țian
țian, țieni s. m. (glum.) unitate de măsură pentru inteligență (cu trimitere la proverbiala lipsă de inteligență a milițienilor).
țiba
țíba interj. – Afară! servește pentru a alunga cîinii. Mag. csiba „cîine” (Cihac, II, 534; Pușcariu, Dacor., I, 79), cf. rut., rus. cyba (Vasmer, III, 294).
țibă
ȚÍBĂ interj. (Reg.) Cuvânt cu care se alungă câinii. – Cf. ucr. ciba. DOOM
!țíbă (reg.) interj.
țicla
ȚÍCLĂ, țicle, s. f. (Reg.) Instrument pentru pescuit raci. – Et. nec. DOOM
țíclă (reg.) (ți-clă) s. f., g.-d. art. țíclei; pl. țícle
țicle
ȚÍCLĂ, țicle, s. f. (Reg.) Instrument pentru pescuit raci. – Et. nec. DOOM
țíclă (reg.) (ți-clă) s. f., g.-d. art. țíclei; pl. țícle
țiclean
ȚICLEÁN, țicleni, s. m. (Ornit.) Țiclete. – Et. nec. DOOM
țicleán (ți-clean) s. m., pl. țicléni
țicleanul
ȚICLEÁN, țicleni, s. m. (Ornit.) Țiclete. – Et. nec. DOOM
țicleán (ți-clean) s. m., pl. țicléni
țicleanului
ȚICLEÁN, țicleni, s. m. (Ornit.) Țiclete. – Et. nec. DOOM
țicleán (ți-clean) s. m., pl. țicléni
țiclei
ȚÍCLĂ, țicle, s. f. (Reg.) Instrument pentru pescuit raci. – Et. nec. DOOM
țíclă (reg.) (ți-clă) s. f., g.-d. art. țíclei; pl. țícle
țiclele
ȚÍCLĂ, țicle, s. f. (Reg.) Instrument pentru pescuit raci. – Et. nec. DOOM
țíclă (reg.) (ți-clă) s. f., g.-d. art. țíclei; pl. țícle
țiclelor
ȚÍCLĂ, țicle, s. f. (Reg.) Instrument pentru pescuit raci. – Et. nec. DOOM
țíclă (reg.) (ți-clă) s. f., g.-d. art. țíclei; pl. țícle
țicleni
ȚICLEÁN, țicleni, s. m. (Ornit.) Țiclete. – Et. nec. DOOM
țicleán (ți-clean) s. m., pl. țicléni
țiclenii
ȚICLEÁN, țicleni, s. m. (Ornit.) Țiclete. – Et. nec. DOOM
țicleán (ți-clean) s. m., pl. țicléni
țiclenilor
ȚICLEÁN, țicleni, s. m. (Ornit.) Țiclete. – Et. nec. DOOM
țicleán (ți-clean) s. m., pl. țicléni
țiclet
ȚICLÉT, țicleturi, s. n.(Regional) Vîrf de munte, de formă conică.
țiclete
ȚICLÉTE, țicleți, s. m. (Reg.) Pasăre insectivoră cățărătoare, cu ciocul conic, drept și cu penajul cenușiu pe spate și alb pe pântece; țoi1, țiclean (Sitta europaea). – Et. nec. DOOM
țicléte (pasăre) (reg.) (ți-cle-) s. m., pl. țicléți
țicletele
ȚICLÉTE, țicleți, s. m. (Reg.) Pasăre insectivoră cățărătoare, cu ciocul conic, drept și cu penajul cenușiu pe spate și alb pe pântece; țoi1, țiclean (Sitta europaea). – Et. nec. DOOM
țicléte (pasăre) (reg.) (ți-cle-) s. m., pl. țicléți
țicletelui
ȚICLÉTE, țicleți, s. m. (Reg.) Pasăre insectivoră cățărătoare, cu ciocul conic, drept și cu penajul cenușiu pe spate și alb pe pântece; țoi1, țiclean (Sitta europaea). – Et. nec. DOOM
țicléte (pasăre) (reg.) (ți-cle-) s. m., pl. țicléți
țicleți
ȚICLÉTE, țicleți, s. m. (Reg.) Pasăre insectivoră cățărătoare, cu ciocul conic, drept și cu penajul cenușiu pe spate și alb pe pântece; țoi1, țiclean (Sitta europaea). – Et. nec. DOOM
țicléte (pasăre) (reg.) (ți-cle-) s. m., pl. țicléți
țicleții
ȚICLÉTE, țicleți, s. m. (Reg.) Pasăre insectivoră cățărătoare, cu ciocul conic, drept și cu penajul cenușiu pe spate și alb pe pântece; țoi1, țiclean (Sitta europaea). – Et. nec. DOOM
țicléte (pasăre) (reg.) (ți-cle-) s. m., pl. țicléți
țicleților
ȚICLÉTE, țicleți, s. m. (Reg.) Pasăre insectivoră cățărătoare, cu ciocul conic, drept și cu penajul cenușiu pe spate și alb pe pântece; țoi1, țiclean (Sitta europaea). – Et. nec. DOOM
țicléte (pasăre) (reg.) (ți-cle-) s. m., pl. țicléți
țiclinc
ȚIGLÍNĂ, țigline, s. f. Lamă de oțel (cu mâner), folosită la răzuirea parchetului. [Var.: țiclínc, țiclíng s. n.] – Din germ. Ziehklinge. DOOM
!țiglínă (ți-gli-) s. f., g.-d. art. țiglínei; pl. țiglíne
țicling
ȚIGLÍNĂ, țigline, s. f. Lamă de oțel (cu mâner), folosită la răzuirea parchetului. [Var.: țiclínc, țiclíng s. n.] – Din germ. Ziehklinge. DOOM
!țiglínă (ți-gli-) s. f., g.-d. art. țiglínei; pl. țiglíne
țiclingul
ȚIGLÍNĂ, țigline, s. f. Lamă de oțel (cu mâner), folosită la răzuirea parchetului. [Var.: țiclínc, țiclíng s. n.] – Din germ. Ziehklinge. DOOM
!țiglínă (ți-gli-) s. f., g.-d. art. țiglínei; pl. țiglíne
țiclingului
ȚIGLÍNĂ, țigline, s. f. Lamă de oțel (cu mâner), folosită la răzuirea parchetului. [Var.: țiclínc, țiclíng s. n.] – Din germ. Ziehklinge. DOOM
!țiglínă (ți-gli-) s. f., g.-d. art. țiglínei; pl. țiglíne
țiclinguri
ȚIGLÍNĂ, țigline, s. f. Lamă de oțel (cu mâner), folosită la răzuirea parchetului. [Var.: țiclínc, țiclíng s. n.] – Din germ. Ziehklinge. DOOM
!țiglínă (ți-gli-) s. f., g.-d. art. țiglínei; pl. țiglíne
țiclingurile
ȚIGLÍNĂ, țigline, s. f. Lamă de oțel (cu mâner), folosită la răzuirea parchetului. [Var.: țiclínc, țiclíng s. n.] – Din germ. Ziehklinge. DOOM
!țiglínă (ți-gli-) s. f., g.-d. art. țiglínei; pl. țiglíne
țiclingurilor
ȚIGLÍNĂ, țigline, s. f. Lamă de oțel (cu mâner), folosită la răzuirea parchetului. [Var.: țiclínc, țiclíng s. n.] – Din germ. Ziehklinge. DOOM
!țiglínă (ți-gli-) s. f., g.-d. art. țiglínei; pl. țiglíne
țiclon
ȚICLÓN, țicloni, s. m. (Ornit.; regional) Scorțar. Scorțariul... numit... în Banat: țiclon. MARIAN, O. II 153.
țiclău
ȚICLẮU, țiclăuri, s. n. (Reg.) Stâncă foarte ascuțită și înaltă; vârf de munte sau de deal; pisc. – Din magh. szikla. DOOM
!țiclắu (reg.) (ți-clău) s. n., art. țiclắul; pl. țiclắuri
țiclăul
ȚICLẮU, țiclăuri, s. n. (Reg.) Stâncă foarte ascuțită și înaltă; vârf de munte sau de deal; pisc. – Din magh. szikla. DOOM
!țiclắu (reg.) (ți-clău) s. n., art. țiclắul; pl. țiclắuri
țiclăului
ȚICLẮU, țiclăuri, s. n. (Reg.) Stâncă foarte ascuțită și înaltă; vârf de munte sau de deal; pisc. – Din magh. szikla. DOOM
!țiclắu (reg.) (ți-clău) s. n., art. țiclắul; pl. țiclắuri
țiclăuri
ȚICLẮU, țiclăuri, s. n. (Reg.) Stâncă foarte ascuțită și înaltă; vârf de munte sau de deal; pisc. – Din magh. szikla. DOOM
!țiclắu (reg.) (ți-clău) s. n., art. țiclắul; pl. țiclắuri
țiclăurile
ȚICLẮU, țiclăuri, s. n. (Reg.) Stâncă foarte ascuțită și înaltă; vârf de munte sau de deal; pisc. – Din magh. szikla. DOOM
!țiclắu (reg.) (ți-clău) s. n., art. țiclắul; pl. țiclắuri
țiclăurilor
ȚICLẮU, țiclăuri, s. n. (Reg.) Stâncă foarte ascuțită și înaltă; vârf de munte sau de deal; pisc. – Din magh. szikla. DOOM
!țiclắu (reg.) (ți-clău) s. n., art. țiclắul; pl. țiclắuri
țicnea
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicneai
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicneala
ȚICNEÁLĂ, țicneli, s. f. (Fam.) 1. Sminteală, nebunie. 2. Manie. – Țicni + suf. -eală. DOOM
țicneálă (fam.) s. f., g.-d. art. țicnélii; (manii) pl. țicnéli
țicneam
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicnească
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicneau
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicneați
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicneli
ȚICNEÁLĂ, țicneli, s. f. (Fam.) 1. Sminteală, nebunie. 2. Manie. – Țicni + suf. -eală. DOOM
țicneálă (fam.) s. f., g.-d. art. țicnélii; (manii) pl. țicnéli
țicnelii
ȚICNEÁLĂ, țicneli, s. f. (Fam.) 1. Sminteală, nebunie. 2. Manie. – Țicni + suf. -eală. DOOM
țicneálă (fam.) s. f., g.-d. art. țicnélii; (manii) pl. țicnéli
țicnelile
ȚICNEÁLĂ, țicneli, s. f. (Fam.) 1. Sminteală, nebunie. 2. Manie. – Țicni + suf. -eală. DOOM
țicneálă (fam.) s. f., g.-d. art. țicnélii; (manii) pl. țicnéli
țicnelilor
ȚICNEÁLĂ, țicneli, s. f. (Fam.) 1. Sminteală, nebunie. 2. Manie. – Țicni + suf. -eală. DOOM
țicneálă (fam.) s. f., g.-d. art. țicnélii; (manii) pl. țicnéli
țicnesc
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicnește
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicnești
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicni
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicnii
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicnim
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicnind
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicnire
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicnire
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti. a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. scr. ciknuti.
țicniră
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicnirăm
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicnirăți
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicnise
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicnisem
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicniseră
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicniserăm
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicniserăți
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicniseși
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicniseți
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicnit
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicnit
ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. 1. (Fam.) Smintit, zăpăcit, țăcănit, nebun. 2. (Rar; despre obiecte) Plesnit2, crăpat. – V. țicni.
țicnita
ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. 1. (Fam.) Smintit, zăpăcit, țăcănit, nebun. 2. (Rar; despre obiecte) Plesnit2, crăpat. – V. țicni.
țicnite
ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. 1. (Fam.) Smintit, zăpăcit, țăcănit, nebun. 2. (Rar; despre obiecte) Plesnit2, crăpat. – V. țicni.
țicnitei
ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. 1. (Fam.) Smintit, zăpăcit, țăcănit, nebun. 2. (Rar; despre obiecte) Plesnit2, crăpat. – V. țicni.
țicnitele
ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. 1. (Fam.) Smintit, zăpăcit, țăcănit, nebun. 2. (Rar; despre obiecte) Plesnit2, crăpat. – V. țicni.
țicnitelor
ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. 1. (Fam.) Smintit, zăpăcit, țăcănit, nebun. 2. (Rar; despre obiecte) Plesnit2, crăpat. – V. țicni.
țicnitul
ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. 1. (Fam.) Smintit, zăpăcit, țăcănit, nebun. 2. (Rar; despre obiecte) Plesnit2, crăpat. – V. țicni.
țicnitului
ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. 1. (Fam.) Smintit, zăpăcit, țăcănit, nebun. 2. (Rar; despre obiecte) Plesnit2, crăpat. – V. țicni.
țicniși
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicniți
ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti. DOOM
!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă
țicniți
ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. 1. (Fam.) Smintit, zăpăcit, țăcănit, nebun. 2. (Rar; despre obiecte) Plesnit2, crăpat. – V. țicni.
țicniții
ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. 1. (Fam.) Smintit, zăpăcit, țăcănit, nebun. 2. (Rar; despre obiecte) Plesnit2, crăpat. – V. țicni.
țicniților
ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. 1. (Fam.) Smintit, zăpăcit, țăcănit, nebun. 2. (Rar; despre obiecte) Plesnit2, crăpat. – V. țicni.
țicui
ȚICUÍ, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec. DOOM
țicuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiéște, imperf. 3 sg. țicuiá; conj. prez. 3 să țicuiáscă
țicuia
ȚICUÍ, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec. DOOM
țicuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiéște, imperf. 3 sg. țicuiá; conj. prez. 3 să țicuiáscă
țicuiască
ȚICUÍ, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec. DOOM
țicuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiéște, imperf. 3 sg. țicuiá; conj. prez. 3 să țicuiáscă
țicuiau
ȚICUÍ, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec. DOOM
țicuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiéște, imperf. 3 sg. țicuiá; conj. prez. 3 să țicuiáscă
țicuiesc
ȚICUÍ, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec. DOOM
țicuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiéște, imperf. 3 sg. țicuiá; conj. prez. 3 să țicuiáscă
țicuiește
ȚICUÍ, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec. DOOM
țicuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiéște, imperf. 3 sg. țicuiá; conj. prez. 3 să țicuiáscă
țicuind
ȚICUÍ, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec. DOOM
țicuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiéște, imperf. 3 sg. țicuiá; conj. prez. 3 să țicuiáscă
țicuire
ȚICUÍ, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec. DOOM
țicuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiéște, imperf. 3 sg. țicuiá; conj. prez. 3 să țicuiáscă
țicuire
ȚICUÍ, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec.
țicuiră
ȚICUÍ, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec. DOOM
țicuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiéște, imperf. 3 sg. țicuiá; conj. prez. 3 să țicuiáscă
țicuise
ȚICUÍ, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec. DOOM
țicuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiéște, imperf. 3 sg. țicuiá; conj. prez. 3 să țicuiáscă
țicuiseră
ȚICUÍ, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec. DOOM
țicuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiéște, imperf. 3 sg. țicuiá; conj. prez. 3 să țicuiáscă
țicuit
ȚICUÍ, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec. DOOM
țicuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiéște, imperf. 3 sg. țicuiá; conj. prez. 3 să țicuiáscă
țicur
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicura
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicurai
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicuram
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicurare
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicurare
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Pop.) A pișca, a ciupi.
țicurară
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicurarăm
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicurarăți
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicurase
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicurasem
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicuraseră
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicuraserăm
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicuraserăți
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicuraseși
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicuraseți
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicurat
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicurat
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Pop.) A pișca, a ciupi.
țicurau
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicurași
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicurați
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicure
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicuri
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicurând
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țicurînd
ȚICURÁ, țícur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.
țică
ȚÍCĂ, țică, s. m. (Fam.) Termen de adresare pentru un copil. – Din [băie]țică. DOOM
țícă (fam.) s. m., pl. țică
țidula
ȚIDÚLĂ, țidule, s. f. (Pop. și fam.) Bucată (mică) de hârtie cuprinzând o însemnare scurtă (și servind ca permis, ca dovadă, ca chitanță etc.); bilet. – Din ucr. cidula, pol. cedula. DOOM
țidúlă (pop., fam.) s. f., g.-d. art. țidúlei; pl. țidúle
țidule
ȚIDÚLĂ, țidule, s. f. (Pop. și fam.) Bucată (mică) de hârtie cuprinzând o însemnare scurtă (și servind ca permis, ca dovadă, ca chitanță etc.); bilet. – Din ucr. cidula, pol. cedula. DOOM
țidúlă (pop., fam.) s. f., g.-d. art. țidúlei; pl. țidúle
țidulei
ȚIDÚLĂ, țidule, s. f. (Pop. și fam.) Bucată (mică) de hârtie cuprinzând o însemnare scurtă (și servind ca permis, ca dovadă, ca chitanță etc.); bilet. – Din ucr. cidula, pol. cedula. DOOM
țidúlă (pop., fam.) s. f., g.-d. art. țidúlei; pl. țidúle
țidulele
ȚIDÚLĂ, țidule, s. f. (Pop. și fam.) Bucată (mică) de hârtie cuprinzând o însemnare scurtă (și servind ca permis, ca dovadă, ca chitanță etc.); bilet. – Din ucr. cidula, pol. cedula. DOOM
țidúlă (pop., fam.) s. f., g.-d. art. țidúlei; pl. țidúle
țidulelor
ȚIDÚLĂ, țidule, s. f. (Pop. și fam.) Bucată (mică) de hârtie cuprinzând o însemnare scurtă (și servind ca permis, ca dovadă, ca chitanță etc.); bilet. – Din ucr. cidula, pol. cedula. DOOM
țidúlă (pop., fam.) s. f., g.-d. art. țidúlei; pl. țidúle
țidulărie
ȚIDULĂRÍE, țidulării, s. f. (Transilv.) Loc unde se eliberează permisele de intrare în obor pentru cei care au vite de vînzare.
ție
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
țiere
ȚÍNERE s. f. Acțiunea de a ține; menținere, păstrare, reținere. ◊ 4 Ținere de minte = însușirea de a păstra în minte impresiile (v. memorie); (rar) amintire. Văzînd... împăratul că fiu-său are ținere de minte grozavă și ia în cap ușor cele ce i se arăta, se umplu de mulțumire. ISPIRESCU, L. 366. Și aceste neamuri... în ochii celorlalte popoare sînt numai seminții rătăcite, al cărora izvor s-a stins din ținerea de minte a oamenilor ! RUSSO, O. 40. ♦ Întreținere. Am cheltuit încă de la mine pentru ținerea mea. BĂLCESCU, la GHICA, A. 415. – Accentuat și: ținére. - Variantă: (rar) țíere (SADOVEANU, Z. C. 92) s. f..
țif
ȚIF s. m. (Rar) Iarbă cu firul cilindric, fără foi. – Et. nec.
țifleică
ȚIFLÉICĂ, țifleici, s. f. (Regional) Coastă prăpăstioasă, rîpă. V. țîflă.
țifler
țifler, țifleri s. m. (țig.) polițist.
țiflitor
ȚIFLITÓR, -OÁRE, țiflitori, -oare, adj. (Popular; despre sunete, voce, glas) Ascuțit, șuierător. Pescărelu.. începe așa de tare a țipa, că toate rațele se spăriară de glasul lui cel țiflitor. MARIAN, O. I 296. ♦ (Despre vietăți) Care scoate sunete ascuțite, șuierătoare. Na ! Satură-te, dihanie țiflitoare, de-a-mi mai alunga și de altă dată vînatul din gura puștii ! MARIAN, O. I 297.
țiflă
țiflă, țifle s. f. (intl.) denunțător, informator.
țifoaie
ȚIFOÁIE s. f. (Regional) Burtă, pîntece. ◊ Expr. A fi sătul țifoaie = a fi foarte sătul.
țifrășit
ȚIFRĂȘÍT, -Ă, țifrășiți, -te, adj. (Regional) Împopoțonat, înzorzonat cu haine în culori țipătoare. Muiarea... cea deșartă, țifrășită, zădarnică. ȚICHINDEAL, F. 400.
țiful
ȚIF s. m. (Rar) Iarbă cu firul cilindric, fără foi. – Et. nec.
țifului
ȚIF s. m. (Rar) Iarbă cu firul cilindric, fără foi. – Et. nec.
țigaia
ȚIGÁIE, țigăi, adj. f. (Despre lână) Scurtă și creață, moale, mătăsoasă; (despre oi) cu lână scurtă, creață și mătăsoasă. ♦ (Substantivat) Rasă de oi autohtonă, crescută pentru producția de lână semifină, de carne și lapte; oaie din această rasă. – Et. nec. DOOM
țigáie adj. f., s. f., pl. țigắi
țigaie
ȚIGÁIE, țigăi, adj. f. (Despre lână) Scurtă și creață, moale, mătăsoasă; (despre oi) cu lână scurtă, creață și mătăsoasă. ♦ (Substantivat) Rasă de oi autohtonă, crescută pentru producția de lână semifină, de carne și lapte; oaie din această rasă. – Et. nec. DOOM
țigáie adj. f., s. f., pl. țigắi
țigan
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țigan
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țigana
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țiganca
ȚIGÁNCĂ, țigănci, s. f. 1. Femeie care face parte din neamul țiganilor (I 1); soție de țigan. 2. Art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. – Țigan + suf. -că. DOOM
!țigáncă s. f., g.-d. art. țigắncii; pl. țigắnci
țigane
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țiganei
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țiganele
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țiganelor
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țigani
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țigani
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țiganii
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țiganii
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țiganilor
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țiganilor
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țiganul
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țiganul
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țiganului
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țiganului
ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan. DOOM
țigán adj. m., s. m., pl. țigáni
țigara
ȚIGÁRĂ, țigări, s. f. Sul mic făcut dintr-o hârtie foarte fină umplută cu tutun tăiat mărunt, care se aprinde la un capăt, iar din celălalt capăt (vârât între buze) se trage fumul în piept; țigaretă (1). ◊ Țigară de foi = țigară făcută din foi de tutun înfășurate una peste alta; trabuc. – Din germ. Zigarre. DOOM
țigáră s. f., art. țigára, g.-d. art. țigắrii; pl. țigắri
țigarcă
ȚIGÁRCĂ, țigărci, s. f. (Neobișnuit) Țigară. Să mai duhănim o țigarcă de tutun. C. PETRESCU, Î. II 12.
țigare
țigáre (-ắri), s. f. – Sul de hîrtie umplut cu tutun mărunt. – Var. țigară. Mr. țigară. Germ. Zigarre. – Der. țigaretă (var. țigaret), s. f. (țigară; tub mic în care se introduce țigara), din germ. Zigarette.
țigaret
ȚIGARÉT, țigarete, s. n. Țigaretă (2). – Din [port]țigaret.. DOOM
țigarét (portțigaret) s. n., pl. țigaréte
țigareta
ȚIGARÉTĂ, țigarete, s. f. 1. Țigară. 2. Tub mic de chihlimbar, de os, de lemn etc. (îngustat la unul dintre capete), în care se introduce țigara pentru a o fuma; țigaret. – Din germ. Zigarette. DOOM
țigarétă (țigară) s. f., g.-d. art. țigarétei; pl. țigaréte
țigarete
ȚIGARÉT, țigarete, s. n. Țigaretă (2). – Din [port]țigaret.. DOOM
țigarét (portțigaret) s. n., pl. țigaréte
țigarete
ȚIGARÉTĂ, țigarete, s. f. 1. Țigară. 2. Tub mic de chihlimbar, de os, de lemn etc. (îngustat la unul dintre capete), în care se introduce țigara pentru a o fuma; țigaret. – Din germ. Zigarette. DOOM
țigarétă (țigară) s. f., g.-d. art. țigarétei; pl. țigaréte
țigaretei
ȚIGARÉTĂ, țigarete, s. f. 1. Țigară. 2. Tub mic de chihlimbar, de os, de lemn etc. (îngustat la unul dintre capete), în care se introduce țigara pentru a o fuma; țigaret. – Din germ. Zigarette. DOOM
țigarétă (țigară) s. f., g.-d. art. țigarétei; pl. țigaréte
țigaretele
ȚIGARÉT, țigarete, s. n. Țigaretă (2). – Din [port]țigaret.. DOOM
țigarét (portțigaret) s. n., pl. țigaréte
țigaretele
ȚIGARÉTĂ, țigarete, s. f. 1. Țigară. 2. Tub mic de chihlimbar, de os, de lemn etc. (îngustat la unul dintre capete), în care se introduce țigara pentru a o fuma; țigaret. – Din germ. Zigarette. DOOM
țigarétă (țigară) s. f., g.-d. art. țigarétei; pl. țigaréte
țigaretelor
ȚIGARÉT, țigarete, s. n. Țigaretă (2). – Din [port]țigaret.. DOOM
țigarét (portțigaret) s. n., pl. țigaréte
țigaretelor
ȚIGARÉTĂ, țigarete, s. f. 1. Țigară. 2. Tub mic de chihlimbar, de os, de lemn etc. (îngustat la unul dintre capete), în care se introduce țigara pentru a o fuma; țigaret. – Din germ. Zigarette. DOOM
țigarétă (țigară) s. f., g.-d. art. țigarétei; pl. țigaréte
țigaretul
ȚIGARÉT, țigarete, s. n. Țigaretă (2). – Din [port]țigaret.. DOOM
țigarét (portțigaret) s. n., pl. țigaréte
țigaretului
ȚIGARÉT, țigarete, s. n. Țigaretă (2). – Din [port]țigaret.. DOOM
țigarét (portțigaret) s. n., pl. țigaréte
țigher
ȚIGHÉR, (2) țigheruri, s. n. (Reg.) 1. Zeamă care se stoarce din tescovină. 2. Sortiment, porție de țigher (1). – Din magh. csiger. DOOM
țighér (reg.) s. n., (sorturi, porții) pl. țighéruri
țigherul
ȚIGHÉR, (2) țigheruri, s. n. (Reg.) 1. Zeamă care se stoarce din tescovină. 2. Sortiment, porție de țigher (1). – Din magh. csiger. DOOM
țighér (reg.) s. n., (sorturi, porții) pl. țighéruri
țigherului
ȚIGHÉR, (2) țigheruri, s. n. (Reg.) 1. Zeamă care se stoarce din tescovină. 2. Sortiment, porție de țigher (1). – Din magh. csiger. DOOM
țighér (reg.) s. n., (sorturi, porții) pl. țighéruri
țigheruri
ȚIGHÉR, (2) țigheruri, s. n. (Reg.) 1. Zeamă care se stoarce din tescovină. 2. Sortiment, porție de țigher (1). – Din magh. csiger. DOOM
țighér (reg.) s. n., (sorturi, porții) pl. țighéruri
țigherurile
ȚIGHÉR, (2) țigheruri, s. n. (Reg.) 1. Zeamă care se stoarce din tescovină. 2. Sortiment, porție de țigher (1). – Din magh. csiger. DOOM
țighér (reg.) s. n., (sorturi, porții) pl. țighéruri
țigherurilor
ȚIGHÉR, (2) țigheruri, s. n. (Reg.) 1. Zeamă care se stoarce din tescovină. 2. Sortiment, porție de țigher (1). – Din magh. csiger. DOOM
țighér (reg.) s. n., (sorturi, porții) pl. țighéruri
țigla
ȚÍGLĂ2, țigle, s. f. (Reg.) Vergea de lemn sau de metal ascuțită la un capăt, în care se înfige carnea pentru a o frige; frigare. – Cf. germ. Zacke. DOOM
țíglă (ți-glă) s. f., g.-d. art. țíglei; pl. țígle
țigla
ȚIGLĂ1, țigle, s. f. Piesă de argilă arsă, de sticlă, de mortar, de ciment, în formă de placă, folosită la învelit casele. – Din sb. cigla. DOOM
țíglă (ți-glă) s. f., g.-d. art. țíglei; pl. țígle
țiglar
ȚIGLÁR, țiglari, s. m. Persoană care face țigle1 sau care acoperă clădirile cu țiglă1. – Țiglă1 + suf. -ar. DOOM
țiglár (ți-glar) s. m., pl. țiglári
țiglari
ȚIGLÁR, țiglari, s. m. Persoană care face țigle1 sau care acoperă clădirile cu țiglă1. – Țiglă1 + suf. -ar. DOOM
țiglár (ți-glar) s. m., pl. țiglári
țiglarii
ȚIGLÁR, țiglari, s. m. Persoană care face țigle1 sau care acoperă clădirile cu țiglă1. – Țiglă1 + suf. -ar. DOOM
țiglár (ți-glar) s. m., pl. țiglári
țiglarilor
ȚIGLÁR, țiglari, s. m. Persoană care face țigle1 sau care acoperă clădirile cu țiglă1. – Țiglă1 + suf. -ar. DOOM
țiglár (ți-glar) s. m., pl. țiglári
țiglarul
ȚIGLÁR, țiglari, s. m. Persoană care face țigle1 sau care acoperă clădirile cu țiglă1. – Țiglă1 + suf. -ar. DOOM
țiglár (ți-glar) s. m., pl. țiglári
țiglarului
ȚIGLÁR, țiglari, s. m. Persoană care face țigle1 sau care acoperă clădirile cu țiglă1. – Țiglă1 + suf. -ar. DOOM
țiglár (ți-glar) s. m., pl. țiglári
țigle
ȚÍGLĂ2, țigle, s. f. (Reg.) Vergea de lemn sau de metal ascuțită la un capăt, în care se înfige carnea pentru a o frige; frigare. – Cf. germ. Zacke. DOOM
țíglă (ți-glă) s. f., g.-d. art. țíglei; pl. țígle
țigle
ȚIGLĂ1, țigle, s. f. Piesă de argilă arsă, de sticlă, de mortar, de ciment, în formă de placă, folosită la învelit casele. – Din sb. cigla. DOOM
țíglă (ți-glă) s. f., g.-d. art. țíglei; pl. țígle
țiglei
ȚÍGLĂ2, țigle, s. f. (Reg.) Vergea de lemn sau de metal ascuțită la un capăt, în care se înfige carnea pentru a o frige; frigare. – Cf. germ. Zacke. DOOM
țíglă (ți-glă) s. f., g.-d. art. țíglei; pl. țígle
țiglei
ȚIGLĂ1, țigle, s. f. Piesă de argilă arsă, de sticlă, de mortar, de ciment, în formă de placă, folosită la învelit casele. – Din sb. cigla. DOOM
țíglă (ți-glă) s. f., g.-d. art. țíglei; pl. țígle
țiglele
ȚÍGLĂ2, țigle, s. f. (Reg.) Vergea de lemn sau de metal ascuțită la un capăt, în care se înfige carnea pentru a o frige; frigare. – Cf. germ. Zacke. DOOM
țíglă (ți-glă) s. f., g.-d. art. țíglei; pl. țígle
țiglele
ȚIGLĂ1, țigle, s. f. Piesă de argilă arsă, de sticlă, de mortar, de ciment, în formă de placă, folosită la învelit casele. – Din sb. cigla. DOOM
țíglă (ți-glă) s. f., g.-d. art. țíglei; pl. țígle
țiglelor
ȚÍGLĂ2, țigle, s. f. (Reg.) Vergea de lemn sau de metal ascuțită la un capăt, în care se înfige carnea pentru a o frige; frigare. – Cf. germ. Zacke. DOOM
țíglă (ți-glă) s. f., g.-d. art. țíglei; pl. țígle
țiglelor
ȚIGLĂ1, țigle, s. f. Piesă de argilă arsă, de sticlă, de mortar, de ciment, în formă de placă, folosită la învelit casele. – Din sb. cigla. DOOM
țíglă (ți-glă) s. f., g.-d. art. țíglei; pl. țígle
țiglină
ȚIGLÍNĂ, țigline, s. f. Lamă de oțel (cu mâner), folosită la răzuirea parchetului. [Var.: țiclínc, țiclíng s. n.] – Din germ. Ziehklinge. DOOM
!țiglínă (ți-gli-) s. f., g.-d. art. țiglínei; pl. țiglíne
țigliș
ȚÎHLÍȘ, țîhlișuri, s. n. Tufiș des. Granguri galbeni, speriați, se săltau din țihlișuri; se auzea mai încolo frîntura lor de cîntec fluierat. SADOVEANU, N. P. 22. Mierle... tresăreau spăriate din țihlișuri. id. O. I 299. – Variante: țihlíș (POPA, V. 68), țiglíș (I. CR. I 134) s. n.
țigluit
țigluit, -ă, țigluiți, -te adj. elegant.
țiglăria
ȚIGLĂRÍE, țiglării, s. f. Loc unde se fac sau se vând țigle1. – Țiglă1 + suf. -ărie. DOOM
țiglăríe (ți-glă-) s. f., art. țiglăría, g.-d. art. țiglăríei; pl. țiglăríi, art. țiglăríile
țiglărie
ȚIGLĂRÍE, țiglării, s. f. Loc unde se fac sau se vând țigle1. – Țiglă1 + suf. -ărie. DOOM
țiglăríe (ți-glă-) s. f., art. țiglăría, g.-d. art. țiglăríei; pl. țiglăríi, art. țiglăríile
țiglăriei
ȚIGLĂRÍE, țiglării, s. f. Loc unde se fac sau se vând țigle1. – Țiglă1 + suf. -ărie. DOOM
țiglăríe (ți-glă-) s. f., art. țiglăría, g.-d. art. țiglăríei; pl. țiglăríi, art. țiglăríile
țiglării
ȚIGLĂRÍE, țiglării, s. f. Loc unde se fac sau se vând țigle1. – Țiglă1 + suf. -ărie. DOOM
țiglăríe (ți-glă-) s. f., art. țiglăría, g.-d. art. țiglăríei; pl. țiglăríi, art. țiglăríile
țiglăriile
ȚIGLĂRÍE, țiglării, s. f. Loc unde se fac sau se vând țigle1. – Țiglă1 + suf. -ărie. DOOM
țiglăríe (ți-glă-) s. f., art. țiglăría, g.-d. art. țiglăríei; pl. țiglăríi, art. țiglăríile
țiglăriilor
ȚIGLĂRÍE, țiglării, s. f. Loc unde se fac sau se vând țigle1. – Țiglă1 + suf. -ărie. DOOM
țiglăríe (ți-glă-) s. f., art. țiglăría, g.-d. art. țiglăríei; pl. țiglăríi, art. țiglăríile
țiglău
ȚIGLẮU, țiglăi, s. m. (Ornit.) Pițigoi. Pițigoiul-mare... numit în unele locuri din Transilvania și țiclete, țiglău. MARIAN, O. II 143.
țigmău
ȚIGMẮU s. n. (Regional) Vîrf de deal sau de munte. A răcnit din țigmău, cît a putut. I. CR. VII 252.
țignal
SEMNÁL, semnale, s. n. 1. Semn convențional (sonor sau vizual) sau grup de astfel de semne folosite pentru a transmite la distanță o înștiințare, o informație, un avertisment, o comandă etc. ◊ Semnal topografic = construcție de lemn, de metal sau de piatră, vizibilă la distanță, care fixează poziția unui punct pe teren. Semnal luminos (sau electric) = nume dat tuturor dispozitivelor folosite pentru a dirija circulația în orașe, pe căile ferate etc. Semnal de cale ferată = semnal acustic, optic etc. prin care se transmite un ordin sau o comandă pentru circulația pe căile ferate. Semnal rutier = indicator de circulație. Semnal de alarmă = dispozitiv montat în fiecare vagon la trenurile de călători care, în caz de primejdie, poate fi acționat de orice călător. ♦ Sunet convențional de recunoaștere a diferitelor posturi de radio sau a diferitelor emisiuni ale unui post de radio. ◊ Semnal orar = emisiune radio care dă ora exactă cu mare precizie, după anumite scheme de emisiune. ♦ Sunet de corn sau împușcătură prin care se anunță începerea sau încetarea bătăii la vânătoare. 2. (Rar) Fluier mic de metal cu care se dau semnale (1); semnal dat cu acest fluier. 3. Fig. Tot ceea ce anunță sau determină începerea unei acțiuni ori îi servește ca impuls. ◊ Expr. A da semnalul = a lua inițiativa, a face începutul într-o acțiune, a da tonul. 4. (Psih.) Excitant sau stimul senzorial care declanșează un reflex condiționat. [Var.: signál, țignál s. n.] – Din fr. signal (după semn). DOOM
semnál s. n., pl. semnále
țignale
SEMNÁL, semnale, s. n. 1. Semn convențional (sonor sau vizual) sau grup de astfel de semne folosite pentru a transmite la distanță o înștiințare, o informație, un avertisment, o comandă etc. ◊ Semnal topografic = construcție de lemn, de metal sau de piatră, vizibilă la distanță, care fixează poziția unui punct pe teren. Semnal luminos (sau electric) = nume dat tuturor dispozitivelor folosite pentru a dirija circulația în orașe, pe căile ferate etc. Semnal de cale ferată = semnal acustic, optic etc. prin care se transmite un ordin sau o comandă pentru circulația pe căile ferate. Semnal rutier = indicator de circulație. Semnal de alarmă = dispozitiv montat în fiecare vagon la trenurile de călători care, în caz de primejdie, poate fi acționat de orice călător. ♦ Sunet convențional de recunoaștere a diferitelor posturi de radio sau a diferitelor emisiuni ale unui post de radio. ◊ Semnal orar = emisiune radio care dă ora exactă cu mare precizie, după anumite scheme de emisiune. ♦ Sunet de corn sau împușcătură prin care se anunță începerea sau încetarea bătăii la vânătoare. 2. (Rar) Fluier mic de metal cu care se dau semnale (1); semnal dat cu acest fluier. 3. Fig. Tot ceea ce anunță sau determină începerea unei acțiuni ori îi servește ca impuls. ◊ Expr. A da semnalul = a lua inițiativa, a face începutul într-o acțiune, a da tonul. 4. (Psih.) Excitant sau stimul senzorial care declanșează un reflex condiționat. [Var.: signál, țignál s. n.] – Din fr. signal (după semn). DOOM
semnál s. n., pl. semnále
țignalele
SEMNÁL, semnale, s. n. 1. Semn convențional (sonor sau vizual) sau grup de astfel de semne folosite pentru a transmite la distanță o înștiințare, o informație, un avertisment, o comandă etc. ◊ Semnal topografic = construcție de lemn, de metal sau de piatră, vizibilă la distanță, care fixează poziția unui punct pe teren. Semnal luminos (sau electric) = nume dat tuturor dispozitivelor folosite pentru a dirija circulația în orașe, pe căile ferate etc. Semnal de cale ferată = semnal acustic, optic etc. prin care se transmite un ordin sau o comandă pentru circulația pe căile ferate. Semnal rutier = indicator de circulație. Semnal de alarmă = dispozitiv montat în fiecare vagon la trenurile de călători care, în caz de primejdie, poate fi acționat de orice călător. ♦ Sunet convențional de recunoaștere a diferitelor posturi de radio sau a diferitelor emisiuni ale unui post de radio. ◊ Semnal orar = emisiune radio care dă ora exactă cu mare precizie, după anumite scheme de emisiune. ♦ Sunet de corn sau împușcătură prin care se anunță începerea sau încetarea bătăii la vânătoare. 2. (Rar) Fluier mic de metal cu care se dau semnale (1); semnal dat cu acest fluier. 3. Fig. Tot ceea ce anunță sau determină începerea unei acțiuni ori îi servește ca impuls. ◊ Expr. A da semnalul = a lua inițiativa, a face începutul într-o acțiune, a da tonul. 4. (Psih.) Excitant sau stimul senzorial care declanșează un reflex condiționat. [Var.: signál, țignál s. n.] – Din fr. signal (după semn). DOOM
semnál s. n., pl. semnále
țignalelor
SEMNÁL, semnale, s. n. 1. Semn convențional (sonor sau vizual) sau grup de astfel de semne folosite pentru a transmite la distanță o înștiințare, o informație, un avertisment, o comandă etc. ◊ Semnal topografic = construcție de lemn, de metal sau de piatră, vizibilă la distanță, care fixează poziția unui punct pe teren. Semnal luminos (sau electric) = nume dat tuturor dispozitivelor folosite pentru a dirija circulația în orașe, pe căile ferate etc. Semnal de cale ferată = semnal acustic, optic etc. prin care se transmite un ordin sau o comandă pentru circulația pe căile ferate. Semnal rutier = indicator de circulație. Semnal de alarmă = dispozitiv montat în fiecare vagon la trenurile de călători care, în caz de primejdie, poate fi acționat de orice călător. ♦ Sunet convențional de recunoaștere a diferitelor posturi de radio sau a diferitelor emisiuni ale unui post de radio. ◊ Semnal orar = emisiune radio care dă ora exactă cu mare precizie, după anumite scheme de emisiune. ♦ Sunet de corn sau împușcătură prin care se anunță începerea sau încetarea bătăii la vânătoare. 2. (Rar) Fluier mic de metal cu care se dau semnale (1); semnal dat cu acest fluier. 3. Fig. Tot ceea ce anunță sau determină începerea unei acțiuni ori îi servește ca impuls. ◊ Expr. A da semnalul = a lua inițiativa, a face începutul într-o acțiune, a da tonul. 4. (Psih.) Excitant sau stimul senzorial care declanșează un reflex condiționat. [Var.: signál, țignál s. n.] – Din fr. signal (după semn). DOOM
semnál s. n., pl. semnále
țignalul
SEMNÁL, semnale, s. n. 1. Semn convențional (sonor sau vizual) sau grup de astfel de semne folosite pentru a transmite la distanță o înștiințare, o informație, un avertisment, o comandă etc. ◊ Semnal topografic = construcție de lemn, de metal sau de piatră, vizibilă la distanță, care fixează poziția unui punct pe teren. Semnal luminos (sau electric) = nume dat tuturor dispozitivelor folosite pentru a dirija circulația în orașe, pe căile ferate etc. Semnal de cale ferată = semnal acustic, optic etc. prin care se transmite un ordin sau o comandă pentru circulația pe căile ferate. Semnal rutier = indicator de circulație. Semnal de alarmă = dispozitiv montat în fiecare vagon la trenurile de călători care, în caz de primejdie, poate fi acționat de orice călător. ♦ Sunet convențional de recunoaștere a diferitelor posturi de radio sau a diferitelor emisiuni ale unui post de radio. ◊ Semnal orar = emisiune radio care dă ora exactă cu mare precizie, după anumite scheme de emisiune. ♦ Sunet de corn sau împușcătură prin care se anunță începerea sau încetarea bătăii la vânătoare. 2. (Rar) Fluier mic de metal cu care se dau semnale (1); semnal dat cu acest fluier. 3. Fig. Tot ceea ce anunță sau determină începerea unei acțiuni ori îi servește ca impuls. ◊ Expr. A da semnalul = a lua inițiativa, a face începutul într-o acțiune, a da tonul. 4. (Psih.) Excitant sau stimul senzorial care declanșează un reflex condiționat. [Var.: signál, țignál s. n.] – Din fr. signal (după semn). DOOM
semnál s. n., pl. semnále
țignalului
SEMNÁL, semnale, s. n. 1. Semn convențional (sonor sau vizual) sau grup de astfel de semne folosite pentru a transmite la distanță o înștiințare, o informație, un avertisment, o comandă etc. ◊ Semnal topografic = construcție de lemn, de metal sau de piatră, vizibilă la distanță, care fixează poziția unui punct pe teren. Semnal luminos (sau electric) = nume dat tuturor dispozitivelor folosite pentru a dirija circulația în orașe, pe căile ferate etc. Semnal de cale ferată = semnal acustic, optic etc. prin care se transmite un ordin sau o comandă pentru circulația pe căile ferate. Semnal rutier = indicator de circulație. Semnal de alarmă = dispozitiv montat în fiecare vagon la trenurile de călători care, în caz de primejdie, poate fi acționat de orice călător. ♦ Sunet convențional de recunoaștere a diferitelor posturi de radio sau a diferitelor emisiuni ale unui post de radio. ◊ Semnal orar = emisiune radio care dă ora exactă cu mare precizie, după anumite scheme de emisiune. ♦ Sunet de corn sau împușcătură prin care se anunță începerea sau încetarea bătăii la vânătoare. 2. (Rar) Fluier mic de metal cu care se dau semnale (1); semnal dat cu acest fluier. 3. Fig. Tot ceea ce anunță sau determină începerea unei acțiuni ori îi servește ca impuls. ◊ Expr. A da semnalul = a lua inițiativa, a face începutul într-o acțiune, a da tonul. 4. (Psih.) Excitant sau stimul senzorial care declanșează un reflex condiționat. [Var.: signál, țignál s. n.] – Din fr. signal (după semn). DOOM
semnál s. n., pl. semnále
țigâi
ȚIGẤI, țigâi, s. m. (Reg.) Specie de gândac mare, negru cu pete galbene, care trăiește prin pădurile de conifere (Hylobius abietis). – Et. nec. DOOM
țigấi (reg.) s. m., pl. țigấi, art. țigấii
țigâii
ȚIGẤI, țigâi, s. m. (Reg.) Specie de gândac mare, negru cu pete galbene, care trăiește prin pădurile de conifere (Hylobius abietis). – Et. nec. DOOM
țigấi (reg.) s. m., pl. țigấi, art. țigấii
țigâilor
ȚIGẤI, țigâi, s. m. (Reg.) Specie de gândac mare, negru cu pete galbene, care trăiește prin pădurile de conifere (Hylobius abietis). – Et. nec. DOOM
țigấi (reg.) s. m., pl. țigấi, art. țigấii
țigâiul
ȚIGẤI, țigâi, s. m. (Reg.) Specie de gândac mare, negru cu pete galbene, care trăiește prin pădurile de conifere (Hylobius abietis). – Et. nec. DOOM
țigấi (reg.) s. m., pl. țigấi, art. țigấii
țigâiului
ȚIGẤI, țigâi, s. m. (Reg.) Specie de gândac mare, negru cu pete galbene, care trăiește prin pădurile de conifere (Hylobius abietis). – Et. nec. DOOM
țigấi (reg.) s. m., pl. țigấi, art. țigấii
țigîi
ȚIGẤI, țigâi, s. m. (Reg.) Specie de gândac mare, negru cu pete galbene, care trăiește prin pădurile de conifere (Hylobius abietis). – Et. nec. DOOM
țigấi (reg.) s. m., pl. țigấi, art. țigấii
țigîii
ȚIGẤI, țigâi, s. m. (Reg.) Specie de gândac mare, negru cu pete galbene, care trăiește prin pădurile de conifere (Hylobius abietis). – Et. nec. DOOM
țigấi (reg.) s. m., pl. țigấi, art. țigấii
țigîilor
ȚIGẤI, țigâi, s. m. (Reg.) Specie de gândac mare, negru cu pete galbene, care trăiește prin pădurile de conifere (Hylobius abietis). – Et. nec. DOOM
țigấi (reg.) s. m., pl. țigấi, art. țigấii
țigîiul
ȚIGẤI, țigâi, s. m. (Reg.) Specie de gândac mare, negru cu pete galbene, care trăiește prin pădurile de conifere (Hylobius abietis). – Et. nec. DOOM
țigấi (reg.) s. m., pl. țigấi, art. țigấii
țigîiului
ȚIGẤI, țigâi, s. m. (Reg.) Specie de gândac mare, negru cu pete galbene, care trăiește prin pădurile de conifere (Hylobius abietis). – Et. nec. DOOM
țigấi (reg.) s. m., pl. țigấi, art. țigấii
țigăi
ȚIGÁIE, țigăi, adj. f. (Despre lână) Scurtă și creață, moale, mătăsoasă; (despre oi) cu lână scurtă, creață și mătăsoasă. ♦ (Substantivat) Rasă de oi autohtonă, crescută pentru producția de lână semifină, de carne și lapte; oaie din această rasă. – Et. nec. DOOM
țigáie adj. f., s. f., pl. țigắi
țigăii
ȚIGÁIE, țigăi, adj. f. (Despre lână) Scurtă și creață, moale, mătăsoasă; (despre oi) cu lână scurtă, creață și mătăsoasă. ♦ (Substantivat) Rasă de oi autohtonă, crescută pentru producția de lână semifină, de carne și lapte; oaie din această rasă. – Et. nec. DOOM
țigáie adj. f., s. f., pl. țigắi
țigăile
ȚIGÁIE, țigăi, adj. f. (Despre lână) Scurtă și creață, moale, mătăsoasă; (despre oi) cu lână scurtă, creață și mătăsoasă. ♦ (Substantivat) Rasă de oi autohtonă, crescută pentru producția de lână semifină, de carne și lapte; oaie din această rasă. – Et. nec. DOOM
țigáie adj. f., s. f., pl. țigắi
țigăilor
ȚIGÁIE, țigăi, adj. f. (Despre lână) Scurtă și creață, moale, mătăsoasă; (despre oi) cu lână scurtă, creață și mătăsoasă. ♦ (Substantivat) Rasă de oi autohtonă, crescută pentru producția de lână semifină, de carne și lapte; oaie din această rasă. – Et. nec. DOOM
țigáie adj. f., s. f., pl. țigắi
țigănatec
ȚIGĂNÁTIC, -Ă, țigănatici, -e, adj. (Și în forma țigănatec) Ca un țigan, brun, negricios, oacheș. Amîndoi cu ochii bulbucați și țigănateci la înfățișare. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 7/1. – Variantă: țigănátec, -ă adj.
țigănatic
ȚIGĂNÁTIC, -Ă, țigănatici, -ce, adj. (Rar) Ca un țigan, brun, negricios, oacheș. – Țigan + suf. -atic. DOOM
țigănátic (rar) adj. m., pl. țigănátici; f. țigănátică, pl. țigănátice
țigănatica
ȚIGĂNÁTIC, -Ă, țigănatici, -ce, adj. (Rar) Ca un țigan, brun, negricios, oacheș. – Țigan + suf. -atic. DOOM
țigănátic (rar) adj. m., pl. țigănátici; f. țigănátică, pl. țigănátice
țigănatice
ȚIGĂNÁTIC, -Ă, țigănatici, -ce, adj. (Rar) Ca un țigan, brun, negricios, oacheș. – Țigan + suf. -atic. DOOM
țigănátic (rar) adj. m., pl. țigănátici; f. țigănátică, pl. țigănátice
țigănaticei
ȚIGĂNÁTIC, -Ă, țigănatici, -ce, adj. (Rar) Ca un țigan, brun, negricios, oacheș. – Țigan + suf. -atic. DOOM
țigănátic (rar) adj. m., pl. țigănátici; f. țigănátică, pl. țigănátice
țigănaticele
ȚIGĂNÁTIC, -Ă, țigănatici, -ce, adj. (Rar) Ca un țigan, brun, negricios, oacheș. – Țigan + suf. -atic. DOOM
țigănátic (rar) adj. m., pl. țigănátici; f. țigănátică, pl. țigănátice
țigănaticelor
ȚIGĂNÁTIC, -Ă, țigănatici, -ce, adj. (Rar) Ca un țigan, brun, negricios, oacheș. – Țigan + suf. -atic. DOOM
țigănátic (rar) adj. m., pl. țigănátici; f. țigănátică, pl. țigănátice
țigănatici
ȚIGĂNÁTIC, -Ă, țigănatici, -ce, adj. (Rar) Ca un țigan, brun, negricios, oacheș. – Țigan + suf. -atic. DOOM
țigănátic (rar) adj. m., pl. țigănátici; f. țigănátică, pl. țigănátice
țigănaticii
ȚIGĂNÁTIC, -Ă, țigănatici, -ce, adj. (Rar) Ca un țigan, brun, negricios, oacheș. – Țigan + suf. -atic. DOOM
țigănátic (rar) adj. m., pl. țigănátici; f. țigănátică, pl. țigănátice
țigănaticilor
ȚIGĂNÁTIC, -Ă, țigănatici, -ce, adj. (Rar) Ca un țigan, brun, negricios, oacheș. – Țigan + suf. -atic. DOOM
țigănátic (rar) adj. m., pl. țigănátici; f. țigănátică, pl. țigănátice
țigănaticul
ȚIGĂNÁTIC, -Ă, țigănatici, -ce, adj. (Rar) Ca un țigan, brun, negricios, oacheș. – Țigan + suf. -atic. DOOM
țigănátic (rar) adj. m., pl. țigănátici; f. țigănátică, pl. țigănátice
țigănaticului
ȚIGĂNÁTIC, -Ă, țigănatici, -ce, adj. (Rar) Ca un țigan, brun, negricios, oacheș. – Țigan + suf. -atic. DOOM
țigănátic (rar) adj. m., pl. țigănátici; f. țigănátică, pl. țigănátice
țigănaș
ȚIGĂNÁȘ, țigănași, s. m. 1. (Rar) Țigănuș (1). 2. (Entom.; reg.) Scripcar. – Țigan + suf. -aș. DOOM
țigănáș (rar) s. m., pl. țigănáși
țigănași
ȚIGĂNÁȘ, țigănași, s. m. 1. (Rar) Țigănuș (1). 2. (Entom.; reg.) Scripcar. – Țigan + suf. -aș. DOOM
țigănáș (rar) s. m., pl. țigănáși
țigănașii
ȚIGĂNÁȘ, țigănași, s. m. 1. (Rar) Țigănuș (1). 2. (Entom.; reg.) Scripcar. – Țigan + suf. -aș. DOOM
țigănáș (rar) s. m., pl. țigănáși
țigănașilor
ȚIGĂNÁȘ, țigănași, s. m. 1. (Rar) Țigănuș (1). 2. (Entom.; reg.) Scripcar. – Țigan + suf. -aș. DOOM
țigănáș (rar) s. m., pl. țigănáși
țigănașul
ȚIGĂNÁȘ, țigănași, s. m. 1. (Rar) Țigănuș (1). 2. (Entom.; reg.) Scripcar. – Țigan + suf. -aș. DOOM
țigănáș (rar) s. m., pl. țigănáși
țigănașului
ȚIGĂNÁȘ, țigănași, s. m. 1. (Rar) Țigănuș (1). 2. (Entom.; reg.) Scripcar. – Țigan + suf. -aș. DOOM
țigănáș (rar) s. m., pl. țigănáși
țigănci
ȚIGÁNCĂ, țigănci, s. f. 1. Femeie care face parte din neamul țiganilor (I 1); soție de țigan. 2. Art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. – Țigan + suf. -că. DOOM
!țigáncă s. f., g.-d. art. țigắncii; pl. țigắnci
țigăncii
ȚIGÁNCĂ, țigănci, s. f. 1. Femeie care face parte din neamul țiganilor (I 1); soție de țigan. 2. Art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. – Țigan + suf. -că. DOOM
!țigáncă s. f., g.-d. art. țigắncii; pl. țigắnci
țigăncile
ȚIGÁNCĂ, țigănci, s. f. 1. Femeie care face parte din neamul țiganilor (I 1); soție de țigan. 2. Art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. – Țigan + suf. -că. DOOM
!țigáncă s. f., g.-d. art. țigắncii; pl. țigắnci
țigăncilor
ȚIGÁNCĂ, țigănci, s. f. 1. Femeie care face parte din neamul țiganilor (I 1); soție de țigan. 2. Art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. – Țigan + suf. -că. DOOM
!țigáncă s. f., g.-d. art. țigắncii; pl. țigắnci
țigăncușa
ȚIGĂNCÚȘĂ, țigăncușe, s. f. Diminutiv al lui țigancă; țigăncuță. – Țigancă + suf. -ușă. DOOM
țigăncúșă s. f., art. țigăncúșa, g.-d. art. țigăncúșei; pl. țigăncúșe
țigăncușe
ȚIGĂNCÚȘĂ, țigăncușe, s. f. Diminutiv al lui țigancă; țigăncuță. – Țigancă + suf. -ușă. DOOM
țigăncúșă s. f., art. țigăncúșa, g.-d. art. țigăncúșei; pl. țigăncúșe
țigăncușei
ȚIGĂNCÚȘĂ, țigăncușe, s. f. Diminutiv al lui țigancă; țigăncuță. – Țigancă + suf. -ușă. DOOM
țigăncúșă s. f., art. țigăncúșa, g.-d. art. țigăncúșei; pl. țigăncúșe
țigăncușele
ȚIGĂNCÚȘĂ, țigăncușe, s. f. Diminutiv al lui țigancă; țigăncuță. – Țigancă + suf. -ușă. DOOM
țigăncúșă s. f., art. țigăncúșa, g.-d. art. țigăncúșei; pl. țigăncúșe
țigăncușelor
ȚIGĂNCÚȘĂ, țigăncușe, s. f. Diminutiv al lui țigancă; țigăncuță. – Țigancă + suf. -ușă. DOOM
țigăncúșă s. f., art. țigăncúșa, g.-d. art. țigăncúșei; pl. țigăncúșe
țigăncuța
ȚIGĂNCÚȚĂ, țigăncuțe, s. f. Țigăncușă. – Țigancă + suf. -uță. DOOM
țigăncúță s. f., g.-d. art. țigăncúței; pl. țigăncúțe
țigăncuțe
ȚIGĂNCÚȚĂ, țigăncuțe, s. f. Țigăncușă. – Țigancă + suf. -uță. DOOM
țigăncúță s. f., g.-d. art. țigăncúței; pl. țigăncúțe
țigăncuței
ȚIGĂNCÚȚĂ, țigăncuțe, s. f. Țigăncușă. – Țigancă + suf. -uță. DOOM
țigăncúță s. f., g.-d. art. țigăncúței; pl. țigăncúțe
țigăncuțele
ȚIGĂNCÚȚĂ, țigăncuțe, s. f. Țigăncușă. – Țigancă + suf. -uță. DOOM
țigăncúță s. f., g.-d. art. țigăncúței; pl. țigăncúțe
țigăncuțelor
ȚIGĂNCÚȚĂ, țigăncuțe, s. f. Țigăncușă. – Țigancă + suf. -uță. DOOM
țigăncúță s. f., g.-d. art. țigăncúței; pl. țigăncúțe
țigănea
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigăneai
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigăneala
ȚIGĂNEÁLĂ, (2) țigăneli, s. f. (Reg. și fam.) 1. Faptul de a se țigăni. 2. (La pl.) Vorbe urâte, insulte. – Țigăni + suf. -eală. DOOM
țigăneálă (reg., fam.) s. f., g.-d. art. țigănélii; (insulte) pl. țigănéli
țigăneam
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigăneasca
ȚIGĂNÉSC, -EÁSCĂ, țigănești, adj. Care aparține țiganilor, privitor la țigani, de țigani. – Țigan + suf. -esc. DOOM
!papagál-țigănésc (pasăre) s. m., pl. papagáli-țigănéști
țigănească
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigăneau
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigăneați
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigănei
ȚIGĂNÉL, țiganei, s. m. (Reg.) Țigănuș. – Țigan + suf. -el. DOOM
țigănél (rar, reg.) s. m., pl. țigănéi, art. țigănéii
țigăneii
ȚIGĂNÉL, țiganei, s. m. (Reg.) Țigănuș. – Țigan + suf. -el. DOOM
țigănél (rar, reg.) s. m., pl. țigănéi, art. țigănéii
țigăneilor
ȚIGĂNÉL, țiganei, s. m. (Reg.) Țigănuș. – Țigan + suf. -el. DOOM
țigănél (rar, reg.) s. m., pl. țigănéi, art. țigănéii
țigănel
ȚIGĂNÉL, țiganei, s. m. (Reg.) Țigănuș. – Țigan + suf. -el. DOOM
țigănél (rar, reg.) s. m., pl. țigănéi, art. țigănéii
țigăneli
ȚIGĂNEÁLĂ, (2) țigăneli, s. f. (Reg. și fam.) 1. Faptul de a se țigăni. 2. (La pl.) Vorbe urâte, insulte. – Țigăni + suf. -eală. DOOM
țigăneálă (reg., fam.) s. f., g.-d. art. țigănélii; (insulte) pl. țigănéli
țigănelii
ȚIGĂNEÁLĂ, (2) țigăneli, s. f. (Reg. și fam.) 1. Faptul de a se țigăni. 2. (La pl.) Vorbe urâte, insulte. – Țigăni + suf. -eală. DOOM
țigăneálă (reg., fam.) s. f., g.-d. art. țigănélii; (insulte) pl. țigănéli
țigănelile
ȚIGĂNEÁLĂ, (2) țigăneli, s. f. (Reg. și fam.) 1. Faptul de a se țigăni. 2. (La pl.) Vorbe urâte, insulte. – Țigăni + suf. -eală. DOOM
țigăneálă (reg., fam.) s. f., g.-d. art. țigănélii; (insulte) pl. țigănéli
țigănelilor
ȚIGĂNEÁLĂ, (2) țigăneli, s. f. (Reg. și fam.) 1. Faptul de a se țigăni. 2. (La pl.) Vorbe urâte, insulte. – Țigăni + suf. -eală. DOOM
țigăneálă (reg., fam.) s. f., g.-d. art. țigănélii; (insulte) pl. țigănéli
țigănelul
ȚIGĂNÉL, țiganei, s. m. (Reg.) Țigănuș. – Țigan + suf. -el. DOOM
țigănél (rar, reg.) s. m., pl. țigănéi, art. țigănéii
țigănelului
ȚIGĂNÉL, țiganei, s. m. (Reg.) Țigănuș. – Țigan + suf. -el. DOOM
țigănél (rar, reg.) s. m., pl. țigănéi, art. țigănéii
țigănesc
ȚIGĂNÉSC, -EÁSCĂ, țigănești, adj. Care aparține țiganilor, privitor la țigani, de țigani. – Țigan + suf. -esc. DOOM
!papagál-țigănésc (pasăre) s. m., pl. papagáli-țigănéști
țigănesc
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigănescul
ȚIGĂNÉSC, -EÁSCĂ, țigănești, adj. Care aparține țiganilor, privitor la țigani, de țigani. – Țigan + suf. -esc. DOOM
!papagál-țigănésc (pasăre) s. m., pl. papagáli-țigănéști
țigănescului
ȚIGĂNÉSC, -EÁSCĂ, țigănești, adj. Care aparține țiganilor, privitor la țigani, de țigani. – Țigan + suf. -esc. DOOM
!papagál-țigănésc (pasăre) s. m., pl. papagáli-țigănéști
țigănete
ȚIGĂNÉTE s. m. (Rar) Țigănuș. Acesta era un țigănete firav și ofticos. SADOVEANU, M. C. 25.
țigănește
ȚIGĂNÉȘTE adv. Ca țiganii; în limba țigănească. – Țigan + suf. -ește. DOOM
țigănéște adv.
țigănește
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigănești
ȚIGĂNÉSC, -EÁSCĂ, țigănești, adj. Care aparține țiganilor, privitor la țigani, de țigani. – Țigan + suf. -esc. DOOM
!papagál-țigănésc (pasăre) s. m., pl. papagáli-țigănéști
țigănești
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigăneștii
ȚIGĂNÉSC, -EÁSCĂ, țigănești, adj. Care aparține țiganilor, privitor la țigani, de țigani. – Țigan + suf. -esc. DOOM
!papagál-țigănésc (pasăre) s. m., pl. papagáli-țigănéști
țigăneștile
ȚIGĂNÉSC, -EÁSCĂ, țigănești, adj. Care aparține țiganilor, privitor la țigani, de țigani. – Țigan + suf. -esc. DOOM
!papagál-țigănésc (pasăre) s. m., pl. papagáli-țigănéști
țigăneștilor
ȚIGĂNÉSC, -EÁSCĂ, țigănești, adj. Care aparține țiganilor, privitor la țigani, de țigani. – Țigan + suf. -esc. DOOM
!papagál-țigănésc (pasăre) s. m., pl. papagáli-țigănéști
țigăni
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigănia
ȚIGĂNÍE, (2, 3) țigănii, s. f. 1. Totalitatea țiganilor care trăiesc în aceeași colectivitate; mulțime de țigani, țigănime. 2. P. ext. Așezare, parte a unei localități locuită de țigani. 3. Fig. Faptă, comportare urâtă; târguială excesivă. ♦ Gălăgie, hărmălaie, scandal. – Țigan + suf. -ie. DOOM
țigăníe s. f., art. țigănía, g.-d. art. țigăníei; (așezări, fapte) pl. țigăníi, art. țigăníile
țigănică
ȚIGĂNÍCĂ s. m. (Mai ales la vocativ) Țigănuș. Și-ncotro stă dracu, mă țigănico, mai întrebă Ion mirat. VISSARION, B. 115.
țigănie
ȚIGĂNÍE, (2, 3) țigănii, s. f. 1. Totalitatea țiganilor care trăiesc în aceeași colectivitate; mulțime de țigani, țigănime. 2. P. ext. Așezare, parte a unei localități locuită de țigani. 3. Fig. Faptă, comportare urâtă; târguială excesivă. ♦ Gălăgie, hărmălaie, scandal. – Țigan + suf. -ie. DOOM
țigăníe s. f., art. țigănía, g.-d. art. țigăníei; (așezări, fapte) pl. țigăníi, art. țigăníile
țigăniei
ȚIGĂNÍE, (2, 3) țigănii, s. f. 1. Totalitatea țiganilor care trăiesc în aceeași colectivitate; mulțime de țigani, țigănime. 2. P. ext. Așezare, parte a unei localități locuită de țigani. 3. Fig. Faptă, comportare urâtă; târguială excesivă. ♦ Gălăgie, hărmălaie, scandal. – Țigan + suf. -ie. DOOM
țigăníe s. f., art. țigănía, g.-d. art. țigăníei; (așezări, fapte) pl. țigăníi, art. țigăníile
țigănii
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigănii
ȚIGĂNÍE, (2, 3) țigănii, s. f. 1. Totalitatea țiganilor care trăiesc în aceeași colectivitate; mulțime de țigani, țigănime. 2. P. ext. Așezare, parte a unei localități locuită de țigani. 3. Fig. Faptă, comportare urâtă; târguială excesivă. ♦ Gălăgie, hărmălaie, scandal. – Țigan + suf. -ie. DOOM
țigăníe s. f., art. țigănía, g.-d. art. țigăníei; (așezări, fapte) pl. țigăníi, art. țigăníile
țigăniile
ȚIGĂNÍE, (2, 3) țigănii, s. f. 1. Totalitatea țiganilor care trăiesc în aceeași colectivitate; mulțime de țigani, țigănime. 2. P. ext. Așezare, parte a unei localități locuită de țigani. 3. Fig. Faptă, comportare urâtă; târguială excesivă. ♦ Gălăgie, hărmălaie, scandal. – Țigan + suf. -ie. DOOM
țigăníe s. f., art. țigănía, g.-d. art. țigăníei; (așezări, fapte) pl. țigăníi, art. țigăníile
țigăniilor
ȚIGĂNÍE, (2, 3) țigănii, s. f. 1. Totalitatea țiganilor care trăiesc în aceeași colectivitate; mulțime de țigani, țigănime. 2. P. ext. Așezare, parte a unei localități locuită de țigani. 3. Fig. Faptă, comportare urâtă; târguială excesivă. ♦ Gălăgie, hărmălaie, scandal. – Țigan + suf. -ie. DOOM
țigăníe s. f., art. țigănía, g.-d. art. țigăníei; (așezări, fapte) pl. țigăníi, art. țigăníile
țigănim
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigănime
ȚIGĂNÍME s. f. Țigănie (1). – Țigan + suf. -ime. DOOM
țigăníme s. f., g.-d. art. țigănímii
țigănimea
ȚIGĂNÍME s. f. Țigănie (1). – Țigan + suf. -ime. DOOM
țigăníme s. f., g.-d. art. țigănímii
țigănimi
ȚIGĂNÍME s. f. Țigănie (1). – Țigan + suf. -ime. DOOM
țigăníme s. f., g.-d. art. țigănímii
țigănimii
ȚIGĂNÍME s. f. Țigănie (1). – Țigan + suf. -ime. DOOM
țigăníme s. f., g.-d. art. țigănímii
țigănind
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigănire
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigănire
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult (și în mod dizgrațios) pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi (mahalagește). – Din țigan.
țigăniră
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigănirăm
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigănirăți
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigănise
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigănisem
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigăniseră
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigăniserăm
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigăniserăți
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigăniseși
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigăniseți
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigănit
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigăniși
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigăniți
ȚIGĂNÍ, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan. DOOM
!țigăní (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănéște, imperf. 3 sg. se țigăneá; conj. prez. 3 să se țigăneáscă
țigănoasa
ȚIGĂNÓS, -OÁSĂ, țigănoși, -oase, adj. 1. Negricios, oacheș. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmește mult; calic, zgârcit. – Țigan + suf. -os. DOOM
țigănós adj. m., pl. țigănóși; f. țigănoásă, pl. țigănoáse
țigănoase
ȚIGĂNÓS, -OÁSĂ, țigănoși, -oase, adj. 1. Negricios, oacheș. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmește mult; calic, zgârcit. – Țigan + suf. -os. DOOM
țigănós adj. m., pl. țigănóși; f. țigănoásă, pl. țigănoáse
țigănoasei
ȚIGĂNÓS, -OÁSĂ, țigănoși, -oase, adj. 1. Negricios, oacheș. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmește mult; calic, zgârcit. – Țigan + suf. -os. DOOM
țigănós adj. m., pl. țigănóși; f. țigănoásă, pl. țigănoáse
țigănoasele
ȚIGĂNÓS, -OÁSĂ, țigănoși, -oase, adj. 1. Negricios, oacheș. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmește mult; calic, zgârcit. – Țigan + suf. -os. DOOM
țigănós adj. m., pl. țigănóși; f. țigănoásă, pl. țigănoáse
țigănoaselor
ȚIGĂNÓS, -OÁSĂ, țigănoși, -oase, adj. 1. Negricios, oacheș. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmește mult; calic, zgârcit. – Țigan + suf. -os. DOOM
țigănós adj. m., pl. țigănóși; f. țigănoásă, pl. țigănoáse
țigănos
ȚIGĂNÓS, -OÁSĂ, țigănoși, -oase, adj. 1. Negricios, oacheș. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmește mult; calic, zgârcit. – Țigan + suf. -os. DOOM
țigănós adj. m., pl. țigănóși; f. țigănoásă, pl. țigănoáse
țigănosul
ȚIGĂNÓS, -OÁSĂ, țigănoși, -oase, adj. 1. Negricios, oacheș. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmește mult; calic, zgârcit. – Țigan + suf. -os. DOOM
țigănós adj. m., pl. țigănóși; f. țigănoásă, pl. țigănoáse
țigănosului
ȚIGĂNÓS, -OÁSĂ, țigănoși, -oase, adj. 1. Negricios, oacheș. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmește mult; calic, zgârcit. – Țigan + suf. -os. DOOM
țigănós adj. m., pl. țigănóși; f. țigănoásă, pl. țigănoáse
țigănoși
ȚIGĂNÓS, -OÁSĂ, țigănoși, -oase, adj. 1. Negricios, oacheș. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmește mult; calic, zgârcit. – Țigan + suf. -os. DOOM
țigănós adj. m., pl. țigănóși; f. țigănoásă, pl. țigănoáse
țigănoșii
ȚIGĂNÓS, -OÁSĂ, țigănoși, -oase, adj. 1. Negricios, oacheș. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmește mult; calic, zgârcit. – Țigan + suf. -os. DOOM
țigănós adj. m., pl. țigănóși; f. țigănoásă, pl. țigănoáse
țigănoșilor
ȚIGĂNÓS, -OÁSĂ, țigănoși, -oase, adj. 1. Negricios, oacheș. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmește mult; calic, zgârcit. – Țigan + suf. -os. DOOM
țigănós adj. m., pl. țigănóși; f. țigănoásă, pl. țigănoáse
țigănuș
ȚIGĂNÚȘ, țigănuși, s. m. 1. Diminutiv al lui țigan (I 1); țigănaș, țigănel. 2. Pasăre de baltă cu picioarele înalte, cu ciocul lung și încovoiat în jos, cu spatele și aripile negre cu reflexe verzui și ruginii (Plegadis falcinellus). 3. Pește răpitor cu corpul scurt și îndesat, de culoare închisă, stropit cu puncte negre (Umbra krameri). – Țigan + suf. -uș. DOOM
țigănúș s. m., pl. țigănúși
țigănuși
ȚIGĂNÚȘ, țigănuși, s. m. 1. Diminutiv al lui țigan (I 1); țigănaș, țigănel. 2. Pasăre de baltă cu picioarele înalte, cu ciocul lung și încovoiat în jos, cu spatele și aripile negre cu reflexe verzui și ruginii (Plegadis falcinellus). 3. Pește răpitor cu corpul scurt și îndesat, de culoare închisă, stropit cu puncte negre (Umbra krameri). – Țigan + suf. -uș. DOOM
țigănúș s. m., pl. țigănúși
țigănușii
ȚIGĂNÚȘ, țigănuși, s. m. 1. Diminutiv al lui țigan (I 1); țigănaș, țigănel. 2. Pasăre de baltă cu picioarele înalte, cu ciocul lung și încovoiat în jos, cu spatele și aripile negre cu reflexe verzui și ruginii (Plegadis falcinellus). 3. Pește răpitor cu corpul scurt și îndesat, de culoare închisă, stropit cu puncte negre (Umbra krameri). – Țigan + suf. -uș. DOOM
țigănúș s. m., pl. țigănúși
țigănușilor
ȚIGĂNÚȘ, țigănuși, s. m. 1. Diminutiv al lui țigan (I 1); țigănaș, țigănel. 2. Pasăre de baltă cu picioarele înalte, cu ciocul lung și încovoiat în jos, cu spatele și aripile negre cu reflexe verzui și ruginii (Plegadis falcinellus). 3. Pește răpitor cu corpul scurt și îndesat, de culoare închisă, stropit cu puncte negre (Umbra krameri). – Țigan + suf. -uș. DOOM
țigănúș s. m., pl. țigănúși
țigănușul
ȚIGĂNÚȘ, țigănuși, s. m. 1. Diminutiv al lui țigan (I 1); țigănaș, țigănel. 2. Pasăre de baltă cu picioarele înalte, cu ciocul lung și încovoiat în jos, cu spatele și aripile negre cu reflexe verzui și ruginii (Plegadis falcinellus). 3. Pește răpitor cu corpul scurt și îndesat, de culoare închisă, stropit cu puncte negre (Umbra krameri). – Țigan + suf. -uș. DOOM
țigănúș s. m., pl. țigănúși
țigănușului
ȚIGĂNÚȘ, țigănuși, s. m. 1. Diminutiv al lui țigan (I 1); țigănaș, țigănel. 2. Pasăre de baltă cu picioarele înalte, cu ciocul lung și încovoiat în jos, cu spatele și aripile negre cu reflexe verzui și ruginii (Plegadis falcinellus). 3. Pește răpitor cu corpul scurt și îndesat, de culoare închisă, stropit cu puncte negre (Umbra krameri). – Țigan + suf. -uș. DOOM
țigănúș s. m., pl. țigănúși
țigănărit
ȚIGĂNĂRÍT s. n. (Înv.) Impozit care se plătea de către cei care aveau în posesie țigani robi. – Țigan + suf. -ărit. DOOM
țigănărít (înv.) s. n.
țigănăritul
ȚIGĂNĂRÍT s. n. (Înv.) Impozit care se plătea de către cei care aveau în posesie țigani robi. – Țigan + suf. -ărit. DOOM
țigănărít (înv.) s. n.
țigănăritului
ȚIGĂNĂRÍT s. n. (Înv.) Impozit care se plătea de către cei care aveau în posesie țigani robi. – Țigan + suf. -ărit. DOOM
țigănărít (înv.) s. n.
țigărar
ȚIGĂRÁR, țigărari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, de culoare albastră- verzuie cu reflexe aurii, care își depune ouăle pe frunzele anumitor plante pe care le răsucește în formă de țigară de foi (Byctiscus betulae). – Țigară + suf. -ar. DOOM
țigărár s. m., pl. țigărári
țigărari
ȚIGĂRÁR, țigărari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, de culoare albastră- verzuie cu reflexe aurii, care își depune ouăle pe frunzele anumitor plante pe care le răsucește în formă de țigară de foi (Byctiscus betulae). – Țigară + suf. -ar. DOOM
țigărár s. m., pl. țigărári
țigărarii
ȚIGĂRÁR, țigărari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, de culoare albastră- verzuie cu reflexe aurii, care își depune ouăle pe frunzele anumitor plante pe care le răsucește în formă de țigară de foi (Byctiscus betulae). – Țigară + suf. -ar. DOOM
țigărár s. m., pl. țigărári
țigărarilor
ȚIGĂRÁR, țigărari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, de culoare albastră- verzuie cu reflexe aurii, care își depune ouăle pe frunzele anumitor plante pe care le răsucește în formă de țigară de foi (Byctiscus betulae). – Țigară + suf. -ar. DOOM
țigărár s. m., pl. țigărári
țigărarul
ȚIGĂRÁR, țigărari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, de culoare albastră- verzuie cu reflexe aurii, care își depune ouăle pe frunzele anumitor plante pe care le răsucește în formă de țigară de foi (Byctiscus betulae). – Țigară + suf. -ar. DOOM
țigărár s. m., pl. țigărári
țigărarului
ȚIGĂRÁR, țigărari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, de culoare albastră- verzuie cu reflexe aurii, care își depune ouăle pe frunzele anumitor plante pe care le răsucește în formă de țigară de foi (Byctiscus betulae). – Țigară + suf. -ar. DOOM
țigărár s. m., pl. țigărári
țigări
ȚIGÁRĂ, țigări, s. f. Sul mic făcut dintr-o hârtie foarte fină umplută cu tutun tăiat mărunt, care se aprinde la un capăt, iar din celălalt capăt (vârât între buze) se trage fumul în piept; țigaretă (1). ◊ Țigară de foi = țigară făcută din foi de tutun înfășurate una peste alta; trabuc. – Din germ. Zigarre. DOOM
țigáră s. f., art. țigára, g.-d. art. țigắrii; pl. țigắri
țigării
ȚIGÁRĂ, țigări, s. f. Sul mic făcut dintr-o hârtie foarte fină umplută cu tutun tăiat mărunt, care se aprinde la un capăt, iar din celălalt capăt (vârât între buze) se trage fumul în piept; țigaretă (1). ◊ Țigară de foi = țigară făcută din foi de tutun înfășurate una peste alta; trabuc. – Din germ. Zigarre. DOOM
țigáră s. f., art. țigára, g.-d. art. țigắrii; pl. țigắri
țigările
ȚIGÁRĂ, țigări, s. f. Sul mic făcut dintr-o hârtie foarte fină umplută cu tutun tăiat mărunt, care se aprinde la un capăt, iar din celălalt capăt (vârât între buze) se trage fumul în piept; țigaretă (1). ◊ Țigară de foi = țigară făcută din foi de tutun înfășurate una peste alta; trabuc. – Din germ. Zigarre. DOOM
țigáră s. f., art. țigára, g.-d. art. țigắrii; pl. țigắri
țigărilor
ȚIGÁRĂ, țigări, s. f. Sul mic făcut dintr-o hârtie foarte fină umplută cu tutun tăiat mărunt, care se aprinde la un capăt, iar din celălalt capăt (vârât între buze) se trage fumul în piept; țigaretă (1). ◊ Țigară de foi = țigară făcută din foi de tutun înfășurate una peste alta; trabuc. – Din germ. Zigarre. DOOM
țigáră s. f., art. țigára, g.-d. art. țigắrii; pl. țigắri
țigărit
JIGĂRÍT, -Ă, jigăriți, -te, adj. (Fam.) 1. Lipsit de vlagă; slab; sfrijit. 2. Cu aspect jerpelit, învechit, degradat. – Cf. magh. szigár.
țigău
țigắu (-áie), s. f. – Varietate de oi cunoscută prin finețea lînii. Origine incertă. Se pare că trebuie pornit de la o calificare a animalului, mai curînd decît a lînii sale; în așa fel ca să ne gîndim la o deformare a lui țiglău; dar explicația semantică ne scapă. Der. propusă de Cihac, II, 534, din mag. cikyuh „varietate de oi din Asia”, sau de Diculescu, Elementele, 438, din gr. σιγαλόεις „moale” pare și mai îndoielnică. Țîgîi, s. m. (insectă, Hylobius abietus) pare să confirme prima ipoteză.
țihliș
ȚÎHLÍȘ, țîhlișuri, s. n. Tufiș des. Granguri galbeni, speriați, se săltau din țihlișuri; se auzea mai încolo frîntura lor de cîntec fluierat. SADOVEANU, N. P. 22. Mierle... tresăreau spăriate din țihlișuri. id. O. I 299. – Variante: țihlíș (POPA, V. 68), țiglíș (I. CR. I 134) s. n.
țihlă
SÍHLĂ, sihle, s. f. Pădure deasă de copaci tineri. Într-o margină de sihlă Stă mașina la odihnă Sub cetini adăpostită. DEȘLIU, M. 48. În sihlă, țipătul păsărilor sălbatice se îngîna metalic cu ecoul văgăunilor. C. PETRESCU, S. 215. Sihla mută se-nfioară. Speriat dintr-un hățiș, Pui sfios de căprioară A ieșit la luminiș. TOPÎRCEANU, S. A. 23. – Variante: sílhă (COȘBUC, P. I 161), țíhlă (SADOVEANU, O. III 355) s. f.
ții
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
țiind
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
țiitoare
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
țiitoáre1 (persoană) (pop.) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitoárei; pl. țiitoáre
țiitoare
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
!țiitoáre2 (loc de pândă) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitórii; pl. țiitóri
țiitoare
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
țiitór (înv., pop.) (ți-i-) adj. m., pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre
țiitoarea
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
!țiitoáre2 (loc de pândă) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitórii; pl. țiitóri
țiitoarea
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
țiitór (înv., pop.) (ți-i-) adj. m., pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre
țiitoarei
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
țiitór (înv., pop.) (ți-i-) adj. m., pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre
țiitoarele
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
țiitór (înv., pop.) (ți-i-) adj. m., pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre
țiitoarelor
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
țiitór (înv., pop.) (ți-i-) adj. m., pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre
țiitor
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
țiitór (înv., pop.) (ți-i-) adj. m., pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre
țiitori
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
!țiitoáre2 (loc de pândă) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitórii; pl. țiitóri
țiitori
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
țiitór (înv., pop.) (ți-i-) adj. m., pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre
țiitori
ȚIITÓRI s. f. pl. Loc unde stă vînătorul la pîndă; loc pe unde trece vînatul. Poiana și țiitorile erau minunate, luminișul era larg înspre partea de unde trebuia să vie vînatul. SADOVEANU, O. I 63. Iute la pîndă, la țiitori ! ODOBESCU, S. III 88.
țiitorii
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
!țiitoáre2 (loc de pândă) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitórii; pl. țiitóri
țiitorii
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
țiitór (înv., pop.) (ți-i-) adj. m., pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre
țiitorile
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
!țiitoáre2 (loc de pândă) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitórii; pl. țiitóri
țiitorilor
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
!țiitoáre2 (loc de pândă) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitórii; pl. țiitóri
țiitorilor
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
țiitór (înv., pop.) (ți-i-) adj. m., pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre
țiitorul
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
țiitór (înv., pop.) (ți-i-) adj. m., pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre
țiitorului
ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor. DOOM
țiitór (înv., pop.) (ți-i-) adj. m., pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre
țiitura
ȚIITÚRĂ, țiituri, s. f. (Pop.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itură. DOOM
țiitúră (înv., reg., pop.) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitúrii; pl. țiitúri
țiituri
ȚIITÚRĂ, țiituri, s. f. (Pop.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itură. DOOM
țiitúră (înv., reg., pop.) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitúrii; pl. țiitúri
țiiturii
ȚIITÚRĂ, țiituri, s. f. (Pop.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itură. DOOM
țiitúră (înv., reg., pop.) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitúrii; pl. țiitúri
țiiturile
ȚIITÚRĂ, țiituri, s. f. (Pop.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itură. DOOM
țiitúră (înv., reg., pop.) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitúrii; pl. țiitúri
țiiturilor
ȚIITÚRĂ, țiituri, s. f. (Pop.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itură. DOOM
țiitúră (înv., reg., pop.) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitúrii; pl. țiitúri
țilindri
ȚILÍNDRU1, țilindri, s. m. (Pop.) Sticlă de lampă. – Din germ. Zilinder. DOOM
țilíndru1 (sticlă de lampă) (pop.) s. m., art. țilíndrul; pl. țilíndri, art. țilíndrii
țilindrii
ȚILÍNDRU1, țilindri, s. m. (Pop.) Sticlă de lampă. – Din germ. Zilinder. DOOM
țilíndru1 (sticlă de lampă) (pop.) s. m., art. țilíndrul; pl. țilíndri, art. țilíndrii
țilindrilor
ȚILÍNDRU1, țilindri, s. m. (Pop.) Sticlă de lampă. – Din germ. Zilinder. DOOM
țilíndru1 (sticlă de lampă) (pop.) s. m., art. țilíndrul; pl. țilíndri, art. țilíndrii
țilindru
CILÍNDRU, (1,2,3,4) cilindri, s. m., (5) cilindre, s. n. 1. S. m. Suprafață descrisă de o dreaptă care se deplasează paralel cu ea însăși, sprijinindu-se pe o curbă închisă, imobilă. 2. S. m. Corp geometric mărginit de un cilindru (1) și de două plane paralele. 3. S. m. Piesă cilindrică componentă a unor mașini, care se poate roti în jurul propriei sale axe; organ de mașină tubular în interiorul căruia se deplasează un piston (la motoare cu ardere internă, la mașini cu abur, la compresoare etc.). 4. S. m. (În sintagma) Cilindru central = partea centrală a rădăcinilor și tulpinilor plantelor vasculare. 5. S. n. (Înv.) Joben. [Var.: (5) țilíndru s. n.] – Din fr. cylindre, lat. cylindrus. – Țilindru < germ. Zilinder. DOOM
țilíndru2 (joben) v. cilíndru2
țilindru
ȚILÍNDRU1, țilindri, s. m. (Pop.) Sticlă de lampă. – Din germ. Zilinder. DOOM
țilíndru1 (sticlă de lampă) (pop.) s. m., art. țilíndrul; pl. țilíndri, art. țilíndrii
țilindrul
ȚILÍNDRU1, țilindri, s. m. (Pop.) Sticlă de lampă. – Din germ. Zilinder. DOOM
țilíndru1 (sticlă de lampă) (pop.) s. m., art. țilíndrul; pl. țilíndri, art. țilíndrii
țilindrului
ȚILÍNDRU1, țilindri, s. m. (Pop.) Sticlă de lampă. – Din germ. Zilinder. DOOM
țilíndru1 (sticlă de lampă) (pop.) s. m., art. țilíndrul; pl. țilíndri, art. țilíndrii
țilăi
ȚILĂÍ, țílăi, vb. IV. Intranz. (Regional) A chelălăi. Cîinii începură a țilăi. RETEGANUL, P. IV 47.
țilăia
ȚILĂÍ, țílăi, vb. IV. Intranz. (Regional) A chelălăi. Cîinii începură a țilăi. RETEGANUL, P. IV 47.
țilăiau
ȚILĂÍ, țílăi, vb. IV. Intranz. (Regional) A chelălăi. Cîinii începură a țilăi. RETEGANUL, P. IV 47.
țilăie
ȚILĂÍ, țílăi, vb. IV. Intranz. (Regional) A chelălăi. Cîinii începură a țilăi. RETEGANUL, P. IV 47.
țilăind
ȚILĂÍ, țílăi, vb. IV. Intranz. (Regional) A chelălăi. Cîinii începură a țilăi. RETEGANUL, P. IV 47.
țilăire
ȚILĂÍ, țílăi, vb. IV. Intranz. (Regional) A chelălăi. Cîinii începură a țilăi. RETEGANUL, P. IV 47.
țilăire
ȚILĂÍ, pers. 3 țílăie, vb. IV. Intranz. (Reg.) A chelălăi.
țilăiră
ȚILĂÍ, țílăi, vb. IV. Intranz. (Regional) A chelălăi. Cîinii începură a țilăi. RETEGANUL, P. IV 47.
țilăise
ȚILĂÍ, țílăi, vb. IV. Intranz. (Regional) A chelălăi. Cîinii începură a țilăi. RETEGANUL, P. IV 47.
țilăiseră
ȚILĂÍ, țílăi, vb. IV. Intranz. (Regional) A chelălăi. Cîinii începură a țilăi. RETEGANUL, P. IV 47.
țilăit
ȚILĂÍ, țílăi, vb. IV. Intranz. (Regional) A chelălăi. Cîinii începură a țilăi. RETEGANUL, P. IV 47.
țimară
ȚIMÁRĂ s. f. v. țimir.
țimbal
ȚIMBÁL s. n. v. țambal.
țimbal
ȚIMBÁL s. n. v. țambal.
țimbală
ȚIMBÁLĂ s. f. v. țambal.
țimburuc
ȚÎMBURÚC, țîmburuce, s. n. Mică proeminență, de obicei rotundă, la un obiect. Era un fel de țîmburuc pe care, dacă apăsai, venea îndată sora. CAMILAR, N. II 93. – Variante: țimburúc, țîmpurúg (I. CR. VI 126) s. n.
țimburuș
ȚUMBURÚȘ, tumburușuri, s. n. Țîmburuc. – Variantă: țimburúș s. n.
țimir
ȚIMÍR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer. DOOM
!țimír2 (blazon) (înv.) s. n., pl. țimíre/țimíruri
țimir
ȚIMÍR, (1) țimire, s. n., (2) țimiri, s. m. 1. S. n. (Înv.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, al unei țări etc. 2. S. m. Denumire dată în Evul Mediu, în Țările Române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la Curtea domnească. [Pl. și: (1) țimiruri. – Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.
țimir
ȚIMÍR, țimire, s. n. (Învechit și regional) Emblemă care servește drept semn distinctiv unei familii nobile, unui oraș, unei țări,unei corporații sau membrilor ei; blazon, marcă, stemă. (Atestat în forma țimară) Oameni... care nu au nici țimară, nici stolă, nici coroană. NEGRUZZI, S. III 405. – Variantă: țimáră, țimări, s. f.
țimire
ȚIMÍR, (1) țimire, s. n., (2) țimiri, s. m. 1. S. n. (Înv.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, al unei țări etc. 2. S. m. Denumire dată în Evul Mediu, în Țările Române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la Curtea domnească. [Pl. și: (1) țimiruri. – Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.
țimirele
ȚIMÍR, (1) țimire, s. n., (2) țimiri, s. m. 1. S. n. (Înv.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, al unei țări etc. 2. S. m. Denumire dată în Evul Mediu, în Țările Române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la Curtea domnească. [Pl. și: (1) țimiruri. – Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.
țimirelor
ȚIMÍR, (1) țimire, s. n., (2) țimiri, s. m. 1. S. n. (Înv.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, al unei țări etc. 2. S. m. Denumire dată în Evul Mediu, în Țările Române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la Curtea domnească. [Pl. și: (1) țimiruri. – Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.
țimiri
ȚIMÍR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer. DOOM
!țimír2 (blazon) (înv.) s. n., pl. țimíre/țimíruri
țimirii
ȚIMÍR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer. DOOM
!țimír2 (blazon) (înv.) s. n., pl. țimíre/țimíruri
țimirilor
ȚIMÍR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer. DOOM
!țimír2 (blazon) (înv.) s. n., pl. țimíre/țimíruri
țimirul
ȚIMÍR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer. DOOM
!țimír2 (blazon) (înv.) s. n., pl. țimíre/țimíruri
țimirul
ȚIMÍR, (1) țimire, s. n., (2) țimiri, s. m. 1. S. n. (Înv.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, al unei țări etc. 2. S. m. Denumire dată în Evul Mediu, în Țările Române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la Curtea domnească. [Pl. și: (1) țimiruri. – Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.
țimirului
ȚIMÍR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer. DOOM
!țimír2 (blazon) (înv.) s. n., pl. țimíre/țimíruri
țimirului
ȚIMÍR, (1) țimire, s. n., (2) țimiri, s. m. 1. S. n. (Înv.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, al unei țări etc. 2. S. m. Denumire dată în Evul Mediu, în Țările Române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la Curtea domnească. [Pl. și: (1) țimiruri. – Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.
țimp
țimp (-pi), s. m. – (Banat) Coapsă. – Var. țîmp. Mag. comb (Candrea).
țimpor
țímpor s. n. – Pucioasă, sulf. Mag. sumpor (Candrea). – În Trans. și Olt.
țin
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținc
ȚINC2 s. m. v. țânc. DOOM
ținc s. n., pl. țíncuri
ținc
ȚINC1, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.
țincar
ȚINCÁR, țincari, s. m. (Reg.) Copil, țânc. – Ținc2 + suf. -ar. DOOM
țincár (reg.) s. m., pl. țincári
țincari
ȚINCÁR, țincari, s. m. (Reg.) Copil, țânc. – Ținc2 + suf. -ar. DOOM
țincár (reg.) s. m., pl. țincári
țincarii
ȚINCÁR, țincari, s. m. (Reg.) Copil, țânc. – Ținc2 + suf. -ar. DOOM
țincár (reg.) s. m., pl. țincári
țincarilor
ȚINCÁR, țincari, s. m. (Reg.) Copil, țânc. – Ținc2 + suf. -ar. DOOM
țincár (reg.) s. m., pl. țincári
țincarul
ȚINCÁR, țincari, s. m. (Reg.) Copil, țânc. – Ținc2 + suf. -ar. DOOM
țincár (reg.) s. m., pl. țincári
țincarului
ȚINCÁR, țincari, s. m. (Reg.) Copil, țânc. – Ținc2 + suf. -ar. DOOM
țincár (reg.) s. m., pl. țincári
țincul
ȚINC1, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.
țincului
ȚINC1, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.
țincuri
ȚINC1, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.
țincurile
ȚINC1, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.
țincurilor
ȚINC1, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.
țincvais
ȚÍNCVAIS s. n. Oxid de zinc, de culoare albă, folosit în vopsitorie și în industria cauciucului; alb de zinc. – Din germ. Zinkweiss. DOOM
țíncvais (ținc-vais) s. n.
țincvaisul
ȚÍNCVAIS s. n. Oxid de zinc, de culoare albă, folosit în vopsitorie și în industria cauciucului; alb de zinc. – Din germ. Zinkweiss. DOOM
țíncvais (ținc-vais) s. n.
țincvaisului
ȚÍNCVAIS s. n. Oxid de zinc, de culoare albă, folosit în vopsitorie și în industria cauciucului; alb de zinc. – Din germ. Zinkweiss. DOOM
țíncvais (ținc-vais) s. n.
ține
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținea
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
țineai
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
țineam
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
țineau
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
țineați
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținem
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținere
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținere
ȚÍNERE, țineri, s. f. Acțiunea de a (se) ține și rezultatul ei. ◊ Ținere de minte = memorie. – V. ține. DOOM
țínere s. f., g.-d. art. țínerii; pl. țíneri
ținerea
ȚÍNERE, țineri, s. f. Acțiunea de a (se) ține și rezultatul ei. ◊ Ținere de minte = memorie. – V. ține. DOOM
țínere s. f., g.-d. art. țínerii; pl. țíneri
țineri
ȚÍNERE, țineri, s. f. Acțiunea de a (se) ține și rezultatul ei. ◊ Ținere de minte = memorie. – V. ține. DOOM
țínere s. f., g.-d. art. țínerii; pl. țíneri
ținerii
ȚÍNERE, țineri, s. f. Acțiunea de a (se) ține și rezultatul ei. ◊ Ținere de minte = memorie. – V. ține. DOOM
țínere s. f., g.-d. art. țínerii; pl. țíneri
ținerile
ȚÍNERE, țineri, s. f. Acțiunea de a (se) ține și rezultatul ei. ◊ Ținere de minte = memorie. – V. ține. DOOM
țínere s. f., g.-d. art. țínerii; pl. țíneri
ținerilor
ȚÍNERE, țineri, s. f. Acțiunea de a (se) ține și rezultatul ei. ◊ Ținere de minte = memorie. – V. ține. DOOM
țínere s. f., g.-d. art. țínerii; pl. țíneri
țineți
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținghilinghi
ȚING-LÍNG interj. v. ținghilinghi. DOOM
!ținghilínghi (-ghi-lin-ghi)/țing-líng (pop.) interj.
țingăi
ȚINGẮU, țingăi, s. m. (Reg.) Flăcăiaș, băietan. [Var.: țângắu s. m.] – Țânc + suf. -ău. DOOM
țingắu (reg.) s. m., art. țingắul; pl. țingắi, art. țingắii
țingăii
ȚINGẮU, țingăi, s. m. (Reg.) Flăcăiaș, băietan. [Var.: țângắu s. m.] – Țânc + suf. -ău. DOOM
țingắu (reg.) s. m., art. țingắul; pl. țingắi, art. țingắii
țingăilor
ȚINGẮU, țingăi, s. m. (Reg.) Flăcăiaș, băietan. [Var.: țângắu s. m.] – Țânc + suf. -ău. DOOM
țingắu (reg.) s. m., art. țingắul; pl. țingắi, art. țingắii
țingănea
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingăneai
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingăneam
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingănească
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingăneau
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingăneați
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingănesc
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingănește
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingănești
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingăni
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingănii
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingănim
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingănind
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingănire
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingăniră
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingănirăm
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingănirăți
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingănise
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingănisem
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingăniseră
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingăniserăm
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingăniserăți
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingăniseși
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingăniseți
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingănit
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingăniși
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingăniți
ȚINGĂNÍ, țingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. ext. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (Tranz. fact.) Ghebosul o țingăni (ghitara) de vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: țăncăní vb. IV.
țingău
ȚINGẮU, țingăi, s. m. (Reg.) Flăcăiaș, băietan. [Var.: țângắu s. m.] – Țânc + suf. -ău. DOOM
țingắu (reg.) s. m., art. țingắul; pl. țingắi, art. țingắii
țingăul
ȚINGẮU, țingăi, s. m. (Reg.) Flăcăiaș, băietan. [Var.: țângắu s. m.] – Țânc + suf. -ău. DOOM
țingắu (reg.) s. m., art. țingắul; pl. țingắi, art. țingắii
țingăului
ȚINGẮU, țingăi, s. m. (Reg.) Flăcăiaș, băietan. [Var.: țângắu s. m.] – Țânc + suf. -ău. DOOM
țingắu (reg.) s. m., art. țingắul; pl. țingắi, art. țingắii
ținta
ȚÍNTĂ, ținte, s. f. I. 1. Cui scurt de metal cu floarea de forme și mărimi diferite, folosit de cizmari, curelari, tapițeri etc. 2. (Despre porumb; în loc. adj.) În ținte = cu boabele destul de dezvoltate pentru a fi bun de mâncat; aproape copt. 3. Fig. Mică pată albă pe fruntea cailor și a vitelor; stea, steluță. II. 1. Semnul sau locul în care se ochește cu o armă de foc sau cu o săgeată; p. ext. ochire, țintire. ♦ Ceea ce este sau devine obiectul atenției sau privirii cuiva. E ținta tuturor privirilor. ◊ Expr. A privi (sau a se uita) fără (de) țintă = a privi în gol. (Adverbial) A privi (sau a se uita, a căuta) țintă sau a ține (ori a sta cu) ochii țintă = a privi fix, ațintit, a fi cu ochii pironiți (la ceva). 2. Locul către care tinde să ajungă cineva. ◊ Loc. adv. Fără țintă = în neștire, razna. ♦ (Rar) Țelul unei întreceri sportive. 3. Scop final, țel, obiectiv. ♦ Spațiul de deasupra porții la jocul de rugbi; but3. ◊ Teren de țintă = spațiu care cuprinde limitele laterale ale terenului din spatele stâlpilor porții la jocul de rugbi, din care se marchează încercările. – Din sl. centa „ban, monedă”. DOOM
țíntă s. f., g.-d. art. țíntei; pl. țínte
țintar
ȚINTÁR, (1) țintare, s. n., (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar.
țintar
ȚINTÁR, (1) țintare, s. n., (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar. DOOM
țintár2 (joc) s. n., pl. țintáre
țintare
ȚINTÁR, (1) țintare, s. n., (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar.
țintarele
ȚINTÁR, (1) țintare, s. n., (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar.
țintarelor
ȚINTÁR, (1) țintare, s. n., (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar.
țintari
ȚINTÁR, (1) țintare, s. n., (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar. DOOM
țintár2 (joc) s. n., pl. țintáre
țintarii
ȚINTÁR, (1) țintare, s. n., (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar. DOOM
țintár2 (joc) s. n., pl. țintáre
țintarilor
ȚINTÁR, (1) țintare, s. n., (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar. DOOM
țintár2 (joc) s. n., pl. țintáre
țintarul
ȚINTÁR, (1) țintare, s. n., (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar.
țintarul
ȚINTÁR, (1) țintare, s. n., (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar. DOOM
țintár2 (joc) s. n., pl. țintáre
țintarului
ȚINTÁR, (1) țintare, s. n., (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar.
țintarului
ȚINTÁR, (1) țintare, s. n., (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar. DOOM
țintár2 (joc) s. n., pl. țintáre
țintat
ȚINTÁT, -Ă, țintați, -te, adj. 1. Împodobit cu ținte (I 1); țintuit, țintelat. 2. Fig. (Reg.; despre animale) Care are o pată albă în frunte. – Țintă + suf. -at. DOOM
țintát adj. m., pl. țintáți; f. țintátă, pl. țintáte
țintata
ȚINTÁT, -Ă, țintați, -te, adj. 1. Împodobit cu ținte (I 1); țintuit, țintelat. 2. Fig. (Reg.; despre animale) Care are o pată albă în frunte. – Țintă + suf. -at. DOOM
țintát adj. m., pl. țintáți; f. țintátă, pl. țintáte
țintate
ȚINTÁT, -Ă, țintați, -te, adj. 1. Împodobit cu ținte (I 1); țintuit, țintelat. 2. Fig. (Reg.; despre animale) Care are o pată albă în frunte. – Țintă + suf. -at. DOOM
țintát adj. m., pl. țintáți; f. țintátă, pl. țintáte
țintatei
ȚINTÁT, -Ă, țintați, -te, adj. 1. Împodobit cu ținte (I 1); țintuit, țintelat. 2. Fig. (Reg.; despre animale) Care are o pată albă în frunte. – Țintă + suf. -at. DOOM
țintát adj. m., pl. țintáți; f. țintátă, pl. țintáte
țintatele
ȚINTÁT, -Ă, țintați, -te, adj. 1. Împodobit cu ținte (I 1); țintuit, țintelat. 2. Fig. (Reg.; despre animale) Care are o pată albă în frunte. – Țintă + suf. -at. DOOM
țintát adj. m., pl. țintáți; f. țintátă, pl. țintáte
țintatelor
ȚINTÁT, -Ă, țintați, -te, adj. 1. Împodobit cu ținte (I 1); țintuit, țintelat. 2. Fig. (Reg.; despre animale) Care are o pată albă în frunte. – Țintă + suf. -at. DOOM
țintát adj. m., pl. țintáți; f. țintátă, pl. țintáte
țintatul
ȚINTÁT, -Ă, țintați, -te, adj. 1. Împodobit cu ținte (I 1); țintuit, țintelat. 2. Fig. (Reg.; despre animale) Care are o pată albă în frunte. – Țintă + suf. -at. DOOM
țintát adj. m., pl. țintáți; f. țintátă, pl. țintáte
țintatului
ȚINTÁT, -Ă, țintați, -te, adj. 1. Împodobit cu ținte (I 1); țintuit, țintelat. 2. Fig. (Reg.; despre animale) Care are o pată albă în frunte. – Țintă + suf. -at. DOOM
țintát adj. m., pl. țintáți; f. țintátă, pl. țintáte
țintaura
ȚINTÁURĂ, țintaure, s. f. (Reg.) Plantă erbacee medicinală cu flori roșii sau albe, cu fructul o capsulă (Centarium umbellatum). [Pr.: -ta-u-. – Var.: centáură s. f.] – Din lat. centaurea, fr. centaurée. DOOM
țintáură (reg.) (-ta-u-) s. f., g.-d. art. țintáurei; pl. țintáure
țintaure
ȚINTÁURĂ, țintaure, s. f. (Reg.) Plantă erbacee medicinală cu flori roșii sau albe, cu fructul o capsulă (Centarium umbellatum). [Pr.: -ta-u-. – Var.: centáură s. f.] – Din lat. centaurea, fr. centaurée. DOOM
țintáură (reg.) (-ta-u-) s. f., g.-d. art. țintáurei; pl. țintáure
țintaurei
ȚINTÁURĂ, țintaure, s. f. (Reg.) Plantă erbacee medicinală cu flori roșii sau albe, cu fructul o capsulă (Centarium umbellatum). [Pr.: -ta-u-. – Var.: centáură s. f.] – Din lat. centaurea, fr. centaurée. DOOM
țintáură (reg.) (-ta-u-) s. f., g.-d. art. țintáurei; pl. țintáure
țintaurele
ȚINTÁURĂ, țintaure, s. f. (Reg.) Plantă erbacee medicinală cu flori roșii sau albe, cu fructul o capsulă (Centarium umbellatum). [Pr.: -ta-u-. – Var.: centáură s. f.] – Din lat. centaurea, fr. centaurée. DOOM
țintáură (reg.) (-ta-u-) s. f., g.-d. art. țintáurei; pl. țintáure
țintaurelor
ȚINTÁURĂ, țintaure, s. f. (Reg.) Plantă erbacee medicinală cu flori roșii sau albe, cu fructul o capsulă (Centarium umbellatum). [Pr.: -ta-u-. – Var.: centáură s. f.] – Din lat. centaurea, fr. centaurée. DOOM
țintáură (reg.) (-ta-u-) s. f., g.-d. art. țintáurei; pl. țintáure
țintaș
ȚINTÁȘ, țintași, s. m. Persoană care țintește și trage (bine) cu arcul sau cu pușca; ochitor, trăgător, trăgaci. – Țintă + suf. -aș. DOOM
țintáș s. m., pl. țintáși
țintașa
ȚINTÁȘ, țintași, s. m. Persoană care țintește și trage (bine) cu arcul sau cu pușca; ochitor, trăgător, trăgaci. – Țintă + suf. -aș. DOOM
țintáș s. m., pl. țintáși
țintașe
ȚINTÁȘ, țintași, s. m. Persoană care țintește și trage (bine) cu arcul sau cu pușca; ochitor, trăgător, trăgaci. – Țintă + suf. -aș. DOOM
țintáș s. m., pl. țintáși
țintașei
ȚINTÁȘ, țintași, s. m. Persoană care țintește și trage (bine) cu arcul sau cu pușca; ochitor, trăgător, trăgaci. – Țintă + suf. -aș. DOOM
țintáș s. m., pl. țintáși
țintașele
ȚINTÁȘ, țintași, s. m. Persoană care țintește și trage (bine) cu arcul sau cu pușca; ochitor, trăgător, trăgaci. – Țintă + suf. -aș. DOOM
țintáș s. m., pl. țintáși
țintașelor
ȚINTÁȘ, țintași, s. m. Persoană care țintește și trage (bine) cu arcul sau cu pușca; ochitor, trăgător, trăgaci. – Țintă + suf. -aș. DOOM
țintáș s. m., pl. țintáși
țintași
ȚINTÁȘ, țintași, s. m. Persoană care țintește și trage (bine) cu arcul sau cu pușca; ochitor, trăgător, trăgaci. – Țintă + suf. -aș. DOOM
țintáș s. m., pl. țintáși
țintașii
ȚINTÁȘ, țintași, s. m. Persoană care țintește și trage (bine) cu arcul sau cu pușca; ochitor, trăgător, trăgaci. – Țintă + suf. -aș. DOOM
țintáș s. m., pl. țintáși
țintașilor
ȚINTÁȘ, țintași, s. m. Persoană care țintește și trage (bine) cu arcul sau cu pușca; ochitor, trăgător, trăgaci. – Țintă + suf. -aș. DOOM
țintáș s. m., pl. țintáși
țintașul
ȚINTÁȘ, țintași, s. m. Persoană care țintește și trage (bine) cu arcul sau cu pușca; ochitor, trăgător, trăgaci. – Țintă + suf. -aș. DOOM
țintáș s. m., pl. țintáși
țintașului
ȚINTÁȘ, țintași, s. m. Persoană care țintește și trage (bine) cu arcul sau cu pușca; ochitor, trăgător, trăgaci. – Țintă + suf. -aș. DOOM
țintáș s. m., pl. țintáși
țintați
ȚINTÁT, -Ă, țintați, -te, adj. 1. Împodobit cu ținte (I 1); țintuit, țintelat. 2. Fig. (Reg.; despre animale) Care are o pată albă în frunte. – Țintă + suf. -at. DOOM
țintát adj. m., pl. țintáți; f. țintátă, pl. țintáte
țintații
ȚINTÁT, -Ă, țintați, -te, adj. 1. Împodobit cu ținte (I 1); țintuit, țintelat. 2. Fig. (Reg.; despre animale) Care are o pată albă în frunte. – Țintă + suf. -at. DOOM
țintát adj. m., pl. țintáți; f. țintátă, pl. țintáte
țintaților
ȚINTÁT, -Ă, țintați, -te, adj. 1. Împodobit cu ținte (I 1); țintuit, țintelat. 2. Fig. (Reg.; despre animale) Care are o pată albă în frunte. – Țintă + suf. -at. DOOM
țintát adj. m., pl. țintáți; f. țintátă, pl. țintáte
ținte
ȚÍNTĂ, ținte, s. f. I. 1. Cui scurt de metal cu floarea de forme și mărimi diferite, folosit de cizmari, curelari, tapițeri etc. 2. (Despre porumb; în loc. adj.) În ținte = cu boabele destul de dezvoltate pentru a fi bun de mâncat; aproape copt. 3. Fig. Mică pată albă pe fruntea cailor și a vitelor; stea, steluță. II. 1. Semnul sau locul în care se ochește cu o armă de foc sau cu o săgeată; p. ext. ochire, țintire. ♦ Ceea ce este sau devine obiectul atenției sau privirii cuiva. E ținta tuturor privirilor. ◊ Expr. A privi (sau a se uita) fără (de) țintă = a privi în gol. (Adverbial) A privi (sau a se uita, a căuta) țintă sau a ține (ori a sta cu) ochii țintă = a privi fix, ațintit, a fi cu ochii pironiți (la ceva). 2. Locul către care tinde să ajungă cineva. ◊ Loc. adv. Fără țintă = în neștire, razna. ♦ (Rar) Țelul unei întreceri sportive. 3. Scop final, țel, obiectiv. ♦ Spațiul de deasupra porții la jocul de rugbi; but3. ◊ Teren de țintă = spațiu care cuprinde limitele laterale ale terenului din spatele stâlpilor porții la jocul de rugbi, din care se marchează încercările. – Din sl. centa „ban, monedă”. DOOM
țíntă s. f., g.-d. art. țíntei; pl. țínte
țintea
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
ținteai
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
ținteam
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintească
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
ținteau
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
ținteați
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintei
ȚÍNTĂ, ținte, s. f. I. 1. Cui scurt de metal cu floarea de forme și mărimi diferite, folosit de cizmari, curelari, tapițeri etc. 2. (Despre porumb; în loc. adj.) În ținte = cu boabele destul de dezvoltate pentru a fi bun de mâncat; aproape copt. 3. Fig. Mică pată albă pe fruntea cailor și a vitelor; stea, steluță. II. 1. Semnul sau locul în care se ochește cu o armă de foc sau cu o săgeată; p. ext. ochire, țintire. ♦ Ceea ce este sau devine obiectul atenției sau privirii cuiva. E ținta tuturor privirilor. ◊ Expr. A privi (sau a se uita) fără (de) țintă = a privi în gol. (Adverbial) A privi (sau a se uita, a căuta) țintă sau a ține (ori a sta cu) ochii țintă = a privi fix, ațintit, a fi cu ochii pironiți (la ceva). 2. Locul către care tinde să ajungă cineva. ◊ Loc. adv. Fără țintă = în neștire, razna. ♦ (Rar) Țelul unei întreceri sportive. 3. Scop final, țel, obiectiv. ♦ Spațiul de deasupra porții la jocul de rugbi; but3. ◊ Teren de țintă = spațiu care cuprinde limitele laterale ale terenului din spatele stâlpilor porții la jocul de rugbi, din care se marchează încercările. – Din sl. centa „ban, monedă”. DOOM
țíntă s. f., g.-d. art. țíntei; pl. țínte
țintelat
ȚINTELÁT, -Ă, țintelați, -te, adj. (Reg.) Țintat (1). – Din țintă. DOOM
țintelát (reg.) adj. m., pl. ținteláți; f. țintelátă, pl. ținteláte
țintelata
ȚINTELÁT, -Ă, țintelați, -te, adj. (Reg.) Țintat (1). – Din țintă. DOOM
țintelát (reg.) adj. m., pl. ținteláți; f. țintelátă, pl. ținteláte
țintelate
ȚINTELÁT, -Ă, țintelați, -te, adj. (Reg.) Țintat (1). – Din țintă. DOOM
țintelát (reg.) adj. m., pl. ținteláți; f. țintelátă, pl. ținteláte
țintelatei
ȚINTELÁT, -Ă, țintelați, -te, adj. (Reg.) Țintat (1). – Din țintă. DOOM
țintelát (reg.) adj. m., pl. ținteláți; f. țintelátă, pl. ținteláte
țintelatele
ȚINTELÁT, -Ă, țintelați, -te, adj. (Reg.) Țintat (1). – Din țintă. DOOM
țintelát (reg.) adj. m., pl. ținteláți; f. țintelátă, pl. ținteláte
țintelatelor
ȚINTELÁT, -Ă, țintelați, -te, adj. (Reg.) Țintat (1). – Din țintă. DOOM
țintelát (reg.) adj. m., pl. ținteláți; f. țintelátă, pl. ținteláte
țintelatul
ȚINTELÁT, -Ă, țintelați, -te, adj. (Reg.) Țintat (1). – Din țintă. DOOM
țintelát (reg.) adj. m., pl. ținteláți; f. țintelátă, pl. ținteláte
țintelatului
ȚINTELÁT, -Ă, țintelați, -te, adj. (Reg.) Țintat (1). – Din țintă. DOOM
țintelát (reg.) adj. m., pl. ținteláți; f. țintelátă, pl. ținteláte
țintelați
ȚINTELÁT, -Ă, țintelați, -te, adj. (Reg.) Țintat (1). – Din țintă. DOOM
țintelát (reg.) adj. m., pl. ținteláți; f. țintelátă, pl. ținteláte
țintelații
ȚINTELÁT, -Ă, țintelați, -te, adj. (Reg.) Țintat (1). – Din țintă. DOOM
țintelát (reg.) adj. m., pl. ținteláți; f. țintelátă, pl. ținteláte
țintelaților
ȚINTELÁT, -Ă, țintelați, -te, adj. (Reg.) Țintat (1). – Din țintă. DOOM
țintelát (reg.) adj. m., pl. ținteláți; f. țintelátă, pl. ținteláte
țintele
ȚÍNTĂ, ținte, s. f. I. 1. Cui scurt de metal cu floarea de forme și mărimi diferite, folosit de cizmari, curelari, tapițeri etc. 2. (Despre porumb; în loc. adj.) În ținte = cu boabele destul de dezvoltate pentru a fi bun de mâncat; aproape copt. 3. Fig. Mică pată albă pe fruntea cailor și a vitelor; stea, steluță. II. 1. Semnul sau locul în care se ochește cu o armă de foc sau cu o săgeată; p. ext. ochire, țintire. ♦ Ceea ce este sau devine obiectul atenției sau privirii cuiva. E ținta tuturor privirilor. ◊ Expr. A privi (sau a se uita) fără (de) țintă = a privi în gol. (Adverbial) A privi (sau a se uita, a căuta) țintă sau a ține (ori a sta cu) ochii țintă = a privi fix, ațintit, a fi cu ochii pironiți (la ceva). 2. Locul către care tinde să ajungă cineva. ◊ Loc. adv. Fără țintă = în neștire, razna. ♦ (Rar) Țelul unei întreceri sportive. 3. Scop final, țel, obiectiv. ♦ Spațiul de deasupra porții la jocul de rugbi; but3. ◊ Teren de țintă = spațiu care cuprinde limitele laterale ale terenului din spatele stâlpilor porții la jocul de rugbi, din care se marchează încercările. – Din sl. centa „ban, monedă”. DOOM
țíntă s. f., g.-d. art. țíntei; pl. țínte
țintelor
ȚÍNTĂ, ținte, s. f. I. 1. Cui scurt de metal cu floarea de forme și mărimi diferite, folosit de cizmari, curelari, tapițeri etc. 2. (Despre porumb; în loc. adj.) În ținte = cu boabele destul de dezvoltate pentru a fi bun de mâncat; aproape copt. 3. Fig. Mică pată albă pe fruntea cailor și a vitelor; stea, steluță. II. 1. Semnul sau locul în care se ochește cu o armă de foc sau cu o săgeată; p. ext. ochire, țintire. ♦ Ceea ce este sau devine obiectul atenției sau privirii cuiva. E ținta tuturor privirilor. ◊ Expr. A privi (sau a se uita) fără (de) țintă = a privi în gol. (Adverbial) A privi (sau a se uita, a căuta) țintă sau a ține (ori a sta cu) ochii țintă = a privi fix, ațintit, a fi cu ochii pironiți (la ceva). 2. Locul către care tinde să ajungă cineva. ◊ Loc. adv. Fără țintă = în neștire, razna. ♦ (Rar) Țelul unei întreceri sportive. 3. Scop final, țel, obiectiv. ♦ Spațiul de deasupra porții la jocul de rugbi; but3. ◊ Teren de țintă = spațiu care cuprinde limitele laterale ale terenului din spatele stâlpilor porții la jocul de rugbi, din care se marchează încercările. – Din sl. centa „ban, monedă”. DOOM
țíntă s. f., g.-d. art. țíntei; pl. țínte
ținterim
CIMITÍR, cimitire, s. n. Loc (îngrădit) unde se îngroapă morții; țintirim. – Din ngr. kimitírion, it. cimitero. DOOM
cimitír s. n., pl. cimitíre
ținterimul
CIMITÍR, cimitire, s. n. Loc (îngrădit) unde se îngroapă morții; țintirim. – Din ngr. kimitírion, it. cimitero. DOOM
cimitír s. n., pl. cimitíre
ținterimului
CIMITÍR, cimitire, s. n. Loc (îngrădit) unde se îngroapă morții; țintirim. – Din ngr. kimitírion, it. cimitero. DOOM
cimitír s. n., pl. cimitíre
ținterimuri
CIMITÍR, cimitire, s. n. Loc (îngrădit) unde se îngroapă morții; țintirim. – Din ngr. kimitírion, it. cimitero. DOOM
cimitír s. n., pl. cimitíre
ținterimurile
CIMITÍR, cimitire, s. n. Loc (îngrădit) unde se îngroapă morții; țintirim. – Din ngr. kimitírion, it. cimitero. DOOM
cimitír s. n., pl. cimitíre
ținterimurilor
CIMITÍR, cimitire, s. n. Loc (îngrădit) unde se îngroapă morții; țintirim. – Din ngr. kimitírion, it. cimitero. DOOM
cimitír s. n., pl. cimitíre
țintesc
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
ținteș
ȚÍNTEȘ, -Ă, ținteși, -e, adj. (Reg., despre oameni) Care țintește.bine, care nimerește ținta, care este bun țintaș; p. ext. (despre ochi) ager, scrutător. – Țintă + suf. -eș. DOOM
țínteș (reg.) adj. m., pl. țínteși; f. țínteșă, art. țínteșa, pl. țínteșe
ținteșa
ȚÍNTEȘ, -Ă, ținteși, -e, adj. (Reg., despre oameni) Care țintește.bine, care nimerește ținta, care este bun țintaș; p. ext. (despre ochi) ager, scrutător. – Țintă + suf. -eș. DOOM
țínteș (reg.) adj. m., pl. țínteși; f. țínteșă, art. țínteșa, pl. țínteșe
ținteșe
ȚÍNTEȘ, -Ă, ținteși, -e, adj. (Reg., despre oameni) Care țintește.bine, care nimerește ținta, care este bun țintaș; p. ext. (despre ochi) ager, scrutător. – Țintă + suf. -eș. DOOM
țínteș (reg.) adj. m., pl. țínteși; f. țínteșă, art. țínteșa, pl. țínteșe
ținteșei
ȚÍNTEȘ, -Ă, ținteși, -e, adj. (Reg., despre oameni) Care țintește.bine, care nimerește ținta, care este bun țintaș; p. ext. (despre ochi) ager, scrutător. – Țintă + suf. -eș. DOOM
țínteș (reg.) adj. m., pl. țínteși; f. țínteșă, art. țínteșa, pl. țínteșe
ținteșele
ȚÍNTEȘ, -Ă, ținteși, -e, adj. (Reg., despre oameni) Care țintește.bine, care nimerește ținta, care este bun țintaș; p. ext. (despre ochi) ager, scrutător. – Țintă + suf. -eș. DOOM
țínteș (reg.) adj. m., pl. țínteși; f. țínteșă, art. țínteșa, pl. țínteșe
ținteșelor
ȚÍNTEȘ, -Ă, ținteși, -e, adj. (Reg., despre oameni) Care țintește.bine, care nimerește ținta, care este bun țintaș; p. ext. (despre ochi) ager, scrutător. – Țintă + suf. -eș. DOOM
țínteș (reg.) adj. m., pl. țínteși; f. țínteșă, art. țínteșa, pl. țínteșe
ținteși
ȚÍNTEȘ, -Ă, ținteși, -e, adj. (Reg., despre oameni) Care țintește.bine, care nimerește ținta, care este bun țintaș; p. ext. (despre ochi) ager, scrutător. – Țintă + suf. -eș. DOOM
țínteș (reg.) adj. m., pl. țínteși; f. țínteșă, art. țínteșa, pl. țínteșe
ținteșii
ȚÍNTEȘ, -Ă, ținteși, -e, adj. (Reg., despre oameni) Care țintește.bine, care nimerește ținta, care este bun țintaș; p. ext. (despre ochi) ager, scrutător. – Țintă + suf. -eș. DOOM
țínteș (reg.) adj. m., pl. țínteși; f. țínteșă, art. țínteșa, pl. țínteșe
ținteșilor
ȚÍNTEȘ, -Ă, ținteși, -e, adj. (Reg., despre oameni) Care țintește.bine, care nimerește ținta, care este bun țintaș; p. ext. (despre ochi) ager, scrutător. – Țintă + suf. -eș. DOOM
țínteș (reg.) adj. m., pl. țínteși; f. țínteșă, art. țínteșa, pl. țínteșe
țintește
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintești
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
ținteșul
ȚÍNTEȘ, -Ă, ținteși, -e, adj. (Reg., despre oameni) Care țintește.bine, care nimerește ținta, care este bun țintaș; p. ext. (despre ochi) ager, scrutător. – Țintă + suf. -eș. DOOM
țínteș (reg.) adj. m., pl. țínteși; f. țínteșă, art. țínteșa, pl. țínteșe
ținteșului
ȚÍNTEȘ, -Ă, ținteși, -e, adj. (Reg., despre oameni) Care țintește.bine, care nimerește ținta, care este bun țintaș; p. ext. (despre ochi) ager, scrutător. – Țintă + suf. -eș. DOOM
țínteș (reg.) adj. m., pl. țínteși; f. țínteșă, art. țínteșa, pl. țínteșe
ținti
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintii
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintilat
ȚINTILÁT, -Ă adj. v. țintelat.
țintim
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintind
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintire
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintire
ȚINTÍRE, țintiri, s. f. Acțiunea de a ținti și rezultatul ei. – V. ținti. DOOM
țintíre s. f., g.-d. art. țintírii; pl. țintíri
țintirea
ȚINTÍRE, țintiri, s. f. Acțiunea de a ținti și rezultatul ei. – V. ținti. DOOM
țintíre s. f., g.-d. art. țintírii; pl. țintíri
țintiri
ȚINTÍRE, țintiri, s. f. Acțiunea de a ținti și rezultatul ei. – V. ținti. DOOM
țintíre s. f., g.-d. art. țintírii; pl. țintíri
țintirii
ȚINTÍRE, țintiri, s. f. Acțiunea de a ținti și rezultatul ei. – V. ținti. DOOM
țintíre s. f., g.-d. art. țintírii; pl. țintíri
țintirile
ȚINTÍRE, țintiri, s. f. Acțiunea de a ținti și rezultatul ei. – V. ținti. DOOM
țintíre s. f., g.-d. art. țintírii; pl. țintíri
țintirilor
ȚINTÍRE, țintiri, s. f. Acțiunea de a ținti și rezultatul ei. – V. ținti. DOOM
țintíre s. f., g.-d. art. țintírii; pl. țintíri
țintirim
CIMITÍR, cimitire, s. n. Loc (îngrădit) unde se îngroapă morții; țintirim. – Din ngr. kimitírion, it. cimitero. DOOM
cimitír s. n., pl. cimitíre
țintiră
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintirăm
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintirăți
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintise
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintisem
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintiseră
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintiserăm
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintiserăți
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintiseși
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintiseți
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintit
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintit
ȚINTÍT, -Ă, țintiți, -te, adj. (Despre ochi, privire) Care este îndreptat fix spre ceva; pironit. – V. ținti.
țintitoare
ȚINTITÓR, -OÁRE, țintitori, -oare, adj. (Înv.) 1. Care țintește (cu o armă). 2. Fig. Care năzuiește, care are ca țel să..., care aspiră la... – Ținti + suf. -tor. DOOM
țintitór (înv.) adj. m., pl. țintitóri; f. sg. și pl. țintitoáre
țintitoarea
ȚINTITÓR, -OÁRE, țintitori, -oare, adj. (Înv.) 1. Care țintește (cu o armă). 2. Fig. Care năzuiește, care are ca țel să..., care aspiră la... – Ținti + suf. -tor. DOOM
țintitór (înv.) adj. m., pl. țintitóri; f. sg. și pl. țintitoáre
țintitoarei
ȚINTITÓR, -OÁRE, țintitori, -oare, adj. (Înv.) 1. Care țintește (cu o armă). 2. Fig. Care năzuiește, care are ca țel să..., care aspiră la... – Ținti + suf. -tor. DOOM
țintitór (înv.) adj. m., pl. țintitóri; f. sg. și pl. țintitoáre
țintitoarele
ȚINTITÓR, -OÁRE, țintitori, -oare, adj. (Înv.) 1. Care țintește (cu o armă). 2. Fig. Care năzuiește, care are ca țel să..., care aspiră la... – Ținti + suf. -tor. DOOM
țintitór (înv.) adj. m., pl. țintitóri; f. sg. și pl. țintitoáre
țintitoarelor
ȚINTITÓR, -OÁRE, țintitori, -oare, adj. (Înv.) 1. Care țintește (cu o armă). 2. Fig. Care năzuiește, care are ca țel să..., care aspiră la... – Ținti + suf. -tor. DOOM
țintitór (înv.) adj. m., pl. țintitóri; f. sg. și pl. țintitoáre
țintitor
ȚINTITÓR, -OÁRE, țintitori, -oare, adj. (Înv.) 1. Care țintește (cu o armă). 2. Fig. Care năzuiește, care are ca țel să..., care aspiră la... – Ținti + suf. -tor. DOOM
țintitór (înv.) adj. m., pl. țintitóri; f. sg. și pl. țintitoáre
țintitori
ȚINTITÓR, -OÁRE, țintitori, -oare, adj. (Înv.) 1. Care țintește (cu o armă). 2. Fig. Care năzuiește, care are ca țel să..., care aspiră la... – Ținti + suf. -tor. DOOM
țintitór (înv.) adj. m., pl. țintitóri; f. sg. și pl. țintitoáre
țintitorii
ȚINTITÓR, -OÁRE, țintitori, -oare, adj. (Înv.) 1. Care țintește (cu o armă). 2. Fig. Care năzuiește, care are ca țel să..., care aspiră la... – Ținti + suf. -tor. DOOM
țintitór (înv.) adj. m., pl. țintitóri; f. sg. și pl. țintitoáre
țintitorilor
ȚINTITÓR, -OÁRE, țintitori, -oare, adj. (Înv.) 1. Care țintește (cu o armă). 2. Fig. Care năzuiește, care are ca țel să..., care aspiră la... – Ținti + suf. -tor. DOOM
țintitór (înv.) adj. m., pl. țintitóri; f. sg. și pl. țintitoáre
țintitorul
ȚINTITÓR, -OÁRE, țintitori, -oare, adj. (Înv.) 1. Care țintește (cu o armă). 2. Fig. Care năzuiește, care are ca țel să..., care aspiră la... – Ținti + suf. -tor. DOOM
țintitór (înv.) adj. m., pl. țintitóri; f. sg. și pl. țintitoáre
țintitorului
ȚINTITÓR, -OÁRE, țintitori, -oare, adj. (Înv.) 1. Care țintește (cu o armă). 2. Fig. Care năzuiește, care are ca țel să..., care aspiră la... – Ținti + suf. -tor. DOOM
țintitór (înv.) adj. m., pl. țintitóri; f. sg. și pl. țintitoáre
țintiși
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintișoara
ȚINTIȘOÁRĂ, țintișoare, s. f. Diminutiv al lui țintă (I 1). – Țintă + suf. -ișoară. DOOM
țintișoáră s. f., g.-d. art. țintișoárei; pl. țintișoáre
țintișoare
ȚINTIȘOÁRĂ, țintișoare, s. f. Diminutiv al lui țintă (I 1). – Țintă + suf. -ișoară. DOOM
țintișoáră s. f., g.-d. art. țintișoárei; pl. țintișoáre
țintișoarei
ȚINTIȘOÁRĂ, țintișoare, s. f. Diminutiv al lui țintă (I 1). – Țintă + suf. -ișoară. DOOM
țintișoáră s. f., g.-d. art. țintișoárei; pl. țintișoáre
țintișoarele
ȚINTIȘOÁRĂ, țintișoare, s. f. Diminutiv al lui țintă (I 1). – Țintă + suf. -ișoară. DOOM
țintișoáră s. f., g.-d. art. țintișoárei; pl. țintișoáre
țintișoarelor
ȚINTIȘOÁRĂ, țintișoare, s. f. Diminutiv al lui țintă (I 1). – Țintă + suf. -ișoară. DOOM
țintișoáră s. f., g.-d. art. țintișoárei; pl. țintișoáre
țintiți
ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta arma, luând drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-și aținti, a-și fixa, a-și pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. și intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din țintă. DOOM
țintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintésc, imperf. 3 sg. ținteá; conj. prez. 3 să ținteáscă
țintolat
ȚINTOLÁT, -Ă adj. v. țintelat.
țintui
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuia
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiai
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiam
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiască
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiau
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiați
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiesc
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiește
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiești
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuii
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuim
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuind
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuire
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuire
ȚINTUÍRE, țintuiri, s. f. Acțiunea de a țintui și rezultatul ei. – V. țintui. DOOM
țintuíre s. f., g.-d. art. țintuírii; pl. țintuíri
țintuirea
ȚINTUÍRE, țintuiri, s. f. Acțiunea de a țintui și rezultatul ei. – V. țintui. DOOM
țintuíre s. f., g.-d. art. țintuírii; pl. țintuíri
țintuiri
ȚINTUÍRE, țintuiri, s. f. Acțiunea de a țintui și rezultatul ei. – V. țintui. DOOM
țintuíre s. f., g.-d. art. țintuírii; pl. țintuíri
țintuirii
ȚINTUÍRE, țintuiri, s. f. Acțiunea de a țintui și rezultatul ei. – V. țintui. DOOM
țintuíre s. f., g.-d. art. țintuírii; pl. țintuíri
țintuirile
ȚINTUÍRE, țintuiri, s. f. Acțiunea de a țintui și rezultatul ei. – V. țintui. DOOM
țintuíre s. f., g.-d. art. țintuírii; pl. țintuíri
țintuirilor
ȚINTUÍRE, țintuiri, s. f. Acțiunea de a țintui și rezultatul ei. – V. țintui. DOOM
țintuíre s. f., g.-d. art. țintuírii; pl. țintuíri
țintuiră
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuirăm
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuirăți
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuise
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuisem
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiseră
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiserăm
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiserăți
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiseși
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiseți
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuit
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuit
ȚINTUÍT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice); 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.
țintuita
ȚINTUÍT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice); 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.
țintuite
ȚINTUÍT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice); 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.
țintuitei
ȚINTUÍT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice); 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.
țintuitele
ȚINTUÍT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice); 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.
țintuitelor
ȚINTUÍT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice); 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.
țintuitul
ȚINTUÍT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice); 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.
țintuitului
ȚINTUÍT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice); 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.
țintuiși
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiți
ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. DOOM
țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă
țintuiți
ȚINTUÍT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice); 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.
țintuiții
ȚINTUÍT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice); 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.
țintuiților
ȚINTUÍT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice); 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.
țintuță
ȚINTÚȚĂ, țintuțe, s. f. (Regional) Țintișoară. Și calul ți-l potcovește Cu potcoave de aramă, Cu țintuțe de argint. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267.
țintăței
ȚINTĂȚÉL, țintăței, adj. (Pop.) Diminutiv al lui țintat (2). – Țintat + suf. -el. DOOM
țintățél (pop.) adj. m., pl. țintățéi
țintățeii
ȚINTĂȚÉL, țintăței, adj. (Pop.) Diminutiv al lui țintat (2). – Țintat + suf. -el. DOOM
țintățél (pop.) adj. m., pl. țintățéi
țintățeilor
ȚINTĂȚÉL, țintăței, adj. (Pop.) Diminutiv al lui țintat (2). – Țintat + suf. -el. DOOM
țintățél (pop.) adj. m., pl. țintățéi
țintățel
ȚINTĂȚÉL, țintăței, adj. (Pop.) Diminutiv al lui țintat (2). – Țintat + suf. -el. DOOM
țintățél (pop.) adj. m., pl. țintățéi
țintățelul
ȚINTĂȚÉL, țintăței, adj. (Pop.) Diminutiv al lui țintat (2). – Țintat + suf. -el. DOOM
țintățél (pop.) adj. m., pl. țintățéi
țintățelului
ȚINTĂȚÉL, țintăței, adj. (Pop.) Diminutiv al lui țintat (2). – Țintat + suf. -el. DOOM
țintățél (pop.) adj. m., pl. țintățéi
ținu
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținui
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținură
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținurăm
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținurăți
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținuse
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținusem
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținuseră
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținuserăm
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținuserăți
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținuseși
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținuseți
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținut
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținut
ȚINÚT2, -Ă, ținuți, -te, adj. (Rar) 1. (Despre persoane; determinat prin «bine») Care se ține bine; bine conservat. E o femeie de vreo cincizeci de ani, destul de bine ținută; cam prea dreasă la obraz. CARAGIALE, O. II 252. 2. Obligat (să facă ceva). Nu sînt ținut să fac și reparații. La CADE.
ținut
ȚINÚT, ținuturi, s. n. I. Faptul de a ține. II. 1. Loc, regiune. 2. (În Evul Mediu, în Moldova) Unitate administrativ-teritorială corespunzătoare județului din Țara Românească. 3. (Înv.) Țară. – V. ține. DOOM
ținút s. n., pl. ținúturi
ținuta
ȚINÚTĂ, ținute, s. f. 1. Atitudine, poziție pe care o dă cineva corpului său. ♦ Fel de a fi sau de a se comporta față de cineva sau de ceva; comportare, atitudine. 2. Mod de a se îmbrăca, de a se prezenta în societate; p. ext. îmbrăcăminte, costum, uniformă. ◊ Mare ținută sau ținută de ceremonie = îmbrăcăminte sau uniformă de sărbătoare sau de paradă, destinată pentru anumite solemnități sau ceremonii. Ținută de seară = îmbrăcăminte elegantă, cu o croială specială, pentru petrecerile sau reuniunile care au loc seara. Ținută de campanie = echipamentul complet al unui ostaș în timpul campaniei. 3. (Fon.) Poziția pe care o are organul vocal în timpul articulării sunetelor. – V. ține (după fr. tenue). DOOM
ținútă s. f., g.-d. art. ținútei; pl. ținúte
ținutal
ȚINUTÁL, -Ă, ținutali, -e, adj. (Înv.) Privitor la ținut (II), care aparține unui ținut. – Ținut + suf. -al. DOOM
ținutál (înv.) adj. m., pl. ținutáli; f. ținutálă, pl. ținutále
ținutala
ȚINUTÁL, -Ă, ținutali, -e, adj. (Înv.) Privitor la ținut (II), care aparține unui ținut. – Ținut + suf. -al. DOOM
ținutál (înv.) adj. m., pl. ținutáli; f. ținutálă, pl. ținutále
ținutale
ȚINUTÁL, -Ă, ținutali, -e, adj. (Înv.) Privitor la ținut (II), care aparține unui ținut. – Ținut + suf. -al. DOOM
ținutál (înv.) adj. m., pl. ținutáli; f. ținutálă, pl. ținutále
ținutalei
ȚINUTÁL, -Ă, ținutali, -e, adj. (Înv.) Privitor la ținut (II), care aparține unui ținut. – Ținut + suf. -al. DOOM
ținutál (înv.) adj. m., pl. ținutáli; f. ținutálă, pl. ținutále
ținutalele
ȚINUTÁL, -Ă, ținutali, -e, adj. (Înv.) Privitor la ținut (II), care aparține unui ținut. – Ținut + suf. -al. DOOM
ținutál (înv.) adj. m., pl. ținutáli; f. ținutálă, pl. ținutále
ținutalelor
ȚINUTÁL, -Ă, ținutali, -e, adj. (Înv.) Privitor la ținut (II), care aparține unui ținut. – Ținut + suf. -al. DOOM
ținutál (înv.) adj. m., pl. ținutáli; f. ținutálă, pl. ținutále
ținutali
ȚINUTÁL, -Ă, ținutali, -e, adj. (Înv.) Privitor la ținut (II), care aparține unui ținut. – Ținut + suf. -al. DOOM
ținutál (înv.) adj. m., pl. ținutáli; f. ținutálă, pl. ținutále
ținutalii
ȚINUTÁL, -Ă, ținutali, -e, adj. (Înv.) Privitor la ținut (II), care aparține unui ținut. – Ținut + suf. -al. DOOM
ținutál (înv.) adj. m., pl. ținutáli; f. ținutálă, pl. ținutále
ținutalilor
ȚINUTÁL, -Ă, ținutali, -e, adj. (Înv.) Privitor la ținut (II), care aparține unui ținut. – Ținut + suf. -al. DOOM
ținutál (înv.) adj. m., pl. ținutáli; f. ținutálă, pl. ținutále
ținutalul
ȚINUTÁL, -Ă, ținutali, -e, adj. (Înv.) Privitor la ținut (II), care aparține unui ținut. – Ținut + suf. -al. DOOM
ținutál (înv.) adj. m., pl. ținutáli; f. ținutálă, pl. ținutále
ținutalului
ȚINUTÁL, -Ă, ținutali, -e, adj. (Înv.) Privitor la ținut (II), care aparține unui ținut. – Ținut + suf. -al. DOOM
ținutál (înv.) adj. m., pl. ținutáli; f. ținutálă, pl. ținutále
ținutaș
ȚINUTÁȘ, -Ă, ținutași, -e, s. m. și f. (Înv.) Persoană care locuia într-un anumit ținut (II 1). – Ținut + suf. -aș. DOOM
ținutáșă (înv.) s. f., art. ținutáșa, g.-d. art. ținutáșei; pl. ținutáșe
ținutașa
ȚINUTÁȘ, -Ă, ținutași, -e, s. m. și f. (Înv.) Persoană care locuia într-un anumit ținut (II 1). – Ținut + suf. -aș. DOOM
ținutáșă (înv.) s. f., art. ținutáșa, g.-d. art. ținutáșei; pl. ținutáșe
ținutașe
ȚINUTÁȘ, -Ă, ținutași, -e, s. m. și f. (Înv.) Persoană care locuia într-un anumit ținut (II 1). – Ținut + suf. -aș. DOOM
ținutáșă (înv.) s. f., art. ținutáșa, g.-d. art. ținutáșei; pl. ținutáșe
ținutașei
ȚINUTÁȘ, -Ă, ținutași, -e, s. m. și f. (Înv.) Persoană care locuia într-un anumit ținut (II 1). – Ținut + suf. -aș. DOOM
ținutáșă (înv.) s. f., art. ținutáșa, g.-d. art. ținutáșei; pl. ținutáșe
ținutașele
ȚINUTÁȘ, -Ă, ținutași, -e, s. m. și f. (Înv.) Persoană care locuia într-un anumit ținut (II 1). – Ținut + suf. -aș. DOOM
ținutáșă (înv.) s. f., art. ținutáșa, g.-d. art. ținutáșei; pl. ținutáșe
ținutașelor
ȚINUTÁȘ, -Ă, ținutași, -e, s. m. și f. (Înv.) Persoană care locuia într-un anumit ținut (II 1). – Ținut + suf. -aș. DOOM
ținutáșă (înv.) s. f., art. ținutáșa, g.-d. art. ținutáșei; pl. ținutáșe
ținutași
ȚINUTÁȘ, -Ă, ținutași, -e, s. m. și f. (Înv.) Persoană care locuia într-un anumit ținut (II 1). – Ținut + suf. -aș. DOOM
ținutáșă (înv.) s. f., art. ținutáșa, g.-d. art. ținutáșei; pl. ținutáșe
ținutașii
ȚINUTÁȘ, -Ă, ținutași, -e, s. m. și f. (Înv.) Persoană care locuia într-un anumit ținut (II 1). – Ținut + suf. -aș. DOOM
ținutáșă (înv.) s. f., art. ținutáșa, g.-d. art. ținutáșei; pl. ținutáșe
ținutașilor
ȚINUTÁȘ, -Ă, ținutași, -e, s. m. și f. (Înv.) Persoană care locuia într-un anumit ținut (II 1). – Ținut + suf. -aș. DOOM
ținutáșă (înv.) s. f., art. ținutáșa, g.-d. art. ținutáșei; pl. ținutáșe
ținutașul
ȚINUTÁȘ, -Ă, ținutași, -e, s. m. și f. (Înv.) Persoană care locuia într-un anumit ținut (II 1). – Ținut + suf. -aș. DOOM
ținutáșă (înv.) s. f., art. ținutáșa, g.-d. art. ținutáșei; pl. ținutáșe
ținutașului
ȚINUTÁȘ, -Ă, ținutași, -e, s. m. și f. (Înv.) Persoană care locuia într-un anumit ținut (II 1). – Ținut + suf. -aș. DOOM
ținutáșă (înv.) s. f., art. ținutáșa, g.-d. art. ținutáșei; pl. ținutáșe
ținute
ȚINÚTĂ, ținute, s. f. 1. Atitudine, poziție pe care o dă cineva corpului său. ♦ Fel de a fi sau de a se comporta față de cineva sau de ceva; comportare, atitudine. 2. Mod de a se îmbrăca, de a se prezenta în societate; p. ext. îmbrăcăminte, costum, uniformă. ◊ Mare ținută sau ținută de ceremonie = îmbrăcăminte sau uniformă de sărbătoare sau de paradă, destinată pentru anumite solemnități sau ceremonii. Ținută de seară = îmbrăcăminte elegantă, cu o croială specială, pentru petrecerile sau reuniunile care au loc seara. Ținută de campanie = echipamentul complet al unui ostaș în timpul campaniei. 3. (Fon.) Poziția pe care o are organul vocal în timpul articulării sunetelor. – V. ține (după fr. tenue). DOOM
ținútă s. f., g.-d. art. ținútei; pl. ținúte
ținutei
ȚINÚTĂ, ținute, s. f. 1. Atitudine, poziție pe care o dă cineva corpului său. ♦ Fel de a fi sau de a se comporta față de cineva sau de ceva; comportare, atitudine. 2. Mod de a se îmbrăca, de a se prezenta în societate; p. ext. îmbrăcăminte, costum, uniformă. ◊ Mare ținută sau ținută de ceremonie = îmbrăcăminte sau uniformă de sărbătoare sau de paradă, destinată pentru anumite solemnități sau ceremonii. Ținută de seară = îmbrăcăminte elegantă, cu o croială specială, pentru petrecerile sau reuniunile care au loc seara. Ținută de campanie = echipamentul complet al unui ostaș în timpul campaniei. 3. (Fon.) Poziția pe care o are organul vocal în timpul articulării sunetelor. – V. ține (după fr. tenue). DOOM
ținútă s. f., g.-d. art. ținútei; pl. ținúte
ținutele
ȚINÚTĂ, ținute, s. f. 1. Atitudine, poziție pe care o dă cineva corpului său. ♦ Fel de a fi sau de a se comporta față de cineva sau de ceva; comportare, atitudine. 2. Mod de a se îmbrăca, de a se prezenta în societate; p. ext. îmbrăcăminte, costum, uniformă. ◊ Mare ținută sau ținută de ceremonie = îmbrăcăminte sau uniformă de sărbătoare sau de paradă, destinată pentru anumite solemnități sau ceremonii. Ținută de seară = îmbrăcăminte elegantă, cu o croială specială, pentru petrecerile sau reuniunile care au loc seara. Ținută de campanie = echipamentul complet al unui ostaș în timpul campaniei. 3. (Fon.) Poziția pe care o are organul vocal în timpul articulării sunetelor. – V. ține (după fr. tenue). DOOM
ținútă s. f., g.-d. art. ținútei; pl. ținúte
ținutelor
ȚINÚTĂ, ținute, s. f. 1. Atitudine, poziție pe care o dă cineva corpului său. ♦ Fel de a fi sau de a se comporta față de cineva sau de ceva; comportare, atitudine. 2. Mod de a se îmbrăca, de a se prezenta în societate; p. ext. îmbrăcăminte, costum, uniformă. ◊ Mare ținută sau ținută de ceremonie = îmbrăcăminte sau uniformă de sărbătoare sau de paradă, destinată pentru anumite solemnități sau ceremonii. Ținută de seară = îmbrăcăminte elegantă, cu o croială specială, pentru petrecerile sau reuniunile care au loc seara. Ținută de campanie = echipamentul complet al unui ostaș în timpul campaniei. 3. (Fon.) Poziția pe care o are organul vocal în timpul articulării sunetelor. – V. ține (după fr. tenue). DOOM
ținútă s. f., g.-d. art. ținútei; pl. ținúte
ținutul
ȚINÚT, ținuturi, s. n. I. Faptul de a ține. II. 1. Loc, regiune. 2. (În Evul Mediu, în Moldova) Unitate administrativ-teritorială corespunzătoare județului din Țara Românească. 3. (Înv.) Țară. – V. ține. DOOM
ținút s. n., pl. ținúturi
ținutului
ȚINÚT, ținuturi, s. n. I. Faptul de a ține. II. 1. Loc, regiune. 2. (În Evul Mediu, în Moldova) Unitate administrativ-teritorială corespunzătoare județului din Țara Românească. 3. (Înv.) Țară. – V. ține. DOOM
ținút s. n., pl. ținúturi
ținuturi
ȚINÚT, ținuturi, s. n. I. Faptul de a ține. II. 1. Loc, regiune. 2. (În Evul Mediu, în Moldova) Unitate administrativ-teritorială corespunzătoare județului din Țara Românească. 3. (Înv.) Țară. – V. ține. DOOM
ținút s. n., pl. ținúturi
ținuturile
ȚINÚT, ținuturi, s. n. I. Faptul de a ține. II. 1. Loc, regiune. 2. (În Evul Mediu, în Moldova) Unitate administrativ-teritorială corespunzătoare județului din Țara Românească. 3. (Înv.) Țară. – V. ține. DOOM
ținút s. n., pl. ținúturi
ținuturilor
ȚINÚT, ținuturi, s. n. I. Faptul de a ține. II. 1. Loc, regiune. 2. (În Evul Mediu, în Moldova) Unitate administrativ-teritorială corespunzătoare județului din Țara Românească. 3. (Înv.) Țară. – V. ține. DOOM
ținút s. n., pl. ținúturi
ținuși
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținând
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
ținînd
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
țină
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
țio
ȚIO interj. v. tio.
țip
țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot. – Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).
țip
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipa
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipai
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipam
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipar
ȚIPÁR, țipari, s. m. Pește de apă dulce stătătoare, cu corpul lung și subțire, aproape cilindric, acoperit cu solzi mărunți și cu un strat de mucus, cu mustăți la gură, folosit mai mult ca nadă; chișcar (Misgurnus fossilis). – Et. nec. Cf. țipa2. DOOM
țipár s. m., pl. țipári
țipare
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipare
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec.
țipari
ȚIPÁR, țipari, s. m. Pește de apă dulce stătătoare, cu corpul lung și subțire, aproape cilindric, acoperit cu solzi mărunți și cu un strat de mucus, cu mustăți la gură, folosit mai mult ca nadă; chișcar (Misgurnus fossilis). – Et. nec. Cf. țipa2. DOOM
țipár s. m., pl. țipári
țiparii
ȚIPÁR, țipari, s. m. Pește de apă dulce stătătoare, cu corpul lung și subțire, aproape cilindric, acoperit cu solzi mărunți și cu un strat de mucus, cu mustăți la gură, folosit mai mult ca nadă; chișcar (Misgurnus fossilis). – Et. nec. Cf. țipa2. DOOM
țipár s. m., pl. țipári
țiparilor
ȚIPÁR, țipari, s. m. Pește de apă dulce stătătoare, cu corpul lung și subțire, aproape cilindric, acoperit cu solzi mărunți și cu un strat de mucus, cu mustăți la gură, folosit mai mult ca nadă; chișcar (Misgurnus fossilis). – Et. nec. Cf. țipa2. DOOM
țipár s. m., pl. țipári
țiparul
ȚIPÁR, țipari, s. m. Pește de apă dulce stătătoare, cu corpul lung și subțire, aproape cilindric, acoperit cu solzi mărunți și cu un strat de mucus, cu mustăți la gură, folosit mai mult ca nadă; chișcar (Misgurnus fossilis). – Et. nec. Cf. țipa2. DOOM
țipár s. m., pl. țipári
țiparului
ȚIPÁR, țipari, s. m. Pește de apă dulce stătătoare, cu corpul lung și subțire, aproape cilindric, acoperit cu solzi mărunți și cu un strat de mucus, cu mustăți la gură, folosit mai mult ca nadă; chișcar (Misgurnus fossilis). – Et. nec. Cf. țipa2. DOOM
țipár s. m., pl. țipári
țipară
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țiparăm
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țiparăți
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipase
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipasem
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipaseră
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipaserăm
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipaserăți
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipaseși
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipaseți
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipat
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipat
ȚIPÁT, -Ă, țipați, -te, adj. (Rar) Rostit cu glas tare și ascuțit; strident. – V. țipa1.
țipau
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipași
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipați
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipe
țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot. – Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).
țipe
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipele
țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot. – Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).
țipelor
țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot. – Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).
țipenia
ȚIPÉNIE s. f. (În construcții negative) Ființă omenească, om; ființă, vietate. – Țipa1 + suf. -enie. DOOM
țipénie (în expr.) (-ni-e) s. f.
țipenie
ȚIPÉNIE s. f. (În construcții negative) Ființă omenească, om; ființă, vietate. – Țipa1 + suf. -enie. DOOM
țipénie (în expr.) (-ni-e) s. f.
țipeniei
ȚIPÉNIE s. f. (În construcții negative) Ființă omenească, om; ființă, vietate. – Țipa1 + suf. -enie. DOOM
țipénie (în expr.) (-ni-e) s. f.
țipenii
ȚIPÉNIE s. f. (În construcții negative) Ființă omenească, om; ființă, vietate. – Țipa1 + suf. -enie. DOOM
țipénie (în expr.) (-ni-e) s. f.
țipet
ȚÍPAT, -Ă, țipați, -te, adj. (Rar) Rostit cu glas tare și ascuțit; strident. – V. țipa1. DOOM
țípăt s. n., pl. țípete
țipete
ȚÍPAT, -Ă, țipați, -te, adj. (Rar) Rostit cu glas tare și ascuțit; strident. – V. țipa1. DOOM
țípăt s. n., pl. țípete
țipetele
ȚÍPAT, -Ă, țipați, -te, adj. (Rar) Rostit cu glas tare și ascuțit; strident. – V. țipa1. DOOM
țípăt s. n., pl. țípete
țipetelor
ȚÍPAT, -Ă, țipați, -te, adj. (Rar) Rostit cu glas tare și ascuțit; strident. – V. țipa1. DOOM
țípăt s. n., pl. țípete
țipi
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipirig
ȚIPIRÍG2 s. n. (Pop.) Clorură de amoniu (folosită la cositorirea aramei, în soluția unor pile electrice și în diferite reacții chimice). – Cf. sb. c a p a r i k a. DOOM
țipiríg2 (substanță) (pop.) s. n.
țipirigul
ȚIPIRÍG2 s. n. (Pop.) Clorură de amoniu (folosită la cositorirea aramei, în soluția unor pile electrice și în diferite reacții chimice). – Cf. sb. c a p a r i k a. DOOM
țipiríg2 (substanță) (pop.) s. n.
țipirigului
ȚIPIRÍG2 s. n. (Pop.) Clorură de amoniu (folosită la cositorirea aramei, în soluția unor pile electrice și în diferite reacții chimice). – Cf. sb. c a p a r i k a. DOOM
țipiríg2 (substanță) (pop.) s. n.
țipiș
ȚIPÍȘ, țipișuri, s. n. (Regional) Pantă abruptă; povîrniș, pripor. Încoace-încolea fugea, să învîrtea, Pin’ la un țipiș, unde lăturiș, Sărind pe furiș, să băgă în desiș. BUDAI-DELEANU, Ț. 306.
țipla
ȚÍPLĂ, țiple, s. f. Membrană subțire făcută din intestinele sau din bășica animalelor și folosită pentru a acoperi ermetic borcanele cu conserve sau (astăzi rar) în locul sticlei la ferestrele caselor țărănești; p. ext. celofan. – Cf. ngr. tsípa, bg. cipa. DOOM
țíplă (ți-plă) s. f., g.-d. art. țíplei; pl. țíple
țiple
ȚÍPLĂ, țiple, s. f. Membrană subțire făcută din intestinele sau din bășica animalelor și folosită pentru a acoperi ermetic borcanele cu conserve sau (astăzi rar) în locul sticlei la ferestrele caselor țărănești; p. ext. celofan. – Cf. ngr. tsípa, bg. cipa. DOOM
țíplă (ți-plă) s. f., g.-d. art. țíplei; pl. țíple
țiplei
ȚÍPLĂ, țiple, s. f. Membrană subțire făcută din intestinele sau din bășica animalelor și folosită pentru a acoperi ermetic borcanele cu conserve sau (astăzi rar) în locul sticlei la ferestrele caselor țărănești; p. ext. celofan. – Cf. ngr. tsípa, bg. cipa. DOOM
țíplă (ți-plă) s. f., g.-d. art. țíplei; pl. țíple
țiplele
ȚÍPLĂ, țiple, s. f. Membrană subțire făcută din intestinele sau din bășica animalelor și folosită pentru a acoperi ermetic borcanele cu conserve sau (astăzi rar) în locul sticlei la ferestrele caselor țărănești; p. ext. celofan. – Cf. ngr. tsípa, bg. cipa. DOOM
țíplă (ți-plă) s. f., g.-d. art. țíplei; pl. țíple
țiplelor
ȚÍPLĂ, țiple, s. f. Membrană subțire făcută din intestinele sau din bășica animalelor și folosită pentru a acoperi ermetic borcanele cu conserve sau (astăzi rar) în locul sticlei la ferestrele caselor țărănești; p. ext. celofan. – Cf. ngr. tsípa, bg. cipa. DOOM
țíplă (ți-plă) s. f., g.-d. art. țíplei; pl. țíple
țipoi
ȚIPÓI s. m. v. țipău.
țipotea
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipoteai
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipoteam
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotească
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipoteau
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipoteați
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotesc
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotește
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotești
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipoti
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotii
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotim
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotind
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotire
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotire
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt.
țipotiră
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotirăm
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotirăți
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotise
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotisem
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotiseră
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotiserăm
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotiserăți
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotiseși
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotiseți
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotit
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotiși
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipotiți
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A scoate țipete, a țipa1, a striga. – Din țipăt. DOOM
țipotí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipotésc, imperf. 3 sg. țipoteá; conj. prez. 3 să țipoteáscă
țipul
țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot. – Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).
țipului
țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot. – Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).
țipuri
țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot. – Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).
țipurile
țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot. – Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).
țipurilor
țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot. – Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).
țipând
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipînd
ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. DOOM
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd
țipăi
ȚIPẮU, țipăi, s. m. (Transilv.; uneori determinat prin «de pîine») Pîine mică (din făină de grîu). Putem sta pînă voi mînca un țipău de pîne ? RETEGANUL, P. III 47. Decît țipău și cu unt Și să-l mînci c-un om urît, Mai bine mălai zguros Și să-l mînci c-un om frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. – Variantă: țipói (MARIAN, NU. 670, ȘEZ. V 144) s. m. DOOM
!țipắu (reg.) s. m., art. țipắul; pl. țipắi
țipăii
ȚIPẮU, țipăi, s. m. (Transilv.; uneori determinat prin «de pîine») Pîine mică (din făină de grîu). Putem sta pînă voi mînca un țipău de pîne ? RETEGANUL, P. III 47. Decît țipău și cu unt Și să-l mînci c-un om urît, Mai bine mălai zguros Și să-l mînci c-un om frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. – Variantă: țipói (MARIAN, NU. 670, ȘEZ. V 144) s. m. DOOM
!țipắu (reg.) s. m., art. țipắul; pl. țipắi
țipăilor
ȚIPẮU, țipăi, s. m. (Transilv.; uneori determinat prin «de pîine») Pîine mică (din făină de grîu). Putem sta pînă voi mînca un țipău de pîne ? RETEGANUL, P. III 47. Decît țipău și cu unt Și să-l mînci c-un om urît, Mai bine mălai zguros Și să-l mînci c-un om frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. – Variantă: țipói (MARIAN, NU. 670, ȘEZ. V 144) s. m. DOOM
!țipắu (reg.) s. m., art. țipắul; pl. țipắi
țipăt
ȚÍPAT, -Ă, țipați, -te, adj. (Rar) Rostit cu glas tare și ascuțit; strident. – V. țipa1. DOOM
țípăt s. n., pl. țípete
țipăti
ȚIPOTÍ, țipotesc, vb. IV. Intranz. A scoate țipete; a țipa, a striga. Iar îți joacă ochii după catrință, prăpăditule, țipotea ascuțit mătușa Ruxandra. C. PETRESCU, R. DR. 240. Copiii pierduți... plîng, țipotesc și se vaietă prin întunerec. MARIAN, NA. 77. – Variantă: țipătí (RETEGANUL, P. II 80) vb. IV.
țipătoare
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătoáre (fluier) (reg.) s. f., g.-d. art. țipătórii; pl. țipătóri
țipătoare
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătór adj. m., pl. țipătóri; f. sg. și pl. țipătoáre
țipătoarea
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătoáre (fluier) (reg.) s. f., g.-d. art. țipătórii; pl. țipătóri
țipătoarea
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătór adj. m., pl. țipătóri; f. sg. și pl. țipătoáre
țipătoarei
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătór adj. m., pl. țipătóri; f. sg. și pl. țipătoáre
țipătoarele
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătór adj. m., pl. țipătóri; f. sg. și pl. țipătoáre
țipătoarelor
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătór adj. m., pl. țipătóri; f. sg. și pl. țipătoáre
țipător
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătór adj. m., pl. țipătóri; f. sg. și pl. țipătoáre
țipători
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătoáre (fluier) (reg.) s. f., g.-d. art. țipătórii; pl. țipătóri
țipători
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătór adj. m., pl. țipătóri; f. sg. și pl. țipătoáre
țipătorii
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătoáre (fluier) (reg.) s. f., g.-d. art. țipătórii; pl. țipătóri
țipătorii
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătór adj. m., pl. țipătóri; f. sg. și pl. țipătoáre
țipătorile
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătoáre (fluier) (reg.) s. f., g.-d. art. țipătórii; pl. țipătóri
țipătorilor
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătoáre (fluier) (reg.) s. f., g.-d. art. țipătórii; pl. țipătóri
țipătorilor
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătór adj. m., pl. țipătóri; f. sg. și pl. țipătoáre
țipătorul
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătór adj. m., pl. țipătóri; f. sg. și pl. țipătoáre
țipătorului
ȚIPĂTÓR, -OÁRE, țipători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumină) Prea bătător la ochi, prea viu, prea intens. 2. S. f. (Reg.) Un fel de fluier cu care vânătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Țipa1 + suf. -ător. DOOM
țipătór adj. m., pl. țipătóri; f. sg. și pl. țipătoáre
țipătul
ȚÍPAT, -Ă, țipați, -te, adj. (Rar) Rostit cu glas tare și ascuțit; strident. – V. țipa1. DOOM
țípăt s. n., pl. țípete
țipătului
ȚÍPAT, -Ă, țipați, -te, adj. (Rar) Rostit cu glas tare și ascuțit; strident. – V. țipa1. DOOM
țípăt s. n., pl. țípete
țipătură
ȚIPĂTÚRĂ, țipături, s. f. (Rar) Țipăt. Văzurăm vreo șase lupi... clănțănind dinții, cu niște țipături neplăcute. BOLINTINEANU, la CADE.
țipău
ȚIPẮU, țipăi, s. m. (Transilv.; uneori determinat prin «de pîine») Pîine mică (din făină de grîu). Putem sta pînă voi mînca un țipău de pîne ? RETEGANUL, P. III 47. Decît țipău și cu unt Și să-l mînci c-un om urît, Mai bine mălai zguros Și să-l mînci c-un om frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. – Variantă: țipói (MARIAN, NU. 670, ȘEZ. V 144) s. m. DOOM
!țipắu (reg.) s. m., art. țipắul; pl. țipắi
țipău
țipắu (-áie), s. n. – Corn, chiflă. – Var. tipou, țipoi. Mag. cipó (Tiktin; Gáldi, Dict., 166). – În Trans. de N.
țipăul
ȚIPẮU, țipăi, s. m. (Transilv.; uneori determinat prin «de pîine») Pîine mică (din făină de grîu). Putem sta pînă voi mînca un țipău de pîne ? RETEGANUL, P. III 47. Decît țipău și cu unt Și să-l mînci c-un om urît, Mai bine mălai zguros Și să-l mînci c-un om frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. – Variantă: țipói (MARIAN, NU. 670, ȘEZ. V 144) s. m. DOOM
!țipắu (reg.) s. m., art. țipắul; pl. țipắi
țipăului
ȚIPẮU, țipăi, s. m. (Transilv.; uneori determinat prin «de pîine») Pîine mică (din făină de grîu). Putem sta pînă voi mînca un țipău de pîne ? RETEGANUL, P. III 47. Decît țipău și cu unt Și să-l mînci c-un om urît, Mai bine mălai zguros Și să-l mînci c-un om frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. – Variantă: țipói (MARIAN, NU. 670, ȘEZ. V 144) s. m. DOOM
!țipắu (reg.) s. m., art. țipắul; pl. țipắi
țircălam
ȚIRCĂLÁM s. n. v. țărcălan.
țircălan
ȚIRCĂLÁN s. n. v. țărcălam. DOOM
!țărcălám (reg.) s. n., pl. țărcălámuri
țiricuță
ȚIRICÚȚĂ s. f. v. țîricuță.
țiră
ȚÎ́RĂ2 s. f. (Regional) Bucată ruptă (de undeva); ruptură, zdreanță. (Atestat în forma țiră) Avea o pălărie rea-n cap și niște desagi tot țiră-n spate. RETEGANUL, P. I 6. ◊ Expr. A se face țîră = a) a se rupe, a plesni, a se face fărîme. Cămășile pe ei erau negre ca coșul, nespălate cu lunile și făcute țîră de nu găseai petec bun să legi sare. ȘEZ. XII 105. (Fig.) Se cătrăni și să-nfioră, de gîndeai că toată țîră se face. RETEGANUL, P. V 42; b) a se strînge ghem (de frică). Să făcea țîră de frică ce-i era. ȘEZ. VII 184. – Variantă: țíră s. f.
țis
ȚIST interj. Exclamație cu ajutorul căreia se impune cuiva tăcere; st. Țist, că ne-a auzi cineva. ALECSANDRI, T. 662. (Cu pronunțare regională) Șezi binișor, nu crîcni, țîst ! să nu-ți aud gura. id. la CADE. – Variantă: țis (NEGRUZZI, S. III 10) interj.
țist
ȚIST interj. Exclamație cu ajutorul căreia se impune cuiva tăcere; st! – Onomatopee. DOOM
țist/țst interj.
țistui
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuia
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuiai
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuiala
ȚISTUIÁLĂ, țistuieli, s. f. (Rar) Acțiunea de a țistui și rezultatul ei; sunet produs prin repetarea inteijecției „țist”; țistuitură. [Pr.: -tu-ia-] – Țistui + suf. -eală. DOOM
țistuiálă (rar) s. f., g.-d. art. țistuiélii; pl. țistuiéli
țistuiam
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuiască
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuiau
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuiați
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuieli
ȚISTUIÁLĂ, țistuieli, s. f. (Rar) Acțiunea de a țistui și rezultatul ei; sunet produs prin repetarea inteijecției „țist”; țistuitură. [Pr.: -tu-ia-] – Țistui + suf. -eală. DOOM
țistuiálă (rar) s. f., g.-d. art. țistuiélii; pl. țistuiéli
țistuielii
ȚISTUIÁLĂ, țistuieli, s. f. (Rar) Acțiunea de a țistui și rezultatul ei; sunet produs prin repetarea inteijecției „țist”; țistuitură. [Pr.: -tu-ia-] – Țistui + suf. -eală. DOOM
țistuiálă (rar) s. f., g.-d. art. țistuiélii; pl. țistuiéli
țistuielile
ȚISTUIÁLĂ, țistuieli, s. f. (Rar) Acțiunea de a țistui și rezultatul ei; sunet produs prin repetarea inteijecției „țist”; țistuitură. [Pr.: -tu-ia-] – Țistui + suf. -eală. DOOM
țistuiálă (rar) s. f., g.-d. art. țistuiélii; pl. țistuiéli
țistuielilor
ȚISTUIÁLĂ, țistuieli, s. f. (Rar) Acțiunea de a țistui și rezultatul ei; sunet produs prin repetarea inteijecției „țist”; țistuitură. [Pr.: -tu-ia-] – Țistui + suf. -eală. DOOM
țistuiálă (rar) s. f., g.-d. art. țistuiélii; pl. țistuiéli
țistuiesc
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuiește
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuiești
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuii
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuim
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuind
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuire
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuiră
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuirăm
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuirăți
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuise
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuisem
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuiseră
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuiserăm
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuiserăți
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuiseși
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuiseți
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuit
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuit
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „țist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui.
țistuitura
ȚISTUITÚRĂ, țistuituri, s. f. Țistuială. [Pr.: -tu-i-] – Țistui + suf. -tură. DOOM
țistuitúră (-tu-i-) s. f., g.-d. art. țistuitúrii; pl. țistuitúri
țistuituri
ȚISTUITÚRĂ, țistuituri, s. f. Țistuială. [Pr.: -tu-i-] – Țistui + suf. -tură. DOOM
țistuitúră (-tu-i-) s. f., g.-d. art. țistuitúrii; pl. țistuitúri
țistuiturii
ȚISTUITÚRĂ, țistuituri, s. f. Țistuială. [Pr.: -tu-i-] – Țistui + suf. -tură. DOOM
țistuitúră (-tu-i-) s. f., g.-d. art. țistuitúrii; pl. țistuitúri
țistuiturile
ȚISTUITÚRĂ, țistuituri, s. f. Țistuială. [Pr.: -tu-i-] – Țistui + suf. -tură. DOOM
țistuitúră (-tu-i-) s. f., g.-d. art. țistuitúrii; pl. țistuitúri
țistuiturilor
ȚISTUITÚRĂ, țistuituri, s. f. Țistuială. [Pr.: -tu-i-] – Țistui + suf. -tură. DOOM
țistuitúră (-tu-i-) s. f., g.-d. art. țistuitúrii; pl. țistuitúri
țistuiși
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țistuiți
ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui. DOOM
țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă
țitera
ȚÍTERĂ țitere, s. f. Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal, puse în vibrație prin atingere cu o lamă (ori cu un inel) de os sau de metal. – Din germ. Zither. DOOM
țíteră s. f., g.-d. art. țíterei; pl. țítere
țitere
ȚÍTERĂ țitere, s. f. Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal, puse în vibrație prin atingere cu o lamă (ori cu un inel) de os sau de metal. – Din germ. Zither. DOOM
țíteră s. f., g.-d. art. țíterei; pl. țítere
țiterei
ȚÍTERĂ țitere, s. f. Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal, puse în vibrație prin atingere cu o lamă (ori cu un inel) de os sau de metal. – Din germ. Zither. DOOM
țíteră s. f., g.-d. art. țíterei; pl. țítere
țiterele
ȚÍTERĂ țitere, s. f. Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal, puse în vibrație prin atingere cu o lamă (ori cu un inel) de os sau de metal. – Din germ. Zither. DOOM
țíteră s. f., g.-d. art. țíterei; pl. țítere
țiterelor
ȚÍTERĂ țitere, s. f. Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal, puse în vibrație prin atingere cu o lamă (ori cu un inel) de os sau de metal. – Din germ. Zither. DOOM
țíteră s. f., g.-d. art. țíterei; pl. țítere
țiu
ȚINEÁ vb. II v. ține. DOOM
țíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țin, 2 sg. ții, 1 pl. țínem, 2 pl. țíneți; conj. prez. 3 să țínă; ger. ținấnd; part. ținút
țiu
ȚIU2, țiuri, s. n. (Reg.) 1. Unealtă de fier în patru muchii ascuțită ca o daltă, cu care se fac găuri în gheață pentru pescuit, se desprind blocurile de gheață etc. 2. Unealtă asemănătoare cu o daltă, folosită în dulgherie. 3. Târnăcop de oțel, de forma unei bare cu secțiunea pătrată, ascuțită la capete și puțin arcuită, folosit de mineri. – Et. nec. DOOM
țiu-țíu v. țiu1
țiui
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuia
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuiai
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuiam
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuiau
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuiați
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuie
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuii
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuim
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuind
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuire
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuire
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-i. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui.
țiuiră
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuirăm
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuirăți
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuise
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuisem
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuiseră
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuiserăm
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuiserăți
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuiseși
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuiseți
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuit
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuit
ȚIUÍT, țiuituri, s. n. Faptul de a țiui; sunet prelung și ascuțit; țiuitură. [Pr.: ți-u-] – V. țiui. DOOM
țiuít (ți-u-) s. n., pl. țiuíturi
țiuitoare
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitoáre (ți-u-i-) (rar, reg.) s. f., g.-d. art. țiuitórii; pl. țiuitóri
țiuitoare
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitór (ți-u-i-) adj. m., pl. țiuitóri; f. sg. și pl. țiuitoáre
țiuitoarea
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitoáre (ți-u-i-) (rar, reg.) s. f., g.-d. art. țiuitórii; pl. țiuitóri
țiuitoarea
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitór (ți-u-i-) adj. m., pl. țiuitóri; f. sg. și pl. țiuitoáre
țiuitoarei
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitór (ți-u-i-) adj. m., pl. țiuitóri; f. sg. și pl. țiuitoáre
țiuitoarele
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitór (ți-u-i-) adj. m., pl. țiuitóri; f. sg. și pl. țiuitoáre
țiuitoarelor
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitór (ți-u-i-) adj. m., pl. țiuitóri; f. sg. și pl. țiuitoáre
țiuitor
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitór (ți-u-i-) adj. m., pl. țiuitóri; f. sg. și pl. țiuitoáre
țiuitori
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitoáre (ți-u-i-) (rar, reg.) s. f., g.-d. art. țiuitórii; pl. țiuitóri
țiuitori
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitór (ți-u-i-) adj. m., pl. țiuitóri; f. sg. și pl. țiuitoáre
țiuitorii
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitoáre (ți-u-i-) (rar, reg.) s. f., g.-d. art. țiuitórii; pl. țiuitóri
țiuitorii
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitór (ți-u-i-) adj. m., pl. țiuitóri; f. sg. și pl. țiuitoáre
țiuitorile
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitoáre (ți-u-i-) (rar, reg.) s. f., g.-d. art. țiuitórii; pl. țiuitóri
țiuitorilor
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitoáre (ți-u-i-) (rar, reg.) s. f., g.-d. art. țiuitórii; pl. țiuitóri
țiuitorilor
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitór (ți-u-i-) adj. m., pl. țiuitóri; f. sg. și pl. țiuitoáre
țiuitorul
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitór (ți-u-i-) adj. m., pl. țiuitóri; f. sg. și pl. țiuitoáre
țiuitorului
ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor. DOOM
țiuitór (ți-u-i-) adj. m., pl. țiuitóri; f. sg. și pl. țiuitoáre
țiuitul
ȚIUÍT, țiuituri, s. n. Faptul de a țiui; sunet prelung și ascuțit; țiuitură. [Pr.: ți-u-] – V. țiui. DOOM
țiuít (ți-u-) s. n., pl. țiuíturi
țiuitului
ȚIUÍT, țiuituri, s. n. Faptul de a țiui; sunet prelung și ascuțit; țiuitură. [Pr.: ți-u-] – V. țiui. DOOM
țiuít (ți-u-) s. n., pl. țiuíturi
țiuitura
ȚIUITÚRĂ, țiuituri, s. f. Țiuit. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tură. DOOM
țiuitúră (ți-u-i-) s. f., g.-d. art. țiuitúrii; pl. țiuitúri
țiuituri
ȚIUÍT, țiuituri, s. n. Faptul de a țiui; sunet prelung și ascuțit; țiuitură. [Pr.: ți-u-] – V. țiui. DOOM
țiuít (ți-u-) s. n., pl. țiuíturi
țiuituri
ȚIUITÚRĂ, țiuituri, s. f. Țiuit. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tură. DOOM
țiuitúră (ți-u-i-) s. f., g.-d. art. țiuitúrii; pl. țiuitúri
țiuiturii
ȚIUITÚRĂ, țiuituri, s. f. Țiuit. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tură. DOOM
țiuitúră (ți-u-i-) s. f., g.-d. art. țiuitúrii; pl. țiuitúri
țiuiturile
ȚIUÍT, țiuituri, s. n. Faptul de a țiui; sunet prelung și ascuțit; țiuitură. [Pr.: ți-u-] – V. țiui. DOOM
țiuít (ți-u-) s. n., pl. țiuíturi
țiuiturile
ȚIUITÚRĂ, țiuituri, s. f. Țiuit. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tură. DOOM
țiuitúră (ți-u-i-) s. f., g.-d. art. țiuitúrii; pl. țiuitúri
țiuiturilor
ȚIUÍT, țiuituri, s. n. Faptul de a țiui; sunet prelung și ascuțit; țiuitură. [Pr.: ți-u-] – V. țiui. DOOM
țiuít (ți-u-) s. n., pl. țiuíturi
țiuiturilor
ȚIUITÚRĂ, țiuituri, s. f. Țiuit. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tură. DOOM
țiuitúră (ți-u-i-) s. f., g.-d. art. țiuitúrii; pl. țiuitúri
țiuiși
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiuiți
ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui. DOOM
țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie
țiul
ȚIU2, țiuri, s. n. (Reg.) 1. Unealtă de fier în patru muchii ascuțită ca o daltă, cu care se fac găuri în gheață pentru pescuit, se desprind blocurile de gheață etc. 2. Unealtă asemănătoare cu o daltă, folosită în dulgherie. 3. Târnăcop de oțel, de forma unei bare cu secțiunea pătrată, ascuțită la capete și puțin arcuită, folosit de mineri. – Et. nec. DOOM
țiu-țíu v. țiu1
țiului
ȚIU2, țiuri, s. n. (Reg.) 1. Unealtă de fier în patru muchii ascuțită ca o daltă, cu care se fac găuri în gheață pentru pescuit, se desprind blocurile de gheață etc. 2. Unealtă asemănătoare cu o daltă, folosită în dulgherie. 3. Târnăcop de oțel, de forma unei bare cu secțiunea pătrată, ascuțită la capete și puțin arcuită, folosit de mineri. – Et. nec. DOOM
țiu-țíu v. țiu1
țiuri
ȚIU2, țiuri, s. n. (Reg.) 1. Unealtă de fier în patru muchii ascuțită ca o daltă, cu care se fac găuri în gheață pentru pescuit, se desprind blocurile de gheață etc. 2. Unealtă asemănătoare cu o daltă, folosită în dulgherie. 3. Târnăcop de oțel, de forma unei bare cu secțiunea pătrată, ascuțită la capete și puțin arcuită, folosit de mineri. – Et. nec. DOOM
țiu-țíu v. țiu1
țiurile
ȚIU2, țiuri, s. n. (Reg.) 1. Unealtă de fier în patru muchii ascuțită ca o daltă, cu care se fac găuri în gheață pentru pescuit, se desprind blocurile de gheață etc. 2. Unealtă asemănătoare cu o daltă, folosită în dulgherie. 3. Târnăcop de oțel, de forma unei bare cu secțiunea pătrată, ascuțită la capete și puțin arcuită, folosit de mineri. – Et. nec. DOOM
țiu-țíu v. țiu1
țiurilor
ȚIU2, țiuri, s. n. (Reg.) 1. Unealtă de fier în patru muchii ascuțită ca o daltă, cu care se fac găuri în gheață pentru pescuit, se desprind blocurile de gheață etc. 2. Unealtă asemănătoare cu o daltă, folosită în dulgherie. 3. Târnăcop de oțel, de forma unei bare cu secțiunea pătrată, ascuțită la capete și puțin arcuită, folosit de mineri. – Et. nec. DOOM
țiu-țíu v. țiu1
țivil
CIVÍL, -Ă, civili, -e, adj. Care se referă la cetățenii unui stat sau la raporturile juridice ale acestora între ei (cu excepția militarilor și a reprezentanților Bisericii), precum și la raporturile acestora cu organele și cu organizațiile statului. ◊ Drepturi civile = drepturi de care se bucură o persoană (fizică sau juridică), reglementate și recunoscute de stat. Drept civil = totalitatea normelor care reglementează relațiile sociale (convertite în raporturi juridice) existente între persoanele fizice sau juridice dintr-un stat. Cod civil = culegere unitară de norme juridice care reglementează raporturile de drept civil. Stare civilă = situația unei persoane așa cum rezultă din actele sale privitoare la naștere, căsătorie, deces. Ofițer al stării civile = salariat al unei primării însărcinat cu încheierea actelor de stare civilă. Căsătorie civilă = căsătorie oficiată de ofițerul stării civile în conformitate cu prevederile legale. Parte civilă = persoană care, într-un proces penal, formulează pretenții de despăgubiri pentru daunele suferite prin săvârșirea infracțiunii. Război civil = conflict armat între două grupuri adverse din aceeași țară, cu scopul de a prelua puterea. ♦ (Substantivat) Persoană îmbrăcată în haine obișnuite (și nu în haine militare sau preoțești); cetățean al unui stat, cu excepția militarilor și preoților. [Var.: (înv. și pop.) țivíl, -ă adj.] – Din fr. civil, lat. civilis. DOOM
civíl adj. m., pl. civíli; f. civílă, pl. civíle
țivilie
CIVILÍE s. f. (Înv. și pop.) Viață, stare, condiție de om civil, de cetățean care nu este nici militar, nici preot. [Var.: țivilíe s. f.] – Civil + suf. -ie. DOOM
civilíe (înv., pop.) s. f., art. civilía, g.-d. civilíi, art. civilíei
țivlea
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivleai
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivleam
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivlească
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivleau
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivleați
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivlesc
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivlește
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivlești
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivli
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivlic
ȚIVLÍC interj. (Reg.) Cuvânt care imită zgomotul produs de un zăvor sau de o clanță trasă brusc și cu putere. – Onomatopee. DOOM
țivlíc (reg.) (ți-vlic) interj.
țivlii
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivlim
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivlind
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivlire
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivlire
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A țipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti.
țivliră
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivlirăm
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivlirăți
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivlise
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivlisem
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivliseră
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivliserăm
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivliserăți
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivliseși
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivliseți
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivlit
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivliși
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țivliți
ȚIVLÍ, țivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A tipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti. DOOM
țivlí (a ~) (reg.) (ți-vli) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țivlésc, imperf. 3 sg. țivleá; conj. prez. 3 să țivleáscă
țișni
ȚÎȘNÍ, țîșnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre lichide, aburi) A ieși cu presiune printr-o crăpătură sau printr-o deschizătură. V. răbufni. Sîngele țîșnea și gîlgîia pe prag. DUMITRIU, N. 63. Laptele bogat țîșnește din ugerele grase. SADOVEANU, O. I 50. Unde intră sonda, țîșnește ca berea de la butoiul cu presiune. C. PETRESCU, A. 548. ◊ (În contexte figurate) În asfințit, nourii se sparg deodată, și asupra Iezerului, prin spărturi, țîșnesc izvoarele sîngeroase ale amurgului de flăcări. SADOVEANU, O. III 686. ◊ Fig. Toată patima care mocnea de zile îndelungi... țîșnea prin luminile ochilor lui Ion. DUMITRIU, N. 191. ♦ A sări, a împroșca. Băltoacele țîșneau în pînze galbene de apă sclipitoare. DUMITRIU, N. 31. Călcînd de-a dreptul cu talpa, vîrtos, în gîrlele de unde țîșneau proaște de apă lutoasă. C. PETRESCU, A. R. 49. 2. A ieși, a sări pe neașteptate de undeva; a intra brusc undeva, a da buzna, a irupe. Flăcăul cel voinic țîșni pe ușă în urma controlorului, cu pumnii încleștați. DUMITRIU, N. 7. Ușa trosni, sări din clampă, și în birou țîșni un omuleț. GALAN, B. I 6. Iepurele țîșnește toamna dintre ierburi uscate. STANCU, D. 430. Husarii țîșnesc îngroziți de după garduri. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. ♦ A porni brusc, a se repezi, a se năpusti. Ridicîndu-se... în două picioare, calul vru să țîșnească înainte. PREDA, Î. 139. Ca un șarpe, Mură a țîșnit în pieptul Saftei. GALACTION, O. I 73. Șalupa țîșni ca o săgeată sub forfoteala helicei. BART, E. 110. 3. A se ivi deodată, a izbucni cu putere. Muguri noi țîșnesc din putregai, Înfrunzește și-nflorește țara. BENIUC, V. 80. Undeva, la spatele lor, după hornuri, țîșni lumina unei lanterne. CAMILAR, N. I 76. Din pămîntul rădăcinii, țîșniseră îndrăzneț cîteva vlăstare crude. C. PETRESCU, S. 14. Luminile țîșniră brusc în sala încinsă de căldură. REBREANU, R. I 201. ◊ Fig. Din clopotul fierbinte al vieței celei noi, Țîșnește poezia adevărată, vie. DEȘLIU, G. 6. Din toate, așa cum le primea, țîșnea o bucurie ciudată, nouă. PREDA, Î. 69. ♦ (Despre sunete, zgomote) A domina. De afară se auzeau strigăte ce țîșneau deasupra murmurului mulțimii. DUMITRIU, N. 71. – Variantă: țișní (CREANGĂ, A. 6) vb. IV.
țișt
ȚÎȘTI interj. (Și în forma țîșt) Cuvînt care sugerează mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe care sare sau țîșnește (de) undeva. Fata se apropie iarăși și pasărea, tocmai cînd să puie mîna pe ea, țîșt ! zboară pe bătătură. POPESCU, B. III 119. ◊ (Cu valoare verbală) N-apucă duhovnicul să deschidă cutia bine și țîști ! din ea un șoricel. STĂNOIU, C. I 127. – Variante: țîșt, țișt (ALECSANDRI, la CADE) interj.
țiștar
ȚIȘTÁR, țiștari, s. m. Mamifer rozător înrudit cu popândăul, foarte păgubitor pentru semănături (Citellus suslica). – Et. nec. DOOM
țiștár s. m., pl. țiștári
țiștari
ȚIȘTÁR, țiștari, s. m. Mamifer rozător înrudit cu popândăul, foarte păgubitor pentru semănături (Citellus suslica). – Et. nec. DOOM
țiștár s. m., pl. țiștári
țiștarii
ȚIȘTÁR, țiștari, s. m. Mamifer rozător înrudit cu popândăul, foarte păgubitor pentru semănături (Citellus suslica). – Et. nec. DOOM
țiștár s. m., pl. țiștári
țiștarilor
ȚIȘTÁR, țiștari, s. m. Mamifer rozător înrudit cu popândăul, foarte păgubitor pentru semănături (Citellus suslica). – Et. nec. DOOM
țiștár s. m., pl. țiștári
țiștarul
ȚIȘTÁR, țiștari, s. m. Mamifer rozător înrudit cu popândăul, foarte păgubitor pentru semănături (Citellus suslica). – Et. nec. DOOM
țiștár s. m., pl. țiștári
țiștarului
ȚIȘTÁR, țiștari, s. m. Mamifer rozător înrudit cu popândăul, foarte păgubitor pentru semănături (Citellus suslica). – Et. nec. DOOM
țiștár s. m., pl. țiștári
țiț
ȚIȚ interj. (Reg.) Cuvânt care redă chițăitul șoarecelui. ◊ Expr. Nici țiț = niciun cuvânt, nici cârc, nici pis. – Onomatopee. DOOM
țiț-țíț v. țiț
țițcan
ȚIȚCÁN, țițcani, s. m. (Regional) Șobolan.
țițeche
ȚIȚÉICĂ s. f. (Regional) 1. Scîndură înfiptă orizontal într-un par, așa ca să se poată roti, servind ca distracție asemănătoare cu un joc de călușei. V. călușei, carusel. 2. Scîndură așezată de-a curmezișul pe un butuc, astfel încît capetele ei să balanseze; servește ca distracție în loc de scrînciob. – Variantă: țițéche (PAMFILE, I. C. 469) s. f.
țiței
ȚIȚÉI, (2) țițeiuri, s. n. 1. Amestec lichid de hidrocarburi solide, lichide și gazoase, precum și de alți compuși organici, care se găsește în pământ sub formă de zăcământ și din care, prin distilare, se obține benzină, petrol lampant, uleiuri minerale, vaselină, motorină etc.; petrol. 2. (La pl.) Diferite feluri de țiței (1). – Et. nec. DOOM
țițéi s. n., (sorturi) pl. țițéiuri
țițeica
ȚIȚÉICĂ s. f. (Regional) 1. Scîndură înfiptă orizontal într-un par, așa ca să se poată roti, servind ca distracție asemănătoare cu un joc de călușei. V. călușei, carusel. 2. Scîndură așezată de-a curmezișul pe un butuc, astfel încît capetele ei să balanseze; servește ca distracție în loc de scrînciob. – Variantă: țițéche (PAMFILE, I. C. 469) s. f. DOOM
țițéică (reg.) s. f., g.-d. art. țițéicii; pl. țițéici
țițeici
ȚIȚÉICĂ s. f. (Regional) 1. Scîndură înfiptă orizontal într-un par, așa ca să se poată roti, servind ca distracție asemănătoare cu un joc de călușei. V. călușei, carusel. 2. Scîndură așezată de-a curmezișul pe un butuc, astfel încît capetele ei să balanseze; servește ca distracție în loc de scrînciob. – Variantă: țițéche (PAMFILE, I. C. 469) s. f. DOOM
țițéică (reg.) s. f., g.-d. art. țițéicii; pl. țițéici
țițeicii
ȚIȚÉICĂ s. f. (Regional) 1. Scîndură înfiptă orizontal într-un par, așa ca să se poată roti, servind ca distracție asemănătoare cu un joc de călușei. V. călușei, carusel. 2. Scîndură așezată de-a curmezișul pe un butuc, astfel încît capetele ei să balanseze; servește ca distracție în loc de scrînciob. – Variantă: țițéche (PAMFILE, I. C. 469) s. f. DOOM
țițéică (reg.) s. f., g.-d. art. țițéicii; pl. țițéici
țițeicile
ȚIȚÉICĂ s. f. (Regional) 1. Scîndură înfiptă orizontal într-un par, așa ca să se poată roti, servind ca distracție asemănătoare cu un joc de călușei. V. călușei, carusel. 2. Scîndură așezată de-a curmezișul pe un butuc, astfel încît capetele ei să balanseze; servește ca distracție în loc de scrînciob. – Variantă: țițéche (PAMFILE, I. C. 469) s. f. DOOM
țițéică (reg.) s. f., g.-d. art. țițéicii; pl. țițéici
țițeicilor
ȚIȚÉICĂ s. f. (Regional) 1. Scîndură înfiptă orizontal într-un par, așa ca să se poată roti, servind ca distracție asemănătoare cu un joc de călușei. V. călușei, carusel. 2. Scîndură așezată de-a curmezișul pe un butuc, astfel încît capetele ei să balanseze; servește ca distracție în loc de scrînciob. – Variantă: țițéche (PAMFILE, I. C. 469) s. f. DOOM
țițéică (reg.) s. f., g.-d. art. țițéicii; pl. țițéici
țițeiul
ȚIȚÉI, (2) țițeiuri, s. n. 1. Amestec lichid de hidrocarburi solide, lichide și gazoase, precum și de alți compuși organici, care se găsește în pământ sub formă de zăcământ și din care, prin distilare, se obține benzină, petrol lampant, uleiuri minerale, vaselină, motorină etc.; petrol. 2. (La pl.) Diferite feluri de țiței (1). – Et. nec. DOOM
țițéi s. n., (sorturi) pl. țițéiuri
țițeiului
ȚIȚÉI, (2) țițeiuri, s. n. 1. Amestec lichid de hidrocarburi solide, lichide și gazoase, precum și de alți compuși organici, care se găsește în pământ sub formă de zăcământ și din care, prin distilare, se obține benzină, petrol lampant, uleiuri minerale, vaselină, motorină etc.; petrol. 2. (La pl.) Diferite feluri de țiței (1). – Et. nec. DOOM
țițéi s. n., (sorturi) pl. țițéiuri
țițeiuri
ȚIȚÉI, (2) țițeiuri, s. n. 1. Amestec lichid de hidrocarburi solide, lichide și gazoase, precum și de alți compuși organici, care se găsește în pământ sub formă de zăcământ și din care, prin distilare, se obține benzină, petrol lampant, uleiuri minerale, vaselină, motorină etc.; petrol. 2. (La pl.) Diferite feluri de țiței (1). – Et. nec. DOOM
țițéi s. n., (sorturi) pl. țițéiuri
țițeiurile
ȚIȚÉI, (2) țițeiuri, s. n. 1. Amestec lichid de hidrocarburi solide, lichide și gazoase, precum și de alți compuși organici, care se găsește în pământ sub formă de zăcământ și din care, prin distilare, se obține benzină, petrol lampant, uleiuri minerale, vaselină, motorină etc.; petrol. 2. (La pl.) Diferite feluri de țiței (1). – Et. nec. DOOM
țițéi s. n., (sorturi) pl. țițéiuri
țițeiurilor
ȚIȚÉI, (2) țițeiuri, s. n. 1. Amestec lichid de hidrocarburi solide, lichide și gazoase, precum și de alți compuși organici, care se găsește în pământ sub formă de zăcământ și din care, prin distilare, se obține benzină, petrol lampant, uleiuri minerale, vaselină, motorină etc.; petrol. 2. (La pl.) Diferite feluri de țiței (1). – Et. nec. DOOM
țițéi s. n., (sorturi) pl. țițéiuri
țițigoi
ȚIȚIGÓI s. m. v. pițigoi.
țițiguș
ȚIȚIGÚȘ s. m. v. pițiguș.
țiții
ȚÎȚÎÍ tî́țîi și țîțîiesc, vb. IV. Intranz. (Și în formele țîțăi, țiții) 1. (Despre insecte și unele animale) A scoate sunete subțiri și tremurate. V. țîrîi. Cîțiva greieri poeți țîțîiau la lună, urcați pe coviltirele căruțelor. GALACTION, O. I 270. Scripcariul are mustețe lungi și încrestate; dacă-l prinzi și-l pui la ureche, țițiește; de aceea se numește scripcari. MARIAN, INS. 101. Am o scroafă cu purcei: de prind pe unul, toți țițiesc (Lanțul). GOROVEI, C. 197. ♦ (Despre instrumente cu coarde) A țîrîi (4). Nu țîțăi ca diblele. MAT. FOLK. 1594. 2. Fig. (Despre inimă, de obicei cu o determinare cauzală) A tremura, a palpita (de frică, de nerăbdare etc.). Un nărod slab la minte... de-mi țîțîie inima în tot ceasul să nu dea foc la casă. C. PETRESCU, R. DR. 21. Pîndea chipul magistratului și-i țîțîia inima în el de teamă să nu-l audă. POPA, V. 190. Rămase nedumerit, uitîndu-se la birjarul de pe capră, căruia îi țîțîia inima de frică. D. ZAMFIRESCU, R. 85. 3. (Despre oameni) A plescăi cu buzele sau cu limba scoțînd un sunet asemănător cu un «ț», exprimînd mirarea, îndemnul etc. Și țîțîi mirat din buze. După aceea, speriat de cele spuse, înlemni ca butucul. CAMILAR, N. I 79. Vizitiul țîțîi la cai. REBREANU, R. II 69. – Variante: țîțăí, țițií vb. IV.
țițiit
ȚÎȚÎÍT s. n. (Și în forma țițiit) Faptul de a țîțîi; (concretizat) sunetul produs. 1. v. țîțîi (1). Cînd îl prinzi în mînă și-l pui la ureche [scripcarul] produce un fel de... țițiit, ca și cînd ar cînta cineva dintr-o scripcuță sau cobză. MARIAN, INS. 101. 2. v. țîțîi (3). Își strînge buzele și scoate un fel de țîțîit. ȘEZ. IV 32. – Variantă: țițiít s. n.
țițină
ȚẤȚÂNĂ, țâțâni, s. f. 1. Balama. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din țâțâni = a supăra rău, a înfuria pe cineva, a scoate din sărite. A-și ieși din țâțâni = a-și pierde răbdarea, a se înfuria. 2. Porțiune unde cele două valve ale unei scoici sunt unite printr-un ligament elastic. 3. (Pop.) Rădăcina unui furuncul. – Lat. *titina. DOOM
țâțấnă s. f., g.-d. art. țâțấnii; pl. țâțấni
țițucă
ȚÂȚÚCĂ, țâțuci, s. f. (Reg.) Țâțișoară. – Țâță + suf. -ucă. DOOM
țâțúcă (reg.) s. f., g.-d. art. țâțúcii; pl. țâțúci
țiță
ȚẤȚĂ, țâțe, s. f. 1. (Pop.) Sân, mamelă. ◊ Loc. adj. De țâță = (despre copii) sugar. ◊ Loc. adv. La țâță = la sân, la piept. ◊ Expr. A da țâță = a da să sugă, a alăpta. A avea țâță = a avea lapte suficient pentru a-și alăpta copilul. 2. Gurguiul urciorului, prin care se bea apă. 3. (Pop.) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor. 4. Compuse: (Bot.) țâța-caprei = a) barba-caprei; b) plantă erbacee cu frunzele alungite, cu florile galbene-aurii (Tragopogon pratensis); țâța-oii = a) degetar; b) ciuboțica-cucului; țâța-vacii = a) varietate de viță-de-vie care produce struguri cu boabe lunguiețe, cărnoase; razachie (Vitis); b) ciuboțica-cucului; c) plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu florile galbene, așezate în umbele la vârful tulpinii (Primula elatior); țâța-fiului = plantă de munte cu rizom scurt și gros, tulpină înaltă, frunze ovale și flori roșii (Polygonum bistorca); țâța-mielului = urechelniță; țâța-oilor = arnică. – Lat. *titia. DOOM
țấță (pop.) s. f., g.-d. art. țấței; pl. țấțe