid cu miros înecăcios, lacrimogen. [Pr.: -le-i-] – Din fr. acroléine.

acroleinelor
ACROLEÍNĂ, acroleine, s. f. Aldehidă nesaturată, care se obține prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric și care se prezintă ca un lichid cu miros înecăcios, lacrimogen. [Pr.: -le-i-] – Din fr. acroléine.

acroleino
ACROLEÍNĂ, acroleine, s. f. Aldehidă nesaturată, care se obține prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric și care se prezintă ca un lichid cu miros înecăcios, lacrimogen. [Pr.: -le-i-] – Din fr. acroléine.

acroleină
ACROLEÍNĂ, acroleine, s. f. Aldehidă nesaturată, care se obține prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric și care se prezintă ca un lichid cu miros înecăcios, lacrimogen. [Pr.: -le-i-] – Din fr. acroléine.

acrolit
ACROLÍT, acrolite, s. n. Statuie ale cărei extremități sunt executate din piatră sau din marmură, iar corpul din alte materiale. – Din fr. acrolithe.

acrolite
ACROLÍT, acrolite, s. n. Statuie ale cărei extremități sunt executate din piatră sau din marmură, iar corpul din alte materiale. – Din fr. acrolithe.

acrolitele
ACROLÍT, acrolite, s. n. Statuie ale cărei extremități sunt executate din piatră sau din marmură, iar corpul din alte materiale. – Din fr. acrolithe.

acrolitelor
ACROLÍT, acrolite, s. n. Statuie ale cărei extremități sunt executate din piatră sau din marmură, iar corpul din alte materiale. – Din fr. acrolithe.

acrolitul
ACROLÍT, acrolite, s. n. Statuie ale cărei extremități sunt executate din piatră sau din marmură, iar corpul din alte materiale. – Din fr. acrolithe.

acrolitului
ACROLÍT, acrolite, s. n. Statuie ale cărei extremități sunt executate din piatră sau din marmură, iar corpul din alte materiale. – Din fr. acrolithe.

acromania
ACROMANÍE s. f. (Rar) Grad extrem de nebunie. – Din fr. acromanie.

acromanie
ACROMANÍE s. f. (Rar) Grad extrem de nebunie. – Din fr. acromanie.

acromaniei
ACROMANÍE s. f. (Rar) Grad extrem de nebunie. – Din fr. acromanie.

acromanii
ACROMANÍE s. f. (Rar) Grad extrem de nebunie. – Din fr. acromanie.

acromaniile
ACROMANÍE s. f. (Rar) Grad extrem de nebunie. – Din fr. acromanie.

acromaniilor
ACROMANÍE s. f. (Rar) Grad extrem de nebunie. – Din fr. acromanie.

acromanio
ACROMANÍE s. f. (Rar) Grad extrem de nebunie. – Din fr. acromanie.

acromat
ACROMÁT, -Ă, acromați, -te, adj., s. m. (Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau înlăturată aberația cromatică. – Din germ. Achromat, fr. achromat.

acromata
ACROMÁT, -Ă, acromați, -te, adj., s. m. (Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau înlăturată aberația cromatică. – Din germ. Achromat, fr. achromat.

acromate
ACROMÁT, -Ă, acromați, -te, adj., s. m. (Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau înlăturată aberația cromatică. – Din germ. Achromat, fr. achromat.

acromatei
ACROMÁT, -Ă, acromați, -te, adj., s. m. (Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau înlăturată aberația cromatică. – Din germ. Achromat, fr. achromat.

acromatele
ACROMÁT, -Ă, acromați, -te, adj., s. m. (Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau înlăturată aberația cromatică. – Din germ. Achromat, fr. achromat.

acromatelor
ACROMÁT, -Ă, acromați, -te, adj., s. m. (Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau înlăturată aberația cromatică. – Din germ. Achromat, fr. achromat.

acromatic
ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente, care nu prezintă aberație cromatică. – Din fr. achromatique.

acromatica
ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente, care nu prezintă aberație cromatică. – Din fr. achromatique.

acromatice
ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente, care nu prezintă aberație cromatică. – Din fr. achromatique.

acromaticei
ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente, care nu prezintă aberație cromatică. – Din fr. achromatique.

acromaticele
ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente, care nu prezintă aberație cromatică. – Din fr. achromatique.

acromaticelor
ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente, care nu prezintă aberație cromatică. – Din fr. achromatique.

acromatici
ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente, care nu prezintă aberație cromatică. – Din fr. achromatique.

acromaticii
ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente, care nu prezintă aberație cromatică. – Din fr. achromatique.

acromaticilor
ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente, care nu prezintă aberație cromatică. – Din fr. achromatique.

acromaticul
ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente, care nu prezintă aberație cromatică. – Din fr. achromatique.

acromaticului
ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente, care nu prezintă aberație cromatică. – Din fr. achromatique.

acromatism
ACROMATÍSM s. n. Proprietate a unei lentile sau a unui sistem de lentile de a fi acromatice. – Din fr. achromatisme.

acromatismul
ACROMATÍSM s. n. Proprietate a unei lentile sau a unui sistem de lentile de a fi acromatice. – Din fr. achromatisme.

acromatismului
ACROMATÍSM s. n. Proprietate a unei lentile sau a unui sistem de lentile de a fi acromatice. – Din fr. achromatisme.

acromatiza
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizai
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizam
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizare
ACROMATIZÁRE, acromatizări, s. f. Acțiunea de a acromatiza și rezultatul ei. – V. acromatiza.

acromatizare
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizarea
ACROMATIZÁRE, acromatizări, s. f. Acțiunea de a acromatiza și rezultatul ei. – V. acromatiza.

acromatizareo
ACROMATIZÁRE, acromatizări, s. f. Acțiunea de a acromatiza și rezultatul ei. – V. acromatiza.

acromatizară
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizarăm
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizarăţi
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizarăți
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizase
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizasem
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizaseră
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizaserăm
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizaserăţi
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizaserăți
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizaseşi
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizaseţi
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizaseși
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizaseți
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizat
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizau
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizaşi
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizaţi
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizași
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizați
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizează
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizez
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizeze
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizezi
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizând
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatiză
ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlătura aberația cromatică. – Din fr. achromatiser.

acromatizări
ACROMATIZÁRE, acromatizări, s. f. Acțiunea de a acromatiza și rezultatul ei. – V. acromatiza.

acromatizării
ACROMATIZÁRE, acromatizări, s. f. Acțiunea de a acromatiza și rezultatul ei. – V. acromatiza.

acromatizările
ACROMATIZÁRE, acromatizări, s. f. Acțiunea de a acromatiza și rezultatul ei. – V. acromatiza.

acromatizărilor
ACROMATIZÁRE, acromatizări, s. f. Acțiunea de a acromatiza și rezultatul ei. – V. acromatiza.

acromatopsia
ACROMATOPSÍE s. f. Defect de vedere care constă în incapacitatea de a distinge culorile. – Din fr. achromatopsie.

acromatopsie
ACROMATOPSÍE s. f. Defect de vedere care constă în incapacitatea de a distinge culorile. – Din fr. achromatopsie.

acromatopsiei
ACROMATOPSÍE s. f. Defect de vedere care constă în incapacitatea de a distinge culorile. – Din fr. achromatopsie.

acromatopsii
ACROMATOPSÍE s. f. Defect de vedere care constă în incapacitatea de a distinge culorile. – Din fr. achromatopsie.

acromatopsio
ACROMATOPSÍE s. f. Defect de vedere care constă în incapacitatea de a distinge culorile. – Din fr. achromatopsie.

acromatul
ACROMÁT, -Ă, acromați, -te, adj., s. m. (Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau înlăturată aberația cromatică. – Din germ. Achromat, fr. achromat.

acromatului
ACROMÁT, -Ă, acromați, -te, adj., s. m. (Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau înlăturată aberația cromatică. – Din germ. Achromat, fr. achromat.

acromaţi
ACROMÁT, -Ă, acromați, -te, adj., s. m. (Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau înlăturată aberația cromatică. – Din germ. Achromat, fr. achromat.

acromaţii
ACROMÁT, -Ă, acromați, -te, adj., s. m. (Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau înlăturată aberația cromatică. – Din germ. Achromat, fr. achromat.

acromaţilor
ACROMÁT, -Ă, acromați, -te, adj., s. m. (Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau înlăturată aberația cromatică. – Din germ. Achromat, fr. achromat.

acromați
ACROMÁT, -Ă, acromați, -te, adj., s. m. (Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau înlăturată aberația cromatică. – Din germ. Achromat, fr. achromat.

acromații
ACROMÁT, -Ă, acromați, -te, adj., s. m. (Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau înlăturată aberația cromatică. – Din germ. Achromat, fr. achromat.

acromaților
ACROMÁT, -Ă, acromați, -te, adj., s. m. (Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau înlăturată aberația cromatică. – Din germ. Achromat, fr. achromat.

acromegalia
ACROMEGALÍE s. f. Boală endocrină care se manifestă prin dezvoltarea exagerată a capului și a membrelor. – Din fr. acromégalie.

acromegalie
ACROMEGALÍE s. f. Boală endocrină care se manifestă prin dezvoltarea exagerată a capului și a membrelor. – Din fr. acromégalie.

acromegaliei
ACROMEGALÍE s. f. Boală endocrină care se manifestă prin dezvoltarea exagerată a capului și a membrelor. – Din fr. acromégalie.

acromegalii
ACROMEGALÍE s. f. Boală endocrină care se manifestă prin dezvoltarea exagerată a capului și a membrelor. – Din fr. acromégalie.

acromegalio
ACROMEGALÍE s. f. Boală endocrină care se manifestă prin dezvoltarea exagerată a capului și a membrelor. – Din fr. acromégalie.

acromia
ACROMÍE s. f. Decolorare congenitală a pielii, ca urmare a dispariției pigmentului melanic. – Din fr. achromie.

acromicria
ACROMICRÍE s. f. Stare patologică manifestată prin oprirea din creștere a capului și a membrelor, din cauza unui dereglaj hormonal al hipofizei. – Din fr. acromicrie.

acromicrie
ACROMICRÍE s. f. Stare patologică manifestată prin oprirea din creștere a capului și a membrelor, din cauza unui dereglaj hormonal al hipofizei. – Din fr. acromicrie.

acromicriei
ACROMICRÍE s. f. Stare patologică manifestată prin oprirea din creștere a capului și a membrelor, din cauza unui dereglaj hormonal al hipofizei. – Din fr. acromicrie.

acromicrii
ACROMICRÍE s. f. Stare patologică manifestată prin oprirea din creștere a capului și a membrelor, din cauza unui dereglaj hormonal al hipofizei. – Din fr. acromicrie.

acromicrio
ACROMICRÍE s. f. Stare patologică manifestată prin oprirea din creștere a capului și a membrelor, din cauza unui dereglaj hormonal al hipofizei. – Din fr. acromicrie.

acromie
ACROMÍE s. f. Decolorare congenitală a pielii, ca urmare a dispariției pigmentului melanic. – Din fr. achromie.

acromiei
ACROMÍE s. f. Decolorare congenitală a pielii, ca urmare a dispariției pigmentului melanic. – Din fr. achromie.

acromii
ACROMÍE s. f. Decolorare congenitală a pielii, ca urmare a dispariției pigmentului melanic. – Din fr. achromie.

acromio
ACROMÍE s. f. Decolorare congenitală a pielii, ca urmare a dispariției pigmentului melanic. – Din fr. achromie.

acromioane
ACROMIÓN, acromioane, s. n. Apofiză a omoplatului care se articulează cu clavicula. [Pr.: -mi-on] – Din fr. acromion.

acromioanele
ACROMIÓN, acromioane, s. n. Apofiză a omoplatului care se articulează cu clavicula. [Pr.: -mi-on] – Din fr. acromion.

acromioanelor
ACROMIÓN, acromioane, s. n. Apofiză a omoplatului care se articulează cu clavicula. [Pr.: -mi-on] – Din fr. acromion.

acromion
ACROMIÓN, acromioane, s. n. Apofiză a omoplatului care se articulează cu clavicula. [Pr.: -mi-on] – Din fr. acromion.

acromionul
ACROMIÓN, acromioane, s. n. Apofiză a omoplatului care se articulează cu clavicula. [Pr.: -mi-on] – Din fr. acromion.

acromionului
ACROMIÓN, acromioane, s. n. Apofiză a omoplatului care se articulează cu clavicula. [Pr.: -mi-on] – Din fr. acromion.

acron
Acron, regele din Caenina, ucis de către Romulus în luptă dreaptă, după răpirea sabinelor.

acronic
ACRÓNIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fără legătură cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.

acronica
ACRÓNIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fără legătură cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.

acronice
ACRÓNIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fără legătură cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.

acronicei
ACRÓNIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fără legătură cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.

acronicele
ACRÓNIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fără legătură cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.

acronicelor
ACRÓNIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fără legătură cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.

acronici
ACRÓNIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fără legătură cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.

acronicii
ACRÓNIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fără legătură cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.

acronicilor
ACRÓNIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fără legătură cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.

acronicul
ACRÓNIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fără legătură cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.

acronicului
ACRÓNIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fără legătură cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.

acronim
ACRONÍM, acronime, s. n. Cuvânt format din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu etc. – Din fr. acronyme.

acronima
ACRONÍM, acronime, s. n. Cuvânt format din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu etc. – Din fr. acronyme.

acronime
ACRONÍM, acronime, s. n. Cuvânt format din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu etc. – Din fr. acronyme.

acronimei
ACRONÍM, acronime, s. n. Cuvânt format din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu etc. – Din fr. acronyme.

acronimele
ACRONÍM, acronime, s. n. Cuvânt format din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu etc. – Din fr. acronyme.

acronimelor
ACRONÍM, acronime, s. n. Cuvânt format din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu etc. – Din fr. acronyme.

acronimi
ACRONÍM, acronime, s. n. Cuvânt format din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu etc. – Din fr. acronyme.

acronimii
ACRONÍM, acronime, s. n. Cuvânt format din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu etc. – Din fr. acronyme.

acronimilor
ACRONÍM, acronime, s. n. Cuvânt format din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu etc. – Din fr. acronyme.

acronimo
ACRONÍM, acronime, s. n. Cuvânt format din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu etc. – Din fr. acronyme.

acronimul
ACRONÍM, acronime, s. n. Cuvânt format din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu etc. – Din fr. acronyme.

acronimule
ACRONÍM, acronime, s. n. Cuvânt format din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu etc. – Din fr. acronyme.

acronimului
ACRONÍM, acronime, s. n. Cuvânt format din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu etc. – Din fr. acronyme.

acronte
Acronte = Acron.

acroparestezia
ACROPARESTEZÍE s. f. Tulburare de sensibilitate manifestată la extremitățile corpului. – Din fr. acroparesthésie.

acroparestezie
ACROPARESTEZÍE s. f. Tulburare de sensibilitate manifestată la extremitățile corpului. – Din fr. acroparesthésie.

acroparesteziei
ACROPARESTEZÍE s. f. Tulburare de sensibilitate manifestată la extremitățile corpului. – Din fr. acroparesthésie.

acroparestezii
ACROPARESTEZÍE s. f. Tulburare de sensibilitate manifestată la extremitățile corpului. – Din fr. acroparesthésie.

acroparesteziile
ACROPARESTEZÍE s. f. Tulburare de sensibilitate manifestată la extremitățile corpului. – Din fr. acroparesthésie.

acroparesteziilor
ACROPARESTEZÍE s. f. Tulburare de sensibilitate manifestată la extremitățile corpului. – Din fr. acroparesthésie.

acroparestezio
ACROPARESTEZÍE s. f. Tulburare de sensibilitate manifestată la extremitățile corpului. – Din fr. acroparesthésie.

acropola
ACRÓPOLĂ, acropole, s. f. Citadelă în orașele din vechea Grecie, așezată pe o înălțime și adăpostind principalele edificii publice. – Din fr. acropole.

acropole
ACRÓPOLĂ, acropole, s. f. Citadelă în orașele din vechea Grecie, așezată pe o înălțime și adăpostind principalele edificii publice. – Din fr. acropole.

acropolei
ACRÓPOLĂ, acropole, s. f. Citadelă în orașele din vechea Grecie, așezată pe o înălțime și adăpostind principalele edificii publice. – Din fr. acropole.

acropolele
ACRÓPOLĂ, acropole, s. f. Citadelă în orașele din vechea Grecie, așezată pe o înălțime și adăpostind principalele edificii publice. – Din fr. acropole.

acropolelor
ACRÓPOLĂ, acropole, s. f. Citadelă în orașele din vechea Grecie, așezată pe o înălțime și adăpostind principalele edificii publice. – Din fr. acropole.

acropolo
ACRÓPOLĂ, acropole, s. f. Citadelă în orașele din vechea Grecie, așezată pe o înălțime și adăpostind principalele edificii publice. – Din fr. acropole.

acropolă
ACRÓPOLĂ, acropole, s. f. Citadelă în orașele din vechea Grecie, așezată pe o înălțime și adăpostind principalele edificii publice. – Din fr. acropole.

acrospor
ACROSPÓR, acrospori, s. m. Spor dezvoltat la extremitatea unei celule de reproducere, caracteristic ciupercilor. – Din fr. acrospore.

acrospori
ACROSPÓR, acrospori, s. m. Spor dezvoltat la extremitatea unei celule de reproducere, caracteristic ciupercilor. – Din fr. acrospore.

acrosporii
ACROSPÓR, acrospori, s. m. Spor dezvoltat la extremitatea unei celule de reproducere, caracteristic ciupercilor. – Din fr. acrospore.

acrosporilor
ACROSPÓR, acrospori, s. m. Spor dezvoltat la extremitatea unei celule de reproducere, caracteristic ciupercilor. – Din fr. acrospore.

acrosporul
ACROSPÓR, acrospori, s. m. Spor dezvoltat la extremitatea unei celule de reproducere, caracteristic ciupercilor. – Din fr. acrospore.

acrosporului
ACROSPÓR, acrospori, s. m. Spor dezvoltat la extremitatea unei celule de reproducere, caracteristic ciupercilor. – Din fr. acrospore.

acrostih
ACROSTÍH, acrostihuri, s. n. Poezie sau strofă în care literele inițiale ale versurilor, citite vertical, alcătuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicație etc.) sau o propoziție. – Din ngr. akróstichon, fr. acrostiche.

acrostihul
ACROSTÍH, acrostihuri, s. n. Poezie sau strofă în care literele inițiale ale versurilor, citite vertical, alcătuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicație etc.) sau o propoziție. – Din ngr. akróstichon, fr. acrostiche.

acrostihului
ACROSTÍH, acrostihuri, s. n. Poezie sau strofă în care literele inițiale ale versurilor, citite vertical, alcătuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicație etc.) sau o propoziție. – Din ngr. akróstichon, fr. acrostiche.

acrostihuri
ACROSTÍH, acrostihuri, s. n. Poezie sau strofă în care literele inițiale ale versurilor, citite vertical, alcătuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicație etc.) sau o propoziție. – Din ngr. akróstichon, fr. acrostiche.

acrostihurile
ACROSTÍH, acrostihuri, s. n. Poezie sau strofă în care literele inițiale ale versurilor, citite vertical, alcătuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicație etc.) sau o propoziție. – Din ngr. akróstichon, fr. acrostiche.

acrostihurilor
ACROSTÍH, acrostihuri, s. n. Poezie sau strofă în care literele inițiale ale versurilor, citite vertical, alcătuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicație etc.) sau o propoziție. – Din ngr. akróstichon, fr. acrostiche.

acrostol
ACROSTÓL, acrostoluri, s. n. Parte înaltă a extremităților unei corăbii. ♦ (La pl.) Ornamente, sculpturi de la prora unei nave. – Din fr. acrostole.

acrostolul
ACROSTÓL, acrostoluri, s. n. Parte înaltă a extremităților unei corăbii. ♦ (La pl.) Ornamente, sculpturi de la prora unei nave. – Din fr. acrostole.

acrostolului
ACROSTÓL, acrostoluri, s. n. Parte înaltă a extremităților unei corăbii. ♦ (La pl.) Ornamente, sculpturi de la prora unei nave. – Din fr. acrostole.

acrostoluri
ACROSTÓL, acrostoluri, s. n. Parte înaltă a extremităților unei corăbii. ♦ (La pl.) Ornamente, sculpturi de la prora unei nave. – Din fr. acrostole.

acrostolurile
ACROSTÓL, acrostoluri, s. n. Parte înaltă a extremităților unei corăbii. ♦ (La pl.) Ornamente, sculpturi de la prora unei nave. – Din fr. acrostole.

acrostolurilor
ACROSTÓL, acrostoluri, s. n. Parte înaltă a extremităților unei corăbii. ♦ (La pl.) Ornamente, sculpturi de la prora unei nave. – Din fr. acrostole.

acrotera
ACROTÉRĂ, acrotere, s. f. Mic piedestal așezat în vârful sau la extremitățile unui fronton pentru a susține vase, statuete sau alte ornamente; p. ext. statuie, vas sau ornament așezat pe acest piedestal. – Din fr. acrotère.

acrotere
ACROTÉRĂ, acrotere, s. f. Mic piedestal așezat în vârful sau la extremitățile unui fronton pentru a susține vase, statuete sau alte ornamente; p. ext. statuie, vas sau ornament așezat pe acest piedestal. – Din fr. acrotère.

acroterei
ACROTÉRĂ, acrotere, s. f. Mic piedestal așezat în vârful sau la extremitățile unui fronton pentru a susține vase, statuete sau alte ornamente; p. ext. statuie, vas sau ornament așezat pe acest piedestal. – Din fr. acrotère.

acroterele
ACROTÉRĂ, acrotere, s. f. Mic piedestal așezat în vârful sau la extremitățile unui fronton pentru a susține vase, statuete sau alte ornamente; p. ext. statuie, vas sau ornament așezat pe acest piedestal. – Din fr. acrotère.

acroterelor
ACROTÉRĂ, acrotere, s. f. Mic piedestal așezat în vârful sau la extremitățile unui fronton pentru a susține vase, statuete sau alte ornamente; p. ext. statuie, vas sau ornament așezat pe acest piedestal. – Din fr. acrotère.

acrotero
ACROTÉRĂ, acrotere, s. f. Mic piedestal așezat în vârful sau la extremitățile unui fronton pentru a susține vase, statuete sau alte ornamente; p. ext. statuie, vas sau ornament așezat pe acest piedestal. – Din fr. acrotère.

acroteră
ACROTÉRĂ, acrotere, s. f. Mic piedestal așezat în vârful sau la extremitățile unui fronton pentru a susține vase, statuete sau alte ornamente; p. ext. statuie, vas sau ornament așezat pe acest piedestal. – Din fr. acrotère.

acroşa
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşai
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşaj
ACROȘÁJ, acroșaje, s. n. 1. Acroșare. 2. (Sport) Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – V. acroșa.

acroşaje
ACROȘÁJ, acroșaje, s. n. 1. Acroșare. 2. (Sport) Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – V. acroșa.

acroşajele
ACROȘÁJ, acroșaje, s. n. 1. Acroșare. 2. (Sport) Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – V. acroșa.

acroşajelor
ACROȘÁJ, acroșaje, s. n. 1. Acroșare. 2. (Sport) Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – V. acroșa.

acroşajul
ACROȘÁJ, acroșaje, s. n. 1. Acroșare. 2. (Sport) Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – V. acroșa.

acroşajului
ACROȘÁJ, acroșaje, s. n. 1. Acroșare. 2. (Sport) Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – V. acroșa.

acroşam
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşare
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroşare
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşare
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroşarea
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroşareo
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroşară
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşarăm
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşarăţi
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşase
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşasem
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşaseră
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşaserăm
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşaserăţi
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşaseşi
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşaseţi
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşat
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşau
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşaşi
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşaţi
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşează
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşez
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşeze
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşezi
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşând
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşă
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroşări
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroşării
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroşările
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroşărilor
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroșa
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșai
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșaj
ACROȘÁJ, acroșaje, s. n. 1. Acroșare. 2. (Sport) Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – V. acroșa.

acroșaje
ACROȘÁJ, acroșaje, s. n. 1. Acroșare. 2. (Sport) Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – V. acroșa.

acroșajele
ACROȘÁJ, acroșaje, s. n. 1. Acroșare. 2. (Sport) Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – V. acroșa.

acroșajelor
ACROȘÁJ, acroșaje, s. n. 1. Acroșare. 2. (Sport) Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – V. acroșa.

acroșajul
ACROȘÁJ, acroșaje, s. n. 1. Acroșare. 2. (Sport) Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – V. acroșa.

acroșajului
ACROȘÁJ, acroșaje, s. n. 1. Acroșare. 2. (Sport) Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – V. acroșa.

acroșam
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșare
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroșare
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșare
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroșarea
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroșareo
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroșară
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșarăm
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșarăți
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșase
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșasem
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșaseră
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșaserăm
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșaserăți
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșaseși
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșaseți
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșat
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșau
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșași
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșați
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșează
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșez
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșeze
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșezi
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșând
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșă
ACROȘÁ, acroșez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agăța, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.

acroșări
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroșării
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroșările
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acroșărilor
ACROȘÁRE, acroșări, s. f. Acțiunea de a acroșa și rezultatul ei; acroșaj (1). – V. acroșa.

acru
ÁCRU², -Ă, acri, -e, adj., s. n. 1. Care are gustul caracteristic al oțetului, al lămâii etc.; care provoacă o reacție gustativă astringentă. 2. S. n., adj. (Gust) ca al oțetului, al lămâii etc. 3. Adj. Fig. Morocănos, ursuz, supărăcios; răutăcios; supărat, mâhnit. – Lat. acrus.

acru
ÁCRU¹, acri, s. m. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m²). – Din fr. acre.

acrul
ÁCRU², -Ă, acri, -e, adj., s. n. 1. Care are gustul caracteristic al oțetului, al lămâii etc.; care provoacă o reacție gustativă astringentă. 2. S. n., adj. (Gust) ca al oțetului, al lămâii etc. 3. Adj. Fig. Morocănos, ursuz, supărăcios; răutăcios; supărat, mâhnit. – Lat. acrus.

acrul
ÁCRU¹, acri, s. m. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m²). – Din fr. acre.

acrului
ÁCRU², -Ă, acri, -e, adj., s. n. 1. Care are gustul caracteristic al oțetului, al lămâii etc.; care provoacă o reacție gustativă astringentă. 2. S. n., adj. (Gust) ca al oțetului, al lămâii etc. 3. Adj. Fig. Morocănos, ursuz, supărăcios; răutăcios; supărat, mâhnit. – Lat. acrus.

acrului
ÁCRU¹, acri, s. m. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m²). – Din fr. acre.

acruţ
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruţa
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruţe
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruţei
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruţele
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruţelor
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruţi
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruţii
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruţilor
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruţo
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruţul
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruţule
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruţului
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruț
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruța
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruțe
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruței
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruțele
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruțelor
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruți
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruții
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruților
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruțo
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruțul
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruțule
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

acruțului
ACRÚȚ, -Ă, acruți, -e, adj. (Rar) Acrișor. – Acru² + suf. -uț.

act
ACT, acte, s. n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se atestă un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc; înscris¹. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă întocmită de organele judiciare spre a dovedi vinovăția cuiva. 2. Manifestare a activității umane; acțiune, faptă, fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal că a luat cunoștință (de ceva); a afla. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele și drepturile unei persoane nedreptățite. ♦ Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale care are un scop sau tinde către realizarea unui scop. 3. Diviziune principală a unei opere dramatice reprezentând o etapă în desfășurarea acțiunii. – Din lat. actum, fr. acte.

acta
ÁCTA s. n. pl. Colecție de documente, registre, condici privitoare la o anumită instituție, persoană sau problemă. – Cuv. lat.

actaeon
Actaeon, vînător vestit, fiul lui Aristaeus și al Autonoëi. Odată, pe cînd se afla în pădure la vînătoare, a zărit-o pe Artemis care se îmbăia în apa unui rîu, împreună cu nimfele ei. Mînioasă, zeița l-a transformat în cerb. Sub această înfățișare, nefericitul vînător a fost sfîșiat de către proprii săi cîini pe muntele Cithaeron.

actaeus
Actaeus, cel mai vechi rege al Atticei.

actant
ACTÁNT, actanți, s. m. (Lingv.) Protagonist, autor al acțiunii (într-o narațiune, într-o propoziție); participant la acțiunea exprimată de verb. – Din fr. actant.

actantul
ACTÁNT, actanți, s. m. (Lingv.) Protagonist, autor al acțiunii (într-o narațiune, într-o propoziție); participant la acțiunea exprimată de verb. – Din fr. actant.

actantului
ACTÁNT, actanți, s. m. (Lingv.) Protagonist, autor al acțiunii (într-o narațiune, într-o propoziție); participant la acțiunea exprimată de verb. – Din fr. actant.

actanţi
ACTÁNT, actanți, s. m. (Lingv.) Protagonist, autor al acțiunii (într-o narațiune, într-o propoziție); participant la acțiunea exprimată de verb. – Din fr. actant.

actanţii
ACTÁNT, actanți, s. m. (Lingv.) Protagonist, autor al acțiunii (într-o narațiune, într-o propoziție); participant la acțiunea exprimată de verb. – Din fr. actant.

actanţilor
ACTÁNT, actanți, s. m. (Lingv.) Protagonist, autor al acțiunii (într-o narațiune, într-o propoziție); participant la acțiunea exprimată de verb. – Din fr. actant.

actanți
ACTÁNT, actanți, s. m. (Lingv.) Protagonist, autor al acțiunii (într-o narațiune, într-o propoziție); participant la acțiunea exprimată de verb. – Din fr. actant.

actanții
ACTÁNT, actanți, s. m. (Lingv.) Protagonist, autor al acțiunii (într-o narațiune, într-o propoziție); participant la acțiunea exprimată de verb. – Din fr. actant.

actanților
ACTÁNT, actanți, s. m. (Lingv.) Protagonist, autor al acțiunii (într-o narațiune, într-o propoziție); participant la acțiunea exprimată de verb. – Din fr. actant.

acte
ACT, acte, s. n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se atestă un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc; înscris¹. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă întocmită de organele judiciare spre a dovedi vinovăția cuiva. 2. Manifestare a activității umane; acțiune, faptă, fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal că a luat cunoștință (de ceva); a afla. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele și drepturile unei persoane nedreptățite. ♦ Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale care are un scop sau tinde către realizarea unui scop. 3. Diviziune principală a unei opere dramatice reprezentând o etapă în desfășurarea acțiunii. – Din lat. actum, fr. acte.

actele
ACT, acte, s. n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se atestă un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc; înscris¹. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă întocmită de organele judiciare spre a dovedi vinovăția cuiva. 2. Manifestare a activității umane; acțiune, faptă, fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal că a luat cunoștință (de ceva); a afla. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele și drepturile unei persoane nedreptățite. ♦ Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale care are un scop sau tinde către realizarea unui scop. 3. Diviziune principală a unei opere dramatice reprezentând o etapă în desfășurarea acțiunii. – Din lat. actum, fr. acte.

actelor
ACT, acte, s. n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se atestă un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc; înscris¹. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă întocmită de organele judiciare spre a dovedi vinovăția cuiva. 2. Manifestare a activității umane; acțiune, faptă, fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal că a luat cunoștință (de ceva); a afla. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele și drepturile unei persoane nedreptățite. ♦ Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale care are un scop sau tinde către realizarea unui scop. 3. Diviziune principală a unei opere dramatice reprezentând o etapă în desfășurarea acțiunii. – Din lat. actum, fr. acte.

acteon
Acteon = Actaeon.

acteu
Acteu = Actaeus.

acth
ACTH s. n. (Farm.) Hormon al anterohipofizei, care stimulează funcția cortexului suprarenal. [cit.: acetehaș] – Abr. din engl. A[dreno]C[ortico]T[rophic]H[ormone].

actinia
ACTÍNIE, actinii, s. f. Animal de mare din încrengătura celenteratelor, fixat pe stânci, variat colorat, cu aspect de floare și cu orificiul bucal înconjurat de tentacule; anemonă-de-mare, dedițel-de-mare (Actinia). – Din fr. actinie.

actinic
ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiații) Capabil să producă reacții (foto) chimice. – Din fr. actinique.

actinica
ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiații) Capabil să producă reacții (foto) chimice. – Din fr. actinique.

actinice
ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiații) Capabil să producă reacții (foto) chimice. – Din fr. actinique.

actinicei
ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiații) Capabil să producă reacții (foto) chimice. – Din fr. actinique.

actinicele
ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiații) Capabil să producă reacții (foto) chimice. – Din fr. actinique.

actinicelor
ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiații) Capabil să producă reacții (foto) chimice. – Din fr. actinique.

actinici
ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiații) Capabil să producă reacții (foto) chimice. – Din fr. actinique.

actinicii
ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiații) Capabil să producă reacții (foto) chimice. – Din fr. actinique.

actinicilor
ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiații) Capabil să producă reacții (foto) chimice. – Din fr. actinique.

actinicul
ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiații) Capabil să producă reacții (foto) chimice. – Din fr. actinique.

actinicului
ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiații) Capabil să producă reacții (foto) chimice. – Din fr. actinique.

actinid
ACTINÍD, actinide, s. n. (La pl.) Grup de 14 elemente chimice din sistemul periodic al lui Mendeleev, situate după actiniu, având proprietăți asemănătoare cu ale acestuia. – Din fr. actinides, germ. Aktiniden.

actinide
ACTINÍD, actinide, s. n. (La pl.) Grup de 14 elemente chimice din sistemul periodic al lui Mendeleev, situate după actiniu, având proprietăți asemănătoare cu ale acestuia. – Din fr. actinides, germ. Aktiniden.

actinidele
ACTINÍD, actinide, s. n. (La pl.) Grup de 14 elemente chimice din sistemul periodic al lui Mendeleev, situate după actiniu, având proprietăți asemănătoare cu ale acestuia. – Din fr. actinides, germ. Aktiniden.

actinidelor
ACTINÍD, actinide, s. n. (La pl.) Grup de 14 elemente chimice din sistemul periodic al lui Mendeleev, situate după actiniu, având proprietăți asemănătoare cu ale acestuia. – Din fr. actinides, germ. Aktiniden.

actinidul
ACTINÍD, actinide, s. n. (La pl.) Grup de 14 elemente chimice din sistemul periodic al lui Mendeleev, situate după actiniu, având proprietăți asemănătoare cu ale acestuia. – Din fr. actinides, germ. Aktiniden.

actinidului
ACTINÍD, actinide, s. n. (La pl.) Grup de 14 elemente chimice din sistemul periodic al lui Mendeleev, situate după actiniu, având proprietăți asemănătoare cu ale acestuia. – Din fr. actinides, germ. Aktiniden.

actinie
ACTÍNIE, actinii, s. f. Animal de mare din încrengătura celenteratelor, fixat pe stânci, variat colorat, cu aspect de floare și cu orificiul bucal înconjurat de tentacule; anemonă-de-mare, dedițel-de-mare (Actinia). – Din fr. actinie.

actiniei
ACTÍNIE, actinii, s. f. Animal de mare din încrengătura celenteratelor, fixat pe stânci, variat colorat, cu aspect de floare și cu orificiul bucal înconjurat de tentacule; anemonă-de-mare, dedițel-de-mare (Actinia). – Din fr. actinie.

actinii
ACTÍNIE, actinii, s. f. Animal de mare din încrengătura celenteratelor, fixat pe stânci, variat colorat, cu aspect de floare și cu orificiul bucal înconjurat de tentacule; anemonă-de-mare, dedițel-de-mare (Actinia). – Din fr. actinie.

actiniile
ACTÍNIE, actinii, s. f. Animal de mare din încrengătura celenteratelor, fixat pe stânci, variat colorat, cu aspect de floare și cu orificiul bucal înconjurat de tentacule; anemonă-de-mare, dedițel-de-mare (Actinia). – Din fr. actinie.

actiniilor
ACTÍNIE, actinii, s. f. Animal de mare din încrengătura celenteratelor, fixat pe stânci, variat colorat, cu aspect de floare și cu orificiul bucal înconjurat de tentacule; anemonă-de-mare, dedițel-de-mare (Actinia). – Din fr. actinie.

actinio
ACTÍNIE, actinii, s. f. Animal de mare din încrengătura celenteratelor, fixat pe stânci, variat colorat, cu aspect de floare și cu orificiul bucal înconjurat de tentacule; anemonă-de-mare, dedițel-de-mare (Actinia). – Din fr. actinie.

actiniu
ACTÍNIU s. n. Element chimic radioactiv descoperit în minereurile din care s-a extras radiul. – Din fr. actinium.

actiniul
ACTÍNIU s. n. Element chimic radioactiv descoperit în minereurile din care s-a extras radiul. – Din fr. actinium.

actiniule
ACTÍNIU s. n. Element chimic radioactiv descoperit în minereurile din care s-a extras radiul. – Din fr. actinium.

actiniului
ACTÍNIU s. n. Element chimic radioactiv descoperit în minereurile din care s-a extras radiul. – Din fr. actinium.

actinograf
ACTINOGRÁF, actinografe, s. n. Actinometru înregistrator – Din fr. actinographe.

actinografe
ACTINOGRÁF, actinografe, s. n. Actinometru înregistrator – Din fr. actinographe.

actinografele
ACTINOGRÁF, actinografe, s. n. Actinometru înregistrator – Din fr. actinographe.

actinografelor
ACTINOGRÁF, actinografe, s. n. Actinometru înregistrator – Din fr. actinographe.

actinografia
ACTINOGRAFÍE s. f. Procedeu de pregătire în tipografie a unui clișeu, folosind un negativ obținut cu raze X. ♦ Imagine obținută cu un clișeu astfel pregătit. – Din fr. actinographie.

actinografie
ACTINOGRAFÍE s. f. Procedeu de pregătire în tipografie a unui clișeu, folosind un negativ obținut cu raze X. ♦ Imagine obținută cu un clișeu astfel pregătit. – Din fr. actinographie.

actinografiei
ACTINOGRAFÍE s. f. Procedeu de pregătire în tipografie a unui clișeu, folosind un negativ obținut cu raze X. ♦ Imagine obținută cu un clișeu astfel pregătit. – Din fr. actinographie.

actinografii
ACTINOGRAFÍE s. f. Procedeu de pregătire în tipografie a unui clișeu, folosind un negativ obținut cu raze X. ♦ Imagine obținută cu un clișeu astfel pregătit. – Din fr. actinographie.

actinografiile
ACTINOGRAFÍE s. f. Procedeu de pregătire în tipografie a unui clișeu, folosind un negativ obținut cu raze X. ♦ Imagine obținută cu un clișeu astfel pregătit. – Din fr. actinographie.

actinografiilor
ACTINOGRAFÍE s. f. Procedeu de pregătire în tipografie a unui clișeu, folosind un negativ obținut cu raze X. ♦ Imagine obținută cu un clișeu astfel pregătit. – Din fr. actinographie.

actinografio
ACTINOGRAFÍE s. f. Procedeu de pregătire în tipografie a unui clișeu, folosind un negativ obținut cu raze X. ♦ Imagine obținută cu un clișeu astfel pregătit. – Din fr. actinographie.

actinograful
ACTINOGRÁF, actinografe, s. n. Actinometru înregistrator – Din fr. actinographe.

actinografului
ACTINOGRÁF, actinografe, s. n. Actinometru înregistrator – Din fr. actinographe.

actinometre
ACTINOMÉTRU, actinometre, s. n. Aparat care servește la măsurarea intensității radiațiilor electromagnetice din atmosferă. – Din fr. actinomètre.

actinometrele
ACTINOMÉTRU, actinometre, s. n. Aparat care servește la măsurarea intensității radiațiilor electromagnetice din atmosferă. – Din fr. actinomètre.

actinometrelor
ACTINOMÉTRU, actinometre, s. n. Aparat care servește la măsurarea intensității radiațiilor electromagnetice din atmosferă. – Din fr. actinomètre.

actinometria
ACTINOMETRÍE s. f. Capitol al fizicii care se ocupă cu măsurarea și studiul radiațiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.

actinometric
ACTINOMÉTRIC, -Ă, actinometrici, -ce, adj. Referitor la actinometrie. – Din fr. actinométrique.

actinometrica
ACTINOMÉTRIC, -Ă, actinometrici, -ce, adj. Referitor la actinometrie. – Din fr. actinométrique.

actinometrice
ACTINOMÉTRIC, -Ă, actinometrici, -ce, adj. Referitor la actinometrie. – Din fr. actinométrique.

actinometricei
ACTINOMÉTRIC, -Ă, actinometrici, -ce, adj. Referitor la actinometrie. – Din fr. actinométrique.

actinometricele
ACTINOMÉTRIC, -Ă, actinometrici, -ce, adj. Referitor la actinometrie. – Din fr. actinométrique.

actinometricelor
ACTINOMÉTRIC, -Ă, actinometrici, -ce, adj. Referitor la actinometrie. – Din fr. actinométrique.

actinometrici
ACTINOMÉTRIC, -Ă, actinometrici, -ce, adj. Referitor la actinometrie. – Din fr. actinométrique.

actinometricii
ACTINOMÉTRIC, -Ă, actinometrici, -ce, adj. Referitor la actinometrie. – Din fr. actinométrique.

actinometricilor
ACTINOMÉTRIC, -Ă, actinometrici, -ce, adj. Referitor la actinometrie. – Din fr. actinométrique.

actinometricul
ACTINOMÉTRIC, -Ă, actinometrici, -ce, adj. Referitor la actinometrie. – Din fr. actinométrique.

actinometricului
ACTINOMÉTRIC, -Ă, actinometrici, -ce, adj. Referitor la actinometrie. – Din fr. actinométrique.

actinometrie
ACTINOMETRÍE s. f. Capitol al fizicii care se ocupă cu măsurarea și studiul radiațiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.

actinometriei
ACTINOMETRÍE s. f. Capitol al fizicii care se ocupă cu măsurarea și studiul radiațiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.

actinometrii
ACTINOMETRÍE s. f. Capitol al fizicii care se ocupă cu măsurarea și studiul radiațiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.

actinometriile
ACTINOMETRÍE s. f. Capitol al fizicii care se ocupă cu măsurarea și studiul radiațiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.

actinometriilor
ACTINOMETRÍE s. f. Capitol al fizicii care se ocupă cu măsurarea și studiul radiațiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.

actinometrio
ACTINOMETRÍE s. f. Capitol al fizicii care se ocupă cu măsurarea și studiul radiațiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.

actinometru
ACTINOMÉTRU, actinometre, s. n. Aparat care servește la măsurarea intensității radiațiilor electromagnetice din atmosferă. – Din fr. actinomètre.

actinometrul
ACTINOMÉTRU, actinometre, s. n. Aparat care servește la măsurarea intensității radiațiilor electromagnetice din atmosferă. – Din fr. actinomètre.

actinometrului
ACTINOMÉTRU, actinometre, s. n. Aparat care servește la măsurarea intensității radiațiilor electromagnetice din atmosferă. – Din fr. actinomètre.

actinomicet
ACTINOMICÉT, actinomicete, s. n. (La pl.) Grup de microorganisme foarte răspândite în natură, înrudite cu ciupercile inferioare, dintre care unele sunt patogene pentru om și pentru animale, iar altele produc antibiotice; (și la sg.) exemplar din aceste microorganisme. – Din fr. actinomycètes.

actinomicete
ACTINOMICÉT, actinomicete, s. n. (La pl.) Grup de microorganisme foarte răspândite în natură, înrudite cu ciupercile inferioare, dintre care unele sunt patogene pentru om și pentru animale, iar altele produc antibiotice; (și la sg.) exemplar din aceste microorganisme. – Din fr. actinomycètes.

actinomicetele
ACTINOMICÉT, actinomicete, s. n. (La pl.) Grup de microorganisme foarte răspândite în natură, înrudite cu ciupercile inferioare, dintre care unele sunt patogene pentru om și pentru animale, iar altele produc antibiotice; (și la sg.) exemplar din aceste microorganisme. – Din fr. actinomycètes.

actinomicetelor
ACTINOMICÉT, actinomicete, s. n. (La pl.) Grup de microorganisme foarte răspândite în natură, înrudite cu ciupercile inferioare, dintre care unele sunt patogene pentru om și pentru animale, iar altele produc antibiotice; (și la sg.) exemplar din aceste microorganisme. – Din fr. actinomycètes.

actinomicetul
ACTINOMICÉT, actinomicete, s. n. (La pl.) Grup de microorganisme foarte răspândite în natură, înrudite cu ciupercile inferioare, dintre care unele sunt patogene pentru om și pentru animale, iar altele produc antibiotice; (și la sg.) exemplar din aceste microorganisme. – Din fr. actinomycètes.

actinomicetului
ACTINOMICÉT, actinomicete, s. n. (La pl.) Grup de microorganisme foarte răspândite în natură, înrudite cu ciupercile inferioare, dintre care unele sunt patogene pentru om și pentru animale, iar altele produc antibiotice; (și la sg.) exemplar din aceste microorganisme. – Din fr. actinomycètes.

actinomicoza
ACTINOMICÓZĂ s. f. 1. Boală infecțioasă (la oameni și la animale) provocată de anumite ciuperci și bacterii, care se manifestă prin apariția unor abcese cronice. 2. (În sintagma) Actinomicoza cartofului = boală a cartofului provocată de bacteria Actynomices scabies; râia cartofului. – Din fr. actinomycose.

actinomicoze
ACTINOMICÓZĂ s. f. 1. Boală infecțioasă (la oameni și la animale) provocată de anumite ciuperci și bacterii, care se manifestă prin apariția unor abcese cronice. 2. (În sintagma) Actinomicoza cartofului = boală a cartofului provocată de bacteria Actynomices scabies; râia cartofului. – Din fr. actinomycose.

actinomicozei
ACTINOMICÓZĂ s. f. 1. Boală infecțioasă (la oameni și la animale) provocată de anumite ciuperci și bacterii, care se manifestă prin apariția unor abcese cronice. 2. (În sintagma) Actinomicoza cartofului = boală a cartofului provocată de bacteria Actynomices scabies; râia cartofului. – Din fr. actinomycose.

actinomicozo
ACTINOMICÓZĂ s. f. 1. Boală infecțioasă (la oameni și la animale) provocată de anumite ciuperci și bacterii, care se manifestă prin apariția unor abcese cronice. 2. (În sintagma) Actinomicoza cartofului = boală a cartofului provocată de bacteria Actynomices scabies; râia cartofului. – Din fr. actinomycose.

actinomicoză
ACTINOMICÓZĂ s. f. 1. Boală infecțioasă (la oameni și la animale) provocată de anumite ciuperci și bacterii, care se manifestă prin apariția unor abcese cronice. 2. (În sintagma) Actinomicoza cartofului = boală a cartofului provocată de bacteria Actynomices scabies; râia cartofului. – Din fr. actinomycose.

actinomorf
ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radială. – Din fr. actinomorphe.

actinomorfa
ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radială. – Din fr. actinomorphe.

actinomorfe
ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radială. – Din fr. actinomorphe.

actinomorfei
ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radială. – Din fr. actinomorphe.

actinomorfele
ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radială. – Din fr. actinomorphe.

actinomorfelor
ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radială. – Din fr. actinomorphe.

actinomorfi
ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radială. – Din fr. actinomorphe.

actinomorfii
ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radială. – Din fr. actinomorphe.

actinomorfilor
ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radială. – Din fr. actinomorphe.

actinomorfo
ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radială. – Din fr. actinomorphe.

actinomorful
ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radială. – Din fr. actinomorphe.

actinomorfule
ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radială. – Din fr. actinomorphe.

actinomorfului
ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radială. – Din fr. actinomorphe.

actinon
ACTINÓN s. n. Izotop al radonului obținut prin dezintegrarea actiniului. – Din fr. actinon.

actinonul
ACTINÓN s. n. Izotop al radonului obținut prin dezintegrarea actiniului. – Din fr. actinon.

actinonului
ACTINÓN s. n. Izotop al radonului obținut prin dezintegrarea actiniului. – Din fr. actinon.

actinopterigian
ACTINOPTERIGIÁN, actinopterigieni, s. m. Subclasă de pești fosili, osoși, apărută din mezozoic, din care face parte majoritatea peștilor actuali; (și la sg.) exemplar din această subclasă. [Pr.: -gi-an] – Din fr. actinoptérygien.

actinopterigianul
ACTINOPTERIGIÁN, actinopterigieni, s. m. Subclasă de pești fosili, osoși, apărută din mezozoic, din care face parte majoritatea peștilor actuali; (și la sg.) exemplar din această subclasă. [Pr.: -gi-an] – Din fr. actinoptérygien.

actinopterigianului
ACTINOPTERIGIÁN, actinopterigieni, s. m. Subclasă de pești fosili, osoși, apărută din mezozoic, din care face parte majoritatea peștilor actuali; (și la sg.) exemplar din această subclasă. [Pr.: -gi-an] – Din fr. actinoptérygien.

actinopterigieni
ACTINOPTERIGIÁN, actinopterigieni, s. m. Subclasă de pești fosili, osoși, apărută din mezozoic, din care face parte majoritatea peștilor actuali; (și la sg.) exemplar din această subclasă. [Pr.: -gi-an] – Din fr. actinoptérygien.

actinopterigienii
ACTINOPTERIGIÁN, actinopterigieni, s. m. Subclasă de pești fosili, osoși, apărută din mezozoic, din care face parte majoritatea peștilor actuali; (și la sg.) exemplar din această subclasă. [Pr.: -gi-an] – Din fr. actinoptérygien.

actinopterigienilor
ACTINOPTERIGIÁN, actinopterigieni, s. m. Subclasă de pești fosili, osoși, apărută din mezozoic, din care face parte majoritatea peștilor actuali; (și la sg.) exemplar din această subclasă. [Pr.: -gi-an] – Din fr. actinoptérygien.

actinot
ACTINÓT s. m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu și fier din grupa amfibolilor, frecvent în șisturile cristaline. – Din fr. actinote.

actinoterapia
ACTINOTERAPÍE s. f. Tratament medical în care se folosesc radiații luminoase, ultraviolete sau infraroșii, aplicat în special în rahitism. – Din fr. actinothérapie.

actinoterapie
ACTINOTERAPÍE s. f. Tratament medical în care se folosesc radiații luminoase, ultraviolete sau infraroșii, aplicat în special în rahitism. – Din fr. actinothérapie.

actinoterapiei
ACTINOTERAPÍE s. f. Tratament medical în care se folosesc radiații luminoase, ultraviolete sau infraroșii, aplicat în special în rahitism. – Din fr. actinothérapie.

actinoterapii
ACTINOTERAPÍE s. f. Tratament medical în care se folosesc radiații luminoase, ultraviolete sau infraroșii, aplicat în special în rahitism. – Din fr. actinothérapie.

actinoterapio
ACTINOTERAPÍE s. f. Tratament medical în care se folosesc radiații luminoase, ultraviolete sau infraroșii, aplicat în special în rahitism. – Din fr. actinothérapie.

actinotul
ACTINÓT s. m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu și fier din grupa amfibolilor, frecvent în șisturile cristaline. – Din fr. actinote.

actinotului
ACTINÓT s. m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu și fier din grupa amfibolilor, frecvent în șisturile cristaline. – Din fr. actinote.

actinoţi
ACTINÓT s. m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu și fier din grupa amfibolilor, frecvent în șisturile cristaline. – Din fr. actinote.

actinoţii
ACTINÓT s. m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu și fier din grupa amfibolilor, frecvent în șisturile cristaline. – Din fr. actinote.

actinoţilor
ACTINÓT s. m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu și fier din grupa amfibolilor, frecvent în șisturile cristaline. – Din fr. actinote.

actinoți
ACTINÓT s. m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu și fier din grupa amfibolilor, frecvent în șisturile cristaline. – Din fr. actinote.

actinoții
ACTINÓT s. m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu și fier din grupa amfibolilor, frecvent în șisturile cristaline. – Din fr. actinote.

actinoților
ACTINÓT s. m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu și fier din grupa amfibolilor, frecvent în șisturile cristaline. – Din fr. actinote.

activ
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activa
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activa
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activai
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activam
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activant
ACTIVÁNT, -Ă, activanți, -te, adj., s. m. 1. Adj., s. m. Activator. 2. S. m. Reactiv anorganic folosit în flotația minereurilor. – Din fr. activant.

activanta
ACTIVÁNT, -Ă, activanți, -te, adj., s. m. 1. Adj., s. m. Activator. 2. S. m. Reactiv anorganic folosit în flotația minereurilor. – Din fr. activant.

activante
ACTIVÁNT, -Ă, activanți, -te, adj., s. m. 1. Adj., s. m. Activator. 2. S. m. Reactiv anorganic folosit în flotația minereurilor. – Din fr. activant.

activantei
ACTIVÁNT, -Ă, activanți, -te, adj., s. m. 1. Adj., s. m. Activator. 2. S. m. Reactiv anorganic folosit în flotația minereurilor. – Din fr. activant.

activantele
ACTIVÁNT, -Ă, activanți, -te, adj., s. m. 1. Adj., s. m. Activator. 2. S. m. Reactiv anorganic folosit în flotația minereurilor. – Din fr. activant.

activantelor
ACTIVÁNT, -Ă, activanți, -te, adj., s. m. 1. Adj., s. m. Activator. 2. S. m. Reactiv anorganic folosit în flotația minereurilor. – Din fr. activant.

activantul
ACTIVÁNT, -Ă, activanți, -te, adj., s. m. 1. Adj., s. m. Activator. 2. S. m. Reactiv anorganic folosit în flotația minereurilor. – Din fr. activant.

activantului
ACTIVÁNT, -Ă, activanți, -te, adj., s. m. 1. Adj., s. m. Activator. 2. S. m. Reactiv anorganic folosit în flotația minereurilor. – Din fr. activant.

activanţi
ACTIVÁNT, -Ă, activanți, -te, adj., s. m. 1. Adj., s. m. Activator. 2. S. m. Reactiv anorganic folosit în flotația minereurilor. – Din fr. activant.

activanţii
ACTIVÁNT, -Ă, activanți, -te, adj., s. m. 1. Adj., s. m. Activator. 2. S. m. Reactiv anorganic folosit în flotația minereurilor. – Din fr. activant.

activanţilor
ACTIVÁNT, -Ă, activanți, -te, adj., s. m. 1. Adj., s. m. Activator. 2. S. m. Reactiv anorganic folosit în flotația minereurilor. – Din fr. activant.

activanți
ACTIVÁNT, -Ă, activanți, -te, adj., s. m. 1. Adj., s. m. Activator. 2. S. m. Reactiv anorganic folosit în flotația minereurilor. – Din fr. activant.

activanții
ACTIVÁNT, -Ă, activanți, -te, adj., s. m. 1. Adj., s. m. Activator. 2. S. m. Reactiv anorganic folosit în flotația minereurilor. – Din fr. activant.

activanților
ACTIVÁNT, -Ă, activanți, -te, adj., s. m. 1. Adj., s. m. Activator. 2. S. m. Reactiv anorganic folosit în flotația minereurilor. – Din fr. activant.

activare
ACTIVÁRE, activări, s. f. Acțiunea de a (se) activa. ♦ Operație prin care se obține creșterea reactivității unei substanțe. – V. activa.

activare
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activarea
ACTIVÁRE, activări, s. f. Acțiunea de a (se) activa. ♦ Operație prin care se obține creșterea reactivității unei substanțe. – V. activa.

activareo
ACTIVÁRE, activări, s. f. Acțiunea de a (se) activa. ♦ Operație prin care se obține creșterea reactivității unei substanțe. – V. activa.

activară
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activarăm
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activarăţi
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activarăți
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activase
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activasem
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activaseră
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activaserăm
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activaserăţi
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activaserăți
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activaseşi
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activaseţi
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activaseși
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activaseți
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activat
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activatoare
ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s. n. (Substanță) care realizează o activare; activant. – Activa + suf. -tor.

activatoarea
ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s. n. (Substanță) care realizează o activare; activant. – Activa + suf. -tor.

activatoarei
ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s. n. (Substanță) care realizează o activare; activant. – Activa + suf. -tor.

activatoarele
ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s. n. (Substanță) care realizează o activare; activant. – Activa + suf. -tor.

activatoarelor
ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s. n. (Substanță) care realizează o activare; activant. – Activa + suf. -tor.

activator
ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s. n. (Substanță) care realizează o activare; activant. – Activa + suf. -tor.

activatori
ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s. n. (Substanță) care realizează o activare; activant. – Activa + suf. -tor.

activatorii
ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s. n. (Substanță) care realizează o activare; activant. – Activa + suf. -tor.

activatorilor
ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s. n. (Substanță) care realizează o activare; activant. – Activa + suf. -tor.

activatorul
ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s. n. (Substanță) care realizează o activare; activant. – Activa + suf. -tor.

activatorului
ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s. n. (Substanță) care realizează o activare; activant. – Activa + suf. -tor.

activau
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activaşi
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activaţi
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activași
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activați
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

active
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activează
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activei
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activele
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activelor
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activez
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activeze
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activezi
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activi
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activii
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activilor
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activist
ACTIVÍST, -Ă, activiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Membru al unei organizații de partid sau de masă, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizație. ◊ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vieții culturale. – Din rus. aktivist.

activista
ACTIVÍST, -Ă, activiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Membru al unei organizații de partid sau de masă, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizație. ◊ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vieții culturale. – Din rus. aktivist.

activiste
ACTIVÍST, -Ă, activiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Membru al unei organizații de partid sau de masă, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizație. ◊ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vieții culturale. – Din rus. aktivist.

activistei
ACTIVÍST, -Ă, activiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Membru al unei organizații de partid sau de masă, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizație. ◊ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vieții culturale. – Din rus. aktivist.

activistele
ACTIVÍST, -Ă, activiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Membru al unei organizații de partid sau de masă, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizație. ◊ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vieții culturale. – Din rus. aktivist.

activistelor
ACTIVÍST, -Ă, activiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Membru al unei organizații de partid sau de masă, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizație. ◊ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vieții culturale. – Din rus. aktivist.

activistul
ACTIVÍST, -Ă, activiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Membru al unei organizații de partid sau de masă, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizație. ◊ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vieții culturale. – Din rus. aktivist.

activistului
ACTIVÍST, -Ă, activiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Membru al unei organizații de partid sau de masă, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizație. ◊ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vieții culturale. – Din rus. aktivist.

activitate
ACTIVITÁTE, activități, s. f. 1. Ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă și conștientă la ceva; muncă, ocupație, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguință, hărnicie. 2. (În sintagma) Activitate solară = totalitatea fenomenelor care se produc în păturile exterioare ale suprafeței Soarelui și care pot influența suprafața terestră. 3. (Fiz.) Numărul de particule emise pe secundă de o sursă radioactivă. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.

activitatea
ACTIVITÁTE, activități, s. f. 1. Ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă și conștientă la ceva; muncă, ocupație, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguință, hărnicie. 2. (În sintagma) Activitate solară = totalitatea fenomenelor care se produc în păturile exterioare ale suprafeței Soarelui și care pot influența suprafața terestră. 3. (Fiz.) Numărul de particule emise pe secundă de o sursă radioactivă. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.

activitateo
ACTIVITÁTE, activități, s. f. 1. Ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă și conștientă la ceva; muncă, ocupație, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguință, hărnicie. 2. (În sintagma) Activitate solară = totalitatea fenomenelor care se produc în păturile exterioare ale suprafeței Soarelui și care pot influența suprafața terestră. 3. (Fiz.) Numărul de particule emise pe secundă de o sursă radioactivă. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.

activităţi
ACTIVITÁTE, activități, s. f. 1. Ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă și conștientă la ceva; muncă, ocupație, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguință, hărnicie. 2. (În sintagma) Activitate solară = totalitatea fenomenelor care se produc în păturile exterioare ale suprafeței Soarelui și care pot influența suprafața terestră. 3. (Fiz.) Numărul de particule emise pe secundă de o sursă radioactivă. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.

activităţii
ACTIVITÁTE, activități, s. f. 1. Ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă și conștientă la ceva; muncă, ocupație, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguință, hărnicie. 2. (În sintagma) Activitate solară = totalitatea fenomenelor care se produc în păturile exterioare ale suprafeței Soarelui și care pot influența suprafața terestră. 3. (Fiz.) Numărul de particule emise pe secundă de o sursă radioactivă. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.

activităţile
ACTIVITÁTE, activități, s. f. 1. Ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă și conștientă la ceva; muncă, ocupație, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguință, hărnicie. 2. (În sintagma) Activitate solară = totalitatea fenomenelor care se produc în păturile exterioare ale suprafeței Soarelui și care pot influența suprafața terestră. 3. (Fiz.) Numărul de particule emise pe secundă de o sursă radioactivă. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.

activităţilor
ACTIVITÁTE, activități, s. f. 1. Ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă și conștientă la ceva; muncă, ocupație, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguință, hărnicie. 2. (În sintagma) Activitate solară = totalitatea fenomenelor care se produc în păturile exterioare ale suprafeței Soarelui și care pot influența suprafața terestră. 3. (Fiz.) Numărul de particule emise pe secundă de o sursă radioactivă. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.

activități
ACTIVITÁTE, activități, s. f. 1. Ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă și conștientă la ceva; muncă, ocupație, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguință, hărnicie. 2. (În sintagma) Activitate solară = totalitatea fenomenelor care se produc în păturile exterioare ale suprafeței Soarelui și care pot influența suprafața terestră. 3. (Fiz.) Numărul de particule emise pe secundă de o sursă radioactivă. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.

activității
ACTIVITÁTE, activități, s. f. 1. Ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă și conștientă la ceva; muncă, ocupație, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguință, hărnicie. 2. (În sintagma) Activitate solară = totalitatea fenomenelor care se produc în păturile exterioare ale suprafeței Soarelui și care pot influența suprafața terestră. 3. (Fiz.) Numărul de particule emise pe secundă de o sursă radioactivă. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.

activitățile
ACTIVITÁTE, activități, s. f. 1. Ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă și conștientă la ceva; muncă, ocupație, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguință, hărnicie. 2. (În sintagma) Activitate solară = totalitatea fenomenelor care se produc în păturile exterioare ale suprafeței Soarelui și care pot influența suprafața terestră. 3. (Fiz.) Numărul de particule emise pe secundă de o sursă radioactivă. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.

activităților
ACTIVITÁTE, activități, s. f. 1. Ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă și conștientă la ceva; muncă, ocupație, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguință, hărnicie. 2. (În sintagma) Activitate solară = totalitatea fenomenelor care se produc în păturile exterioare ale suprafeței Soarelui și care pot influența suprafața terestră. 3. (Fiz.) Numărul de particule emise pe secundă de o sursă radioactivă. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.

activiza
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizai
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizam
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizare
ACTIVIZÁRE, activizări, s. f. Acțiunea de a activiza. – V. activiza.

activizare
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizarea
ACTIVIZÁRE, activizări, s. f. Acțiunea de a activiza. – V. activiza.

activizareo
ACTIVIZÁRE, activizări, s. f. Acțiunea de a activiza. – V. activiza.

activizară
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizarăm
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizarăţi
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizarăți
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizase
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizasem
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizaseră
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizaserăm
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizaserăţi
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizaserăți
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizaseşi
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizaseţi
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizaseși
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizaseți
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizat
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizatoare
ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizează. – Activiza + suf. -tor.

activizatoarea
ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizează. – Activiza + suf. -tor.

activizatoarei
ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizează. – Activiza + suf. -tor.

activizatoarele
ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizează. – Activiza + suf. -tor.

activizatoarelor
ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizează. – Activiza + suf. -tor.

activizator
ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizează. – Activiza + suf. -tor.

activizatori
ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizează. – Activiza + suf. -tor.

activizatorii
ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizează. – Activiza + suf. -tor.

activizatorilor
ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizează. – Activiza + suf. -tor.

activizatorul
ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizează. – Activiza + suf. -tor.

activizatorului
ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizează. – Activiza + suf. -tor.

activizau
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizaşi
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizaţi
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizași
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizați
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizează
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizez
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizeze
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizezi
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizând
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activiză
ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A stimula pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi desfășurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.

activizări
ACTIVIZÁRE, activizări, s. f. Acțiunea de a activiza. – V. activiza.

activizării
ACTIVIZÁRE, activizări, s. f. Acțiunea de a activiza. – V. activiza.

activizările
ACTIVIZÁRE, activizări, s. f. Acțiunea de a activiza. – V. activiza.

activizărilor
ACTIVIZÁRE, activizări, s. f. Acțiunea de a activiza. – V. activiza.

activişti
ACTIVÍST, -Ă, activiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Membru al unei organizații de partid sau de masă, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizație. ◊ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vieții culturale. – Din rus. aktivist.

activiştii
ACTIVÍST, -Ă, activiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Membru al unei organizații de partid sau de masă, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizație. ◊ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vieții culturale. – Din rus. aktivist.

activiştilor
ACTIVÍST, -Ă, activiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Membru al unei organizații de partid sau de masă, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizație. ◊ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vieții culturale. – Din rus. aktivist.

activiști
ACTIVÍST, -Ă, activiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Membru al unei organizații de partid sau de masă, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizație. ◊ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vieții culturale. – Din rus. aktivist.

activiștii
ACTIVÍST, -Ă, activiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Membru al unei organizații de partid sau de masă, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizație. ◊ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vieții culturale. – Din rus. aktivist.

activiștilor
ACTIVÍST, -Ă, activiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Membru al unei organizații de partid sau de masă, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizație. ◊ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vieții culturale. – Din rus. aktivist.

activo
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activul
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activule
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activului
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activuri
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activurile
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activurilor
ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

activând
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activă
ACTIVÁ, activez, vb. I. 1. Intranz. A desfășura o activitate susținută. 2. Tranz. A intensifica, a stimula o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.

activări
ACTIVÁRE, activări, s. f. Acțiunea de a (se) activa. ♦ Operație prin care se obține creșterea reactivității unei substanțe. – V. activa.

activării
ACTIVÁRE, activări, s. f. Acțiunea de a (se) activa. ♦ Operație prin care se obține creșterea reactivității unei substanțe. – V. activa.

activările
ACTIVÁRE, activări, s. f. Acțiunea de a (se) activa. ♦ Operație prin care se obține creșterea reactivității unei substanțe. – V. activa.

activărilor
ACTIVÁRE, activări, s. f. Acțiunea de a (se) activa. ♦ Operație prin care se obține creșterea reactivității unei substanțe. – V. activa.

actor
Actor 1. Unul dintre însoțitorii lui Aeneas. 2. Tatăl lui Menoetius și bunicul lui Patroclus.

actor
ACTÓR, actori, s. m. Artist care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc. [Var: (înv.) aftór s. m.] – Din fr. acteur, lat. actor.

actoraş
ACTORÁȘ, actorași, s. m. (Depr.) Diminutiv al lui actor. – Actor + suf. -aș.

actoraşi
ACTORÁȘ, actorași, s. m. (Depr.) Diminutiv al lui actor. – Actor + suf. -aș.

actoraşii
ACTORÁȘ, actorași, s. m. (Depr.) Diminutiv al lui actor. – Actor + suf. -aș.

actoraşilor
ACTORÁȘ, actorași, s. m. (Depr.) Diminutiv al lui actor. – Actor + suf. -aș.

actoraşul
ACTORÁȘ, actorași, s. m. (Depr.) Diminutiv al lui actor. – Actor + suf. -aș.

actoraşului
ACTORÁȘ, actorași, s. m. (Depr.) Diminutiv al lui actor. – Actor + suf. -aș.

actoraș
ACTORÁȘ, actorași, s. m. (Depr.) Diminutiv al lui actor. – Actor + suf. -aș.

actorași
ACTORÁȘ, actorași, s. m. (Depr.) Diminutiv al lui actor. – Actor + suf. -aș.

actorașii
ACTORÁȘ, actorași, s. m. (Depr.) Diminutiv al lui actor. – Actor + suf. -aș.

actorașilor
ACTORÁȘ, actorași, s. m. (Depr.) Diminutiv al lui actor. – Actor + suf. -aș.

actorașul
ACTORÁȘ, actorași, s. m. (Depr.) Diminutiv al lui actor. – Actor + suf. -aș.

actorașului
ACTORÁȘ, actorași, s. m. (Depr.) Diminutiv al lui actor. – Actor + suf. -aș.

actori
Actor 1. Unul dintre însoțitorii lui Aeneas. 2. Tatăl lui Menoetius și bunicul lui Patroclus.

actori
ACTÓR, actori, s. m. Artist care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc. [Var: (înv.) aftór s. m.] – Din fr. acteur, lat. actor.

actoria
ACTORÍE s. f. Profesia de actor. – Actor + suf. -ie.

actoricească
ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricești, adj. Care ține de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.

actoricesc
ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricești, adj. Care ține de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.

actoricescul
ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricești, adj. Care ține de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.

actoricescului
ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricești, adj. Care ține de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.

actoriceşti
ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricești, adj. Care ține de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.

actoriceştii
ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricești, adj. Care ține de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.

actoriceştile
ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricești, adj. Care ține de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.

actoriceştilor
ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricești, adj. Care ține de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.

actoricești
ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricești, adj. Care ține de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.

actoriceștii
ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricești, adj. Care ține de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.

actoriceștile
ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricești, adj. Care ține de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.

actoriceștilor
ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricești, adj. Care ține de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.

actorie
ACTORÍE s. f. Profesia de actor. – Actor + suf. -ie.

actoriei
ACTORÍE s. f. Profesia de actor. – Actor + suf. -ie.

actorii
Actor 1. Unul dintre însoțitorii lui Aeneas. 2. Tatăl lui Menoetius și bunicul lui Patroclus.

actorii
ACTÓR, actori, s. m. Artist care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc. [Var: (înv.) aftór s. m.] – Din fr. acteur, lat. actor.

actorii
ACTORÍE s. f. Profesia de actor. – Actor + suf. -ie.

actorilor
Actor 1. Unul dintre însoțitorii lui Aeneas. 2. Tatăl lui Menoetius și bunicul lui Patroclus.

actorilor
ACTÓR, actori, s. m. Artist care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc. [Var: (înv.) aftór s. m.] – Din fr. acteur, lat. actor.

actorio
ACTORÍE s. f. Profesia de actor. – Actor + suf. -ie.

actoriţa
ACTORÍȚĂ, actorițe, s. f. (Înv.) Actriță. – Actor + suf. -iță.

actoriţe
ACTORÍȚĂ, actorițe, s. f. (Înv.) Actriță. – Actor + suf. -iță.

actoriţei
ACTORÍȚĂ, actorițe, s. f. (Înv.) Actriță. – Actor + suf. -iță.

actoriţele
ACTORÍȚĂ, actorițe, s. f. (Înv.) Actriță. – Actor + suf. -iță.

actoriţelor
ACTORÍȚĂ, actorițe, s. f. (Înv.) Actriță. – Actor + suf. -iță.

actoriţo
ACTORÍȚĂ, actorițe, s. f. (Înv.) Actriță. – Actor + suf. -iță.

actoriţă
ACTORÍȚĂ, actorițe, s. f. (Înv.) Actriță. – Actor + suf. -iță.

actorița
ACTORÍȚĂ, actorițe, s. f. (Înv.) Actriță. – Actor + suf. -iță.

actorițe
ACTORÍȚĂ, actorițe, s. f. (Înv.) Actriță. – Actor + suf. -iță.

actoriței
ACTORÍȚĂ, actorițe, s. f. (Înv.) Actriță. – Actor + suf. -iță.

actorițele
ACTORÍȚĂ, actorițe, s. f. (Înv.) Actriță. – Actor + suf. -iță.

actorițelor
ACTORÍȚĂ, actorițe, s. f. (Înv.) Actriță. – Actor + suf. -iță.

actorițo
ACTORÍȚĂ, actorițe, s. f. (Înv.) Actriță. – Actor + suf. -iță.

actoriță
ACTORÍȚĂ, actorițe, s. f. (Înv.) Actriță. – Actor + suf. -iță.

actorul
Actor 1. Unul dintre însoțitorii lui Aeneas. 2. Tatăl lui Menoetius și bunicul lui Patroclus.

actorul
ACTÓR, actori, s. m. Artist care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc. [Var: (înv.) aftór s. m.] – Din fr. acteur, lat. actor.

actorului
Actor 1. Unul dintre însoțitorii lui Aeneas. 2. Tatăl lui Menoetius și bunicul lui Patroclus.

actorului
ACTÓR, actori, s. m. Artist care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc. [Var: (înv.) aftór s. m.] – Din fr. acteur, lat. actor.

actriţa
ACTRÍȚĂ, actrițe, s. f. Artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; actoriță. – Din fr. actrice.

actriţe
ACTRÍȚĂ, actrițe, s. f. Artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; actoriță. – Din fr. actrice.

actriţei
ACTRÍȚĂ, actrițe, s. f. Artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; actoriță. – Din fr. actrice.

actriţele
ACTRÍȚĂ, actrițe, s. f. Artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; actoriță. – Din fr. actrice.

actriţelor
ACTRÍȚĂ, actrițe, s. f. Artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; actoriță. – Din fr. actrice.

actriţo
ACTRÍȚĂ, actrițe, s. f. Artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; actoriță. – Din fr. actrice.

actriţă
ACTRÍȚĂ, actrițe, s. f. Artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; actoriță. – Din fr. actrice.

actrița
ACTRÍȚĂ, actrițe, s. f. Artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; actoriță. – Din fr. actrice.

actrițe
ACTRÍȚĂ, actrițe, s. f. Artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; actoriță. – Din fr. actrice.

actriței
ACTRÍȚĂ, actrițe, s. f. Artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; actoriță. – Din fr. actrice.

actrițele
ACTRÍȚĂ, actrițe, s. f. Artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; actoriță. – Din fr. actrice.

actrițelor
ACTRÍȚĂ, actrițe, s. f. Artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; actoriță. – Din fr. actrice.

actrițo
ACTRÍȚĂ, actrițe, s. f. Artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; actoriță. – Din fr. actrice.

actriță
ACTRÍȚĂ, actrițe, s. f. Artistă care interpretează roluri în piese de teatru, în filme etc.; actoriță. – Din fr. actrice.

actual
ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. ♦ Care are importanță pentru vremea de față; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.

actuala
ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. ♦ Care are importanță pentru vremea de față; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.

actuale
ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. ♦ Care are importanță pentru vremea de față; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.

actualei
ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. ♦ Care are importanță pentru vremea de față; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.

actualele
ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. ♦ Care are importanță pentru vremea de față; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.

actualelor
ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. ♦ Care are importanță pentru vremea de față; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.

actuali
ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. ♦ Care are importanță pentru vremea de față; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.

actualii
ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. ♦ Care are importanță pentru vremea de față; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.

actualilor
ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. ♦ Care are importanță pentru vremea de față; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.

actualism
ACTUALÍSM s. n. Principiu metodologic de cercetare a istoriei Pământului, bazat pe compararea fenomenelor geologice din trecut cu cele actuale. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualisme.

actualismul
ACTUALÍSM s. n. Principiu metodologic de cercetare a istoriei Pământului, bazat pe compararea fenomenelor geologice din trecut cu cele actuale. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualisme.

actualismului
ACTUALÍSM s. n. Principiu metodologic de cercetare a istoriei Pământului, bazat pe compararea fenomenelor geologice din trecut cu cele actuale. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualisme.

actualitate
ACTUALITÁTE, actualități, s. f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curentă, timpul de față, prezent². ◊ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau interesează în clipa de față, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.

actualitatea
ACTUALITÁTE, actualități, s. f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curentă, timpul de față, prezent². ◊ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau interesează în clipa de față, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.

actualitateo
ACTUALITÁTE, actualități, s. f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curentă, timpul de față, prezent². ◊ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau interesează în clipa de față, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.

actualităţi
ACTUALITÁTE, actualități, s. f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curentă, timpul de față, prezent². ◊ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau interesează în clipa de față, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.

actualităţii
ACTUALITÁTE, actualități, s. f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curentă, timpul de față, prezent². ◊ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau interesează în clipa de față, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.

actualităţile
ACTUALITÁTE, actualități, s. f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curentă, timpul de față, prezent². ◊ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau interesează în clipa de față, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.

actualităţilor
ACTUALITÁTE, actualități, s. f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curentă, timpul de față, prezent². ◊ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau interesează în clipa de față, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.

actualități
ACTUALITÁTE, actualități, s. f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curentă, timpul de față, prezent². ◊ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau interesează în clipa de față, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.

actualității
ACTUALITÁTE, actualități, s. f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curentă, timpul de față, prezent². ◊ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau interesează în clipa de față, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.

actualitățile
ACTUALITÁTE, actualități, s. f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curentă, timpul de față, prezent². ◊ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau interesează în clipa de față, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.

actualităților
ACTUALITÁTE, actualități, s. f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curentă, timpul de față, prezent². ◊ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau interesează în clipa de față, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.

actualiza
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizai
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizam
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizare
ACTUALIZÁRE, actualizări, s. f. Acțiunea de a actualiza. [Pr.: -tu-a-] – V. actualiza.

actualizare
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizarea
ACTUALIZÁRE, actualizări, s. f. Acțiunea de a actualiza. [Pr.: -tu-a-] – V. actualiza.

actualizareo
ACTUALIZÁRE, actualizări, s. f. Acțiunea de a actualiza. [Pr.: -tu-a-] – V. actualiza.

actualizară
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizarăm
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizarăţi
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizarăți
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizase
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizasem
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizaseră
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizaserăm
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizaserăţi
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizaserăți
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizaseşi
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizaseţi
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizaseși
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizaseți
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizat
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizau
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizaşi
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizaţi
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizași
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizați
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizează
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizez
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizeze
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizezi
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizând
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualiză
ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.

actualizări
ACTUALIZÁRE, actualizări, s. f. Acțiunea de a actualiza. [Pr.: -tu-a-] – V. actualiza.

actualizării
ACTUALIZÁRE, actualizări, s. f. Acțiunea de a actualiza. [Pr.: -tu-a-] – V. actualiza.

actualizările
ACTUALIZÁRE, actualizări, s. f. Acțiunea de a actualiza. [Pr.: -tu-a-] – V. actualiza.

actualizărilor
ACTUALIZÁRE, actualizări, s. f. Acțiunea de a actualiza. [Pr.: -tu-a-] – V. actualiza.

actualmente
ACTUALMÉNTE adv. În momentul de față, în prezent; acum. [Pr.: -tu-al-] – Din fr. actuellement.

actualo
ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. ♦ Care are importanță pentru vremea de față; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.

actualul
ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. ♦ Care are importanță pentru vremea de față; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.

actualule
ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. ♦ Care are importanță pentru vremea de față; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.

actualului
ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. ♦ Care are importanță pentru vremea de față; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.

actuar
ACTUÁR, actuari, s. m. 1. Specialist în calcule statistice privitoare la asigurări și, în general, la probleme financiare. 2. Scrib care redacta procesele-verbale la romani. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. actuaire, lat. actuarius.

actuari
ACTUÁR, actuari, s. m. 1. Specialist în calcule statistice privitoare la asigurări și, în general, la probleme financiare. 2. Scrib care redacta procesele-verbale la romani. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. actuaire, lat. actuarius.

actuariat
ACTUARIÁT s. n. Totalitatea operațiilor și normelor pe baza cărora, folosind teoria probabilităților și statistica matematică, se efectuează calcule financiare (privitoare mai ales la asigurări). [Pr.: -tu-a-ri-at] – Din fr. actuariat.

actuariatul
ACTUARIÁT s. n. Totalitatea operațiilor și normelor pe baza cărora, folosind teoria probabilităților și statistica matematică, se efectuează calcule financiare (privitoare mai ales la asigurări). [Pr.: -tu-a-ri-at] – Din fr. actuariat.

actuariatului
ACTUARIÁT s. n. Totalitatea operațiilor și normelor pe baza cărora, folosind teoria probabilităților și statistica matematică, se efectuează calcule financiare (privitoare mai ales la asigurări). [Pr.: -tu-a-ri-at] – Din fr. actuariat.

actuarii
ACTUÁR, actuari, s. m. 1. Specialist în calcule statistice privitoare la asigurări și, în general, la probleme financiare. 2. Scrib care redacta procesele-verbale la romani. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. actuaire, lat. actuarius.

actuarilor
ACTUÁR, actuari, s. m. 1. Specialist în calcule statistice privitoare la asigurări și, în general, la probleme financiare. 2. Scrib care redacta procesele-verbale la romani. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. actuaire, lat. actuarius.

actuarul
ACTUÁR, actuari, s. m. 1. Specialist în calcule statistice privitoare la asigurări și, în general, la probleme financiare. 2. Scrib care redacta procesele-verbale la romani. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. actuaire, lat. actuarius.

actuarului
ACTUÁR, actuari, s. m. 1. Specialist în calcule statistice privitoare la asigurări și, în general, la probleme financiare. 2. Scrib care redacta procesele-verbale la romani. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. actuaire, lat. actuarius.

actul
ACT, acte, s. n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se atestă un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc; înscris¹. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă întocmită de organele judiciare spre a dovedi vinovăția cuiva. 2. Manifestare a activității umane; acțiune, faptă, fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal că a luat cunoștință (de ceva); a afla. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele și drepturile unei persoane nedreptățite. ♦ Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale care are un scop sau tinde către realizarea unui scop. 3. Diviziune principală a unei opere dramatice reprezentând o etapă în desfășurarea acțiunii. – Din lat. actum, fr. acte.

actului
ACT, acte, s. n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se atestă un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc; înscris¹. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă întocmită de organele judiciare spre a dovedi vinovăția cuiva. 2. Manifestare a activității umane; acțiune, faptă, fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal că a luat cunoștință (de ceva); a afla. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele și drepturile unei persoane nedreptățite. ♦ Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale care are un scop sau tinde către realizarea unui scop. 3. Diviziune principală a unei opere dramatice reprezentând o etapă în desfășurarea acțiunii. – Din lat. actum, fr. acte.

acu
ACÚ adv. v. acum.

acu
ACÚM adv. 1. În prezent, în momentul de față; actualmente. ◊ Expr. Acu-i acu = a sosit clipa hotărâtoare. ♦ În împrejurările actuale. 2. Îndată, imediat, numaidecât, acuși, acușica, amuși. 3. Înainte cu... Acum doi ani. [Var: acú, acúma adv.] – Lat. eccum modo.

acuarele
ACUARELĂ, acuarele, s. f. 1. Tehnică picturală în care sunt întrebuințate culori diluate cu apă. 2. Vopsea solidă care se întrebuințează în acuarelă (1). 3. Pictură executată în acuarelă (1). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelle.

acuarelei
ACUARELĂ, acuarele, s. f. 1. Tehnică picturală în care sunt întrebuințate culori diluate cu apă. 2. Vopsea solidă care se întrebuințează în acuarelă (1). 3. Pictură executată în acuarelă (1). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelle.

acuarelele
ACUARELĂ, acuarele, s. f. 1. Tehnică picturală în care sunt întrebuințate culori diluate cu apă. 2. Vopsea solidă care se întrebuințează în acuarelă (1). 3. Pictură executată în acuarelă (1). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelle.

acuarelelor
ACUARELĂ, acuarele, s. f. 1. Tehnică picturală în care sunt întrebuințate culori diluate cu apă. 2. Vopsea solidă care se întrebuințează în acuarelă (1). 3. Pictură executată în acuarelă (1). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelle.

acuarelist
ACUARELÍST, -Ă, acuareliști, -ste, s. m. și f. Pictor specializat în acuarelă (3). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelliste.

acuarelista
ACUARELÍST, -Ă, acuareliști, -ste, s. m. și f. Pictor specializat în acuarelă (3). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelliste.

acuareliste
ACUARELÍST, -Ă, acuareliști, -ste, s. m. și f. Pictor specializat în acuarelă (3). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelliste.

acuarelistei
ACUARELÍST, -Ă, acuareliști, -ste, s. m. și f. Pictor specializat în acuarelă (3). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelliste.

acuarelistele
ACUARELÍST, -Ă, acuareliști, -ste, s. m. și f. Pictor specializat în acuarelă (3). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelliste.

acuarelistelor
ACUARELÍST, -Ă, acuareliști, -ste, s. m. și f. Pictor specializat în acuarelă (3). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelliste.

acuarelistul
ACUARELÍST, -Ă, acuareliști, -ste, s. m. și f. Pictor specializat în acuarelă (3). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelliste.

acuarelistului
ACUARELÍST, -Ă, acuareliști, -ste, s. m. și f. Pictor specializat în acuarelă (3). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelliste.

acuarelişti
ACUARELÍST, -Ă, acuareliști, -ste, s. m. și f. Pictor specializat în acuarelă (3). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelliste.

acuareliştii
ACUARELÍST, -Ă, acuareliști, -ste, s. m. și f. Pictor specializat în acuarelă (3). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelliste.

acuareliştilor
ACUARELÍST, -Ă, acuareliști, -ste, s. m. și f. Pictor specializat în acuarelă (3). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelliste.

acuareliști
ACUARELÍST, -Ă, acuareliști, -ste, s. m. și f. Pictor specializat în acuarelă (3). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelliste.

acuareliștii
ACUARELÍST, -Ă, acuareliști, -ste, s. m. și f. Pictor specializat în acuarelă (3). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelliste.

acuareliștilor
ACUARELÍST, -Ă, acuareliști, -ste, s. m. și f. Pictor specializat în acuarelă (3). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelliste.

acuarelo
ACUARELĂ, acuarele, s. f. 1. Tehnică picturală în care sunt întrebuințate culori diluate cu apă. 2. Vopsea solidă care se întrebuințează în acuarelă (1). 3. Pictură executată în acuarelă (1). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelle.

acuarelă
ACUARELĂ, acuarele, s. f. 1. Tehnică picturală în care sunt întrebuințate culori diluate cu apă. 2. Vopsea solidă care se întrebuințează în acuarelă (1). 3. Pictură executată în acuarelă (1). [Pr.: -cua-] – Din fr. aquarelle.

acufund
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufund
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufunda
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundai
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundai
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundam
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundam
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundare
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundare
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundară
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundară
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundarăm
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundarăm
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundarăţi
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundarăţi
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundarăți
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundarăți
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundase
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundase
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundasem
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundasem
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundaseră
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundaseră
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundaserăm
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundaserăm
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundaserăţi
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundaserăţi
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundaserăți
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundaserăți
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundaseşi
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundaseşi
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundaseţi
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundaseţi
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundaseși
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundaseși
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundaseți
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundaseți
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundat
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundat
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundau
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundau
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundaşi
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundaşi
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundaţi
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundaţi
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundași
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundași
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundați
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundați
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufunde
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufunde
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundând
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundând
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufundă
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufundă
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acufunzi
ACUFUNDÁ vb. I v. cufunda.

acufunzi
CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.

acuitate
ACUITÁTE s. f. 1. Capacitate a organelor de simț de a percepe excitații oricât de slabe și de a diferenția excitații foarte asemănătoare între ele; ascuțime, agerime. ◊ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înălțime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.

acuitatea
ACUITÁTE s. f. 1. Capacitate a organelor de simț de a percepe excitații oricât de slabe și de a diferenția excitații foarte asemănătoare între ele; ascuțime, agerime. ◊ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înălțime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.

acuitateo
ACUITÁTE s. f. 1. Capacitate a organelor de simț de a percepe excitații oricât de slabe și de a diferenția excitații foarte asemănătoare între ele; ascuțime, agerime. ◊ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înălțime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.

acuităţi
ACUITÁTE s. f. 1. Capacitate a organelor de simț de a percepe excitații oricât de slabe și de a diferenția excitații foarte asemănătoare între ele; ascuțime, agerime. ◊ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înălțime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.

acuităţii
ACUITÁTE s. f. 1. Capacitate a organelor de simț de a percepe excitații oricât de slabe și de a diferenția excitații foarte asemănătoare între ele; ascuțime, agerime. ◊ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înălțime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.

acuități
ACUITÁTE s. f. 1. Capacitate a organelor de simț de a percepe excitații oricât de slabe și de a diferenția excitații foarte asemănătoare între ele; ascuțime, agerime. ◊ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înălțime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.

acuității
ACUITÁTE s. f. 1. Capacitate a organelor de simț de a percepe excitații oricât de slabe și de a diferenția excitații foarte asemănătoare între ele; ascuțime, agerime. ◊ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înălțime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.

acul
AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir, care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr. ◊ Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Piesă sub formă de ac (1) la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. Acul de seringă. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens). – Lat. acus.

aculeat
ACULEÁT, -Ă, aculeați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S. f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéate.

aculeata
ACULEÁT, -Ă, aculeați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S. f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéate.

aculeate
ACULEÁT, -Ă, aculeați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S. f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéate.

aculeatei
ACULEÁT, -Ă, aculeați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S. f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéate.

aculeatele
ACULEÁT, -Ă, aculeați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S. f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéate.

aculeatelor
ACULEÁT, -Ă, aculeați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S. f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéate.

aculeatul
ACULEÁT, -Ă, aculeați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S. f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéate.

aculeatului
ACULEÁT, -Ă, aculeați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S. f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéate.

aculeaţi
ACULEÁT, -Ă, aculeați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S. f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéate.

aculeaţii
ACULEÁT, -Ă, aculeați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S. f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéate.

aculeaţilor
ACULEÁT, -Ă, aculeați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S. f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéate.

aculeați
ACULEÁT, -Ă, aculeați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S. f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéate.

aculeații
ACULEÁT, -Ă, aculeați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S. f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéate.

aculeaților
ACULEÁT, -Ă, aculeați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S. f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (și la sg.) insectă care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéate.

aculei
ACULÉU, aculei, s. m. Ghimpe, spin¹. – Din lat. aculeus.

aculeiform
ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.

aculeiforma
ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.

aculeiforme
ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.

aculeiformei
ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.

aculeiformele
ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.

aculeiformelor
ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.

aculeiformi
ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.

aculeiformii
ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.

aculeiformilor
ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.

aculeiformo
ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.

aculeiformul
ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.

aculeiformule
ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.

aculeiformului
ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.

aculeii
ACULÉU, aculei, s. m. Ghimpe, spin¹. – Din lat. aculeus.

aculeilor
ACULÉU, aculei, s. m. Ghimpe, spin¹. – Din lat. aculeus.

aculeol
ACULEÓL, aculeoli, s. m. Ac mic al unor plante; ghimpe, spin¹. [Pr.: -le-ol] – Din fr. aculéole.

aculeoli
ACULEÓL, aculeoli, s. m. Ac mic al unor plante; ghimpe, spin¹. [Pr.: -le-ol] – Din fr. aculéole.

aculeolii
ACULEÓL, aculeoli, s. m. Ac mic al unor plante; ghimpe, spin¹. [Pr.: -le-ol] – Din fr. aculéole.

aculeolilor
ACULEÓL, aculeoli, s. m. Ac mic al unor plante; ghimpe, spin¹. [Pr.: -le-ol] – Din fr. aculéole.

aculeolul
ACULEÓL, aculeoli, s. m. Ac mic al unor plante; ghimpe, spin¹. [Pr.: -le-ol] – Din fr. aculéole.

aculeolului
ACULEÓL, aculeoli, s. m. Ac mic al unor plante; ghimpe, spin¹. [Pr.: -le-ol] – Din fr. aculéole.

aculeu
ACULÉU, aculei, s. m. Ghimpe, spin¹. – Din lat. aculeus.

aculeul
ACULÉU, aculei, s. m. Ghimpe, spin¹. – Din lat. aculeus.

aculeule
ACULÉU, aculei, s. m. Ghimpe, spin¹. – Din lat. aculeus.

aculeului
ACULÉU, aculei, s. m. Ghimpe, spin¹. – Din lat. aculeus.

aculturaţia
ACULTURÁȚIE s. f. Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. – Din fr. acculturation.

aculturaţie
ACULTURÁȚIE s. f. Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. – Din fr. acculturation.

aculturaţiei
ACULTURÁȚIE s. f. Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. – Din fr. acculturation.

aculturaţii
ACULTURÁȚIE s. f. Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. – Din fr. acculturation.

aculturaţio
ACULTURÁȚIE s. f. Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. – Din fr. acculturation.

aculturația
ACULTURÁȚIE s. f. Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. – Din fr. acculturation.

aculturație
ACULTURÁȚIE s. f. Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. – Din fr. acculturation.

aculturației
ACULTURÁȚIE s. f. Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. – Din fr. acculturation.

aculturații
ACULTURÁȚIE s. f. Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. – Din fr. acculturation.

aculturațio
ACULTURÁȚIE s. f. Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. – Din fr. acculturation.

acului
AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir, care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr. ◊ Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Piesă sub formă de ac (1) la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. Acul de seringă. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens). – Lat. acus.

acum
ACÚM adv. 1. În prezent, în momentul de față; actualmente. ◊ Expr. Acu-i acu = a sosit clipa hotărâtoare. ♦ În împrejurările actuale. 2. Îndată, imediat, numaidecât, acuși, acușica, amuși. 3. Înainte cu... Acum doi ani. [Var: acú, acúma adv.] – Lat. eccum modo.

acuma
ACÚMA adv. v. acum.

acuma
ACÚM adv. 1. În prezent, în momentul de față; actualmente. ◊ Expr. Acu-i acu = a sosit clipa hotărâtoare. ♦ În împrejurările actuale. 2. Îndată, imediat, numaidecât, acuși, acușica, amuși. 3. Înainte cu... Acum doi ani. [Var: acú, acúma adv.] – Lat. eccum modo.

acumbet
ACUMBÉT, -Ă, acumbeți, -te, adj. (Despre părți ale plantelor) Culcat. – După lat. accumbens, -ntis.

acumbeta
ACUMBÉT, -Ă, acumbeți, -te, adj. (Despre părți ale plantelor) Culcat. – După lat. accumbens, -ntis.

acumbete
ACUMBÉT, -Ă, acumbeți, -te, adj. (Despre părți ale plantelor) Culcat. – După lat. accumbens, -ntis.

acumbetei
ACUMBÉT, -Ă, acumbeți, -te, adj. (Despre părți ale plantelor) Culcat. – După lat. accumbens, -ntis.

acumbetele
ACUMBÉT, -Ă, acumbeți, -te, adj. (Despre părți ale plantelor) Culcat. – După lat. accumbens, -ntis.

acumbetelor
ACUMBÉT, -Ă, acumbeți, -te, adj. (Despre părți ale plantelor) Culcat. – După lat. accumbens, -ntis.

acumbetul
ACUMBÉT, -Ă, acumbeți, -te, adj. (Despre părți ale plantelor) Culcat. – După lat. accumbens, -ntis.

acumbetului
ACUMBÉT, -Ă, acumbeți, -te, adj. (Despre părți ale plantelor) Culcat. – După lat. accumbens, -ntis.

acumbeţi
ACUMBÉT, -Ă, acumbeți, -te, adj. (Despre părți ale plantelor) Culcat. – După lat. accumbens, -ntis.

acumbeţii
ACUMBÉT, -Ă, acumbeți, -te, adj. (Despre părți ale plantelor) Culcat. – După lat. accumbens, -ntis.

acumbeţilor
ACUMBÉT, -Ă, acumbeți, -te, adj. (Despre părți ale plantelor) Culcat. – După lat. accumbens, -ntis.

acumbeți
ACUMBÉT, -Ă, acumbeți, -te, adj. (Despre părți ale plantelor) Culcat. – După lat. accumbens, -ntis.

acumbeții
ACUMBÉT, -Ă, acumbeți, -te, adj. (Despre părți ale plantelor) Culcat. – După lat. accumbens, -ntis.

acumbeților
ACUMBÉT, -Ă, acumbeți, -te, adj. (Despre părți ale plantelor) Culcat. – După lat. accumbens, -ntis.

acumetre
ACUMÉTRU, acumetre, s. n. Aparat cu ajutorul căruia se măsoară acuitatea auditivă. – Din fr. acumètre.

acumetrele
ACUMÉTRU, acumetre, s. n. Aparat cu ajutorul căruia se măsoară acuitatea auditivă. – Din fr. acumètre.

acumetrelor
ACUMÉTRU, acumetre, s. n. Aparat cu ajutorul căruia se măsoară acuitatea auditivă. – Din fr. acumètre.

acumetria
ACUMETRÍE s. f. Metodă de examinare medicală care constă în măsurarea acuității auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.

acumetrie
ACUMETRÍE s. f. Metodă de examinare medicală care constă în măsurarea acuității auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.

acumetriei
ACUMETRÍE s. f. Metodă de examinare medicală care constă în măsurarea acuității auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.

acumetrii
ACUMETRÍE s. f. Metodă de examinare medicală care constă în măsurarea acuității auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.

acumetriile
ACUMETRÍE s. f. Metodă de examinare medicală care constă în măsurarea acuității auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.

acumetriilor
ACUMETRÍE s. f. Metodă de examinare medicală care constă în măsurarea acuității auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.

acumetrio
ACUMETRÍE s. f. Metodă de examinare medicală care constă în măsurarea acuității auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.

acumetru
ACUMÉTRU, acumetre, s. n. Aparat cu ajutorul căruia se măsoară acuitatea auditivă. – Din fr. acumètre.

acumetrul
ACUMÉTRU, acumetre, s. n. Aparat cu ajutorul căruia se măsoară acuitatea auditivă. – Din fr. acumètre.

acumetrului
ACUMÉTRU, acumetre, s. n. Aparat cu ajutorul căruia se măsoară acuitatea auditivă. – Din fr. acumètre.

acuminat
ACUMINÁT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

acuminata
ACUMINÁT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

acuminate
ACUMINÁT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

acuminatei
ACUMINÁT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

acuminatele
ACUMINÁT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

acuminatelor
ACUMINÁT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

acuminatul
ACUMINÁT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

acuminatului
ACUMINÁT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

acuminaţi
ACUMINÁT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

acuminaţii
ACUMINÁT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

acuminaţilor
ACUMINÁT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

acuminați
ACUMINÁT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

acuminații
ACUMINÁT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

acuminaților
ACUMINÁT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

acumula
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulai
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulam
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulare
ACUMULÁRE, acumulări, s. f. 1. Acțiunea de a acumula și rezultatul ei. 2. (Ec. pol.) Proces de creștere la nivel micro și macroeconomic pe baza adăugării de resurse. 3.(Geogr.; urmat de determinări) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghețari etc. 4. (Geol.) Proces de asociere naturală a mineralelor utile în scoarța Pământului, sub formă de filon, strat, lentilă, cuib. – V. acumula.

acumulare
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumularea
ACUMULÁRE, acumulări, s. f. 1. Acțiunea de a acumula și rezultatul ei. 2. (Ec. pol.) Proces de creștere la nivel micro și macroeconomic pe baza adăugării de resurse. 3.(Geogr.; urmat de determinări) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghețari etc. 4. (Geol.) Proces de asociere naturală a mineralelor utile în scoarța Pământului, sub formă de filon, strat, lentilă, cuib. – V. acumula.

acumulareo
ACUMULÁRE, acumulări, s. f. 1. Acțiunea de a acumula și rezultatul ei. 2. (Ec. pol.) Proces de creștere la nivel micro și macroeconomic pe baza adăugării de resurse. 3.(Geogr.; urmat de determinări) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghețari etc. 4. (Geol.) Proces de asociere naturală a mineralelor utile în scoarța Pământului, sub formă de filon, strat, lentilă, cuib. – V. acumula.

acumulară
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumularăm
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumularăţi
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumularăți
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulase
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulasem
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulaseră
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulaserăm
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulaserăţi
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulaserăți
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulaseşi
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulaseţi
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulaseși
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulaseți
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulat
ACUMULÁT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.

acumulat
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulata
ACUMULÁT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.

acumulate
ACUMULÁT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.

acumulatei
ACUMULÁT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.

acumulatele
ACUMULÁT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.

acumulatelor
ACUMULÁT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.

acumulativ
ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumulează. – Din fr. accumulatif.

acumulativa
ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumulează. – Din fr. accumulatif.

acumulative
ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumulează. – Din fr. accumulatif.

acumulativei
ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumulează. – Din fr. accumulatif.

acumulativele
ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumulează. – Din fr. accumulatif.

acumulativelor
ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumulează. – Din fr. accumulatif.

acumulativi
ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumulează. – Din fr. accumulatif.

acumulativii
ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumulează. – Din fr. accumulatif.

acumulativilor
ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumulează. – Din fr. accumulatif.

acumulativo
ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumulează. – Din fr. accumulatif.

acumulativul
ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumulează. – Din fr. accumulatif.

acumulativule
ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumulează. – Din fr. accumulatif.

acumulativului
ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumulează. – Din fr. accumulatif.

acumulatoare
ACUMULATÓR, (1) acumulatori, (2) acumulatoare, s. n. 1. S. m. Aparat sau rezervor care înmagazinează energie electrică. 2. Dispozitiv care înmagazinează energie electrică sub formă chimică în vederea restituirii acesteia. Acumulatorul unui automobil. – Din fr. accumulateur.

acumulatoarele
ACUMULATÓR, (1) acumulatori, (2) acumulatoare, s. n. 1. S. m. Aparat sau rezervor care înmagazinează energie electrică. 2. Dispozitiv care înmagazinează energie electrică sub formă chimică în vederea restituirii acesteia. Acumulatorul unui automobil. – Din fr. accumulateur.

acumulatoarelor
ACUMULATÓR, (1) acumulatori, (2) acumulatoare, s. n. 1. S. m. Aparat sau rezervor care înmagazinează energie electrică. 2. Dispozitiv care înmagazinează energie electrică sub formă chimică în vederea restituirii acesteia. Acumulatorul unui automobil. – Din fr. accumulateur.

acumulator
ACUMULATÓR, (1) acumulatori, (2) acumulatoare, s. n. 1. S. m. Aparat sau rezervor care înmagazinează energie electrică. 2. Dispozitiv care înmagazinează energie electrică sub formă chimică în vederea restituirii acesteia. Acumulatorul unui automobil. – Din fr. accumulateur.

acumulatori
ACUMULATÓR, (1) acumulatori, (2) acumulatoare, s. n. 1. S. m. Aparat sau rezervor care înmagazinează energie electrică. 2. Dispozitiv care înmagazinează energie electrică sub formă chimică în vederea restituirii acesteia. Acumulatorul unui automobil. – Din fr. accumulateur.

acumulatorii
ACUMULATÓR, (1) acumulatori, (2) acumulatoare, s. n. 1. S. m. Aparat sau rezervor care înmagazinează energie electrică. 2. Dispozitiv care înmagazinează energie electrică sub formă chimică în vederea restituirii acesteia. Acumulatorul unui automobil. – Din fr. accumulateur.

acumulatorilor
ACUMULATÓR, (1) acumulatori, (2) acumulatoare, s. n. 1. S. m. Aparat sau rezervor care înmagazinează energie electrică. 2. Dispozitiv care înmagazinează energie electrică sub formă chimică în vederea restituirii acesteia. Acumulatorul unui automobil. – Din fr. accumulateur.

acumulatorul
ACUMULATÓR, (1) acumulatori, (2) acumulatoare, s. n. 1. S. m. Aparat sau rezervor care înmagazinează energie electrică. 2. Dispozitiv care înmagazinează energie electrică sub formă chimică în vederea restituirii acesteia. Acumulatorul unui automobil. – Din fr. accumulateur.

acumulatorului
ACUMULATÓR, (1) acumulatori, (2) acumulatoare, s. n. 1. S. m. Aparat sau rezervor care înmagazinează energie electrică. 2. Dispozitiv care înmagazinează energie electrică sub formă chimică în vederea restituirii acesteia. Acumulatorul unui automobil. – Din fr. accumulateur.

acumulatul
ACUMULÁT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.

acumulatului
ACUMULÁT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.

acumulau
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulaşi
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulaţi
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulaţi
ACUMULÁT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.

acumulaţii
ACUMULÁT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.

acumulaţilor
ACUMULÁT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.

acumulași
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulați
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulați
ACUMULÁT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.

acumulații
ACUMULÁT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.

acumulaților
ACUMULÁT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.

acumulează
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulez
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumuleze
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulezi
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulând
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulă
ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.

acumulări
ACUMULÁRE, acumulări, s. f. 1. Acțiunea de a acumula și rezultatul ei. 2. (Ec. pol.) Proces de creștere la nivel micro și macroeconomic pe baza adăugării de resurse. 3.(Geogr.; urmat de determinări) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghețari etc. 4. (Geol.) Proces de asociere naturală a mineralelor utile în scoarța Pământului, sub formă de filon, strat, lentilă, cuib. – V. acumula.

acumulării
ACUMULÁRE, acumulări, s. f. 1. Acțiunea de a acumula și rezultatul ei. 2. (Ec. pol.) Proces de creștere la nivel micro și macroeconomic pe baza adăugării de resurse. 3.(Geogr.; urmat de determinări) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghețari etc. 4. (Geol.) Proces de asociere naturală a mineralelor utile în scoarța Pământului, sub formă de filon, strat, lentilă, cuib. – V. acumula.

acumulările
ACUMULÁRE, acumulări, s. f. 1. Acțiunea de a acumula și rezultatul ei. 2. (Ec. pol.) Proces de creștere la nivel micro și macroeconomic pe baza adăugării de resurse. 3.(Geogr.; urmat de determinări) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghețari etc. 4. (Geol.) Proces de asociere naturală a mineralelor utile în scoarța Pământului, sub formă de filon, strat, lentilă, cuib. – V. acumula.

acumulărilor
ACUMULÁRE, acumulări, s. f. 1. Acțiunea de a acumula și rezultatul ei. 2. (Ec. pol.) Proces de creștere la nivel micro și macroeconomic pe baza adăugării de resurse. 3.(Geogr.; urmat de determinări) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghețari etc. 4. (Geol.) Proces de asociere naturală a mineralelor utile în scoarța Pământului, sub formă de filon, strat, lentilă, cuib. – V. acumula.

acupla
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplai
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplaj
ACUPLÁJ, acuplaje, s. n. (Tehn.) Cuplaj. – Din fr. accouplage.

acuplaje
ACUPLÁJ, acuplaje, s. n. (Tehn.) Cuplaj. – Din fr. accouplage.

acuplajele
ACUPLÁJ, acuplaje, s. n. (Tehn.) Cuplaj. – Din fr. accouplage.

acuplajelor
ACUPLÁJ, acuplaje, s. n. (Tehn.) Cuplaj. – Din fr. accouplage.

acuplajul
ACUPLÁJ, acuplaje, s. n. (Tehn.) Cuplaj. – Din fr. accouplage.

acuplajului
ACUPLÁJ, acuplaje, s. n. (Tehn.) Cuplaj. – Din fr. accouplage.

acuplam
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplare
ACUPLÁRE s. f. Acțiunea de a acupla. – V. acupla.

acuplare
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplarea
ACUPLÁRE s. f. Acțiunea de a acupla. – V. acupla.

acuplareo
ACUPLÁRE s. f. Acțiunea de a acupla. – V. acupla.

acuplară
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplarăm
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplarăţi
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplarăți
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplase
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplasem
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplaseră
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplaserăm
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplaserăţi
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplaserăți
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplaseşi
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplaseţi
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplaseși
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplaseți
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplat
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplau
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplaşi
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplaţi
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplași
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplați
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplează
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplez
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acupleze
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplezi
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplând
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplă
ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.

acuplări
ACUPLÁRE s. f. Acțiunea de a acupla. – V. acupla.

acuplării
ACUPLÁRE s. f. Acțiunea de a acupla. – V. acupla.

acuplările
ACUPLÁRE s. f. Acțiunea de a acupla. – V. acupla.

acuplărilor
ACUPLÁRE s. f. Acțiunea de a acupla. – V. acupla.

acupresura
ACUPRESÚRĂ s. f. (Med.) Metodă de tratament ce constă în presarea sau masarea unor puncte ale tegumentului cu activitate biologică deosebită; presupunctură. – Din fr. acupressure.

acupresuri
ACUPRESÚRĂ s. f. (Med.) Metodă de tratament ce constă în presarea sau masarea unor puncte ale tegumentului cu activitate biologică deosebită; presupunctură. – Din fr. acupressure.

acupresurii
ACUPRESÚRĂ s. f. (Med.) Metodă de tratament ce constă în presarea sau masarea unor puncte ale tegumentului cu activitate biologică deosebită; presupunctură. – Din fr. acupressure.

acupresuro
ACUPRESÚRĂ s. f. (Med.) Metodă de tratament ce constă în presarea sau masarea unor puncte ale tegumentului cu activitate biologică deosebită; presupunctură. – Din fr. acupressure.

acupresură
ACUPRESÚRĂ s. f. (Med.) Metodă de tratament ce constă în presarea sau masarea unor puncte ale tegumentului cu activitate biologică deosebită; presupunctură. – Din fr. acupressure.

acupunctor
ACUPUNCTÓR, acupunctori, s. m. Specialist în acupunctură. – Din fr. acupuncteur.

acupunctori
ACUPUNCTÓR, acupunctori, s. m. Specialist în acupunctură. – Din fr. acupuncteur.

acupunctorii
ACUPUNCTÓR, acupunctori, s. m. Specialist în acupunctură. – Din fr. acupuncteur.

acupunctorilor
ACUPUNCTÓR, acupunctori, s. m. Specialist în acupunctură. – Din fr. acupuncteur.

acupunctorul
ACUPUNCTÓR, acupunctori, s. m. Specialist în acupunctură. – Din fr. acupuncteur.

acupunctorului
ACUPUNCTÓR, acupunctori, s. m. Specialist în acupunctură. – Din fr. acupuncteur.

acupunctura
ACUPUNCTÚRĂ s. f. Metodă terapeutică originară din China, bazată pe acțiune reflexă, care constă în înțeparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.

acupuncturi
ACUPUNCTÚRĂ s. f. Metodă terapeutică originară din China, bazată pe acțiune reflexă, care constă în înțeparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.

acupuncturii
ACUPUNCTÚRĂ s. f. Metodă terapeutică originară din China, bazată pe acțiune reflexă, care constă în înțeparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.

acupuncturile
ACUPUNCTÚRĂ s. f. Metodă terapeutică originară din China, bazată pe acțiune reflexă, care constă în înțeparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.

acupuncturilor
ACUPUNCTÚRĂ s. f. Metodă terapeutică originară din China, bazată pe acțiune reflexă, care constă în înțeparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.

acupuncturo
ACUPUNCTÚRĂ s. f. Metodă terapeutică originară din China, bazată pe acțiune reflexă, care constă în înțeparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.

acupunctură
ACUPUNCTÚRĂ s. f. Metodă terapeutică originară din China, bazată pe acțiune reflexă, care constă în înțeparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.

acurat
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.

acurata
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.

acurate
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.

acuratei
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.

acuratele
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.

acuratelor
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.

acurateţa
ACURATÉȚĂ s. f. v. acuratețe.

acurateţa
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acurateţe
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acurateţe
ACURATÉȚĂ s. f. v. acuratețe.

acurateţe
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acurateţea
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acurateţei
ACURATÉȚĂ s. f. v. acuratețe.

acurateţei
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acurateţeo
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acurateţi
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acurateţii
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acurateţo
ACURATÉȚĂ s. f. v. acuratețe.

acurateţo
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acurateţă
ACURATÉȚĂ s. f. v. acuratețe.

acurateța
ACURATÉȚĂ s. f. v. acuratețe.

acurateța
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acuratețe
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acuratețe
ACURATÉȚĂ s. f. v. acuratețe.

acuratețe
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acuratețea
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acurateței
ACURATÉȚĂ s. f. v. acuratețe.

acurateței
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acuratețeo
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acurateți
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acurateții
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acuratețo
ACURATÉȚĂ s. f. v. acuratețe.

acuratețo
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.

acurateță
ACURATÉȚĂ s. f. v. acuratețe.

acuratul
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.

acuratului
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.

acuraţi
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.

acuraţii
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.

acuraţilor
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.

acurați
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.

acurații
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.

acuraților
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.

acustic
ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau recepționează sunete, care aparține acusticii (II 1), privitor la acustică. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care servește la transmiterea vocii pe nave, în puțuri miniere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul căruia se recepționează sunete și se înlesnește perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acustica
ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau recepționează sunete, care aparține acusticii (II 1), privitor la acustică. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care servește la transmiterea vocii pe nave, în puțuri miniere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul căruia se recepționează sunete și se înlesnește perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acustica
ACÚSTICĂ s. f. II. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acustice
ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau recepționează sunete, care aparține acusticii (II 1), privitor la acustică. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care servește la transmiterea vocii pe nave, în puțuri miniere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul căruia se recepționează sunete și se înlesnește perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acusticei
ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau recepționează sunete, care aparține acusticii (II 1), privitor la acustică. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care servește la transmiterea vocii pe nave, în puțuri miniere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul căruia se recepționează sunete și se înlesnește perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acusticele
ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau recepționează sunete, care aparține acusticii (II 1), privitor la acustică. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care servește la transmiterea vocii pe nave, în puțuri miniere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul căruia se recepționează sunete și se înlesnește perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acusticelor
ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau recepționează sunete, care aparține acusticii (II 1), privitor la acustică. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care servește la transmiterea vocii pe nave, în puțuri miniere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul căruia se recepționează sunete și se înlesnește perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acustici
ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau recepționează sunete, care aparține acusticii (II 1), privitor la acustică. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care servește la transmiterea vocii pe nave, în puțuri miniere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul căruia se recepționează sunete și se înlesnește perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acustici
ACÚSTICĂ s. f. II. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acustician
ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s. m. și f. Specialist în acustică (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.

acusticianul
ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s. m. și f. Specialist în acustică (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.

acusticianului
ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s. m. și f. Specialist în acustică (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.

acusticiană
ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s. m. și f. Specialist în acustică (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.

acusticiene
ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s. m. și f. Specialist în acustică (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.

acusticienei
ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s. m. și f. Specialist în acustică (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.

acusticienele
ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s. m. și f. Specialist în acustică (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.

acusticienelor
ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s. m. și f. Specialist în acustică (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.

acusticieni
ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s. m. și f. Specialist în acustică (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.

acusticienii
ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s. m. și f. Specialist în acustică (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.

acusticienilor
ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s. m. și f. Specialist în acustică (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.

acusticii
ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau recepționează sunete, care aparține acusticii (II 1), privitor la acustică. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care servește la transmiterea vocii pe nave, în puțuri miniere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul căruia se recepționează sunete și se înlesnește perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acusticii
ACÚSTICĂ s. f. II. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acusticilor
ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau recepționează sunete, care aparține acusticii (II 1), privitor la acustică. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care servește la transmiterea vocii pe nave, în puțuri miniere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul căruia se recepționează sunete și se înlesnește perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acustico
ACÚSTICĂ s. f. II. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acusticul
ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau recepționează sunete, care aparține acusticii (II 1), privitor la acustică. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care servește la transmiterea vocii pe nave, în puțuri miniere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul căruia se recepționează sunete și se înlesnește perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acusticului
ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau recepționează sunete, care aparține acusticii (II 1), privitor la acustică. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care servește la transmiterea vocii pe nave, în puțuri miniere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul căruia se recepționează sunete și se înlesnește perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acustică
ACÚSTICĂ s. f. II. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

acustomat
ACUSTOMÁT, acustomate, s. n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea și oprirea automată a aparatului, care asigură înregistrarea numai atunci când se vorbește. – Din germ. Akustomat.

acustomate
ACUSTOMÁT, acustomate, s. n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea și oprirea automată a aparatului, care asigură înregistrarea numai atunci când se vorbește. – Din germ. Akustomat.

acustomatele
ACUSTOMÁT, acustomate, s. n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea și oprirea automată a aparatului, care asigură înregistrarea numai atunci când se vorbește. – Din germ. Akustomat.

acustomatelor
ACUSTOMÁT, acustomate, s. n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea și oprirea automată a aparatului, care asigură înregistrarea numai atunci când se vorbește. – Din germ. Akustomat.

acustomatul
ACUSTOMÁT, acustomate, s. n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea și oprirea automată a aparatului, care asigură înregistrarea numai atunci când se vorbește. – Din germ. Akustomat.

acustomatului
ACUSTOMÁT, acustomate, s. n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea și oprirea automată a aparatului, care asigură înregistrarea numai atunci când se vorbește. – Din germ. Akustomat.

acut
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. ♦ (Despre dureri; adesea fig.) Intens, violent. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit², subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.

acuta
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. ♦ (Despre dureri; adesea fig.) Intens, violent. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit², subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.

acute
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. ♦ (Despre dureri; adesea fig.) Intens, violent. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit², subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.

acutei
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. ♦ (Despre dureri; adesea fig.) Intens, violent. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit², subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.

acutele
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. ♦ (Despre dureri; adesea fig.) Intens, violent. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit², subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.

acutelor
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. ♦ (Despre dureri; adesea fig.) Intens, violent. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit², subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.

acutiza
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizai
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizam
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizare
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizară
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizarăm
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizarăţi
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizarăți
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizase
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizasem
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizaseră
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizaserăm
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizaserăţi
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizaserăți
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizaseşi
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizaseţi
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizaseși
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizaseți
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizat
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizau
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizaşi
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizaţi
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizași
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizați
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizează
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizez
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizeze
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizezi
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutizând
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutiză
ACUTIZÁ, pers. 3 acutizează, vb. I. Refl. (Adesea fig.) A deveni acut. – Din it. acutizzare.

acutul
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. ♦ (Despre dureri; adesea fig.) Intens, violent. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit², subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.

acutului
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. ♦ (Despre dureri; adesea fig.) Intens, violent. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit², subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.

acuz
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuza
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuza
ACÚZĂ, acuze, s. f. Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).

acuzai
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzam
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzare
ACUZÁRE, acuzări, s. f. Acțiunea de a acuza și rezultatul ei; învinuire, învinovățire, acuzație, acuză. ♦ (Concr.) Parte care acuză la un proces. – V. acuza.

acuzare
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzarea
ACUZÁRE, acuzări, s. f. Acțiunea de a acuza și rezultatul ei; învinuire, învinovățire, acuzație, acuză. ♦ (Concr.) Parte care acuză la un proces. – V. acuza.

acuzareo
ACUZÁRE, acuzări, s. f. Acțiunea de a acuza și rezultatul ei; învinuire, învinovățire, acuzație, acuză. ♦ (Concr.) Parte care acuză la un proces. – V. acuza.

acuzară
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzarăm
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzarăţi
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzarăți
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzase
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzasem
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzaseră
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzaserăm
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzaserăţi
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzaserăți
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzaseşi
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzaseţi
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzaseși
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzaseți
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzat
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

acuzat
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzata
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

acuzate
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

acuzatei
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

acuzatele
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

acuzatelor
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

acuzativ
ACUZATÍV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.

acuzative
ACUZATÍV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.

acuzativele
ACUZATÍV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.

acuzativelor
ACUZATÍV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.

acuzativul
ACUZATÍV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.

acuzativului
ACUZATÍV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.

acuzatoare
ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acuză, care învinuiește. ◊ Acuzator public = persoană însărcinată în împrejurări excepționale cu urmărirea, trimiterea în judecată și susținerea învinuirii în fața instanței în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.

acuzatoarea
ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acuză, care învinuiește. ◊ Acuzator public = persoană însărcinată în împrejurări excepționale cu urmărirea, trimiterea în judecată și susținerea învinuirii în fața instanței în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.

acuzatoarei
ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acuză, care învinuiește. ◊ Acuzator public = persoană însărcinată în împrejurări excepționale cu urmărirea, trimiterea în judecată și susținerea învinuirii în fața instanței în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.

acuzatoarele
ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acuză, care învinuiește. ◊ Acuzator public = persoană însărcinată în împrejurări excepționale cu urmărirea, trimiterea în judecată și susținerea învinuirii în fața instanței în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.

acuzatoarelor
ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acuză, care învinuiește. ◊ Acuzator public = persoană însărcinată în împrejurări excepționale cu urmărirea, trimiterea în judecată și susținerea învinuirii în fața instanței în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.

acuzator
ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acuză, care învinuiește. ◊ Acuzator public = persoană însărcinată în împrejurări excepționale cu urmărirea, trimiterea în judecată și susținerea învinuirii în fața instanței în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.

acuzatori
ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acuză, care învinuiește. ◊ Acuzator public = persoană însărcinată în împrejurări excepționale cu urmărirea, trimiterea în judecată și susținerea învinuirii în fața instanței în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.

acuzatorii
ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acuză, care învinuiește. ◊ Acuzator public = persoană însărcinată în împrejurări excepționale cu urmărirea, trimiterea în judecată și susținerea învinuirii în fața instanței în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.

acuzatorilor
ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acuză, care învinuiește. ◊ Acuzator public = persoană însărcinată în împrejurări excepționale cu urmărirea, trimiterea în judecată și susținerea învinuirii în fața instanței în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.

acuzatorul
ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acuză, care învinuiește. ◊ Acuzator public = persoană însărcinată în împrejurări excepționale cu urmărirea, trimiterea în judecată și susținerea învinuirii în fața instanței în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.

acuzatorului
ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acuză, care învinuiește. ◊ Acuzator public = persoană însărcinată în împrejurări excepționale cu urmărirea, trimiterea în judecată și susținerea învinuirii în fața instanței în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.

acuzatul
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

acuzatului
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

acuzau
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzaşi
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzaţi
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzaţi
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

acuzaţia
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.

acuzaţie
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.

acuzaţiei
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.

acuzaţii
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

acuzaţii
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.

acuzaţiile
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.

acuzaţiilor
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.

acuzaţilor
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

acuzaţio
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.

acuzași
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzați
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzați
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

acuzația
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.

acuzație
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.

acuzației
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.

acuzații
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

acuzații
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.

acuzațiile
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.

acuzațiilor
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.

acuzaților
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

acuzațio
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.

acuze
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuze
ACÚZĂ, acuze, s. f. Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).

acuzei
ACÚZĂ, acuze, s. f. Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).

acuzele
ACÚZĂ, acuze, s. f. Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).

acuzelor
ACÚZĂ, acuze, s. f. Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).

acuzi
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzo
ACÚZĂ, acuze, s. f. Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).

acuzând
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuză
ACÚZĂ, acuze, s. f. Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).

acuză
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuzări
ACUZÁRE, acuzări, s. f. Acțiunea de a acuza și rezultatul ei; învinuire, învinovățire, acuzație, acuză. ♦ (Concr.) Parte care acuză la un proces. – V. acuza.

acuzării
ACUZÁRE, acuzări, s. f. Acțiunea de a acuza și rezultatul ei; învinuire, învinovățire, acuzație, acuză. ♦ (Concr.) Parte care acuză la un proces. – V. acuza.

acuzările
ACUZÁRE, acuzări, s. f. Acțiunea de a acuza și rezultatul ei; învinuire, învinovățire, acuzație, acuză. ♦ (Concr.) Parte care acuză la un proces. – V. acuza.

acuzărilor
ACUZÁRE, acuzări, s. f. Acțiunea de a acuza și rezultatul ei; învinuire, învinovățire, acuzație, acuză. ♦ (Concr.) Parte care acuză la un proces. – V. acuza.

acuşa
ACÚȘA adv. v. acuși.

acuşa
ACÚȘI adv. (Pop.) Îndată, imediat. ◊ Expr. Acuși... acuși... = când... când... ♦ (Rar) Înainte cu... [Var: acúșa adv.] – Acu + și.

acuşi
ACÚȘI adv. (Pop.) Îndată, imediat. ◊ Expr. Acuși... acuși... = când... când... ♦ (Rar) Înainte cu... [Var: acúșa adv.] – Acu + și.

acuşica
ACUȘÍCA adv. (Pop.) Acuși. – Acuși + suf. -ica.

acuşoare
ACUȘÓR, acușoare, s. n. Diminutiv al lui ac. – Ac + suf. -ușor.

acuşoarele
ACUȘÓR, acușoare, s. n. Diminutiv al lui ac. – Ac + suf. -ușor.

acuşoarelor
ACUȘÓR, acușoare, s. n. Diminutiv al lui ac. – Ac + suf. -ușor.

acuşor
ACUȘÓR, acușoare, s. n. Diminutiv al lui ac. – Ac + suf. -ușor.

acuşorul
ACUȘÓR, acușoare, s. n. Diminutiv al lui ac. – Ac + suf. -ușor.

acuşorului
ACUȘÓR, acușoare, s. n. Diminutiv al lui ac. – Ac + suf. -ușor.

acuţi
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. ♦ (Despre dureri; adesea fig.) Intens, violent. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit², subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.

acuţii
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. ♦ (Despre dureri; adesea fig.) Intens, violent. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit², subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.

acuţilor
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. ♦ (Despre dureri; adesea fig.) Intens, violent. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit², subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.

acușa
ACÚȘA adv. v. acuși.

acușa
ACÚȘI adv. (Pop.) Îndată, imediat. ◊ Expr. Acuși... acuși... = când... când... ♦ (Rar) Înainte cu... [Var: acúșa adv.] – Acu + și.

acuși
ACÚȘI adv. (Pop.) Îndată, imediat. ◊ Expr. Acuși... acuși... = când... când... ♦ (Rar) Înainte cu... [Var: acúșa adv.] – Acu + și.

acușica
ACUȘÍCA adv. (Pop.) Acuși. – Acuși + suf. -ica.

acușoare
ACUȘÓR, acușoare, s. n. Diminutiv al lui ac. – Ac + suf. -ușor.

acușoarele
ACUȘÓR, acușoare, s. n. Diminutiv al lui ac. – Ac + suf. -ușor.

acușoarelor
ACUȘÓR, acușoare, s. n. Diminutiv al lui ac. – Ac + suf. -ușor.

acușor
ACUȘÓR, acușoare, s. n. Diminutiv al lui ac. – Ac + suf. -ușor.

acușorul
ACUȘÓR, acușoare, s. n. Diminutiv al lui ac. – Ac + suf. -ușor.

acușorului
ACUȘÓR, acușoare, s. n. Diminutiv al lui ac. – Ac + suf. -ușor.

acuți
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. ♦ (Despre dureri; adesea fig.) Intens, violent. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit², subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.

acuții
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. ♦ (Despre dureri; adesea fig.) Intens, violent. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit², subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.

acuților
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. ♦ (Despre dureri; adesea fig.) Intens, violent. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit², subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.

acvacultura
ACVACULTURĂ s. f. Maricultură. – Din fr. aquaculture.

acvaculturi
ACVACULTURĂ s. f. Maricultură. – Din fr. aquaculture.

acvaculturii
ACVACULTURĂ s. f. Maricultură. – Din fr. aquaculture.

acvaculturo
ACVACULTURĂ s. f. Maricultură. – Din fr. aquaculture.

acvacultură
ACVACULTURĂ s. f. Maricultură. – Din fr. aquaculture.

acvadag
ACVADÁG s. n. Soluție de grafit coloidal folosită ca strat conductor pe suprafața interioară a părții tronconice a tuburilor catodice. – Din germ. Acvadag.

acvadagul
ACVADÁG s. n. Soluție de grafit coloidal folosită ca strat conductor pe suprafața interioară a părții tronconice a tuburilor catodice. – Din germ. Acvadag.

acvadagului
ACVADÁG s. n. Soluție de grafit coloidal folosită ca strat conductor pe suprafața interioară a părții tronconice a tuburilor catodice. – Din germ. Acvadag.

acvaforte
ACVAFÓRTE, (2) acvaforte, s. f. 1. Procedeu de gravură care constă în corodarea unei plăci de cupru (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic. 2. (Concr.) Gravură obținută prin acvaforte (1). – Din it. acquaforte.

acvafortea
ACVAFÓRTE, (2) acvaforte, s. f. 1. Procedeu de gravură care constă în corodarea unei plăci de cupru (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic. 2. (Concr.) Gravură obținută prin acvaforte (1). – Din it. acquaforte.

acvafortei
ACVAFÓRTE, (2) acvaforte, s. f. 1. Procedeu de gravură care constă în corodarea unei plăci de cupru (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic. 2. (Concr.) Gravură obținută prin acvaforte (1). – Din it. acquaforte.

acvafortele
ACVAFÓRTE, (2) acvaforte, s. f. 1. Procedeu de gravură care constă în corodarea unei plăci de cupru (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic. 2. (Concr.) Gravură obținută prin acvaforte (1). – Din it. acquaforte.

acvafortelor
ACVAFÓRTE, (2) acvaforte, s. f. 1. Procedeu de gravură care constă în corodarea unei plăci de cupru (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic. 2. (Concr.) Gravură obținută prin acvaforte (1). – Din it. acquaforte.

acvaforteo
ACVAFÓRTE, (2) acvaforte, s. f. 1. Procedeu de gravură care constă în corodarea unei plăci de cupru (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic. 2. (Concr.) Gravură obținută prin acvaforte (1). – Din it. acquaforte.

acvafortist
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, s. m. și f. (Rar la f.) Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.

acvafortista
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, s. m. și f. (Rar la f.) Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.

acvafortiste
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, s. m. și f. (Rar la f.) Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.

acvafortistei
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, s. m. și f. (Rar la f.) Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.

acvafortistele
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, s. m. și f. (Rar la f.) Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.

acvafortistelor
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, s. m. și f. (Rar la f.) Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.

acvafortistul
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, s. m. și f. (Rar la f.) Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.

acvafortistului
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, s. m. și f. (Rar la f.) Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.

acvafortişti
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, s. m. și f. (Rar la f.) Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.

acvafortiştii
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, s. m. și f. (Rar la f.) Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.

acvafortiştilor
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, s. m. și f. (Rar la f.) Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.

acvafortiști
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, s. m. și f. (Rar la f.) Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.

acvafortiștii
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, s. m. și f. (Rar la f.) Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.

acvafortiștilor
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, s. m. și f. (Rar la f.) Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.

acvamarin
ACVAMARÍN s. n. Varietate limpede de beril de culoare albastru-deschis sau verzuie, folosită ca piatră prețioasă. – Din it. acquamarina.

acvamarinul
ACVAMARÍN s. n. Varietate limpede de beril de culoare albastru-deschis sau verzuie, folosită ca piatră prețioasă. – Din it. acquamarina.

acvamarinului
ACVAMARÍN s. n. Varietate limpede de beril de culoare albastru-deschis sau verzuie, folosită ca piatră prețioasă. – Din it. acquamarina.

acvanaut
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.

acvanauta
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.

acvanaute
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.

acvanautei
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.

acvanautele
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.

acvanautelor
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.

acvanautic
ACVANAÚTIC, -Ă, acvanautici, -ce, adj. De acvanaut. [Pr.: -na-u-] – Din fr. aquanautique.

acvanautica
ACVANAÚTIC, -Ă, acvanautici, -ce, adj. De acvanaut. [Pr.: -na-u-] – Din fr. aquanautique.

acvanautice
ACVANAÚTIC, -Ă, acvanautici, -ce, adj. De acvanaut. [Pr.: -na-u-] – Din fr. aquanautique.

acvanauticei
ACVANAÚTIC, -Ă, acvanautici, -ce, adj. De acvanaut. [Pr.: -na-u-] – Din fr. aquanautique.

acvanauticele
ACVANAÚTIC, -Ă, acvanautici, -ce, adj. De acvanaut. [Pr.: -na-u-] – Din fr. aquanautique.

acvanauticelor
ACVANAÚTIC, -Ă, acvanautici, -ce, adj. De acvanaut. [Pr.: -na-u-] – Din fr. aquanautique.

acvanautici
ACVANAÚTIC, -Ă, acvanautici, -ce, adj. De acvanaut. [Pr.: -na-u-] – Din fr. aquanautique.

acvanauticii
ACVANAÚTIC, -Ă, acvanautici, -ce, adj. De acvanaut. [Pr.: -na-u-] – Din fr. aquanautique.

acvanauticilor
ACVANAÚTIC, -Ă, acvanautici, -ce, adj. De acvanaut. [Pr.: -na-u-] – Din fr. aquanautique.

acvanauticul
ACVANAÚTIC, -Ă, acvanautici, -ce, adj. De acvanaut. [Pr.: -na-u-] – Din fr. aquanautique.

acvanauticului
ACVANAÚTIC, -Ă, acvanautici, -ce, adj. De acvanaut. [Pr.: -na-u-] – Din fr. aquanautique.

acvanautul
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.

acvanautului
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.

acvanauţi
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.

acvanauţii
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.

acvanauţilor
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.

acvanauți
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.

acvanauții
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.

acvanauților
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.

acvaplan
ACVAPLÁN s. n. Planșă de lemn, remorcată de o ambarcație cu motor, căreia sportivul, ținându-se de o coardă fixată dinaintea planșei, îi imprimă diferite moduri de alunecare pe apă. – Din fr. acquaplane.

acvaplanare
ACVAPLANÁRE s. f. Derapaj al unui automobil care se deplasează cu viteză mare, provocat de existența unei pelicule de apă între șosea și pneuri. – Cf. fr. acquaplanage.

acvaplanarea
ACVAPLANÁRE s. f. Derapaj al unui automobil care se deplasează cu viteză mare, provocat de existența unei pelicule de apă între șosea și pneuri. – Cf. fr. acquaplanage.

acvaplanareo
ACVAPLANÁRE s. f. Derapaj al unui automobil care se deplasează cu viteză mare, provocat de existența unei pelicule de apă între șosea și pneuri. – Cf. fr. acquaplanage.

acvaplane
ACVAPLÁN s. n. Planșă de lemn, remorcată de o ambarcație cu motor, căreia sportivul, ținându-se de o coardă fixată dinaintea planșei, îi imprimă diferite moduri de alunecare pe apă. – Din fr. acquaplane.

acvaplanele
ACVAPLÁN s. n. Planșă de lemn, remorcată de o ambarcație cu motor, căreia sportivul, ținându-se de o coardă fixată dinaintea planșei, îi imprimă diferite moduri de alunecare pe apă. – Din fr. acquaplane.

acvaplanelor
ACVAPLÁN s. n. Planșă de lemn, remorcată de o ambarcație cu motor, căreia sportivul, ținându-se de o coardă fixată dinaintea planșei, îi imprimă diferite moduri de alunecare pe apă. – Din fr. acquaplane.

acvaplanul
ACVAPLÁN s. n. Planșă de lemn, remorcată de o ambarcație cu motor, căreia sportivul, ținându-se de o coardă fixată dinaintea planșei, îi imprimă diferite moduri de alunecare pe apă. – Din fr. acquaplane.

acvaplanului
ACVAPLÁN s. n. Planșă de lemn, remorcată de o ambarcație cu motor, căreia sportivul, ținându-se de o coardă fixată dinaintea planșei, îi imprimă diferite moduri de alunecare pe apă. – Din fr. acquaplane.

acvaplanări
ACVAPLANÁRE s. f. Derapaj al unui automobil care se deplasează cu viteză mare, provocat de existența unei pelicule de apă între șosea și pneuri. – Cf. fr. acquaplanage.

acvaplanării
ACVAPLANÁRE s. f. Derapaj al unui automobil care se deplasează cu viteză mare, provocat de existența unei pelicule de apă între șosea și pneuri. – Cf. fr. acquaplanage.

acvaplanările
ACVAPLANÁRE s. f. Derapaj al unui automobil care se deplasează cu viteză mare, provocat de existența unei pelicule de apă între șosea și pneuri. – Cf. fr. acquaplanage.

acvaplanărilor
ACVAPLANÁRE s. f. Derapaj al unui automobil care se deplasează cu viteză mare, provocat de existența unei pelicule de apă între șosea și pneuri. – Cf. fr. acquaplanage.

acvarii
ACVÁRIU, acvarii, s. n. 1. Vas sau bazin de sticlă sau de ciment cu apă, în care se țin plante sau animale acvatice vii în condiții asemănătoare cu cele din natură. ♦ Sală sau clădire care adăpostește astfel de bazine, în scopuri științifice sau pentru a fi prezentate publicului. 2. Instituție științifică specializată în studiul animalelor acvatice. – Din lat. aquarium, it. aquario.

acvariile
ACVÁRIU, acvarii, s. n. 1. Vas sau bazin de sticlă sau de ciment cu apă, în care se țin plante sau animale acvatice vii în condiții asemănătoare cu cele din natură. ♦ Sală sau clădire care adăpostește astfel de bazine, în scopuri științifice sau pentru a fi prezentate publicului. 2. Instituție științifică specializată în studiul animalelor acvatice. – Din lat. aquarium, it. aquario.

acvariilor
ACVÁRIU, acvarii, s. n. 1. Vas sau bazin de sticlă sau de ciment cu apă, în care se țin plante sau animale acvatice vii în condiții asemănătoare cu cele din natură. ♦ Sală sau clădire care adăpostește astfel de bazine, în scopuri științifice sau pentru a fi prezentate publicului. 2. Instituție științifică specializată în studiul animalelor acvatice. – Din lat. aquarium, it. aquario.

acvarist
ACVARÍST, -Ă, acvariști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu creșterea viețuitoarelor în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.

acvarista
ACVARÍST, -Ă, acvariști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu creșterea viețuitoarelor în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.

acvariste
ACVARÍST, -Ă, acvariști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu creșterea viețuitoarelor în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.

acvaristei
ACVARÍST, -Ă, acvariști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu creșterea viețuitoarelor în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.

acvaristele
ACVARÍST, -Ă, acvariști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu creșterea viețuitoarelor în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.

acvaristelor
ACVARÍST, -Ă, acvariști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu creșterea viețuitoarelor în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.

acvaristica
ACVARÍSTICĂ s. f. Creșterea peștilor în acvariu. – Din germ. Aquaristik.

acvaristici
ACVARÍSTICĂ s. f. Creșterea peștilor în acvariu. – Din germ. Aquaristik.

acvaristicii
ACVARÍSTICĂ s. f. Creșterea peștilor în acvariu. – Din germ. Aquaristik.

acvaristico
ACVARÍSTICĂ s. f. Creșterea peștilor în acvariu. – Din germ. Aquaristik.

acvaristică
ACVARÍSTICĂ s. f. Creșterea peștilor în acvariu. – Din germ. Aquaristik.

acvaristul
ACVARÍST, -Ă, acvariști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu creșterea viețuitoarelor în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.

acvaristului
ACVARÍST, -Ă, acvariști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu creșterea viețuitoarelor în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.

acvariu
ACVÁRIU, acvarii, s. n. 1. Vas sau bazin de sticlă sau de ciment cu apă, în care se țin plante sau animale acvatice vii în condiții asemănătoare cu cele din natură. ♦ Sală sau clădire care adăpostește astfel de bazine, în scopuri științifice sau pentru a fi prezentate publicului. 2. Instituție științifică specializată în studiul animalelor acvatice. – Din lat. aquarium, it. aquario.

acvariul
ACVÁRIU, acvarii, s. n. 1. Vas sau bazin de sticlă sau de ciment cu apă, în care se țin plante sau animale acvatice vii în condiții asemănătoare cu cele din natură. ♦ Sală sau clădire care adăpostește astfel de bazine, în scopuri științifice sau pentru a fi prezentate publicului. 2. Instituție științifică specializată în studiul animalelor acvatice. – Din lat. aquarium, it. aquario.

acvariule
ACVÁRIU, acvarii, s. n. 1. Vas sau bazin de sticlă sau de ciment cu apă, în care se țin plante sau animale acvatice vii în condiții asemănătoare cu cele din natură. ♦ Sală sau clădire care adăpostește astfel de bazine, în scopuri științifice sau pentru a fi prezentate publicului. 2. Instituție științifică specializată în studiul animalelor acvatice. – Din lat. aquarium, it. aquario.

acvariului
ACVÁRIU, acvarii, s. n. 1. Vas sau bazin de sticlă sau de ciment cu apă, în care se țin plante sau animale acvatice vii în condiții asemănătoare cu cele din natură. ♦ Sală sau clădire care adăpostește astfel de bazine, în scopuri științifice sau pentru a fi prezentate publicului. 2. Instituție științifică specializată în studiul animalelor acvatice. – Din lat. aquarium, it. aquario.

acvarişti
ACVARÍST, -Ă, acvariști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu creșterea viețuitoarelor în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.

acvariştii
ACVARÍST, -Ă, acvariști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu creșterea viețuitoarelor în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.

acvariştilor
ACVARÍST, -Ă, acvariști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu creșterea viețuitoarelor în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.

acvariști
ACVARÍST, -Ă, acvariști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu creșterea viețuitoarelor în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.

acvariștii
ACVARÍST, -Ă, acvariști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu creșterea viețuitoarelor în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.

acvariștilor
ACVARÍST, -Ă, acvariști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu creșterea viețuitoarelor în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.

acvatic
ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apă, care trăiește în apă. 2. Format din apă. ◊ Mediu acvatic = apă ca mediu de viață. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.

acvatica
ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apă, care trăiește în apă. 2. Format din apă. ◊ Mediu acvatic = apă ca mediu de viață. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.

acvatice
ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apă, care trăiește în apă. 2. Format din apă. ◊ Mediu acvatic = apă ca mediu de viață. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.

acvaticei
ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apă, care trăiește în apă. 2. Format din apă. ◊ Mediu acvatic = apă ca mediu de viață. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.

acvaticele
ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apă, care trăiește în apă. 2. Format din apă. ◊ Mediu acvatic = apă ca mediu de viață. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.

acvaticelor
ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apă, care trăiește în apă. 2. Format din apă. ◊ Mediu acvatic = apă ca mediu de viață. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.

acvatici
ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apă, care trăiește în apă. 2. Format din apă. ◊ Mediu acvatic = apă ca mediu de viață. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.

acvaticii
ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apă, care trăiește în apă. 2. Format din apă. ◊ Mediu acvatic = apă ca mediu de viață. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.

acvaticilor
ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apă, care trăiește în apă. 2. Format din apă. ◊ Mediu acvatic = apă ca mediu de viață. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.

acvaticul
ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apă, care trăiește în apă. 2. Format din apă. ◊ Mediu acvatic = apă ca mediu de viață. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.

acvaticului
ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apă, care trăiește în apă. 2. Format din apă. ◊ Mediu acvatic = apă ca mediu de viață. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.

acvatina
ACVATÍNA s. f. v. acvatintă.

acvatine
ACVATÍNA s. f. v. acvatintă.

acvatinei
ACVATÍNA s. f. v. acvatintă.

acvatinele
ACVATÍNA s. f. v. acvatintă.

acvatinelor
ACVATÍNA s. f. v. acvatintă.

acvatino
ACVATÍNA s. f. v. acvatintă.

acvatinta
ACVATÍNTA, (2) acvatinte, s. f. 1. Procedeu de gravură cu acid azotic, care imită desenul în tuș. 2. Gravură obținută prin acvatintă (1). 3. Procedeu de tipar de artă pentru imagini în semitonuri, în care forma de cupru se pregătește prin gravare manuală și coroziune chimică. [Var: acvatintă s. f.] – Din it. acquatinta.

acvatinta
ACVATINTĂ s. f. v. acvatinta.

acvatinte
ACVATÍNTA, (2) acvatinte, s. f. 1. Procedeu de gravură cu acid azotic, care imită desenul în tuș. 2. Gravură obținută prin acvatintă (1). 3. Procedeu de tipar de artă pentru imagini în semitonuri, în care forma de cupru se pregătește prin gravare manuală și coroziune chimică. [Var: acvatintă s. f.] – Din it. acquatinta.

acvatinte
ACVATINTĂ s. f. v. acvatinta.

acvatintei
ACVATÍNTA, (2) acvatinte, s. f. 1. Procedeu de gravură cu acid azotic, care imită desenul în tuș. 2. Gravură obținută prin acvatintă (1). 3. Procedeu de tipar de artă pentru imagini în semitonuri, în care forma de cupru se pregătește prin gravare manuală și coroziune chimică. [Var: acvatintă s. f.] – Din it. acquatinta.

acvatintei
ACVATINTĂ s. f. v. acvatinta.

acvatintele
ACVATÍNTA, (2) acvatinte, s. f. 1. Procedeu de gravură cu acid azotic, care imită desenul în tuș. 2. Gravură obținută prin acvatintă (1). 3. Procedeu de tipar de artă pentru imagini în semitonuri, în care forma de cupru se pregătește prin gravare manuală și coroziune chimică. [Var: acvatintă s. f.] – Din it. acquatinta.

acvatintele
ACVATINTĂ s. f. v. acvatinta.

acvatintelor
ACVATÍNTA, (2) acvatinte, s. f. 1. Procedeu de gravură cu acid azotic, care imită desenul în tuș. 2. Gravură obținută prin acvatintă (1). 3. Procedeu de tipar de artă pentru imagini în semitonuri, în care forma de cupru se pregătește prin gravare manuală și coroziune chimică. [Var: acvatintă s. f.] – Din it. acquatinta.

acvatintelor
ACVATINTĂ s. f. v. acvatinta.

acvatinto
ACVATÍNTA, (2) acvatinte, s. f. 1. Procedeu de gravură cu acid azotic, care imită desenul în tuș. 2. Gravură obținută prin acvatintă (1). 3. Procedeu de tipar de artă pentru imagini în semitonuri, în care forma de cupru se pregătește prin gravare manuală și coroziune chimică. [Var: acvatintă s. f.] – Din it. acquatinta.

acvatinto
ACVATINTĂ s. f. v. acvatinta.

acvatintă
ACVATINTĂ s. f. v. acvatinta.

acvatipia
ACVATIPÍE s. f. Procedeu de tipar de artă care imită pictura în acuarelă. – Din fr. acquatypie.

acvatipie
ACVATIPÍE s. f. Procedeu de tipar de artă care imită pictura în acuarelă. – Din fr. acquatypie.

acvatipiei
ACVATIPÍE s. f. Procedeu de tipar de artă care imită pictura în acuarelă. – Din fr. acquatypie.

acvatipii
ACVATIPÍE s. f. Procedeu de tipar de artă care imită pictura în acuarelă. – Din fr. acquatypie.

acvatipio
ACVATIPÍE s. f. Procedeu de tipar de artă care imită pictura în acuarelă. – Din fr. acquatypie.

acvatubular
ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de aburi) În care apa circulă prin țevi, încălzite la exterior de agentul de încălzire. – Din fr. acquatubulaire.

acvatubulara
ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de aburi) În care apa circulă prin țevi, încălzite la exterior de agentul de încălzire. – Din fr. acquatubulaire.

acvatubulare
ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de aburi) În care apa circulă prin țevi, încălzite la exterior de agentul de încălzire. – Din fr. acquatubulaire.

acvatubularei
ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de aburi) În care apa circulă prin țevi, încălzite la exterior de agentul de încălzire. – Din fr. acquatubulaire.

acvatubularele
ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de aburi) În care apa circulă prin țevi, încălzite la exterior de agentul de încălzire. – Din fr. acquatubulaire.

acvatubularelor
ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de aburi) În care apa circulă prin țevi, încălzite la exterior de agentul de încălzire. – Din fr. acquatubulaire.

acvatubulari
ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de aburi) În care apa circulă prin țevi, încălzite la exterior de agentul de încălzire. – Din fr. acquatubulaire.

acvatubularii
ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de aburi) În care apa circulă prin țevi, încălzite la exterior de agentul de încălzire. – Din fr. acquatubulaire.

acvatubularilor
ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de aburi) În care apa circulă prin țevi, încălzite la exterior de agentul de încălzire. – Din fr. acquatubulaire.

acvatubularo
ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de aburi) În care apa circulă prin țevi, încălzite la exterior de agentul de încălzire. – Din fr. acquatubulaire.

acvatubularul
ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de aburi) În care apa circulă prin țevi, încălzite la exterior de agentul de încălzire. – Din fr. acquatubulaire.

acvatubularule
ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de aburi) În care apa circulă prin țevi, încălzite la exterior de agentul de încălzire. – Din fr. acquatubulaire.

acvatubularului
ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de aburi) În care apa circulă prin țevi, încălzite la exterior de agentul de încălzire. – Din fr. acquatubulaire.

acvifer
ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care conține apă. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.

acvifera
ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care conține apă. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.

acvifere
ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care conține apă. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.

acviferei
ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care conține apă. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.

acviferele
ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care conține apă. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.

acviferelor
ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care conține apă. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.

acviferi
ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care conține apă. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.

acviferii
ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care conține apă. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.

acviferilor
ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care conține apă. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.

acvifero
ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care conține apă. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.

acviferul
ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care conține apă. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.

acviferule
ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care conține apă. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.

acviferului
ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care conține apă. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.

acvila
ÁCVILĂ, acvile, s. f. 1. Gen de păsări răpitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la bază și înconvoiat [!] la vârf, colțul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice și cu aripi lungi și ascuțite; pajură, aceră (Aquila). 2. Stemă reprezentând o acvilă (1); pajură. – Din lat. aquila, it. aquila.

acvile
ÁCVILĂ, acvile, s. f. 1. Gen de păsări răpitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la bază și înconvoiat [!] la vârf, colțul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice și cu aripi lungi și ascuțite; pajură, aceră (Aquila). 2. Stemă reprezentând o acvilă (1); pajură. – Din lat. aquila, it. aquila.

acvilei
ÁCVILĂ, acvile, s. f. 1. Gen de păsări răpitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la bază și înconvoiat [!] la vârf, colțul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice și cu aripi lungi și ascuțite; pajură, aceră (Aquila). 2. Stemă reprezentând o acvilă (1); pajură. – Din lat. aquila, it. aquila.

acvilele
ÁCVILĂ, acvile, s. f. 1. Gen de păsări răpitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la bază și înconvoiat [!] la vârf, colțul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice și cu aripi lungi și ascuțite; pajură, aceră (Aquila). 2. Stemă reprezentând o acvilă (1); pajură. – Din lat. aquila, it. aquila.

acvilelor
ÁCVILĂ, acvile, s. f. 1. Gen de păsări răpitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la bază și înconvoiat [!] la vârf, colțul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice și cu aripi lungi și ascuțite; pajură, aceră (Aquila). 2. Stemă reprezentând o acvilă (1); pajură. – Din lat. aquila, it. aquila.

acvilida
ACVILÍDĂ, acvilide, s. f. (La pl.) Familie de păsări răpitoare, având ca tip principal acvila (1); (și la sg.) pasăre care face parte din această familie. – Din fr. aquilidés.

acvilide
ACVILÍDĂ, acvilide, s. f. (La pl.) Familie de păsări răpitoare, având ca tip principal acvila (1); (și la sg.) pasăre care face parte din această familie. – Din fr. aquilidés.

acvilidei
ACVILÍDĂ, acvilide, s. f. (La pl.) Familie de păsări răpitoare, având ca tip principal acvila (1); (și la sg.) pasăre care face parte din această familie. – Din fr. aquilidés.

acvilidele
ACVILÍDĂ, acvilide, s. f. (La pl.) Familie de păsări răpitoare, având ca tip principal acvila (1); (și la sg.) pasăre care face parte din această familie. – Din fr. aquilidés.

acvilidelor
ACVILÍDĂ, acvilide, s. f. (La pl.) Familie de păsări răpitoare, având ca tip principal acvila (1); (și la sg.) pasăre care face parte din această familie. – Din fr. aquilidés.

acvilido
ACVILÍDĂ, acvilide, s. f. (La pl.) Familie de păsări răpitoare, având ca tip principal acvila (1); (și la sg.) pasăre care face parte din această familie. – Din fr. aquilidés.

acvilidă
ACVILÍDĂ, acvilide, s. f. (La pl.) Familie de păsări răpitoare, având ca tip principal acvila (1); (și la sg.) pasăre care face parte din această familie. – Din fr. aquilidés.

acvilin
ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilină = privire aspră, pătrunzătoare, tăioasă (caracteristică acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.

acvilina
ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilină = privire aspră, pătrunzătoare, tăioasă (caracteristică acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.

acviline
ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilină = privire aspră, pătrunzătoare, tăioasă (caracteristică acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.

acvilinei
ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilină = privire aspră, pătrunzătoare, tăioasă (caracteristică acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.

acvilinele
ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilină = privire aspră, pătrunzătoare, tăioasă (caracteristică acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.

acvilinelor
ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilină = privire aspră, pătrunzătoare, tăioasă (caracteristică acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.

acvilini
ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilină = privire aspră, pătrunzătoare, tăioasă (caracteristică acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.

acvilinii
ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilină = privire aspră, pătrunzătoare, tăioasă (caracteristică acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.

acvilinilor
ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilină = privire aspră, pătrunzătoare, tăioasă (caracteristică acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.

acvilino
ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilină = privire aspră, pătrunzătoare, tăioasă (caracteristică acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.

acvilinul
ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilină = privire aspră, pătrunzătoare, tăioasă (caracteristică acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.

acvilinule
ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilină = privire aspră, pătrunzătoare, tăioasă (caracteristică acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.

acvilinului
ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilină = privire aspră, pătrunzătoare, tăioasă (caracteristică acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.

acvilo
ÁCVILĂ, acvile, s. f. 1. Gen de păsări răpitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la bază și înconvoiat [!] la vârf, colțul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice și cu aripi lungi și ascuțite; pajură, aceră (Aquila). 2. Stemă reprezentând o acvilă (1); pajură. – Din lat. aquila, it. aquila.

acvilon
ACVILÓN s. n. Vânt de miazănoapte; crivăț. – Din fr. aquilon, lat. aquilo, -onis.

acvilonul
ACVILÓN s. n. Vânt de miazănoapte; crivăț. – Din fr. aquilon, lat. aquilo, -onis.

acvilonului
ACVILÓN s. n. Vânt de miazănoapte; crivăț. – Din fr. aquilon, lat. aquilo, -onis.

acvilă
ÁCVILĂ, acvile, s. f. 1. Gen de păsări răpitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la bază și înconvoiat [!] la vârf, colțul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice și cu aripi lungi și ascuțite; pajură, aceră (Aquila). 2. Stemă reprezentând o acvilă (1); pajură. – Din lat. aquila, it. aquila.

acvitanian
ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, s. n., adj. (Geol.) 1. S. n. Ultimul etaj al oligocenului, considerat și primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se referă la vârsta și la formațiile acvitanianului (1), care aparține acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.

acvitanianul
ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, s. n., adj. (Geol.) 1. S. n. Ultimul etaj al oligocenului, considerat și primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se referă la vârsta și la formațiile acvitanianului (1), care aparține acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.

acvitanianului
ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, s. n., adj. (Geol.) 1. S. n. Ultimul etaj al oligocenului, considerat și primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se referă la vârsta și la formațiile acvitanianului (1), care aparține acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.

acvitaniană
ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, s. n., adj. (Geol.) 1. S. n. Ultimul etaj al oligocenului, considerat și primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se referă la vârsta și la formațiile acvitanianului (1), care aparține acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.

acvitaniene
ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, s. n., adj. (Geol.) 1. S. n. Ultimul etaj al oligocenului, considerat și primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se referă la vârsta și la formațiile acvitanianului (1), care aparține acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.

acvitanienei
ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, s. n., adj. (Geol.) 1. S. n. Ultimul etaj al oligocenului, considerat și primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se referă la vârsta și la formațiile acvitanianului (1), care aparține acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.

acvitanienele
ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, s. n., adj. (Geol.) 1. S. n. Ultimul etaj al oligocenului, considerat și primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se referă la vârsta și la formațiile acvitanianului (1), care aparține acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.

acvitanienelor
ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, s. n., adj. (Geol.) 1. S. n. Ultimul etaj al oligocenului, considerat și primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se referă la vârsta și la formațiile acvitanianului (1), care aparține acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.

acvitanieni
ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, s. n., adj. (Geol.) 1. S. n. Ultimul etaj al oligocenului, considerat și primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se referă la vârsta și la formațiile acvitanianului (1), care aparține acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.

acvitanienii
ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, s. n., adj. (Geol.) 1. S. n. Ultimul etaj al oligocenului, considerat și primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se referă la vârsta și la formațiile acvitanianului (1), care aparține acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.

acvitanienilor
ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, s. n., adj. (Geol.) 1. S. n. Ultimul etaj al oligocenului, considerat și primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se referă la vârsta și la formațiile acvitanianului (1), care aparține acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.

acăriţa
ACĂRÍȚĂ, acărițe, s. f. (Pop.) Cutiuță în care se păstrează ace, ață și alte mărunțișuri necesare la cusut; acarniță. – Ac + suf. -ăriță.

acăriţe
ACĂRÍȚĂ, acărițe, s. f. (Pop.) Cutiuță în care se păstrează ace, ață și alte mărunțișuri necesare la cusut; acarniță. – Ac + suf. -ăriță.

acăriţei
ACĂRÍȚĂ, acărițe, s. f. (Pop.) Cutiuță în care se păstrează ace, ață și alte mărunțișuri necesare la cusut; acarniță. – Ac + suf. -ăriță.

acăriţele
ACĂRÍȚĂ, acărițe, s. f. (Pop.) Cutiuță în care se păstrează ace, ață și alte mărunțișuri necesare la cusut; acarniță. – Ac + suf. -ăriță.

acăriţelor
ACĂRÍȚĂ, acărițe, s. f. (Pop.) Cutiuță în care se păstrează ace, ață și alte mărunțișuri necesare la cusut; acarniță. – Ac + suf. -ăriță.

acăriţo
ACĂRÍȚĂ, acărițe, s. f. (Pop.) Cutiuță în care se păstrează ace, ață și alte mărunțișuri necesare la cusut; acarniță. – Ac + suf. -ăriță.

acăriţă
ACĂRÍȚĂ, acărițe, s. f. (Pop.) Cutiuță în care se păstrează ace, ață și alte mărunțișuri necesare la cusut; acarniță. – Ac + suf. -ăriță.

acărița
ACĂRÍȚĂ, acărițe, s. f. (Pop.) Cutiuță în care se păstrează ace, ață și alte mărunțișuri necesare la cusut; acarniță. – Ac + suf. -ăriță.

acărițe
ACĂRÍȚĂ, acărițe, s. f. (Pop.) Cutiuță în care se păstrează ace, ață și alte mărunțișuri necesare la cusut; acarniță. – Ac + suf. -ăriță.

acăriței
ACĂRÍȚĂ, acărițe, s. f. (Pop.) Cutiuță în care se păstrează ace, ață și alte mărunțișuri necesare la cusut; acarniță. – Ac + suf. -ăriță.

acărițele
ACĂRÍȚĂ, acărițe, s. f. (Pop.) Cutiuță în care se păstrează ace, ață și alte mărunțișuri necesare la cusut; acarniță. – Ac + suf. -ăriță.

acărițelor
ACĂRÍȚĂ, acărițe, s. f. (Pop.) Cutiuță în care se păstrează ace, ață și alte mărunțișuri necesare la cusut; acarniță. – Ac + suf. -ăriță.

acărițo
ACĂRÍȚĂ, acărițe, s. f. (Pop.) Cutiuță în care se păstrează ace, ață și alte mărunțișuri necesare la cusut; acarniță. – Ac + suf. -ăriță.

acăriță
ACĂRÍȚĂ, acărițe, s. f. (Pop.) Cutiuță în care se păstrează ace, ață și alte mărunțișuri necesare la cusut; acarniță. – Ac + suf. -ăriță.

acătărea
ACĂTẮREA adj. invar. v. acătării.

acătărea
ACĂTẮRII adj. invar. (Pop. și fam.; de obicei la comparativ) 1. (Despre lucruri) Care posedă calități corespunzătoare scopului sau destinației; bun, frumos, de seamă. 2. (Despre oameni) De treabă, cumsecade, vrednic, cu calități deosebite. [Var.: acătărea adj. invar.] – Et. nec.

acătării
ACĂTẮRII adj. invar. (Pop. și fam.; de obicei la comparativ) 1. (Despre lucruri) Care posedă calități corespunzătoare scopului sau destinației; bun, frumos, de seamă. 2. (Despre oameni) De treabă, cumsecade, vrednic, cu calități deosebite. [Var.: acătărea adj. invar.] – Et. nec.

acăţ
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţ
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţa
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţai
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţai
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţam
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţam
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţare
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acăţare
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţare
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acăţare
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţare
AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța.

acăţarea
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acăţarea
AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța.

acăţareo
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acăţareo
AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța.

acăţară
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţară
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţarăm
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţarăm
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţarăţi
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţarăţi
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţase
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţase
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţasem
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţasem
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţaseră
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţaseră
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţaserăm
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţaserăm
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţaserăţi
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţaserăţi
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţaseşi
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţaseşi
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţaseţi
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţaseţi
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţat
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acăţat
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţat
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acăţat
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţat
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acăţata
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acăţata
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acăţate
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acăţate
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acăţatei
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acăţatei
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acăţatele
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acăţatele
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acăţatelor
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acăţatelor
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acăţatul
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acăţatul
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acăţatului
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acăţatului
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acăţau
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţau
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţaşi
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţaşi
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţaţi
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţaţi
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acăţaţi
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţaţi
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acăţaţii
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acăţaţii
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acăţaţilor
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acăţaţilor
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acăţe
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţe
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţi
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţi
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţând
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţând
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţă
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăţă
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăţăra
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţărai
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţărai
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţăram
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţăram
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţărare
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţărare
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţărară
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţărară
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţărarăm
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţărarăm
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţărarăţi
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţărarăţi
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţărase
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţărase
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţărasem
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţărasem
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţăraseră
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţăraseră
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţăraserăm
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţăraserăm
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţăraserăţi
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţăraserăţi
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţăraseşi
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţăraseşi
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţăraseţi
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţăraseţi
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţărat
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţărat
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţărau
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţărau
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţăraşi
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţăraşi
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţăraţi
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţăraţi
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţări
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acăţări
AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța.

acăţării
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acăţării
AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța.

acăţările
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acăţările
AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța.

acăţărilor
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acăţărilor
AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța.

acăţărând
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţărând
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţără
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acăţără
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acăţătoare
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acăţătoare
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acăţătoarea
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acăţătoarea
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acăţătoarei
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acăţătoarei
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acăţătoarele
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acăţătoarele
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acăţătoarelor
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acăţătoarelor
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acăţătoareo
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acăţător
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acăţător
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acăţători
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acăţători
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acăţătorii
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acăţătorii
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acăţătorile
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acăţătorilor
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acăţătorilor
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acăţătorul
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acăţătorul
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acăţătorului
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acăţătorului
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acăț
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăț
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăța
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățai
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățai
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățam
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățam
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățare
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acățare
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățare
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acățare
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățare
AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța.

acățarea
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acățarea
AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța.

acățareo
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acățareo
AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța.

acățară
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățară
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățarăm
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățarăm
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățarăți
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățarăți
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățase
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățase
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățasem
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățasem
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățaseră
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățaseră
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățaserăm
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățaserăm
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățaserăți
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățaserăți
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățaseși
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățaseși
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățaseți
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățaseți
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățat
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acățat
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățat
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acățat
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățat
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acățata
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acățata
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acățate
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acățate
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acățatei
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acățatei
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acățatele
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acățatele
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acățatelor
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acățatelor
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acățatul
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acățatul
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acățatului
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acățatului
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acățau
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățau
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățași
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățași
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățați
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățați
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acățați
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățați
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acățații
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acățații
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acățaților
ACĂȚÁT, -Ă adj. v. agățat.

acățaților
AGĂȚÁT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat², suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățát, -ă adj.] – V. agăța.

acățe
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățe
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăți
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăți
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățând
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acățând
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acăță
ACĂȚÁ vb. I v. agăța.

acăță
AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

acățăra
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățărai
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățărai
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățăram
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățăram
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățărare
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățărare
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățărară
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățărară
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățărarăm
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățărarăm
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățărarăți
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățărarăți
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățărase
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățărase
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățărasem
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățărasem
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățăraseră
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățăraseră
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățăraserăm
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățăraserăm
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățăraserăți
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățăraserăți
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățăraseși
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățăraseși
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățăraseți
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățăraseți
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățărat
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățărat
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățărau
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățărau
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățărași
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățărași
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățărați
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățărați
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățări
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acățări
AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța.

acățării
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acățării
AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța.

acățările
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acățările
AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța.

acățărilor
ACĂȚÁRE s. f. v. agățare.

acățărilor
AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța.

acățărând
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățărând
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățără
ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

acățără
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

acățătoare
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acățătoare
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acățătoarea
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acățătoarea
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acățătoarei
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acățătoarei
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acățătoarele
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acățătoarele
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acățătoarelor
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acățătoarelor
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acățătoareo
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acățător
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acățător
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acățători
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acățători
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acățătorii
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acățătorii
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acățătorile
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acățătorilor
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acățătorilor
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acățătorul
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acățătorul
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acățătorului
ACĂȚĂTÓR, -OÁRE adj. v. agățător.

acățătorului
AGĂȚĂTÓR, -OÁRE, agățători, -oare, adj., s. f. I. Adj. Care (se) agață. Plante agățătoare. II. 1. S. f. Șiret sau lănțișor cusut la o haină spre a o putea atârna în cui; atârnătoare. 2. (La pl.) Grup de păsări având la flecare picior câte două degete dispuse înainte și câte două înapoi, care le permit să se agațe cu ușurință de copaci (și la sg., f.); pasăre care face parte din acest grup. [Var.: acățătór, -oáre adj.] – Agăța + suf. -ător.

acţiona
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionai
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionam
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionar
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acţionara
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acţionare
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acţionare
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionare
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acţionare
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acţionarea
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acţionarei
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acţionarele
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acţionarelor
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acţionareo
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acţionari
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acţionarii
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acţionarilor
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acţionaro
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acţionarul
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acţionarule
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acţionarului
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acţionară
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionarăm
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionarăţi
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionase
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionasem
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionaseră
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionaserăm
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionaserăţi
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionaseşi
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionaseţi
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionat
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionau
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionaşi
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionaţi
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionează
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionez
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţioneze
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionezi
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionând
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionă
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acţionări
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acţionării
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acţionările
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acţionărilor
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acţiune
ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

acţiunea
ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

acţiuneo
ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

acţiuni
ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

acţiunii
ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

acţiunile
ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

acţiunilor
ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

acționa
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționai
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționam
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționar
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acționara
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acționare
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acționare
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționare
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acționare
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acționarea
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acționarei
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acționarele
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acționarelor
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acționareo
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acționari
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acționarii
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acționarilor
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acționaro
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acționarul
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acționarule
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acționarului
ACȚIONÁR, -Ă, acționari, -e. s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

acționară
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționarăm
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționarăți
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționase
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționasem
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționaseră
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționaserăm
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționaserăți
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționaseși
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționaseți
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționat
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționau
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționași
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționați
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționează
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționez
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționeze
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționezi
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționând
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționă
ACȚIONÁ, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionner.

acționări
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acționării
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acționările
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acționărilor
ACȚIONÁRE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

acțiune
ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

acțiunea
ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

acțiuneo
ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

acțiuni
ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

acțiunii
ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

acțiunile
ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

acțiunilor
ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.