șt
ȘT interj. Cuvânt folosit pentru a cere cuiva să facă liniște. – Onomatopee. DOOM
șt / șșșt interj.
ștab
ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. stab. DOOM
ștab-ofițér (înv.) s. m., pl. ștab-ofițéri
ștab
ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. stab.
ștabi
ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. stab. DOOM
ștab-ofițér (înv.) s. m., pl. ștab-ofițéri
ștabii
ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. stab. DOOM
ștab-ofițér (înv.) s. m., pl. ștab-ofițéri
ștabilor
ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. stab. DOOM
ștab-ofițér (înv.) s. m., pl. ștab-ofițéri
ștabul
ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. stab. DOOM
ștab-ofițér (înv.) s. m., pl. ștab-ofițéri
ștabul
ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. stab.
ștabului
ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. stab. DOOM
ștab-ofițér (înv.) s. m., pl. ștab-ofițéri
ștabului
ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. stab.
ștaburi
ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. stab.
ștaburile
ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. stab.
ștaburilor
ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. stab.
ștachet
ȘTACHÉT s. m. v. ștachetă.
ștachete
STACHÉTĂ s. f. v. ștachetă. DOOM
ștachétă s. f., g.-d. art. ștachétei; pl. ștachéte
ștachetei
STACHÉTĂ s. f. v. ștachetă. DOOM
ștachétă s. f., g.-d. art. ștachétei; pl. ștachéte
ștachetele
STACHÉTĂ s. f. v. ștachetă. DOOM
ștachétă s. f., g.-d. art. ștachétei; pl. ștachéte
ștachetelor
STACHÉTĂ s. f. v. ștachetă. DOOM
ștachétă s. f., g.-d. art. ștachétei; pl. ștachéte
ștachetul
ȘTACHÉT s. m. v. ștachetă.
ștachetului
ȘTACHÉT s. m. v. ștachetă.
ștacheți
ȘTACHÉT s. m. v. ștachetă.
ștacheții
ȘTACHÉT s. m. v. ștachetă.
ștacheților
ȘTACHÉT s. m. v. ștachetă.
ștachie
ștachie, ștachii s. f. (adol.) palmă, lovitură dată cu palma.
ștaer
ștáer (-re), s. n. – Vechi dans, originar din Siria. Germ. Steier(mark), prin intermediul mag. stájer (Cihac, II, 529).
ștafeta
ȘTAFÉTĂ, ștafete, s. f. 1. (Înv.) Curier special care ducea scrisori sau mesaje urgente; ștafetar. 2. Scrisoare, mesaj urgent dus de un curier special; p. ext. veste, știre. ◊ Expr. Fam. A umbla cu ștafeta sau a duce ștafeta = a purta vorba, a bârfi, a cleveti. 3. Concurs sportiv la alergări, schi, înot etc., care constă în parcurgerea unei distanțe regulamentare, fracționată în patru părți egale, de către o echipă compusă din patru persoane, care străbat succesiv distanța repartizată, cu obligația marcării schimbului de ștafetă (obiect portabil, semnal vizual sau auditiv). ♦ Obiect convențional care se transmite succesiv într-o astfel de competiție. ♦ Sportiv care participă la o ștafetă (3). – Din it. staffetta, germ. Stafette. DOOM
ștafétă s. f., g.-d. art. ștafétei; pl. ștaféte
ștafetar
ȘTAFETÁR, ștafetari, s. m. (Înv.) Ștafetă (1). – Ștafetă + suf. -ar. DOOM
ștafetár (rar) s. m., pl. ștafetári
ștafetari
ȘTAFETÁR, ștafetari, s. m. (Înv.) Ștafetă (1). – Ștafetă + suf. -ar. DOOM
ștafetár (rar) s. m., pl. ștafetári
ștafetarii
ȘTAFETÁR, ștafetari, s. m. (Înv.) Ștafetă (1). – Ștafetă + suf. -ar. DOOM
ștafetár (rar) s. m., pl. ștafetári
ștafetarilor
ȘTAFETÁR, ștafetari, s. m. (Înv.) Ștafetă (1). – Ștafetă + suf. -ar. DOOM
ștafetár (rar) s. m., pl. ștafetári
ștafetarul
ȘTAFETÁR, ștafetari, s. m. (Înv.) Ștafetă (1). – Ștafetă + suf. -ar. DOOM
ștafetár (rar) s. m., pl. ștafetári
ștafetarului
ȘTAFETÁR, ștafetari, s. m. (Înv.) Ștafetă (1). – Ștafetă + suf. -ar. DOOM
ștafetár (rar) s. m., pl. ștafetári
ștafete
ȘTAFÉTĂ, ștafete, s. f. 1. (Înv.) Curier special care ducea scrisori sau mesaje urgente; ștafetar. 2. Scrisoare, mesaj urgent dus de un curier special; p. ext. veste, știre. ◊ Expr. Fam. A umbla cu ștafeta sau a duce ștafeta = a purta vorba, a bârfi, a cleveti. 3. Concurs sportiv la alergări, schi, înot etc., care constă în parcurgerea unei distanțe regulamentare, fracționată în patru părți egale, de către o echipă compusă din patru persoane, care străbat succesiv distanța repartizată, cu obligația marcării schimbului de ștafetă (obiect portabil, semnal vizual sau auditiv). ♦ Obiect convențional care se transmite succesiv într-o astfel de competiție. ♦ Sportiv care participă la o ștafetă (3). – Din it. staffetta, germ. Stafette. DOOM
ștafétă s. f., g.-d. art. ștafétei; pl. ștaféte
ștafetei
ȘTAFÉTĂ, ștafete, s. f. 1. (Înv.) Curier special care ducea scrisori sau mesaje urgente; ștafetar. 2. Scrisoare, mesaj urgent dus de un curier special; p. ext. veste, știre. ◊ Expr. Fam. A umbla cu ștafeta sau a duce ștafeta = a purta vorba, a bârfi, a cleveti. 3. Concurs sportiv la alergări, schi, înot etc., care constă în parcurgerea unei distanțe regulamentare, fracționată în patru părți egale, de către o echipă compusă din patru persoane, care străbat succesiv distanța repartizată, cu obligația marcării schimbului de ștafetă (obiect portabil, semnal vizual sau auditiv). ♦ Obiect convențional care se transmite succesiv într-o astfel de competiție. ♦ Sportiv care participă la o ștafetă (3). – Din it. staffetta, germ. Stafette. DOOM
ștafétă s. f., g.-d. art. ștafétei; pl. ștaféte
ștafetele
ȘTAFÉTĂ, ștafete, s. f. 1. (Înv.) Curier special care ducea scrisori sau mesaje urgente; ștafetar. 2. Scrisoare, mesaj urgent dus de un curier special; p. ext. veste, știre. ◊ Expr. Fam. A umbla cu ștafeta sau a duce ștafeta = a purta vorba, a bârfi, a cleveti. 3. Concurs sportiv la alergări, schi, înot etc., care constă în parcurgerea unei distanțe regulamentare, fracționată în patru părți egale, de către o echipă compusă din patru persoane, care străbat succesiv distanța repartizată, cu obligația marcării schimbului de ștafetă (obiect portabil, semnal vizual sau auditiv). ♦ Obiect convențional care se transmite succesiv într-o astfel de competiție. ♦ Sportiv care participă la o ștafetă (3). – Din it. staffetta, germ. Stafette. DOOM
ștafétă s. f., g.-d. art. ștafétei; pl. ștaféte
ștafetelor
ȘTAFÉTĂ, ștafete, s. f. 1. (Înv.) Curier special care ducea scrisori sau mesaje urgente; ștafetar. 2. Scrisoare, mesaj urgent dus de un curier special; p. ext. veste, știre. ◊ Expr. Fam. A umbla cu ștafeta sau a duce ștafeta = a purta vorba, a bârfi, a cleveti. 3. Concurs sportiv la alergări, schi, înot etc., care constă în parcurgerea unei distanțe regulamentare, fracționată în patru părți egale, de către o echipă compusă din patru persoane, care străbat succesiv distanța repartizată, cu obligația marcării schimbului de ștafetă (obiect portabil, semnal vizual sau auditiv). ♦ Obiect convențional care se transmite succesiv într-o astfel de competiție. ♦ Sportiv care participă la o ștafetă (3). – Din it. staffetta, germ. Stafette. DOOM
ștafétă s. f., g.-d. art. ștafétei; pl. ștaféte
ștafie
STAFÍE, stafii, s. f. Fantomă, nălucă, vedenie, strigoi. Stafiile piraților voinici, romantici, aprigi în aventură și dragoste, umplu insula cu duhul lor. RALEA, O. 69. Slab de înger nu mă știu; stafii și pricolici n-am văzut niciodată. GALACTION, O. I 45. Pătrunse înăuntru, așa cum pătrund stafiile, fără zgomot. ANGHEL, PR. 130. ◊ Fig. (Familiar) Epitet dat unei persoane bătrîne, scheletice. Baba o ține cam din scurt [pe fată] și, pe cît am văzut, nu mă mistuie de loc stafia. contemporanul, VII 489. – Accentuat și: stáfie. - Variante: (învechit) stahíe (RUSSO, S. 100, ALECSANDRI, T. I 204, NEGRUZZI, S. I 206), ștáfie (NEGRUZZI, S. II 121) s. f.
ștaier
ȘTÁIER, ștaiere, s. n. Numele unui dans la modă în secolul XIX; melodie după care se executa acest dans. [Pr.: șta-ier. – Var.: ștáir s. n.] – Din germ. Steier[walzer]. DOOM
ștáier (înv.) (șta-ier) s. n., pl. ștáiere
ștaiere
ȘTÁIER, ștaiere, s. n. Numele unui dans la modă în secolul XIX; melodie după care se executa acest dans. [Pr.: șta-ier. – Var.: ștáir s. n.] – Din germ. Steier[walzer]. DOOM
ștáier (înv.) (șta-ier) s. n., pl. ștáiere
ștaierele
ȘTÁIER, ștaiere, s. n. Numele unui dans la modă în secolul XIX; melodie după care se executa acest dans. [Pr.: șta-ier. – Var.: ștáir s. n.] – Din germ. Steier[walzer]. DOOM
ștáier (înv.) (șta-ier) s. n., pl. ștáiere
ștaierelor
ȘTÁIER, ștaiere, s. n. Numele unui dans la modă în secolul XIX; melodie după care se executa acest dans. [Pr.: șta-ier. – Var.: ștáir s. n.] – Din germ. Steier[walzer]. DOOM
ștáier (înv.) (șta-ier) s. n., pl. ștáiere
ștaierul
ȘTÁIER, ștaiere, s. n. Numele unui dans la modă în secolul XIX; melodie după care se executa acest dans. [Pr.: șta-ier. – Var.: ștáir s. n.] – Din germ. Steier[walzer]. DOOM
ștáier (înv.) (șta-ier) s. n., pl. ștáiere
ștaierului
ȘTÁIER, ștaiere, s. n. Numele unui dans la modă în secolul XIX; melodie după care se executa acest dans. [Pr.: șta-ier. – Var.: ștáir s. n.] – Din germ. Steier[walzer]. DOOM
ștáier (înv.) (șta-ier) s. n., pl. ștáiere
ștaif
ȘTAIF, ștaifuri, s. n. Întăritură de piele, de carton etc. inserată între fețe și căptușeala încălțămintei, în partea dinapoi, pentru păstrarea formei. ♦ Pânză specială care se pune în interiorul gulerelor, pentru a le menține forma. – Din germ. Steif[leder]. DOOM
ștaif s. n., pl. ștáifuri
ștaiful
ȘTAIF, ștaifuri, s. n. Întăritură de piele, de carton etc. inserată între fețe și căptușeala încălțămintei, în partea dinapoi, pentru păstrarea formei. ♦ Pânză specială care se pune în interiorul gulerelor, pentru a le menține forma. – Din germ. Steif[leder]. DOOM
ștaif s. n., pl. ștáifuri
ștaifului
ȘTAIF, ștaifuri, s. n. Întăritură de piele, de carton etc. inserată între fețe și căptușeala încălțămintei, în partea dinapoi, pentru păstrarea formei. ♦ Pânză specială care se pune în interiorul gulerelor, pentru a le menține forma. – Din germ. Steif[leder]. DOOM
ștaif s. n., pl. ștáifuri
ștaifuri
ȘTAIF, ștaifuri, s. n. Întăritură de piele, de carton etc. inserată între fețe și căptușeala încălțămintei, în partea dinapoi, pentru păstrarea formei. ♦ Pânză specială care se pune în interiorul gulerelor, pentru a le menține forma. – Din germ. Steif[leder]. DOOM
ștaif s. n., pl. ștáifuri
ștaifurile
ȘTAIF, ștaifuri, s. n. Întăritură de piele, de carton etc. inserată între fețe și căptușeala încălțămintei, în partea dinapoi, pentru păstrarea formei. ♦ Pânză specială care se pune în interiorul gulerelor, pentru a le menține forma. – Din germ. Steif[leder]. DOOM
ștaif s. n., pl. ștáifuri
ștaifurilor
ȘTAIF, ștaifuri, s. n. Întăritură de piele, de carton etc. inserată între fețe și căptușeala încălțămintei, în partea dinapoi, pentru păstrarea formei. ♦ Pânză specială care se pune în interiorul gulerelor, pentru a le menține forma. – Din germ. Steif[leder]. DOOM
ștaif s. n., pl. ștáifuri
ștair
ȘTÁIER, ștaiere, s. n. Numele unui dans la modă în secolul XIX; melodie după care se executa acest dans. [Pr.: șta-ier. – Var.: ștáir s. n.] – Din germ. Steier[walzer]. DOOM
ștáier (înv.) (șta-ier) s. n., pl. ștáiere
ștalog
ștalóg (-oáoge), s. n. – (Banat) Grajd, staul. – Var. ștală. Sb. štalog (Candrea), var. directă din germ. Stalle. Este dubletul lui stal, s. n. (fotoliu, în sălile de spectacol), mr. stală, din fr. stalle, it. stallo; der. instala, vb., din fr. installer; instalați(un)e, s. f.; instalator, s. m.
ștampilai
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilam
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilare
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilarea
ȘTAMPILÁRE, ștampilări, s. f. Acțiunea de a ștampila și rezultatul ei. [Var.: stampiláre s. f.] – V. ștampila. DOOM
ștampiláre s. f., g.-d. art. ștampilắrii; pl. ștampilắri
ștampilară
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilarăm
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilarăți
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilase
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilasem
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilaseră
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilaserăm
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilaserăți
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilaseși
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilaseți
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilat
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilat
ȘTAMPILÁT, -Ă, ștampilați, -te, adj. Care poartă o ștampilă (2). – V. ștampila.
ștampilata
ȘTAMPILÁT, -Ă, ștampilați, -te, adj. Care poartă o ștampilă (2). – V. ștampila.
ștampilate
ȘTAMPILÁT, -Ă, ștampilați, -te, adj. Care poartă o ștampilă (2). – V. ștampila.
ștampilatei
ȘTAMPILÁT, -Ă, ștampilați, -te, adj. Care poartă o ștampilă (2). – V. ștampila.
ștampilatele
ȘTAMPILÁT, -Ă, ștampilați, -te, adj. Care poartă o ștampilă (2). – V. ștampila.
ștampilatelor
ȘTAMPILÁT, -Ă, ștampilați, -te, adj. Care poartă o ștampilă (2). – V. ștampila.
ștampilatul
ȘTAMPILÁT, -Ă, ștampilați, -te, adj. Care poartă o ștampilă (2). – V. ștampila.
ștampilatului
ȘTAMPILÁT, -Ă, ștampilați, -te, adj. Care poartă o ștampilă (2). – V. ștampila.
ștampilau
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilași
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilați
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilați
ȘTAMPILÁT, -Ă, ștampilați, -te, adj. Care poartă o ștampilă (2). – V. ștampila.
ștampilații
ȘTAMPILÁT, -Ă, ștampilați, -te, adj. Care poartă o ștampilă (2). – V. ștampila.
ștampilaților
ȘTAMPILÁT, -Ă, ștampilați, -te, adj. Care poartă o ștampilă (2). – V. ștampila.
ștampile
ȘTAMPÍLĂ, ștampile, s. f. 1. Instrument format dintr-o placă de cauciuc, de lemn sau de metal fixată pe un mâner, pe care sunt gravate un semn, o inscripție sau o emblemă, cu care se ștampilează acte, mărfuri, obiecte etc. 2. Semn, inscripție sau emblemă care se aplică pe un document pentru a-i da valabilitate, pe mărfuri sau pe corpul animalelor, pentru a le arăta proveniența sau apartenența etc.; sigiliu. [Var.: stampílă s. f.] – Din fr. estampille. Cf. it. s t a m p i g l i a. DOOM
ștampílă s. f., g.-d. art. ștampílei; pl. ștampíle
ștampilează
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilei
ȘTAMPÍLĂ, ștampile, s. f. 1. Instrument format dintr-o placă de cauciuc, de lemn sau de metal fixată pe un mâner, pe care sunt gravate un semn, o inscripție sau o emblemă, cu care se ștampilează acte, mărfuri, obiecte etc. 2. Semn, inscripție sau emblemă care se aplică pe un document pentru a-i da valabilitate, pe mărfuri sau pe corpul animalelor, pentru a le arăta proveniența sau apartenența etc.; sigiliu. [Var.: stampílă s. f.] – Din fr. estampille. Cf. it. s t a m p i g l i a. DOOM
ștampílă s. f., g.-d. art. ștampílei; pl. ștampíle
ștampilele
ȘTAMPÍLĂ, ștampile, s. f. 1. Instrument format dintr-o placă de cauciuc, de lemn sau de metal fixată pe un mâner, pe care sunt gravate un semn, o inscripție sau o emblemă, cu care se ștampilează acte, mărfuri, obiecte etc. 2. Semn, inscripție sau emblemă care se aplică pe un document pentru a-i da valabilitate, pe mărfuri sau pe corpul animalelor, pentru a le arăta proveniența sau apartenența etc.; sigiliu. [Var.: stampílă s. f.] – Din fr. estampille. Cf. it. s t a m p i g l i a. DOOM
ștampílă s. f., g.-d. art. ștampílei; pl. ștampíle
ștampilelor
ȘTAMPÍLĂ, ștampile, s. f. 1. Instrument format dintr-o placă de cauciuc, de lemn sau de metal fixată pe un mâner, pe care sunt gravate un semn, o inscripție sau o emblemă, cu care se ștampilează acte, mărfuri, obiecte etc. 2. Semn, inscripție sau emblemă care se aplică pe un document pentru a-i da valabilitate, pe mărfuri sau pe corpul animalelor, pentru a le arăta proveniența sau apartenența etc.; sigiliu. [Var.: stampílă s. f.] – Din fr. estampille. Cf. it. s t a m p i g l i a. DOOM
ștampílă s. f., g.-d. art. ștampílei; pl. ștampíle
ștampilez
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampileze
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilezi
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilând
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilînd
ȘTAMPILÁ, ștampilez, vb. I. Tranz. A pune, a aplica o ștampilă (2). [Var.: stampilá vb. I] – Din ștampilă. DOOM
ștampilá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștampileáză
ștampilări
ȘTAMPILÁRE, ștampilări, s. f. Acțiunea de a ștampila și rezultatul ei. [Var.: stampiláre s. f.] – V. ștampila. DOOM
ștampiláre s. f., g.-d. art. ștampilắrii; pl. ștampilắri
ștampilării
ȘTAMPILÁRE, ștampilări, s. f. Acțiunea de a ștampila și rezultatul ei. [Var.: stampiláre s. f.] – V. ștampila. DOOM
ștampiláre s. f., g.-d. art. ștampilắrii; pl. ștampilắri
ștampilările
ȘTAMPILÁRE, ștampilări, s. f. Acțiunea de a ștampila și rezultatul ei. [Var.: stampiláre s. f.] – V. ștampila. DOOM
ștampiláre s. f., g.-d. art. ștampilắrii; pl. ștampilắri
ștampilărilor
ȘTAMPILÁRE, ștampilări, s. f. Acțiunea de a ștampila și rezultatul ei. [Var.: stampiláre s. f.] – V. ștampila. DOOM
ștampiláre s. f., g.-d. art. ștampilắrii; pl. ștampilắri
ștandard
ȘTÁNDARD s.n. v. standard.
ștanga
ȘTÁNGĂ, ștăngi, s. f. (Pop.) Bară de fier; drug, rangă. – Din germ. Stange. DOOM
ștángă (pop.) s. f., g.-d. art. ștắngii; pl. ștăngi
ștanțai
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțam
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțare
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțarea
ȘTANȚÁRE, ștanțări, s. f. Acțiunea de a ștanța și rezultatul ei; ștănțuire. [Var.: stanțáre s. f.] – V. ștanța. DOOM
ștanțáre s. f., g.-d. art. ștanțắrii; pl. ștanțắri
ștanțară
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțarăm
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțarăți
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțase
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțasem
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțaseră
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțaserăm
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțaserăți
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțaseși
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțaseți
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțat
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțata
ȘTANȚÁT, -Ă, ștanțați, -te, adj. 1. Tăiat sau fasonat cu ștanța (1). 2. Gravat cu ștanța (2). [Var.: stanțat, -ă adj.] – V. ștanța.
ștanțate
ȘTANȚÁT, -Ă, ștanțați, -te, adj. 1. Tăiat sau fasonat cu ștanța (1). 2. Gravat cu ștanța (2). [Var.: stanțat, -ă adj.] – V. ștanța.
ștanțatei
ȘTANȚÁT, -Ă, ștanțați, -te, adj. 1. Tăiat sau fasonat cu ștanța (1). 2. Gravat cu ștanța (2). [Var.: stanțat, -ă adj.] – V. ștanța.
ștanțatele
ȘTANȚÁT, -Ă, ștanțați, -te, adj. 1. Tăiat sau fasonat cu ștanța (1). 2. Gravat cu ștanța (2). [Var.: stanțat, -ă adj.] – V. ștanța.
ștanțatelor
ȘTANȚÁT, -Ă, ștanțați, -te, adj. 1. Tăiat sau fasonat cu ștanța (1). 2. Gravat cu ștanța (2). [Var.: stanțat, -ă adj.] – V. ștanța.
ștanțatoare
ȘTANȚATÓR, -OÁRE, ștanțatori, -oare, s. m. și f. Muncitor care lucrează la ștanțe. – Ștanța + suf. -tor. DOOM
ștanțatór s. m., pl. ștanțatóri
ștanțatoarea
ȘTANȚATÓR, -OÁRE, ștanțatori, -oare, s. m. și f. Muncitor care lucrează la ștanțe. – Ștanța + suf. -tor. DOOM
ștanțatór s. m., pl. ștanțatóri
ștanțatoarei
ȘTANȚATÓR, -OÁRE, ștanțatori, -oare, s. m. și f. Muncitor care lucrează la ștanțe. – Ștanța + suf. -tor. DOOM
ștanțatór s. m., pl. ștanțatóri
ștanțatoarele
ȘTANȚATÓR, -OÁRE, ștanțatori, -oare, s. m. și f. Muncitor care lucrează la ștanțe. – Ștanța + suf. -tor. DOOM
ștanțatór s. m., pl. ștanțatóri
ștanțatoarelor
ȘTANȚATÓR, -OÁRE, ștanțatori, -oare, s. m. și f. Muncitor care lucrează la ștanțe. – Ștanța + suf. -tor. DOOM
ștanțatór s. m., pl. ștanțatóri
ștanțator
ȘTANȚATÓR, -OÁRE, ștanțatori, -oare, s. m. și f. Muncitor care lucrează la ștanțe. – Ștanța + suf. -tor. DOOM
ștanțatór s. m., pl. ștanțatóri
ștanțatori
ȘTANȚATÓR, -OÁRE, ștanțatori, -oare, s. m. și f. Muncitor care lucrează la ștanțe. – Ștanța + suf. -tor. DOOM
ștanțatór s. m., pl. ștanțatóri
ștanțatorii
ȘTANȚATÓR, -OÁRE, ștanțatori, -oare, s. m. și f. Muncitor care lucrează la ștanțe. – Ștanța + suf. -tor. DOOM
ștanțatór s. m., pl. ștanțatóri
ștanțatorilor
ȘTANȚATÓR, -OÁRE, ștanțatori, -oare, s. m. și f. Muncitor care lucrează la ștanțe. – Ștanța + suf. -tor. DOOM
ștanțatór s. m., pl. ștanțatóri
ștanțatorul
ȘTANȚATÓR, -OÁRE, ștanțatori, -oare, s. m. și f. Muncitor care lucrează la ștanțe. – Ștanța + suf. -tor. DOOM
ștanțatór s. m., pl. ștanțatóri
ștanțatorului
ȘTANȚATÓR, -OÁRE, ștanțatori, -oare, s. m. și f. Muncitor care lucrează la ștanțe. – Ștanța + suf. -tor. DOOM
ștanțatór s. m., pl. ștanțatóri
ștanțatul
ȘTANȚÁT, -Ă, ștanțați, -te, adj. 1. Tăiat sau fasonat cu ștanța (1). 2. Gravat cu ștanța (2). [Var.: stanțat, -ă adj.] – V. ștanța.
ștanțatului
ȘTANȚÁT, -Ă, ștanțați, -te, adj. 1. Tăiat sau fasonat cu ștanța (1). 2. Gravat cu ștanța (2). [Var.: stanțat, -ă adj.] – V. ștanța.
ștanțau
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțași
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțați
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțați
ȘTANȚÁT, -Ă, ștanțați, -te, adj. 1. Tăiat sau fasonat cu ștanța (1). 2. Gravat cu ștanța (2). [Var.: stanțat, -ă adj.] – V. ștanța.
ștanțații
ȘTANȚÁT, -Ă, ștanțați, -te, adj. 1. Tăiat sau fasonat cu ștanța (1). 2. Gravat cu ștanța (2). [Var.: stanțat, -ă adj.] – V. ștanța.
ștanțaților
ȘTANȚÁT, -Ă, ștanțați, -te, adj. 1. Tăiat sau fasonat cu ștanța (1). 2. Gravat cu ștanța (2). [Var.: stanțat, -ă adj.] – V. ștanța.
ștanțează
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțez
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțeze
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțezi
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțând
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțînd
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen. DOOM
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștanțări
ȘTANȚÁRE, ștanțări, s. f. Acțiunea de a ștanța și rezultatul ei; ștănțuire. [Var.: stanțáre s. f.] – V. ștanța. DOOM
ștanțáre s. f., g.-d. art. ștanțắrii; pl. ștanțắri
ștanțării
ȘTANȚÁRE, ștanțări, s. f. Acțiunea de a ștanța și rezultatul ei; ștănțuire. [Var.: stanțáre s. f.] – V. ștanța. DOOM
ștanțáre s. f., g.-d. art. ștanțắrii; pl. ștanțắri
ștanțările
ȘTANȚÁRE, ștanțări, s. f. Acțiunea de a ștanța și rezultatul ei; ștănțuire. [Var.: stanțáre s. f.] – V. ștanța. DOOM
ștanțáre s. f., g.-d. art. ștanțắrii; pl. ștanțắri
ștanțărilor
ȘTANȚÁRE, ștanțări, s. f. Acțiunea de a ștanța și rezultatul ei; ștănțuire. [Var.: stanțáre s. f.] – V. ștanța. DOOM
ștanțáre s. f., g.-d. art. ștanțắrii; pl. ștanțắri
ștat
ȘTAT s. n. stat2.
ștaufer
ȘTÁUFER, ștaufere, s. n. Gresor cu presiune. – Din germ. Stauffer[büchse]. DOOM
ștáufer (ștau-) s. n., pl. ștáufere
ștaufere
ȘTÁUFER, ștaufere, s. n. Gresor cu presiune. – Din germ. Stauffer[büchse]. DOOM
ștáufer (ștau-) s. n., pl. ștáufere
ștauferele
ȘTÁUFER, ștaufere, s. n. Gresor cu presiune. – Din germ. Stauffer[büchse]. DOOM
ștáufer (ștau-) s. n., pl. ștáufere
ștauferelor
ȘTÁUFER, ștaufere, s. n. Gresor cu presiune. – Din germ. Stauffer[büchse]. DOOM
ștáufer (ștau-) s. n., pl. ștáufere
ștauferul
ȘTÁUFER, ștaufere, s. n. Gresor cu presiune. – Din germ. Stauffer[büchse]. DOOM
ștáufer (ștau-) s. n., pl. ștáufere
ștauferului
ȘTÁUFER, ștaufere, s. n. Gresor cu presiune. – Din germ. Stauffer[büchse]. DOOM
ștáufer (ștau-) s. n., pl. ștáufere
șteaf
ȘTEAF, șteafuri, s. n. (Regional) Lovitură, vînătaie. Am picat din car în drum, Drumul era grunțuros Mi-a făcut un șteaf frumos. ȘEZ. IV 237.
șteamp
ȘTEAMP, șteampuri, s. n. (Înv. și reg.) Mașină folosită în trecut pentru sfărâmarea minereurilor (aurifere). – Din germ. Stampf[mühle]. DOOM
șteamp (reg., înv.) s. n., pl. șteámpuri
șteampul
ȘTEAMP, șteampuri, s. n. (Înv. și reg.) Mașină folosită în trecut pentru sfărâmarea minereurilor (aurifere). – Din germ. Stampf[mühle]. DOOM
șteamp (reg., înv.) s. n., pl. șteámpuri
șteampului
ȘTEAMP, șteampuri, s. n. (Înv. și reg.) Mașină folosită în trecut pentru sfărâmarea minereurilor (aurifere). – Din germ. Stampf[mühle]. DOOM
șteamp (reg., înv.) s. n., pl. șteámpuri
șteampuri
ȘTEAMP, șteampuri, s. n. (Înv. și reg.) Mașină folosită în trecut pentru sfărâmarea minereurilor (aurifere). – Din germ. Stampf[mühle]. DOOM
șteamp (reg., înv.) s. n., pl. șteámpuri
șteampurile
ȘTEAMP, șteampuri, s. n. (Înv. și reg.) Mașină folosită în trecut pentru sfărâmarea minereurilor (aurifere). – Din germ. Stampf[mühle]. DOOM
șteamp (reg., înv.) s. n., pl. șteámpuri
șteampurilor
ȘTEAMP, șteampuri, s. n. (Înv. și reg.) Mașină folosită în trecut pentru sfărâmarea minereurilor (aurifere). – Din germ. Stampf[mühle]. DOOM
șteamp (reg., înv.) s. n., pl. șteámpuri
șteand
ȘTEAND, șteanduri, s. n. (Reg.) Putină mică cu capac, în care se păstrează produse lactate. – Din săs. Stand. DOOM
șteand (reg.) s. n., pl. șteánduri
șteandul
ȘTEAND, șteanduri, s. n. (Reg.) Putină mică cu capac, în care se păstrează produse lactate. – Din săs. Stand. DOOM
șteand (reg.) s. n., pl. șteánduri
șteandului
ȘTEAND, șteanduri, s. n. (Reg.) Putină mică cu capac, în care se păstrează produse lactate. – Din săs. Stand. DOOM
șteand (reg.) s. n., pl. șteánduri
șteanduri
ȘTEAND, șteanduri, s. n. (Reg.) Putină mică cu capac, în care se păstrează produse lactate. – Din săs. Stand. DOOM
șteand (reg.) s. n., pl. șteánduri
șteandurile
ȘTEAND, șteanduri, s. n. (Reg.) Putină mică cu capac, în care se păstrează produse lactate. – Din săs. Stand. DOOM
șteand (reg.) s. n., pl. șteánduri
șteandurilor
ȘTEAND, șteanduri, s. n. (Reg.) Putină mică cu capac, în care se păstrează produse lactate. – Din săs. Stand. DOOM
șteand (reg.) s. n., pl. șteánduri
șteap
ȘTEAP, ștepi, s. m. (Reg.) 1. Cotor de plantă rămas după secerat sau cosit. ♦ Mărăcine ascuțit; țepușă, ghimpe. 2. Bucată de lemn, scurtătură. – Din sb. štap, germ. Stab. DOOM
șteap (reg.) s. m., pl. ștepi
șteapul
ȘTEAP, ștepi, s. m. (Reg.) 1. Cotor de plantă rămas după secerat sau cosit. ♦ Mărăcine ascuțit; țepușă, ghimpe. 2. Bucată de lemn, scurtătură. – Din sb. štap, germ. Stab. DOOM
șteap (reg.) s. m., pl. ștepi
șteapului
ȘTEAP, ștepi, s. m. (Reg.) 1. Cotor de plantă rămas după secerat sau cosit. ♦ Mărăcine ascuțit; țepușă, ghimpe. 2. Bucată de lemn, scurtătură. – Din sb. štap, germ. Stab. DOOM
șteap (reg.) s. m., pl. ștepi
șteargă
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștearsa
ȘTERS2, ȘTEÁRSĂ, șterși, -se, adj. 1. (Despre cuvinte, fragmente dintr-un text etc.) Care nu se vede bine; care a fost ras, tăiat cu o linie, suprimat. 2. Lipsit de culoare, de strălucire; neclar, spălăcit, palid. ♦ Fig. (Despre oameni) Lipsit de expresivitate; neremarcabil; fără calități, mediocru. 3. Care și-a pierdut forma, aspectul; tocit. ♦ Estompat, vag. 4. Fig. (Despre sunete, glas) Lipsit de rezonanță; stins. – V. șterge.
ștearsă
ȘTEÁRSĂ, șterse, s. f. (Familiar) Lovitură dată cu palma peste obraz. I-a dat o ștearsă... de-a văzut cai verzi. ȘEZ. V 126.
ștearț
șteárț (-érțuri), s. n. – 1. Candelă de seu. – 2. Lampă de miner. – 3. Sucitor, vergea. – Var. șterț, Olt. ștircă. Probabil din germ. Sterz „coadă”, cu sensul special de „mîner” (Tiktin). Nu se folosește în Munt.
șteaza
ȘTEÁZĂ, șteze, s. f. (Reg.) 1. Piuă de bătut postav; p. ext. clădire în care se află instalată această piuă. 2. Instalație rudimentară formată dintr-o împletitură de nuiele, amenajată sub o cădere de apă, în care se dau la piuă scoarțele, pănura și alte țesături. – Et. nec. DOOM
șteáză (reg.) s. f., g.-d. art. ștézei; pl. ștéze
ștecher
ȘTÉCĂR, ștecăre, s. n. Piesă la capătul unui șnur, care face contactul între un aparat electric și priza de curent; fișă de curent. [Var.: ștécher s. n.] – Din germ. Stecker. DOOM
ștécăr s. n., pl. ștécăre
ștecăr
ȘTÉCĂR, ștecăre, s. n. Piesă la capătul unui șnur, care face contactul între un aparat electric și priza de curent; fișă de curent. [Var.: ștécher s. n.] – Din germ. Stecker. DOOM
ștécăr s. n., pl. ștécăre
ștecăre
ȘTÉCĂR, ștecăre, s. n. Piesă la capătul unui șnur, care face contactul între un aparat electric și priza de curent; fișă de curent. [Var.: ștécher s. n.] – Din germ. Stecker. DOOM
ștécăr s. n., pl. ștécăre
ștecărele
ȘTÉCĂR, ștecăre, s. n. Piesă la capătul unui șnur, care face contactul între un aparat electric și priza de curent; fișă de curent. [Var.: ștécher s. n.] – Din germ. Stecker. DOOM
ștécăr s. n., pl. ștécăre
ștecărelor
ȘTÉCĂR, ștecăre, s. n. Piesă la capătul unui șnur, care face contactul între un aparat electric și priza de curent; fișă de curent. [Var.: ștécher s. n.] – Din germ. Stecker. DOOM
ștécăr s. n., pl. ștécăre
ștecărul
ȘTÉCĂR, ștecăre, s. n. Piesă la capătul unui șnur, care face contactul între un aparat electric și priza de curent; fișă de curent. [Var.: ștécher s. n.] – Din germ. Stecker. DOOM
ștécăr s. n., pl. ștécăre
ștecărului
ȘTÉCĂR, ștecăre, s. n. Piesă la capătul unui șnur, care face contactul între un aparat electric și priza de curent; fișă de curent. [Var.: ștécher s. n.] – Din germ. Stecker. DOOM
ștécăr s. n., pl. ștécăre
ștefan
Ștefan Burghiu s. (peior., înv.) Academia „Ștefan Gheorghiu”, pepiniera activiștilor de partid în perioada dictaturii comuniste din România.
ștejărel
STEJĂRÉL, stejărei, s. m. Diminutiv al lui stejar. 1. v. stejar (1). Foiuleană stejărel, Cît eram mai tinerel... Care puică mă videa Tot prin casă mă poftea. ȘEZ. I 143. 2. v. stejar (2). (Atestat în forma ștejărel) Să-mi dați pe murgul din grajd... Cu o șa de ștejărel. PĂSCULESCU, L. P. 55. – Variante: stăjerél (MARIAN, Î. 576), stejerél (MARIAN, O. I 404, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199), ștejărél s. m.
ștempar
ȘTEMPÁR, ștempari, s. m. (Reg.) Muncitor care lucrează la șteamp. – Șteamp + suf. -ar. DOOM
ștempár (reg.) s. m., pl. ștempári
ștempari
ȘTEMPÁR, ștempari, s. m. (Reg.) Muncitor care lucrează la șteamp. – Șteamp + suf. -ar. DOOM
ștempár (reg.) s. m., pl. ștempári
ștemparii
ȘTEMPÁR, ștempari, s. m. (Reg.) Muncitor care lucrează la șteamp. – Șteamp + suf. -ar. DOOM
ștempár (reg.) s. m., pl. ștempári
ștemparilor
ȘTEMPÁR, ștempari, s. m. (Reg.) Muncitor care lucrează la șteamp. – Șteamp + suf. -ar. DOOM
ștempár (reg.) s. m., pl. ștempári
ștemparul
ȘTEMPÁR, ștempari, s. m. (Reg.) Muncitor care lucrează la șteamp. – Șteamp + suf. -ar. DOOM
ștempár (reg.) s. m., pl. ștempári
ștemparului
ȘTEMPÁR, ștempari, s. m. (Reg.) Muncitor care lucrează la șteamp. – Șteamp + suf. -ar. DOOM
ștempár (reg.) s. m., pl. ștempári
ștempel
ȘTÉMPEL, ștempele, s. n. 1. (Tipogr.) Vârf de oțel gravat cu care turnătorul de litere bate matrița în aramă. 2. (Reg.) Pecete, ștampilă. – Din germ. Stempel. DOOM
ștémpel (înv., reg.) s. n., pl. ștémpele
ștempele
ȘTÉMPEL, ștempele, s. n. 1. (Tipogr.) Vârf de oțel gravat cu care turnătorul de litere bate matrița în aramă. 2. (Reg.) Pecete, ștampilă. – Din germ. Stempel. DOOM
ștémpel (înv., reg.) s. n., pl. ștémpele
ștempelele
ȘTÉMPEL, ștempele, s. n. 1. (Tipogr.) Vârf de oțel gravat cu care turnătorul de litere bate matrița în aramă. 2. (Reg.) Pecete, ștampilă. – Din germ. Stempel. DOOM
ștémpel (înv., reg.) s. n., pl. ștémpele
ștempelelor
ȘTÉMPEL, ștempele, s. n. 1. (Tipogr.) Vârf de oțel gravat cu care turnătorul de litere bate matrița în aramă. 2. (Reg.) Pecete, ștampilă. – Din germ. Stempel. DOOM
ștémpel (înv., reg.) s. n., pl. ștémpele
ștempelul
ȘTÉMPEL, ștempele, s. n. 1. (Tipogr.) Vârf de oțel gravat cu care turnătorul de litere bate matrița în aramă. 2. (Reg.) Pecete, ștampilă. – Din germ. Stempel. DOOM
ștémpel (înv., reg.) s. n., pl. ștémpele
ștempelului
ȘTÉMPEL, ștempele, s. n. 1. (Tipogr.) Vârf de oțel gravat cu care turnătorul de litere bate matrița în aramă. 2. (Reg.) Pecete, ștampilă. – Din germ. Stempel. DOOM
ștémpel (înv., reg.) s. n., pl. ștémpele
ștemplu
ȘTÉMPLU s. n. v. ștempel.
ștemplui
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluia
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluiai
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluiam
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluiască
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluiau
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluiați
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluiesc
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluiește
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluiești
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluii
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluim
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluind
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluire
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluire
ȘTEMPLUÍRE, ștempluiri, s. f. (Înv. și reg.) Acțiunea de a ștemplui și rezultatul ei; ștampilare. – V. ștemplui. DOOM
ștempluíre (înv., reg.) s. f., g.-d. art. ștempluírii; pl. ștempluíri
ștempluirea
ȘTEMPLUÍRE, ștempluiri, s. f. (Înv. și reg.) Acțiunea de a ștemplui și rezultatul ei; ștampilare. – V. ștemplui. DOOM
ștempluíre (înv., reg.) s. f., g.-d. art. ștempluírii; pl. ștempluíri
ștempluiri
ȘTEMPLUÍRE, ștempluiri, s. f. (Înv. și reg.) Acțiunea de a ștemplui și rezultatul ei; ștampilare. – V. ștemplui. DOOM
ștempluíre (înv., reg.) s. f., g.-d. art. ștempluírii; pl. ștempluíri
ștempluirii
ȘTEMPLUÍRE, ștempluiri, s. f. (Înv. și reg.) Acțiunea de a ștemplui și rezultatul ei; ștampilare. – V. ștemplui. DOOM
ștempluíre (înv., reg.) s. f., g.-d. art. ștempluírii; pl. ștempluíri
ștempluirile
ȘTEMPLUÍRE, ștempluiri, s. f. (Înv. și reg.) Acțiunea de a ștemplui și rezultatul ei; ștampilare. – V. ștemplui. DOOM
ștempluíre (înv., reg.) s. f., g.-d. art. ștempluírii; pl. ștempluíri
ștempluirilor
ȘTEMPLUÍRE, ștempluiri, s. f. (Înv. și reg.) Acțiunea de a ștemplui și rezultatul ei; ștampilare. – V. ștemplui. DOOM
ștempluíre (înv., reg.) s. f., g.-d. art. ștempluírii; pl. ștempluíri
ștempluiră
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluirăm
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluirăți
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluise
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluisem
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluiseră
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluiserăm
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluiserăți
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluiseși
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluiseți
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluit
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluit
ȘTEMPLUÍT, -Ă, ștempluiți, -te, adj. (Înv. și reg.) Pecetluit, ștampilat. – V. ștemplui.
ștempluiși
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempluiți
ȘTEMPLUÍ, ștempluiesc, vb. IV. Tranz. (Inv. și reg.) A pecetlui, a ștampila. – Din germ. stempeln. DOOM
ștempluí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempluiésc, imperf. 3 sg. ștempluiá; conj. prez. 3 să ștempluiáscă
ștempărea
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempăreai
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempăream
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempărească
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempăreau
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempăreați
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempăresc
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempărește
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempărești
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempări
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempării
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempărim
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempărind
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempărire
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempărire
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar.
ștempăriră
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempărirăm
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempărirăți
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempărise
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempărisem
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempăriseră
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempăriserăm
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempăriserăți
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempăriseși
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempăriseți
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempărit
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempărit
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar.
ștempăriși
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștempărița
ȘTEMPĂRÍȚĂ, ștempărițe, s. f. (Reg.) Soția ștemparului. – Ștempar + suf. -iță. DOOM
ștempăríță (reg.) s. f., g.-d. art. ștempăríței; pl. ștempăríțe
ștempărițe
ȘTEMPĂRÍȚĂ, ștempărițe, s. f. (Reg.) Soția ștemparului. – Ștempar + suf. -iță. DOOM
ștempăríță (reg.) s. f., g.-d. art. ștempăríței; pl. ștempăríțe
ștempăriței
ȘTEMPĂRÍȚĂ, ștempărițe, s. f. (Reg.) Soția ștemparului. – Ștempar + suf. -iță. DOOM
ștempăríță (reg.) s. f., g.-d. art. ștempăríței; pl. ștempăríțe
ștempărițele
ȘTEMPĂRÍȚĂ, ștempărițe, s. f. (Reg.) Soția ștemparului. – Ștempar + suf. -iță. DOOM
ștempăríță (reg.) s. f., g.-d. art. ștempăríței; pl. ștempăríțe
ștempărițelor
ȘTEMPĂRÍȚĂ, ștempărițe, s. f. (Reg.) Soția ștemparului. – Ștempar + suf. -iță. DOOM
ștempăríță (reg.) s. f., g.-d. art. ștempăríței; pl. ștempăríțe
ștempăriți
ȘTEMPĂRÍ, ștempăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sfărâma cu șteampul minereul scos din mină. – Din ștempar. DOOM
ștempărí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștempărésc, imperf. 3 sg. ștempăreá; conj. prez. 3 să ștempăreáscă
ștemui
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuia
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuiai
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuiam
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuiască
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuiau
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuiați
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuiesc
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuiește
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuiești
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuii
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuim
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuind
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuire
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuire
ȘTEMUÍRE, ștemuiri, s. f. Acțiunea de a ștemui și rezultatul ei. – V. ștemui. DOOM
ștemuíre s. f., g.-d. art. ștemuírii; pl. ștemuíri
ștemuirea
ȘTEMUÍRE, ștemuiri, s. f. Acțiunea de a ștemui și rezultatul ei. – V. ștemui. DOOM
ștemuíre s. f., g.-d. art. ștemuírii; pl. ștemuíri
ștemuiri
ȘTEMUÍRE, ștemuiri, s. f. Acțiunea de a ștemui și rezultatul ei. – V. ștemui. DOOM
ștemuíre s. f., g.-d. art. ștemuírii; pl. ștemuíri
ștemuirii
ȘTEMUÍRE, ștemuiri, s. f. Acțiunea de a ștemui și rezultatul ei. – V. ștemui. DOOM
ștemuíre s. f., g.-d. art. ștemuírii; pl. ștemuíri
ștemuirile
ȘTEMUÍRE, ștemuiri, s. f. Acțiunea de a ștemui și rezultatul ei. – V. ștemui. DOOM
ștemuíre s. f., g.-d. art. ștemuírii; pl. ștemuíri
ștemuirilor
ȘTEMUÍRE, ștemuiri, s. f. Acțiunea de a ștemui și rezultatul ei. – V. ștemui. DOOM
ștemuíre s. f., g.-d. art. ștemuírii; pl. ștemuíri
ștemuiră
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuirăm
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuirăți
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuise
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuisem
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuiseră
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuiserăm
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuiserăți
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuiseși
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuiseți
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuit
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuitoare
ȘTEMUITÓR, -OÁRE, ștemuitori, -oare, subst. 1. S. n. Instrument în formă de daltă cu care se efectuează ștemuirea. 2. S. m. și f. Muncitor care ștemuiește. [Pr.: -mu-i-] – Ștemui + suf. -tor. DOOM
ștemuitór2 (instrument) (-mu-i-) s. n., pl. ștemuitoáre
ștemuitoarea
ȘTEMUITÓR, -OÁRE, ștemuitori, -oare, subst. 1. S. n. Instrument în formă de daltă cu care se efectuează ștemuirea. 2. S. m. și f. Muncitor care ștemuiește. [Pr.: -mu-i-] – Ștemui + suf. -tor. DOOM
ștemuitór2 (instrument) (-mu-i-) s. n., pl. ștemuitoáre
ștemuitoarei
ȘTEMUITÓR, -OÁRE, ștemuitori, -oare, subst. 1. S. n. Instrument în formă de daltă cu care se efectuează ștemuirea. 2. S. m. și f. Muncitor care ștemuiește. [Pr.: -mu-i-] – Ștemui + suf. -tor. DOOM
ștemuitór2 (instrument) (-mu-i-) s. n., pl. ștemuitoáre
ștemuitoarele
ȘTEMUITÓR, -OÁRE, ștemuitori, -oare, subst. 1. S. n. Instrument în formă de daltă cu care se efectuează ștemuirea. 2. S. m. și f. Muncitor care ștemuiește. [Pr.: -mu-i-] – Ștemui + suf. -tor. DOOM
ștemuitór2 (instrument) (-mu-i-) s. n., pl. ștemuitoáre
ștemuitoarelor
ȘTEMUITÓR, -OÁRE, ștemuitori, -oare, subst. 1. S. n. Instrument în formă de daltă cu care se efectuează ștemuirea. 2. S. m. și f. Muncitor care ștemuiește. [Pr.: -mu-i-] – Ștemui + suf. -tor. DOOM
ștemuitór2 (instrument) (-mu-i-) s. n., pl. ștemuitoáre
ștemuitor
ȘTEMUITÓR, -OÁRE, ștemuitori, -oare, subst. 1. S. n. Instrument în formă de daltă cu care se efectuează ștemuirea. 2. S. m. și f. Muncitor care ștemuiește. [Pr.: -mu-i-] – Ștemui + suf. -tor. DOOM
ștemuitór2 (instrument) (-mu-i-) s. n., pl. ștemuitoáre
ștemuitori
ȘTEMUITÓR, -OÁRE, ștemuitori, -oare, subst. 1. S. n. Instrument în formă de daltă cu care se efectuează ștemuirea. 2. S. m. și f. Muncitor care ștemuiește. [Pr.: -mu-i-] – Ștemui + suf. -tor. DOOM
ștemuitór2 (instrument) (-mu-i-) s. n., pl. ștemuitoáre
ștemuitorii
ȘTEMUITÓR, -OÁRE, ștemuitori, -oare, subst. 1. S. n. Instrument în formă de daltă cu care se efectuează ștemuirea. 2. S. m. și f. Muncitor care ștemuiește. [Pr.: -mu-i-] – Ștemui + suf. -tor. DOOM
ștemuitór2 (instrument) (-mu-i-) s. n., pl. ștemuitoáre
ștemuitorilor
ȘTEMUITÓR, -OÁRE, ștemuitori, -oare, subst. 1. S. n. Instrument în formă de daltă cu care se efectuează ștemuirea. 2. S. m. și f. Muncitor care ștemuiește. [Pr.: -mu-i-] – Ștemui + suf. -tor. DOOM
ștemuitór2 (instrument) (-mu-i-) s. n., pl. ștemuitoáre
ștemuitorul
ȘTEMUITÓR, -OÁRE, ștemuitori, -oare, subst. 1. S. n. Instrument în formă de daltă cu care se efectuează ștemuirea. 2. S. m. și f. Muncitor care ștemuiește. [Pr.: -mu-i-] – Ștemui + suf. -tor. DOOM
ștemuitór2 (instrument) (-mu-i-) s. n., pl. ștemuitoáre
ștemuitorului
ȘTEMUITÓR, -OÁRE, ștemuitori, -oare, subst. 1. S. n. Instrument în formă de daltă cu care se efectuează ștemuirea. 2. S. m. și f. Muncitor care ștemuiește. [Pr.: -mu-i-] – Ștemui + suf. -tor. DOOM
ștemuitór2 (instrument) (-mu-i-) s. n., pl. ștemuitoáre
ștemuiși
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștemuiți
ȘTEMUÍ, ștemuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi sau a presa marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanșeitatea îmbinării. – Din germ. stemmen. DOOM
ștemuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștemuiésc, imperf. 3 sg. ștemuiá; conj. prez. 3 să ștemuiáscă
ștenap
ȘTENÁP, ștenapi, s. m. (Regional) Par, stîlp de lemn întrebuințat la facerea gardurilor și a pereților de nuiele, ca traversă la calea ferată, ca grindă de sprijin în mină etc.
șteoalfă
ȘTEOÁLFĂ, șleoalfe, s. f. (Argou) Termen depreciativ pentru o femeie de moravuri ușoare. Dumitale iți cere cineva socoteală că umbli după... șteoalfe? M. I. CARAGIALE, C. 59.
ștepeleag
ȘTEPELEÁG, ștepelegi, s. n.(Regional) Rest din rădăcina unui copac tăiat de la suprafața pămîntului.
ștepi
ȘTEAP, ștepi, s. m. (Reg.) 1. Cotor de plantă rămas după secerat sau cosit. ♦ Mărăcine ascuțit; țepușă, ghimpe. 2. Bucată de lemn, scurtătură. – Din sb. štap, germ. Stab. DOOM
șteap (reg.) s. m., pl. ștepi
ștepii
ȘTEAP, ștepi, s. m. (Reg.) 1. Cotor de plantă rămas după secerat sau cosit. ♦ Mărăcine ascuțit; țepușă, ghimpe. 2. Bucată de lemn, scurtătură. – Din sb. štap, germ. Stab. DOOM
șteap (reg.) s. m., pl. ștepi
ștepilor
ȘTEAP, ștepi, s. m. (Reg.) 1. Cotor de plantă rămas după secerat sau cosit. ♦ Mărăcine ascuțit; țepușă, ghimpe. 2. Bucată de lemn, scurtătură. – Din sb. štap, germ. Stab. DOOM
șteap (reg.) s. m., pl. ștepi
șterc
șterc (-curi), s. n. – Murdărie, rapăn. Lat. stĕrcus (Cihac, I, 263; Pușcariu 1642; Tiktin; REW 8245), cf. it. sterco, sp. (estiércol), port. esterco. Sec. XVI-XVIII, înv. – Der. ștercumă, s. f. (Trans., Bucov., înv., closet).
șterg
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștergar
ȘTERGÁR, ștergare, s. n. 1. Bucată dreptunghiulară de pânză, uneori cu broderii sau cu franjuri, care servește ca prosop sau ca podoabă în casele țărănești; ștergătoare (2), ștergură. 2. Maramă. – Șterge + suf. -ar. DOOM
ștergár s. n., pl. ștergáre
ștergare
ȘTERGÁR, ștergare, s. n. 1. Bucată dreptunghiulară de pânză, uneori cu broderii sau cu franjuri, care servește ca prosop sau ca podoabă în casele țărănești; ștergătoare (2), ștergură. 2. Maramă. – Șterge + suf. -ar. DOOM
ștergár s. n., pl. ștergáre
ștergarele
ȘTERGÁR, ștergare, s. n. 1. Bucată dreptunghiulară de pânză, uneori cu broderii sau cu franjuri, care servește ca prosop sau ca podoabă în casele țărănești; ștergătoare (2), ștergură. 2. Maramă. – Șterge + suf. -ar. DOOM
ștergár s. n., pl. ștergáre
ștergarelor
ȘTERGÁR, ștergare, s. n. 1. Bucată dreptunghiulară de pânză, uneori cu broderii sau cu franjuri, care servește ca prosop sau ca podoabă în casele țărănești; ștergătoare (2), ștergură. 2. Maramă. – Șterge + suf. -ar. DOOM
ștergár s. n., pl. ștergáre
ștergarul
ȘTERGÁR, ștergare, s. n. 1. Bucată dreptunghiulară de pânză, uneori cu broderii sau cu franjuri, care servește ca prosop sau ca podoabă în casele țărănești; ștergătoare (2), ștergură. 2. Maramă. – Șterge + suf. -ar. DOOM
ștergár s. n., pl. ștergáre
ștergarului
ȘTERGÁR, ștergare, s. n. 1. Bucată dreptunghiulară de pânză, uneori cu broderii sau cu franjuri, care servește ca prosop sau ca podoabă în casele țărănești; ștergătoare (2), ștergură. 2. Maramă. – Șterge + suf. -ar. DOOM
ștergár s. n., pl. ștergáre
șterge
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștergea
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștergeai
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștergeam
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștergeau
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștergeați
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștergem
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștergere
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștergere
ȘTÉRGERE, ștergeri, s. f. Acțiunea de a (se) șterge și rezultatul ei. – V. șterge. DOOM
ștérgere s. f., g.-d. art. ștérgerii; pl. ștérgeri
ștergerea
ȘTÉRGERE, ștergeri, s. f. Acțiunea de a (se) șterge și rezultatul ei. – V. șterge. DOOM
ștérgere s. f., g.-d. art. ștérgerii; pl. ștérgeri
ștergeri
ȘTÉRGERE, ștergeri, s. f. Acțiunea de a (se) șterge și rezultatul ei. – V. șterge. DOOM
ștérgere s. f., g.-d. art. ștérgerii; pl. ștérgeri
ștergerii
ȘTÉRGERE, ștergeri, s. f. Acțiunea de a (se) șterge și rezultatul ei. – V. șterge. DOOM
ștérgere s. f., g.-d. art. ștérgerii; pl. ștérgeri
ștergerile
ȘTÉRGERE, ștergeri, s. f. Acțiunea de a (se) șterge și rezultatul ei. – V. șterge. DOOM
ștérgere s. f., g.-d. art. ștérgerii; pl. ștérgeri
ștergerilor
ȘTÉRGERE, ștergeri, s. f. Acțiunea de a (se) șterge și rezultatul ei. – V. șterge. DOOM
ștérgere s. f., g.-d. art. ștérgerii; pl. ștérgeri
ștergeți
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
șterghină
ȘTERGHÍNĂ, șterghine, s. f. (Regional) Cuvertură de pat, țol. Dar d-în pat ce-i așternut? – Iarba verde de pe rît, Peste iarbă și-o șterghină, Pe șterghină Și-o perină. PAMFILE, CR. 75.
ștergi
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștergura
ȘTÉRGURĂ, șterguri, s. f. (Reg.) Ștergar (1). – Șterge + suf. -ură. DOOM
ștérgură (reg.) s. f., g.-d. art. ștérgurii; pl. ștérguri
șterguri
ȘTÉRGURĂ, șterguri, s. f. (Reg.) Ștergar (1). – Șterge + suf. -ură. DOOM
ștérgură (reg.) s. f., g.-d. art. ștérgurii; pl. ștérguri
ștergurii
ȘTÉRGURĂ, șterguri, s. f. (Reg.) Ștergar (1). – Șterge + suf. -ură. DOOM
ștérgură (reg.) s. f., g.-d. art. ștérgurii; pl. ștérguri
ștergurile
ȘTÉRGURĂ, șterguri, s. f. (Reg.) Ștergar (1). – Șterge + suf. -ură. DOOM
ștérgură (reg.) s. f., g.-d. art. ștérgurii; pl. ștérguri
ștergurilor
ȘTÉRGURĂ, șterguri, s. f. (Reg.) Ștergar (1). – Șterge + suf. -ură. DOOM
ștérgură (reg.) s. f., g.-d. art. ștérgurii; pl. ștérguri
ștergând
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștergînd
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștergăraș
ȘTERGĂRÁȘ, ștergărașe, s. n. Ștergărel.
ștergărea
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergăreai
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergăream
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergărească
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergăreau
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergăreați
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergărel
ȘTERGĂRÉL, ștergărele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui ștergar. – Ștergar + suf. -el. DOOM
ștergărél (rar) s. n., pl. ștergăréle
ștergărele
ȘTERGĂRÉL, ștergărele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui ștergar. – Ștergar + suf. -el. DOOM
ștergărél (rar) s. n., pl. ștergăréle
ștergărelele
ȘTERGĂRÉL, ștergărele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui ștergar. – Ștergar + suf. -el. DOOM
ștergărél (rar) s. n., pl. ștergăréle
ștergărelelor
ȘTERGĂRÉL, ștergărele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui ștergar. – Ștergar + suf. -el. DOOM
ștergărél (rar) s. n., pl. ștergăréle
ștergărelul
ȘTERGĂRÉL, ștergărele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui ștergar. – Ștergar + suf. -el. DOOM
ștergărél (rar) s. n., pl. ștergăréle
ștergărelului
ȘTERGĂRÉL, ștergărele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui ștergar. – Ștergar + suf. -el. DOOM
ștergărél (rar) s. n., pl. ștergăréle
ștergăresc
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergărește
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergărești
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergări
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergării
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergărim
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergărind
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergărire
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergărire
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu prosopul. – Din ștergar.
ștergăriră
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergărirăm
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergărirăți
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergărise
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergărisem
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergăriseră
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergăriserăm
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergăriserăți
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergăriseși
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergăriseți
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergărit
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergăriși
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergăriți
ȘTERGĂRÍ, ștergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se șterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de așternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăți m-am ștergărit. TEODORESCU, P. P. 518.
ștergătoare
ȘTERGĂTÓR, -OÁRE, ștergători, -oare, s. f., s. n., s. m. 1. S. f. Covoraș sau împletitură de papură, de sfoară, de material plastic etc., pe care se șterg picioarele la intrarea în casă. 2. S. f. (Reg.) Prosop. 3. S. n. Cârpă de șters. 4. S. n. Perie cilindrică cu care se curăță țeava tunului. 5. S. n. Dispozitiv format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc care, acționate de un motor, șterg geamul de la parbrizul unui vehicul. 6. S. m. și f. (Rar) Persoană care se ocupă cu curățatul hainelor. [Pl. și: (3, f.) ștergătoare] – Șterge + suf. -ător. DOOM
ștergătór3/ștergătoáre3 (cârpă de șters) (înv., reg.) s. n./s. f., pl. ștergătoáre/ștergătóri
ștergătoare
ȘTERGĂTÓR, -OÁRE, ștergători, -oare, s. f., s. n., s. m. 1. S. f. Covoraș sau împletitură de papură, de sfoară, de material plastic etc., pe care se șterg picioarele la intrarea în casă. 2. S. f. (Reg.) Prosop. 3. S. n. Cârpă de șters. 4. S. n. Perie cilindrică cu care se curăță țeava tunului. 5. S. n. Dispozitiv format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc care, acționate de un motor, șterg geamul de la parbrizul unui vehicul. 6. S. m. și f. (Rar) Persoană care se ocupă cu curățatul hainelor. [Pl. și: (3, f.) ștergătoare] – Șterge + suf. -ător. DOOM
ștergătoáre1 (persoană) (rar) s. f., g.-d. art. ștergătoárei; pl. ștergătoáre
ștergătoarea
ȘTERGĂTÓR, -OÁRE, ștergători, -oare, s. f., s. n., s. m. 1. S. f. Covoraș sau împletitură de papură, de sfoară, de material plastic etc., pe care se șterg picioarele la intrarea în casă. 2. S. f. (Reg.) Prosop. 3. S. n. Cârpă de șters. 4. S. n. Perie cilindrică cu care se curăță țeava tunului. 5. S. n. Dispozitiv format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc care, acționate de un motor, șterg geamul de la parbrizul unui vehicul. 6. S. m. și f. (Rar) Persoană care se ocupă cu curățatul hainelor. [Pl. și: (3, f.) ștergătoare] – Șterge + suf. -ător. DOOM
ștergătór3/ștergătoáre3 (cârpă de șters) (înv., reg.) s. n./s. f., pl. ștergătoáre/ștergătóri
ștergător
ȘTERGĂTÓR, -OÁRE, ștergători, -oare, s. f., s. n., s. m. 1. S. f. Covoraș sau împletitură de papură, de sfoară, de material plastic etc., pe care se șterg picioarele la intrarea în casă. 2. S. f. (Reg.) Prosop. 3. S. n. Cârpă de șters. 4. S. n. Perie cilindrică cu care se curăță țeava tunului. 5. S. n. Dispozitiv format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc care, acționate de un motor, șterg geamul de la parbrizul unui vehicul. 6. S. m. și f. (Rar) Persoană care se ocupă cu curățatul hainelor. [Pl. și: (3, f.) ștergătoare] – Șterge + suf. -ător. DOOM
ștergătór3/ștergătoáre3 (cârpă de șters) (înv., reg.) s. n./s. f., pl. ștergătoáre/ștergătóri
ștergător
ȘTERGĂTÓR, -OÁRE, ștergători, -oare, s. f., s. n., s. m. 1. S. f. Covoraș sau împletitură de papură, de sfoară, de material plastic etc., pe care se șterg picioarele la intrarea în casă. 2. S. f. (Reg.) Prosop. 3. S. n. Cârpă de șters. 4. S. n. Perie cilindrică cu care se curăță țeava tunului. 5. S. n. Dispozitiv format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc care, acționate de un motor, șterg geamul de la parbrizul unui vehicul. 6. S. m. și f. (Rar) Persoană care se ocupă cu curățatul hainelor. [Pl. și: (3, f.) ștergătoare] – Șterge + suf. -ător. DOOM
ștergătór1 (persoană) (rar) s. m., pl. ștergătóri
ștergători
ȘTERGĂTÓR, -OÁRE, ștergători, -oare, s. f., s. n., s. m. 1. S. f. Covoraș sau împletitură de papură, de sfoară, de material plastic etc., pe care se șterg picioarele la intrarea în casă. 2. S. f. (Reg.) Prosop. 3. S. n. Cârpă de șters. 4. S. n. Perie cilindrică cu care se curăță țeava tunului. 5. S. n. Dispozitiv format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc care, acționate de un motor, șterg geamul de la parbrizul unui vehicul. 6. S. m. și f. (Rar) Persoană care se ocupă cu curățatul hainelor. [Pl. și: (3, f.) ștergătoare] – Șterge + suf. -ător. DOOM
ștergătór3/ștergătoáre3 (cârpă de șters) (înv., reg.) s. n./s. f., pl. ștergătoáre/ștergătóri
ștergători
ȘTERGĂTÓR, -OÁRE, ștergători, -oare, s. f., s. n., s. m. 1. S. f. Covoraș sau împletitură de papură, de sfoară, de material plastic etc., pe care se șterg picioarele la intrarea în casă. 2. S. f. (Reg.) Prosop. 3. S. n. Cârpă de șters. 4. S. n. Perie cilindrică cu care se curăță țeava tunului. 5. S. n. Dispozitiv format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc care, acționate de un motor, șterg geamul de la parbrizul unui vehicul. 6. S. m. și f. (Rar) Persoană care se ocupă cu curățatul hainelor. [Pl. și: (3, f.) ștergătoare] – Șterge + suf. -ător. DOOM
ștergătór1 (persoană) (rar) s. m., pl. ștergătóri
ștergătorii
ȘTERGĂTÓR, -OÁRE, ștergători, -oare, s. f., s. n., s. m. 1. S. f. Covoraș sau împletitură de papură, de sfoară, de material plastic etc., pe care se șterg picioarele la intrarea în casă. 2. S. f. (Reg.) Prosop. 3. S. n. Cârpă de șters. 4. S. n. Perie cilindrică cu care se curăță țeava tunului. 5. S. n. Dispozitiv format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc care, acționate de un motor, șterg geamul de la parbrizul unui vehicul. 6. S. m. și f. (Rar) Persoană care se ocupă cu curățatul hainelor. [Pl. și: (3, f.) ștergătoare] – Șterge + suf. -ător. DOOM
ștergătór3/ștergătoáre3 (cârpă de șters) (înv., reg.) s. n./s. f., pl. ștergătoáre/ștergătóri
ștergătorii
ȘTERGĂTÓR, -OÁRE, ștergători, -oare, s. f., s. n., s. m. 1. S. f. Covoraș sau împletitură de papură, de sfoară, de material plastic etc., pe care se șterg picioarele la intrarea în casă. 2. S. f. (Reg.) Prosop. 3. S. n. Cârpă de șters. 4. S. n. Perie cilindrică cu care se curăță țeava tunului. 5. S. n. Dispozitiv format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc care, acționate de un motor, șterg geamul de la parbrizul unui vehicul. 6. S. m. și f. (Rar) Persoană care se ocupă cu curățatul hainelor. [Pl. și: (3, f.) ștergătoare] – Șterge + suf. -ător. DOOM
ștergătór1 (persoană) (rar) s. m., pl. ștergătóri
ștergătorile
ȘTERGĂTÓR, -OÁRE, ștergători, -oare, s. f., s. n., s. m. 1. S. f. Covoraș sau împletitură de papură, de sfoară, de material plastic etc., pe care se șterg picioarele la intrarea în casă. 2. S. f. (Reg.) Prosop. 3. S. n. Cârpă de șters. 4. S. n. Perie cilindrică cu care se curăță țeava tunului. 5. S. n. Dispozitiv format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc care, acționate de un motor, șterg geamul de la parbrizul unui vehicul. 6. S. m. și f. (Rar) Persoană care se ocupă cu curățatul hainelor. [Pl. și: (3, f.) ștergătoare] – Șterge + suf. -ător. DOOM
ștergătór3/ștergătoáre3 (cârpă de șters) (înv., reg.) s. n./s. f., pl. ștergătoáre/ștergătóri
ștergătorilor
ȘTERGĂTÓR, -OÁRE, ștergători, -oare, s. f., s. n., s. m. 1. S. f. Covoraș sau împletitură de papură, de sfoară, de material plastic etc., pe care se șterg picioarele la intrarea în casă. 2. S. f. (Reg.) Prosop. 3. S. n. Cârpă de șters. 4. S. n. Perie cilindrică cu care se curăță țeava tunului. 5. S. n. Dispozitiv format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc care, acționate de un motor, șterg geamul de la parbrizul unui vehicul. 6. S. m. și f. (Rar) Persoană care se ocupă cu curățatul hainelor. [Pl. și: (3, f.) ștergătoare] – Șterge + suf. -ător. DOOM
ștergătór3/ștergătoáre3 (cârpă de șters) (înv., reg.) s. n./s. f., pl. ștergătoáre/ștergătóri
ștergătorilor
ȘTERGĂTÓR, -OÁRE, ștergători, -oare, s. f., s. n., s. m. 1. S. f. Covoraș sau împletitură de papură, de sfoară, de material plastic etc., pe care se șterg picioarele la intrarea în casă. 2. S. f. (Reg.) Prosop. 3. S. n. Cârpă de șters. 4. S. n. Perie cilindrică cu care se curăță țeava tunului. 5. S. n. Dispozitiv format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc care, acționate de un motor, șterg geamul de la parbrizul unui vehicul. 6. S. m. și f. (Rar) Persoană care se ocupă cu curățatul hainelor. [Pl. și: (3, f.) ștergătoare] – Șterge + suf. -ător. DOOM
ștergătór1 (persoană) (rar) s. m., pl. ștergătóri
ștergătorul
ȘTERGĂTÓR, -OÁRE, ștergători, -oare, s. f., s. n., s. m. 1. S. f. Covoraș sau împletitură de papură, de sfoară, de material plastic etc., pe care se șterg picioarele la intrarea în casă. 2. S. f. (Reg.) Prosop. 3. S. n. Cârpă de șters. 4. S. n. Perie cilindrică cu care se curăță țeava tunului. 5. S. n. Dispozitiv format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc care, acționate de un motor, șterg geamul de la parbrizul unui vehicul. 6. S. m. și f. (Rar) Persoană care se ocupă cu curățatul hainelor. [Pl. și: (3, f.) ștergătoare] – Șterge + suf. -ător. DOOM
ștergătór1 (persoană) (rar) s. m., pl. ștergătóri
ștergătorului
ȘTERGĂTÓR, -OÁRE, ștergători, -oare, s. f., s. n., s. m. 1. S. f. Covoraș sau împletitură de papură, de sfoară, de material plastic etc., pe care se șterg picioarele la intrarea în casă. 2. S. f. (Reg.) Prosop. 3. S. n. Cârpă de șters. 4. S. n. Perie cilindrică cu care se curăță țeava tunului. 5. S. n. Dispozitiv format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc care, acționate de un motor, șterg geamul de la parbrizul unui vehicul. 6. S. m. și f. (Rar) Persoană care se ocupă cu curățatul hainelor. [Pl. și: (3, f.) ștergătoare] – Șterge + suf. -ător. DOOM
ștergătór1 (persoană) (rar) s. m., pl. ștergătóri
șteri
ȘTERÍ, șteresc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A-și drege glasul.
șterpelea
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpeleai
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpeleala
ȘTERPELEÁLĂ, șterpeleli, s. f. (Fam.) Faptul de a șterpeli, furt. – Șterpeli + suf. -eală. DOOM
șterpeleálă (fam.) s. f., g.-d. art. șterpelélii; pl. șterpeléli
șterpeleam
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpelească
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpeleau
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpeleați
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpeleli
ȘTERPELEÁLĂ, șterpeleli, s. f. (Fam.) Faptul de a șterpeli, furt. – Șterpeli + suf. -eală. DOOM
șterpeleálă (fam.) s. f., g.-d. art. șterpelélii; pl. șterpeléli
șterpelelii
ȘTERPELEÁLĂ, șterpeleli, s. f. (Fam.) Faptul de a șterpeli, furt. – Șterpeli + suf. -eală. DOOM
șterpeleálă (fam.) s. f., g.-d. art. șterpelélii; pl. șterpeléli
șterpelelile
ȘTERPELEÁLĂ, șterpeleli, s. f. (Fam.) Faptul de a șterpeli, furt. – Șterpeli + suf. -eală. DOOM
șterpeleálă (fam.) s. f., g.-d. art. șterpelélii; pl. șterpeléli
șterpelelilor
ȘTERPELEÁLĂ, șterpeleli, s. f. (Fam.) Faptul de a șterpeli, furt. – Șterpeli + suf. -eală. DOOM
șterpeleálă (fam.) s. f., g.-d. art. șterpelélii; pl. șterpeléli
șterpelesc
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpelește
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpelești
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpeli
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpelii
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpelim
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpelind
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpelire
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpelire
ȘTERPELÍRE, șterpeliri, s. f. (Fam.) Acțiunea de a șterpeli și rezultatul ei. – V. șterpeli. DOOM
șterpelíre (fam.) s. f., g.-d. art. șterpelírii; pl. șterpelíri
șterpelirea
ȘTERPELÍRE, șterpeliri, s. f. (Fam.) Acțiunea de a șterpeli și rezultatul ei. – V. șterpeli. DOOM
șterpelíre (fam.) s. f., g.-d. art. șterpelírii; pl. șterpelíri
șterpeliri
ȘTERPELÍRE, șterpeliri, s. f. (Fam.) Acțiunea de a șterpeli și rezultatul ei. – V. șterpeli. DOOM
șterpelíre (fam.) s. f., g.-d. art. șterpelírii; pl. șterpelíri
șterpelirii
ȘTERPELÍRE, șterpeliri, s. f. (Fam.) Acțiunea de a șterpeli și rezultatul ei. – V. șterpeli. DOOM
șterpelíre (fam.) s. f., g.-d. art. șterpelírii; pl. șterpelíri
șterpelirile
ȘTERPELÍRE, șterpeliri, s. f. (Fam.) Acțiunea de a șterpeli și rezultatul ei. – V. șterpeli. DOOM
șterpelíre (fam.) s. f., g.-d. art. șterpelírii; pl. șterpelíri
șterpelirilor
ȘTERPELÍRE, șterpeliri, s. f. (Fam.) Acțiunea de a șterpeli și rezultatul ei. – V. șterpeli. DOOM
șterpelíre (fam.) s. f., g.-d. art. șterpelírii; pl. șterpelíri
șterpeliră
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpelirăm
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpelirăți
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpelise
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpelisem
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpeliseră
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpeliserăm
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpeliserăți
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpeliseși
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpeliseți
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpelit
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpelit
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec.
șterpeliși
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șterpeliți
ȘTERPELÍ, șterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. 2. (În expr.) A o șterpeli = a pleca repede (și pe furiș). 3. (Rar) A atinge ceva ușor și în treacăt. – Et. nec. DOOM
șterpelí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterpelésc, imperf. 3 sg. șterpeleá; conj. prez. 3 să șterpeleáscă
șters
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
șters
ȘTERS2, ȘTEÁRSĂ, șterși, -se, adj. 1. (Despre cuvinte, fragmente dintr-un text etc.) Care nu se vede bine; care a fost ras, tăiat cu o linie, suprimat. 2. Lipsit de culoare, de strălucire; neclar, spălăcit, palid. ♦ Fig. (Despre oameni) Lipsit de expresivitate; neremarcabil; fără calități, mediocru. 3. Care și-a pierdut forma, aspectul; tocit. ♦ Estompat, vag. 4. Fig. (Despre sunete, glas) Lipsit de rezonanță; stins. – V. șterge.
șters
ȘTERS1 s. n. Faptul de a șterge. – V. șterge. DOOM
șters s. n.
șterse
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
șterse
ȘTERS2, ȘTEÁRSĂ, șterși, -se, adj. 1. (Despre cuvinte, fragmente dintr-un text etc.) Care nu se vede bine; care a fost ras, tăiat cu o linie, suprimat. 2. Lipsit de culoare, de strălucire; neclar, spălăcit, palid. ♦ Fig. (Despre oameni) Lipsit de expresivitate; neremarcabil; fără calități, mediocru. 3. Care și-a pierdut forma, aspectul; tocit. ♦ Estompat, vag. 4. Fig. (Despre sunete, glas) Lipsit de rezonanță; stins. – V. șterge.
ștersei
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștersei
ȘTERS2, ȘTEÁRSĂ, șterși, -se, adj. 1. (Despre cuvinte, fragmente dintr-un text etc.) Care nu se vede bine; care a fost ras, tăiat cu o linie, suprimat. 2. Lipsit de culoare, de strălucire; neclar, spălăcit, palid. ♦ Fig. (Despre oameni) Lipsit de expresivitate; neremarcabil; fără calități, mediocru. 3. Care și-a pierdut forma, aspectul; tocit. ♦ Estompat, vag. 4. Fig. (Despre sunete, glas) Lipsit de rezonanță; stins. – V. șterge.
ștersele
ȘTERS2, ȘTEÁRSĂ, șterși, -se, adj. 1. (Despre cuvinte, fragmente dintr-un text etc.) Care nu se vede bine; care a fost ras, tăiat cu o linie, suprimat. 2. Lipsit de culoare, de strălucire; neclar, spălăcit, palid. ♦ Fig. (Despre oameni) Lipsit de expresivitate; neremarcabil; fără calități, mediocru. 3. Care și-a pierdut forma, aspectul; tocit. ♦ Estompat, vag. 4. Fig. (Despre sunete, glas) Lipsit de rezonanță; stins. – V. șterge.
șterselor
ȘTERS2, ȘTEÁRSĂ, șterși, -se, adj. 1. (Despre cuvinte, fragmente dintr-un text etc.) Care nu se vede bine; care a fost ras, tăiat cu o linie, suprimat. 2. Lipsit de culoare, de strălucire; neclar, spălăcit, palid. ♦ Fig. (Despre oameni) Lipsit de expresivitate; neremarcabil; fără calități, mediocru. 3. Care și-a pierdut forma, aspectul; tocit. ♦ Estompat, vag. 4. Fig. (Despre sunete, glas) Lipsit de rezonanță; stins. – V. șterge.
șterseră
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
șterserăm
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
șterserăți
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștersese
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștersesem
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
șterseseră
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
șterseserăm
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
șterseserăți
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
șterseseși
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
șterseseți
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
șterseși
ȘTÉRGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă. ◊ Expr. (Fam.) A șterge putina sau a o șterge = a pleca repede și pe neobservate. (Refl.; fam.) A se șterge pe (sau la) bot (de ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua gândul (de la ceva). 2. Tranz. A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă, trăgând linii deasupra etc. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării o greșeală a cuiva, a ierta. ♦ A înlătura o înregistrare anterioară de pe banda magnetică, în vederea unei noi înregistrări. ♦ A scoate din evidență; a anula. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. ♦ A-și pierde conturul; a se estompa, a se întuneca. 4. Tranz. și refl. A face să nu mai existe sau a înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă, a face să dispară sau a dispărea din amintire, din minte. ◊ Expr. (Tranz.) A șterge de pe fața pământului = a omorî; a distruge. 5. Refl. și tranz. A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingându-l ușor. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi. ◊ Expr. (Fam.) A șterge (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă. 6. Tranz. Fig. (Fam.) A fura, a șterpeli. [Perf. s. ștersei, part. șters] – Lat. extergere. DOOM
ștérge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șterg, perf. s. 1 sg. șterséi, 1 pl. ștérserăm; ger. ștergấnd; part. șters
ștersul
ȘTERS2, ȘTEÁRSĂ, șterși, -se, adj. 1. (Despre cuvinte, fragmente dintr-un text etc.) Care nu se vede bine; care a fost ras, tăiat cu o linie, suprimat. 2. Lipsit de culoare, de strălucire; neclar, spălăcit, palid. ♦ Fig. (Despre oameni) Lipsit de expresivitate; neremarcabil; fără calități, mediocru. 3. Care și-a pierdut forma, aspectul; tocit. ♦ Estompat, vag. 4. Fig. (Despre sunete, glas) Lipsit de rezonanță; stins. – V. șterge.
ștersului
ȘTERS2, ȘTEÁRSĂ, șterși, -se, adj. 1. (Despre cuvinte, fragmente dintr-un text etc.) Care nu se vede bine; care a fost ras, tăiat cu o linie, suprimat. 2. Lipsit de culoare, de strălucire; neclar, spălăcit, palid. ♦ Fig. (Despre oameni) Lipsit de expresivitate; neremarcabil; fără calități, mediocru. 3. Care și-a pierdut forma, aspectul; tocit. ♦ Estompat, vag. 4. Fig. (Despre sunete, glas) Lipsit de rezonanță; stins. – V. șterge.
ștersura
ȘTERSÚRĂ, ștersuri, s. f. (Înv.) Ștersătură. – Șters1 + suf. -ură. DOOM
ștersúră (înv.) s. f., g.-d. art. ștersúrii; pl. ștersúri
ștersuri
ȘTERSÚRĂ, ștersuri, s. f. (Înv.) Ștersătură. – Șters1 + suf. -ură. DOOM
ștersúră (înv.) s. f., g.-d. art. ștersúrii; pl. ștersúri
ștersurii
ȘTERSÚRĂ, ștersuri, s. f. (Înv.) Ștersătură. – Șters1 + suf. -ură. DOOM
ștersúră (înv.) s. f., g.-d. art. ștersúrii; pl. ștersúri
ștersurile
ȘTERSÚRĂ, ștersuri, s. f. (Înv.) Ștersătură. – Șters1 + suf. -ură. DOOM
ștersúră (înv.) s. f., g.-d. art. ștersúrii; pl. ștersúri
ștersurilor
ȘTERSÚRĂ, ștersuri, s. f. (Înv.) Ștersătură. – Șters1 + suf. -ură. DOOM
ștersúră (înv.) s. f., g.-d. art. ștersúrii; pl. ștersúri
ștersătura
ȘTERSĂTÚRĂ, ștersături, s. f. Faptul de a șterge; loc într-un text scris din care s-a șters ceva; pasajul astfel suprimat; ștersură. – Șters1 + suf. -ătură. DOOM
ștersătúră s. f., g.-d. art. ștersătúrii; pl. ștersătúri
ștersături
ȘTERSĂTÚRĂ, ștersături, s. f. Faptul de a șterge; loc într-un text scris din care s-a șters ceva; pasajul astfel suprimat; ștersură. – Șters1 + suf. -ătură. DOOM
ștersătúră s. f., g.-d. art. ștersătúrii; pl. ștersătúri
ștersăturii
ȘTERSĂTÚRĂ, ștersături, s. f. Faptul de a șterge; loc într-un text scris din care s-a șters ceva; pasajul astfel suprimat; ștersură. – Șters1 + suf. -ătură. DOOM
ștersătúră s. f., g.-d. art. ștersătúrii; pl. ștersătúri
ștersăturile
ȘTERSĂTÚRĂ, ștersături, s. f. Faptul de a șterge; loc într-un text scris din care s-a șters ceva; pasajul astfel suprimat; ștersură. – Șters1 + suf. -ătură. DOOM
ștersătúră s. f., g.-d. art. ștersătúrii; pl. ștersătúri
ștersăturilor
ȘTERSĂTÚRĂ, ștersături, s. f. Faptul de a șterge; loc într-un text scris din care s-a șters ceva; pasajul astfel suprimat; ștersură. – Șters1 + suf. -ătură. DOOM
ștersătúră s. f., g.-d. art. ștersătúrii; pl. ștersătúri
șterși
ȘTERS2, ȘTEÁRSĂ, șterși, -se, adj. 1. (Despre cuvinte, fragmente dintr-un text etc.) Care nu se vede bine; care a fost ras, tăiat cu o linie, suprimat. 2. Lipsit de culoare, de strălucire; neclar, spălăcit, palid. ♦ Fig. (Despre oameni) Lipsit de expresivitate; neremarcabil; fără calități, mediocru. 3. Care și-a pierdut forma, aspectul; tocit. ♦ Estompat, vag. 4. Fig. (Despre sunete, glas) Lipsit de rezonanță; stins. – V. șterge.
șterșii
ȘTERS2, ȘTEÁRSĂ, șterși, -se, adj. 1. (Despre cuvinte, fragmente dintr-un text etc.) Care nu se vede bine; care a fost ras, tăiat cu o linie, suprimat. 2. Lipsit de culoare, de strălucire; neclar, spălăcit, palid. ♦ Fig. (Despre oameni) Lipsit de expresivitate; neremarcabil; fără calități, mediocru. 3. Care și-a pierdut forma, aspectul; tocit. ♦ Estompat, vag. 4. Fig. (Despre sunete, glas) Lipsit de rezonanță; stins. – V. șterge.
șterșilor
ȘTERS2, ȘTEÁRSĂ, șterși, -se, adj. 1. (Despre cuvinte, fragmente dintr-un text etc.) Care nu se vede bine; care a fost ras, tăiat cu o linie, suprimat. 2. Lipsit de culoare, de strălucire; neclar, spălăcit, palid. ♦ Fig. (Despre oameni) Lipsit de expresivitate; neremarcabil; fără calități, mediocru. 3. Care și-a pierdut forma, aspectul; tocit. ♦ Estompat, vag. 4. Fig. (Despre sunete, glas) Lipsit de rezonanță; stins. – V. șterge.
șterț
ȘTERȚ, șterțuri, s. n. (Reg.) 1. Băț mai gros la un capăt cu care se amestecă zerul, laptele în care s-a pus cheag etc. 2. Fitil pentru opaiț făcut din cârpă; p. ext. opaiț. ♦ Lampă de mână portativă, asemănătoare cu un opaiț folosită în trecut. – Din germ. Sterz. DOOM
șterț (reg.) s. n., pl. ștérțuri
șterțul
ȘTERȚ, șterțuri, s. n. (Reg.) 1. Băț mai gros la un capăt cu care se amestecă zerul, laptele în care s-a pus cheag etc. 2. Fitil pentru opaiț făcut din cârpă; p. ext. opaiț. ♦ Lampă de mână portativă, asemănătoare cu un opaiț folosită în trecut. – Din germ. Sterz. DOOM
șterț (reg.) s. n., pl. ștérțuri
șterțului
ȘTERȚ, șterțuri, s. n. (Reg.) 1. Băț mai gros la un capăt cu care se amestecă zerul, laptele în care s-a pus cheag etc. 2. Fitil pentru opaiț făcut din cârpă; p. ext. opaiț. ♦ Lampă de mână portativă, asemănătoare cu un opaiț folosită în trecut. – Din germ. Sterz. DOOM
șterț (reg.) s. n., pl. ștérțuri
șterțuri
ȘTERȚ, șterțuri, s. n. (Reg.) 1. Băț mai gros la un capăt cu care se amestecă zerul, laptele în care s-a pus cheag etc. 2. Fitil pentru opaiț făcut din cârpă; p. ext. opaiț. ♦ Lampă de mână portativă, asemănătoare cu un opaiț folosită în trecut. – Din germ. Sterz. DOOM
șterț (reg.) s. n., pl. ștérțuri
șterțurile
ȘTERȚ, șterțuri, s. n. (Reg.) 1. Băț mai gros la un capăt cu care se amestecă zerul, laptele în care s-a pus cheag etc. 2. Fitil pentru opaiț făcut din cârpă; p. ext. opaiț. ♦ Lampă de mână portativă, asemănătoare cu un opaiț folosită în trecut. – Din germ. Sterz. DOOM
șterț (reg.) s. n., pl. ștérțuri
șterțurilor
ȘTERȚ, șterțuri, s. n. (Reg.) 1. Băț mai gros la un capăt cu care se amestecă zerul, laptele în care s-a pus cheag etc. 2. Fitil pentru opaiț făcut din cârpă; p. ext. opaiț. ♦ Lampă de mână portativă, asemănătoare cu un opaiț folosită în trecut. – Din germ. Sterz. DOOM
șterț (reg.) s. n., pl. ștérțuri
ștevia
ȘTÉVIE, ștevii, s. f. Plantă erbacee perenă, cu tulpină puternică, cu frunze ovale, comestibile, a cărei rădăcină este folosită în medicină pentru proprietățile ei astringente și depurative (Rumex patientia). ◊ Compus: ștevie-de-munte = plantă erbacee perenă, cu tulpina înaltă de 50-100 cm, cu frunze palmate, cu flori mici albe-roz în inflorescențe (Astrantia major). – Din sl. štavije, bg. štavel, sb. štavlije. DOOM
!ștévie-de-múnte (plantă) (-vi-e-) s. f., art. ștévia-de-múnte (-vi-a-), g.-d. art. ștéviei-de-múnte; pl. ștévii-de-múnte, art. ștéviile-de-múnte (-vi-i-)
ștevie
ȘTÉVIE, ștevii, s. f. Plantă erbacee perenă, cu tulpină puternică, cu frunze ovale, comestibile, a cărei rădăcină este folosită în medicină pentru proprietățile ei astringente și depurative (Rumex patientia). ◊ Compus: ștevie-de-munte = plantă erbacee perenă, cu tulpina înaltă de 50-100 cm, cu frunze palmate, cu flori mici albe-roz în inflorescențe (Astrantia major). – Din sl. štavije, bg. štavel, sb. štavlije. DOOM
!ștévie-de-múnte (plantă) (-vi-e-) s. f., art. ștévia-de-múnte (-vi-a-), g.-d. art. ștéviei-de-múnte; pl. ștévii-de-múnte, art. ștéviile-de-múnte (-vi-i-)
șteviei
ȘTÉVIE, ștevii, s. f. Plantă erbacee perenă, cu tulpină puternică, cu frunze ovale, comestibile, a cărei rădăcină este folosită în medicină pentru proprietățile ei astringente și depurative (Rumex patientia). ◊ Compus: ștevie-de-munte = plantă erbacee perenă, cu tulpina înaltă de 50-100 cm, cu frunze palmate, cu flori mici albe-roz în inflorescențe (Astrantia major). – Din sl. štavije, bg. štavel, sb. štavlije. DOOM
!ștévie-de-múnte (plantă) (-vi-e-) s. f., art. ștévia-de-múnte (-vi-a-), g.-d. art. ștéviei-de-múnte; pl. ștévii-de-múnte, art. ștéviile-de-múnte (-vi-i-)
ștevii
ȘTÉVIE, ștevii, s. f. Plantă erbacee perenă, cu tulpină puternică, cu frunze ovale, comestibile, a cărei rădăcină este folosită în medicină pentru proprietățile ei astringente și depurative (Rumex patientia). ◊ Compus: ștevie-de-munte = plantă erbacee perenă, cu tulpina înaltă de 50-100 cm, cu frunze palmate, cu flori mici albe-roz în inflorescențe (Astrantia major). – Din sl. štavije, bg. štavel, sb. štavlije. DOOM
!ștévie-de-múnte (plantă) (-vi-e-) s. f., art. ștévia-de-múnte (-vi-a-), g.-d. art. ștéviei-de-múnte; pl. ștévii-de-múnte, art. ștéviile-de-múnte (-vi-i-)
șteviile
ȘTÉVIE, ștevii, s. f. Plantă erbacee perenă, cu tulpină puternică, cu frunze ovale, comestibile, a cărei rădăcină este folosită în medicină pentru proprietățile ei astringente și depurative (Rumex patientia). ◊ Compus: ștevie-de-munte = plantă erbacee perenă, cu tulpina înaltă de 50-100 cm, cu frunze palmate, cu flori mici albe-roz în inflorescențe (Astrantia major). – Din sl. štavije, bg. štavel, sb. štavlije. DOOM
!ștévie-de-múnte (plantă) (-vi-e-) s. f., art. ștévia-de-múnte (-vi-a-), g.-d. art. ștéviei-de-múnte; pl. ștévii-de-múnte, art. ștéviile-de-múnte (-vi-i-)
șteviilor
ȘTÉVIE, ștevii, s. f. Plantă erbacee perenă, cu tulpină puternică, cu frunze ovale, comestibile, a cărei rădăcină este folosită în medicină pentru proprietățile ei astringente și depurative (Rumex patientia). ◊ Compus: ștevie-de-munte = plantă erbacee perenă, cu tulpina înaltă de 50-100 cm, cu frunze palmate, cu flori mici albe-roz în inflorescențe (Astrantia major). – Din sl. štavije, bg. štavel, sb. štavlije. DOOM
!ștévie-de-múnte (plantă) (-vi-e-) s. f., art. ștévia-de-múnte (-vi-a-), g.-d. art. ștéviei-de-múnte; pl. ștévii-de-múnte, art. ștéviile-de-múnte (-vi-i-)
ștevios
ȘTEVIÓS, -OÁSĂ, ștevioși, -oase, adj. (Rar) Ca ștevia. Busuioc verde ștevios, Rămîi, taică, sănătos. MAT. FOLK. 402.
ștezar
ȘTEZÁR, ștezari, s. m. (Reg.) Persoană care supraveghează funcționarea unei șteze. ♦ Meșteșugar care construiește șteze. – Ștează + suf. -ar. DOOM
ștezár (reg.) s. m., pl. ștezári
ștezari
ȘTEZÁR, ștezari, s. m. (Reg.) Persoană care supraveghează funcționarea unei șteze. ♦ Meșteșugar care construiește șteze. – Ștează + suf. -ar. DOOM
ștezár (reg.) s. m., pl. ștezári
ștezarii
ȘTEZÁR, ștezari, s. m. (Reg.) Persoană care supraveghează funcționarea unei șteze. ♦ Meșteșugar care construiește șteze. – Ștează + suf. -ar. DOOM
ștezár (reg.) s. m., pl. ștezári
ștezarilor
ȘTEZÁR, ștezari, s. m. (Reg.) Persoană care supraveghează funcționarea unei șteze. ♦ Meșteșugar care construiește șteze. – Ștează + suf. -ar. DOOM
ștezár (reg.) s. m., pl. ștezári
ștezarul
ȘTEZÁR, ștezari, s. m. (Reg.) Persoană care supraveghează funcționarea unei șteze. ♦ Meșteșugar care construiește șteze. – Ștează + suf. -ar. DOOM
ștezár (reg.) s. m., pl. ștezári
ștezarului
ȘTEZÁR, ștezari, s. m. (Reg.) Persoană care supraveghează funcționarea unei șteze. ♦ Meșteșugar care construiește șteze. – Ștează + suf. -ar. DOOM
ștezár (reg.) s. m., pl. ștezári
șteze
ȘTEÁZĂ, șteze, s. f. (Reg.) 1. Piuă de bătut postav; p. ext. clădire în care se află instalată această piuă. 2. Instalație rudimentară formată dintr-o împletitură de nuiele, amenajată sub o cădere de apă, în care se dau la piuă scoarțele, pănura și alte țesături. – Et. nec. DOOM
șteáză (reg.) s. f., g.-d. art. ștézei; pl. ștéze
ștezei
ȘTEÁZĂ, șteze, s. f. (Reg.) 1. Piuă de bătut postav; p. ext. clădire în care se află instalată această piuă. 2. Instalație rudimentară formată dintr-o împletitură de nuiele, amenajată sub o cădere de apă, în care se dau la piuă scoarțele, pănura și alte țesături. – Et. nec. DOOM
șteáză (reg.) s. f., g.-d. art. ștézei; pl. ștéze
ștezele
ȘTEÁZĂ, șteze, s. f. (Reg.) 1. Piuă de bătut postav; p. ext. clădire în care se află instalată această piuă. 2. Instalație rudimentară formată dintr-o împletitură de nuiele, amenajată sub o cădere de apă, în care se dau la piuă scoarțele, pănura și alte țesături. – Et. nec. DOOM
șteáză (reg.) s. f., g.-d. art. ștézei; pl. ștéze
ștezelor
ȘTEÁZĂ, șteze, s. f. (Reg.) 1. Piuă de bătut postav; p. ext. clădire în care se află instalată această piuă. 2. Instalație rudimentară formată dintr-o împletitură de nuiele, amenajată sub o cădere de apă, în care se dau la piuă scoarțele, pănura și alte țesături. – Et. nec. DOOM
șteáză (reg.) s. f., g.-d. art. ștézei; pl. ștéze
ști
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știa
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știai
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știam
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știau
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știați
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știc
știc (-curi), s. n. – (Înv.) Baionetă. Germ. Stich, prin intermediul rus. štyk (Cihac, II, 393). – Pare dublet al lui stici, s. n. (prăjină).
știe
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știft
ȘTIFT, știfturi, s. n. Cui mic (de lemn), fără cap, folosit în cizmărie pentru a fixa talpa încălțămintei. ♦ Tijă metalică cilindrică sau conică, folosită la îmbinarea a două piese de metal; spin1. – Din germ. Stift. DOOM
știft s. n., pl. ștífturi
știftui
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuia
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuiai
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuiam
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuiască
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuiau
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuiați
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuiesc
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuiește
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuiești
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuii
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuim
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuind
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuire
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuire
ȘTIFTUÍRE, știftuiri, s. f. Acțiunea de a știftui și rezultatul ei. – V. știftui. DOOM
știftuíre s. f., g.-d. art. știftuírii; pl. știftuíri
știftuirea
ȘTIFTUÍRE, știftuiri, s. f. Acțiunea de a știftui și rezultatul ei. – V. știftui. DOOM
știftuíre s. f., g.-d. art. știftuírii; pl. știftuíri
știftuiri
ȘTIFTUÍRE, știftuiri, s. f. Acțiunea de a știftui și rezultatul ei. – V. știftui. DOOM
știftuíre s. f., g.-d. art. știftuírii; pl. știftuíri
știftuirii
ȘTIFTUÍRE, știftuiri, s. f. Acțiunea de a știftui și rezultatul ei. – V. știftui. DOOM
știftuíre s. f., g.-d. art. știftuírii; pl. știftuíri
știftuirile
ȘTIFTUÍRE, știftuiri, s. f. Acțiunea de a știftui și rezultatul ei. – V. știftui. DOOM
știftuíre s. f., g.-d. art. știftuírii; pl. știftuíri
știftuirilor
ȘTIFTUÍRE, știftuiri, s. f. Acțiunea de a știftui și rezultatul ei. – V. știftui. DOOM
știftuíre s. f., g.-d. art. știftuírii; pl. știftuíri
știftuiră
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuirăm
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuirăți
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuise
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuisem
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuiseră
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuiserăm
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuiserăți
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuiseși
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuiseți
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuit
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuit
ȘTIFTUÍT, -Ă, știftuiți, -te, adj. Fixat cu știfturi. – V. știftui.
știftuiși
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftuiți
ȘTIFTUÍ, știftuiesc, vb. IV. Tranz. A pune știfturi. – Știft + suf. -ui. DOOM
știftuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știftuiésc, imperf. 3 sg. știftuiá; conj. prez. 3 să știftuiáscă
știftul
ȘTIFT, știfturi, s. n. Cui mic (de lemn), fără cap, folosit în cizmărie pentru a fixa talpa încălțămintei. ♦ Tijă metalică cilindrică sau conică, folosită la îmbinarea a două piese de metal; spin1. – Din germ. Stift. DOOM
știft s. n., pl. ștífturi
știftului
ȘTIFT, știfturi, s. n. Cui mic (de lemn), fără cap, folosit în cizmărie pentru a fixa talpa încălțămintei. ♦ Tijă metalică cilindrică sau conică, folosită la îmbinarea a două piese de metal; spin1. – Din germ. Stift. DOOM
știft s. n., pl. ștífturi
știfturi
ȘTIFT, știfturi, s. n. Cui mic (de lemn), fără cap, folosit în cizmărie pentru a fixa talpa încălțămintei. ♦ Tijă metalică cilindrică sau conică, folosită la îmbinarea a două piese de metal; spin1. – Din germ. Stift. DOOM
știft s. n., pl. ștífturi
știfturile
ȘTIFT, știfturi, s. n. Cui mic (de lemn), fără cap, folosit în cizmărie pentru a fixa talpa încălțămintei. ♦ Tijă metalică cilindrică sau conică, folosită la îmbinarea a două piese de metal; spin1. – Din germ. Stift. DOOM
știft s. n., pl. ștífturi
știfturilor
ȘTIFT, știfturi, s. n. Cui mic (de lemn), fără cap, folosit în cizmărie pentru a fixa talpa încălțămintei. ♦ Tijă metalică cilindrică sau conică, folosită la îmbinarea a două piese de metal; spin1. – Din germ. Stift. DOOM
știft s. n., pl. ștífturi
știh
ȘTIH s.n. (Text.) Împunsătură cu acul sau cu un alt instrument. [< germ. Stich].
știhul
ȘTIH s.n. (Text.) Împunsătură cu acul sau cu un alt instrument. [< germ. Stich].
știhului
ȘTIH s.n. (Text.) Împunsătură cu acul sau cu un alt instrument. [< germ. Stich].
știhuri
ȘTIH s.n. (Text.) Împunsătură cu acul sau cu un alt instrument. [< germ. Stich].
știhurile
ȘTIH s.n. (Text.) Împunsătură cu acul sau cu un alt instrument. [< germ. Stich].
știhurilor
ȘTIH s.n. (Text.) Împunsătură cu acul sau cu un alt instrument. [< germ. Stich].
știi
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știind
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știința
ȘTIÍNȚĂ, științe, s. f. I. 1. Faptul de a avea cunoștință (de ceva), de a fi informat; cunoaștere. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știință = (ne)știind; (in)conștient; cu (sau fără) voie. Cu bună știință = conștient, având cunoștința deplină a faptelor. Cu (sau fără) știința cuiva = cu (sau fără) consimțământul ori aprobarea cuiva. Spre știință = ca să se știe. ♦ Veste, știre. 2. Conștiință. II. 1. Tip de cunoaștere sigură și rațională în legătură cu natura lucrurilor și a condițiilor lor de existență în forma unui corp de adevăruri despre un obiect propriu. 2. Ansamblu de cunoștințe despre un obiect dat sau distinct (natură, societate, gândire etc.) dobândite prin descoperirea legilor obiective ale fenomenelor și explicarea lor. 3. Pregătire intelectuală, instrucție; învățătură, erudiție. ◊ Știință de carte = cunoștințe de scriere și de citire. ◊ Om de știință = savant, învățat. [Pr.: ști-in-] – Ști + suf. -ință (cu unele sensuri după fr. science). DOOM
știínță s. f., g.-d. art. știínței; pl. știínțe
științe
ȘTIÍNȚĂ, științe, s. f. I. 1. Faptul de a avea cunoștință (de ceva), de a fi informat; cunoaștere. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știință = (ne)știind; (in)conștient; cu (sau fără) voie. Cu bună știință = conștient, având cunoștința deplină a faptelor. Cu (sau fără) știința cuiva = cu (sau fără) consimțământul ori aprobarea cuiva. Spre știință = ca să se știe. ♦ Veste, știre. 2. Conștiință. II. 1. Tip de cunoaștere sigură și rațională în legătură cu natura lucrurilor și a condițiilor lor de existență în forma unui corp de adevăruri despre un obiect propriu. 2. Ansamblu de cunoștințe despre un obiect dat sau distinct (natură, societate, gândire etc.) dobândite prin descoperirea legilor obiective ale fenomenelor și explicarea lor. 3. Pregătire intelectuală, instrucție; învățătură, erudiție. ◊ Știință de carte = cunoștințe de scriere și de citire. ◊ Om de știință = savant, învățat. [Pr.: ști-in-] – Ști + suf. -ință (cu unele sensuri după fr. science). DOOM
știínță s. f., g.-d. art. știínței; pl. știínțe
științei
ȘTIÍNȚĂ, științe, s. f. I. 1. Faptul de a avea cunoștință (de ceva), de a fi informat; cunoaștere. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știință = (ne)știind; (in)conștient; cu (sau fără) voie. Cu bună știință = conștient, având cunoștința deplină a faptelor. Cu (sau fără) știința cuiva = cu (sau fără) consimțământul ori aprobarea cuiva. Spre știință = ca să se știe. ♦ Veste, știre. 2. Conștiință. II. 1. Tip de cunoaștere sigură și rațională în legătură cu natura lucrurilor și a condițiilor lor de existență în forma unui corp de adevăruri despre un obiect propriu. 2. Ansamblu de cunoștințe despre un obiect dat sau distinct (natură, societate, gândire etc.) dobândite prin descoperirea legilor obiective ale fenomenelor și explicarea lor. 3. Pregătire intelectuală, instrucție; învățătură, erudiție. ◊ Știință de carte = cunoștințe de scriere și de citire. ◊ Om de știință = savant, învățat. [Pr.: ști-in-] – Ști + suf. -ință (cu unele sensuri după fr. science). DOOM
știínță s. f., g.-d. art. știínței; pl. știínțe
științele
ȘTIÍNȚĂ, științe, s. f. I. 1. Faptul de a avea cunoștință (de ceva), de a fi informat; cunoaștere. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știință = (ne)știind; (in)conștient; cu (sau fără) voie. Cu bună știință = conștient, având cunoștința deplină a faptelor. Cu (sau fără) știința cuiva = cu (sau fără) consimțământul ori aprobarea cuiva. Spre știință = ca să se știe. ♦ Veste, știre. 2. Conștiință. II. 1. Tip de cunoaștere sigură și rațională în legătură cu natura lucrurilor și a condițiilor lor de existență în forma unui corp de adevăruri despre un obiect propriu. 2. Ansamblu de cunoștințe despre un obiect dat sau distinct (natură, societate, gândire etc.) dobândite prin descoperirea legilor obiective ale fenomenelor și explicarea lor. 3. Pregătire intelectuală, instrucție; învățătură, erudiție. ◊ Știință de carte = cunoștințe de scriere și de citire. ◊ Om de știință = savant, învățat. [Pr.: ști-in-] – Ști + suf. -ință (cu unele sensuri după fr. science). DOOM
știínță s. f., g.-d. art. știínței; pl. știínțe
științelor
ȘTIÍNȚĂ, științe, s. f. I. 1. Faptul de a avea cunoștință (de ceva), de a fi informat; cunoaștere. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știință = (ne)știind; (in)conștient; cu (sau fără) voie. Cu bună știință = conștient, având cunoștința deplină a faptelor. Cu (sau fără) știința cuiva = cu (sau fără) consimțământul ori aprobarea cuiva. Spre știință = ca să se știe. ♦ Veste, știre. 2. Conștiință. II. 1. Tip de cunoaștere sigură și rațională în legătură cu natura lucrurilor și a condițiilor lor de existență în forma unui corp de adevăruri despre un obiect propriu. 2. Ansamblu de cunoștințe despre un obiect dat sau distinct (natură, societate, gândire etc.) dobândite prin descoperirea legilor obiective ale fenomenelor și explicarea lor. 3. Pregătire intelectuală, instrucție; învățătură, erudiție. ◊ Știință de carte = cunoștințe de scriere și de citire. ◊ Om de știință = savant, învățat. [Pr.: ști-in-] – Ști + suf. -ință (cu unele sensuri după fr. science). DOOM
știínță s. f., g.-d. art. știínței; pl. știínțe
științific
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic. DOOM
științífic (ști-in-) adj. m., pl. științífici; f. științífică, pl. științífice
științific
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic.
științifica
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic. DOOM
științífic (ști-in-) adj. m., pl. științífici; f. științífică, pl. științífice
științifica
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic.
științifice
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic. DOOM
științífic (ști-in-) adj. m., pl. științífici; f. științífică, pl. științífice
științifice
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic.
științificei
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic. DOOM
științífic (ști-in-) adj. m., pl. științífici; f. științífică, pl. științífice
științificei
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic.
științificele
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic. DOOM
științífic (ști-in-) adj. m., pl. științífici; f. științífică, pl. științífice
științificele
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic.
științificelor
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic. DOOM
științífic (ști-in-) adj. m., pl. științífici; f. științífică, pl. științífice
științificelor
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic.
științificește
ȘTIINȚIFICÉȘTE adv. (Rar) Din punct de vedere științific, în mod științific, potrivit principiilor și cerințelor științei. [Pr.: ști-in-] – Științific + suf. -ește. DOOM
științificéște (rar) (ști-in-) adv.
științifici
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic. DOOM
științífic (ști-in-) adj. m., pl. științífici; f. științífică, pl. științífice
științifici
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic.
științificii
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic. DOOM
științífic (ști-in-) adj. m., pl. științífici; f. științífică, pl. științífice
științificii
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic.
științificilor
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic. DOOM
științífic (ști-in-) adj. m., pl. științífici; f. științífică, pl. științífice
științificilor
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic.
științificul
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic. DOOM
științífic (ști-in-) adj. m., pl. științífici; f. științífică, pl. științífice
științificul
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic.
științificului
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic. DOOM
științífic (ști-in-) adj. m., pl. științífici; f. științífică, pl. științífice
științificului
ȘTIINȚÍFICO-FANTÁSTIC, -Ă, științifico-fantastici, -ce, adj. (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific; science-fiction. – Științific + fantastic.
știm
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știm
ȘTIM, știmi, s. m. (Pop.) Fir de lână (scurt și de proastă calitate) care rămâne, după dărăcit, în colții daracului. – Din sb. štim. DOOM
știm (pop.) s. m., pl. știmi
știma
ȘTÍMĂ2, știme, s. f. Partea dintr-o partitură, care privește fiecare instrument sau voce. – Din germ. Stimme. DOOM
ștímă s. f., g.-d. art. ștímei; pl. ștíme
știme
ȘTÍMĂ2, știme, s. f. Partea dintr-o partitură, care privește fiecare instrument sau voce. – Din germ. Stimme. DOOM
ștímă s. f., g.-d. art. ștímei; pl. ștíme
știmei
ȘTÍMĂ2, știme, s. f. Partea dintr-o partitură, care privește fiecare instrument sau voce. – Din germ. Stimme. DOOM
ștímă s. f., g.-d. art. ștímei; pl. ștíme
știmele
ȘTÍMĂ2, știme, s. f. Partea dintr-o partitură, care privește fiecare instrument sau voce. – Din germ. Stimme. DOOM
ștímă s. f., g.-d. art. ștímei; pl. ștíme
știmelor
ȘTÍMĂ2, știme, s. f. Partea dintr-o partitură, care privește fiecare instrument sau voce. – Din germ. Stimme. DOOM
ștímă s. f., g.-d. art. ștímei; pl. ștíme
știmi
ȘTIM, știmi, s. m. (Pop.) Fir de lână (scurt și de proastă calitate) care rămâne, după dărăcit, în colții daracului. – Din sb. štim. DOOM
știm (pop.) s. m., pl. știmi
știmii
ȘTIM, știmi, s. m. (Pop.) Fir de lână (scurt și de proastă calitate) care rămâne, după dărăcit, în colții daracului. – Din sb. štim. DOOM
știm (pop.) s. m., pl. știmi
știmilor
ȘTIM, știmi, s. m. (Pop.) Fir de lână (scurt și de proastă calitate) care rămâne, după dărăcit, în colții daracului. – Din sb. štim. DOOM
știm (pop.) s. m., pl. știmi
știmul
ȘTIM, știmi, s. m. (Pop.) Fir de lână (scurt și de proastă calitate) care rămâne, după dărăcit, în colții daracului. – Din sb. štim. DOOM
știm (pop.) s. m., pl. știmi
știmului
ȘTIM, știmi, s. m. (Pop.) Fir de lână (scurt și de proastă calitate) care rămâne, după dărăcit, în colții daracului. – Din sb. štim. DOOM
știm (pop.) s. m., pl. știmi
știoaflă
știoaflă, știoafle s. f. 1. prostituată de cea mai joasă speță. 2. femeie decăzută.
știoalfa
ȘTOÁRFĂ s. f. v. știoalfă. DOOM
știoálfă / ștoárfă (arg.) (știoal- / ștoar-) s. f., g.-d. art. știoálfei / ștoárfei; pl. știoálfe / ștoárfe
știoalfe
ȘTOÁRFĂ s. f. v. știoalfă. DOOM
știoálfă / ștoárfă (arg.) (știoal- / ștoar-) s. f., g.-d. art. știoálfei / ștoárfei; pl. știoálfe / ștoárfe
știoalfei
ȘTOÁRFĂ s. f. v. știoalfă. DOOM
știoálfă / ștoárfă (arg.) (știoal- / ștoar-) s. f., g.-d. art. știoálfei / ștoárfei; pl. știoálfe / ștoárfe
știoalfele
ȘTOÁRFĂ s. f. v. știoalfă. DOOM
știoálfă / ștoárfă (arg.) (știoal- / ștoar-) s. f., g.-d. art. știoálfei / ștoárfei; pl. știoálfe / ștoárfe
știoalfelor
ȘTOÁRFĂ s. f. v. știoalfă. DOOM
știoálfă / ștoárfă (arg.) (știoal- / ștoar-) s. f., g.-d. art. știoálfei / ștoárfei; pl. știoálfe / ștoárfe
știoalna
ȘTIOÁLNĂ, știoalne, s. f. (Reg.) Bulboană. ♦ Baltă mocirloasă. – Din germ. Stollen, ucr. štol'na. DOOM
știoálnă (reg.) (știoal-) s. f., g.-d. art. știoálnei; pl. știoálne
știoalne
ȘTIOÁLNĂ, știoalne, s. f. (Reg.) Bulboană. ♦ Baltă mocirloasă. – Din germ. Stollen, ucr. štol'na. DOOM
știoálnă (reg.) (știoal-) s. f., g.-d. art. știoálnei; pl. știoálne
știoalnei
ȘTIOÁLNĂ, știoalne, s. f. (Reg.) Bulboană. ♦ Baltă mocirloasă. – Din germ. Stollen, ucr. štol'na. DOOM
știoálnă (reg.) (știoal-) s. f., g.-d. art. știoálnei; pl. știoálne
știoalnele
ȘTIOÁLNĂ, știoalne, s. f. (Reg.) Bulboană. ♦ Baltă mocirloasă. – Din germ. Stollen, ucr. štol'na. DOOM
știoálnă (reg.) (știoal-) s. f., g.-d. art. știoálnei; pl. știoálne
știoalnelor
ȘTIOÁLNĂ, știoalne, s. f. (Reg.) Bulboană. ♦ Baltă mocirloasă. – Din germ. Stollen, ucr. štol'na. DOOM
știoálnă (reg.) (știoal-) s. f., g.-d. art. știoálnei; pl. știoálne
știob
ȘTIOB, știoburi, s. n. (Reg.) Vas de lemn (de diferite forme și dimensiuni) în care se varsă lăturile. – Din ucr. štovd, štub. DOOM
știob (reg.) s. n., pl. știóburi (-știo-)
știobul
ȘTIOB, știoburi, s. n. (Reg.) Vas de lemn (de diferite forme și dimensiuni) în care se varsă lăturile. – Din ucr. štovd, štub. DOOM
știob (reg.) s. n., pl. știóburi (-știo-)
știobului
ȘTIOB, știoburi, s. n. (Reg.) Vas de lemn (de diferite forme și dimensiuni) în care se varsă lăturile. – Din ucr. štovd, štub. DOOM
știob (reg.) s. n., pl. știóburi (-știo-)
știoburi
ȘTIOB, știoburi, s. n. (Reg.) Vas de lemn (de diferite forme și dimensiuni) în care se varsă lăturile. – Din ucr. štovd, štub. DOOM
știob (reg.) s. n., pl. știóburi (-știo-)
știoburile
ȘTIOB, știoburi, s. n. (Reg.) Vas de lemn (de diferite forme și dimensiuni) în care se varsă lăturile. – Din ucr. štovd, štub. DOOM
știob (reg.) s. n., pl. știóburi (-știo-)
știoburilor
ȘTIOB, știoburi, s. n. (Reg.) Vas de lemn (de diferite forme și dimensiuni) în care se varsă lăturile. – Din ucr. štovd, štub. DOOM
știob (reg.) s. n., pl. știóburi (-știo-)
știobâlc
ȘTIOBẤLC interj. (Reg.) Cuvânt care imită zgomotul produs de căderea unui corp (greu) în apă; bâldâbâc! – Onomatopee. DOOM
știobấlc (reg.) (știo-) interj.
știobâlcâi
ȘTIOBÎLCÎÍ, știobîlcîiesc, vb. IV. Tranz. A cufunda (pe cineva) cu zgomot în apă. O spală bine ca să se facă albă, știobîlcîind-o de cîteva ori prin apă. ȘEZ. III 187. ♦ Intranz. și refl. A cădea cu zgomot în apă.
știobâlcâire
ȘTIOBÎLCÎÍ, știobîlcîiesc, vb. IV. Tranz. A cufunda (pe cineva) cu zgomot în apă. O spală bine ca să se facă albă, știobîlcîind-o de cîteva ori prin apă. ȘEZ. III 187. ♦ Intranz. și refl. A cădea cu zgomot în apă.
știobâlcăi
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăia
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiai
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiam
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiască
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiau
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiați
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiesc
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiește
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiești
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăii
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăim
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăind
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăire
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiră
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăirăm
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăirăți
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăise
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăisem
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiseră
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiserăm
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiserăți
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiseși
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiseți
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăit
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiși
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobâlcăiți
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlc
ȘTIOBẤLC interj. (Reg.) Cuvânt care imită zgomotul produs de căderea unui corp (greu) în apă; bâldâbâc! – Onomatopee. DOOM
știobấlc (reg.) (știo-) interj.
știobîlcăi
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăia
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiai
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiam
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiască
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiau
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiați
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiesc
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiește
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiești
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăii
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăim
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăind
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăire
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiră
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăirăm
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăirăți
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăise
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăisem
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiseră
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiserăm
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiserăți
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiseși
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiseți
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăit
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiși
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știobîlcăiți
ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi. DOOM
știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă
știoldic
ȘTIOLDÍC, șlioldicuri, s. n. Prăjină cu care se împinge o luntre. ♦ Prăjină cu care se stîrnesc peștii de pe fundul apei. – Variantă: (regional) știolghíc s. n.
știolghic
ȘTIOLGHÍC s. n. v. știoldic.
știr
ȘTIR s. m. Numele a trei plante erbacee, dintre care una cu tulpina ramificată, cu flori verzi dispuse în ghemulețe rotunde și cu frunze comestibile (Amaranthus angustifolius), alta cu tupina dreaptă, solidă și păroasă, cu flori verzi, mărunte, reunite într-un spic ca un fel de pămătuf la vârful ramurilor, și care servește ca hrană pentru porci (Amaranthus retroflexus), iar a treia cu frunzele roșii și florile purpurii, dispuse în ghemulețe rotunde la subsuoara frunzelor superioare sau în spice lungi și subțiri, folosită ca plantă ornamentală (Amaranthus paniculatus). – Din bg., sb. štir. DOOM
știr s. m.
știrb
ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia i-au căzut unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ. DOOM
știrb adj. m., pl. știrbi; f. ștírbă, pl. ștírbe
știrba
ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia i-au căzut unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ. DOOM
știrb adj. m., pl. știrbi; f. ștírbă, pl. ștírbe
știrba
ȘTIRBÁ vb. I v. știrbi.
știrbat
ȘTIRBÁT, -Ă adj. v. știrbit.
știrbe
ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia i-au căzut unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ. DOOM
știrb adj. m., pl. știrbi; f. ștírbă, pl. ștírbe
știrbea
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbeai
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbeam
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbească
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbeau
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbeați
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbei
ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia i-au căzut unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ. DOOM
știrb adj. m., pl. știrbi; f. ștírbă, pl. ștírbe
știrbele
ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia i-au căzut unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ. DOOM
știrb adj. m., pl. știrbi; f. ștírbă, pl. ștírbe
știrbelor
ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia i-au căzut unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ. DOOM
știrb adj. m., pl. știrbi; f. ștírbă, pl. ștírbe
știrbenia
ȘTIRBÉNIE, știrbenii, s. f. (Rar) Știrbitură (1). – Știrb + suf. -enie. DOOM
știrbénie (rar) (-ni-e) s. f., art. știrbénia (-ni-a), g.-d. art. știrbéniei; pl. știrbénii, art. știrbéniile (-ni-i-)
știrbenie
ȘTIRBÉNIE, știrbenii, s. f. (Rar) Știrbitură (1). – Știrb + suf. -enie. DOOM
știrbénie (rar) (-ni-e) s. f., art. știrbénia (-ni-a), g.-d. art. știrbéniei; pl. știrbénii, art. știrbéniile (-ni-i-)
știrbeniei
ȘTIRBÉNIE, știrbenii, s. f. (Rar) Știrbitură (1). – Știrb + suf. -enie. DOOM
știrbénie (rar) (-ni-e) s. f., art. știrbénia (-ni-a), g.-d. art. știrbéniei; pl. știrbénii, art. știrbéniile (-ni-i-)
știrbenii
ȘTIRBÉNIE, știrbenii, s. f. (Rar) Știrbitură (1). – Știrb + suf. -enie. DOOM
știrbénie (rar) (-ni-e) s. f., art. știrbénia (-ni-a), g.-d. art. știrbéniei; pl. știrbénii, art. știrbéniile (-ni-i-)
știrbeniile
ȘTIRBÉNIE, știrbenii, s. f. (Rar) Știrbitură (1). – Știrb + suf. -enie. DOOM
știrbénie (rar) (-ni-e) s. f., art. știrbénia (-ni-a), g.-d. art. știrbéniei; pl. știrbénii, art. știrbéniile (-ni-i-)
știrbeniilor
ȘTIRBÉNIE, știrbenii, s. f. (Rar) Știrbitură (1). – Știrb + suf. -enie. DOOM
știrbénie (rar) (-ni-e) s. f., art. știrbénia (-ni-a), g.-d. art. știrbéniei; pl. știrbénii, art. știrbéniile (-ni-i-)
știrbesc
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbește
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbești
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbi
ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia i-au căzut unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ. DOOM
știrb adj. m., pl. știrbi; f. ștírbă, pl. ștírbe
știrbi
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbii
ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia i-au căzut unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ. DOOM
știrb adj. m., pl. știrbi; f. ștírbă, pl. ștírbe
știrbii
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbilor
ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia i-au căzut unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ. DOOM
știrb adj. m., pl. știrbi; f. ștírbă, pl. ștírbe
știrbim
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbind
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbire
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbire
ȘTIRBÍRE, știrbiri, s. f. Acțiunea de a (se) știrbi și rezultatul ei. – V. știrbi. DOOM
știrbíre s. f., g.-d. art. știrbírii; pl. știrbíri
știrbirea
ȘTIRBÍRE, știrbiri, s. f. Acțiunea de a (se) știrbi și rezultatul ei. – V. știrbi. DOOM
știrbíre s. f., g.-d. art. știrbírii; pl. știrbíri
știrbiri
ȘTIRBÍRE, știrbiri, s. f. Acțiunea de a (se) știrbi și rezultatul ei. – V. știrbi. DOOM
știrbíre s. f., g.-d. art. știrbírii; pl. știrbíri
știrbirii
ȘTIRBÍRE, știrbiri, s. f. Acțiunea de a (se) știrbi și rezultatul ei. – V. știrbi. DOOM
știrbíre s. f., g.-d. art. știrbírii; pl. știrbíri
știrbirile
ȘTIRBÍRE, știrbiri, s. f. Acțiunea de a (se) știrbi și rezultatul ei. – V. știrbi. DOOM
știrbíre s. f., g.-d. art. știrbírii; pl. știrbíri
știrbirilor
ȘTIRBÍRE, știrbiri, s. f. Acțiunea de a (se) știrbi și rezultatul ei. – V. știrbi. DOOM
știrbíre s. f., g.-d. art. știrbírii; pl. știrbíri
știrbiră
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbirăm
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbirăți
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbise
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbisem
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbiseră
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbiserăm
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbiserăți
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbiseși
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbiseți
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbit
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbit
ȘTIRBÍT, -Ă, știrbiți, -te, adj. 1. Cu marginea știrbită; tocit; ciobit. ♦ P. ext. Ciuntit, trunchiat. 2. Fig. Micșorat, diminuat ca însemnătate, ca valoare; (despre o lege, un drept etc.) încălcat, nesocotit. – V. știrbi.
știrbita
ȘTIRBÍT, -Ă, știrbiți, -te, adj. 1. Cu marginea știrbită; tocit; ciobit. ♦ P. ext. Ciuntit, trunchiat. 2. Fig. Micșorat, diminuat ca însemnătate, ca valoare; (despre o lege, un drept etc.) încălcat, nesocotit. – V. știrbi.
știrbite
ȘTIRBÍT, -Ă, știrbiți, -te, adj. 1. Cu marginea știrbită; tocit; ciobit. ♦ P. ext. Ciuntit, trunchiat. 2. Fig. Micșorat, diminuat ca însemnătate, ca valoare; (despre o lege, un drept etc.) încălcat, nesocotit. – V. știrbi.
știrbitei
ȘTIRBÍT, -Ă, știrbiți, -te, adj. 1. Cu marginea știrbită; tocit; ciobit. ♦ P. ext. Ciuntit, trunchiat. 2. Fig. Micșorat, diminuat ca însemnătate, ca valoare; (despre o lege, un drept etc.) încălcat, nesocotit. – V. știrbi.
știrbitele
ȘTIRBÍT, -Ă, știrbiți, -te, adj. 1. Cu marginea știrbită; tocit; ciobit. ♦ P. ext. Ciuntit, trunchiat. 2. Fig. Micșorat, diminuat ca însemnătate, ca valoare; (despre o lege, un drept etc.) încălcat, nesocotit. – V. știrbi.
știrbitelor
ȘTIRBÍT, -Ă, știrbiți, -te, adj. 1. Cu marginea știrbită; tocit; ciobit. ♦ P. ext. Ciuntit, trunchiat. 2. Fig. Micșorat, diminuat ca însemnătate, ca valoare; (despre o lege, un drept etc.) încălcat, nesocotit. – V. știrbi.
știrbitul
ȘTIRBÍT, -Ă, știrbiți, -te, adj. 1. Cu marginea știrbită; tocit; ciobit. ♦ P. ext. Ciuntit, trunchiat. 2. Fig. Micșorat, diminuat ca însemnătate, ca valoare; (despre o lege, un drept etc.) încălcat, nesocotit. – V. știrbi.
știrbitului
ȘTIRBÍT, -Ă, știrbiți, -te, adj. 1. Cu marginea știrbită; tocit; ciobit. ♦ P. ext. Ciuntit, trunchiat. 2. Fig. Micșorat, diminuat ca însemnătate, ca valoare; (despre o lege, un drept etc.) încălcat, nesocotit. – V. știrbi.
știrbitura
ȘTIRBITÚRĂ, știrbituri, s. f. 1. Loc gol lăsat de căderea unuia sau a mai multor dinți; știrbenie. 2. Loc unde marginea unui obiect este ruptă, ciocnită; p. ext. ruptură, gaură. 3. Fig. Diminuare a valorii, a însemnătății etc. (cuiva sau a ceva); încălcare, nesocotire (a unei legi, a unui drept etc.). – Știrbi + suf. -tură. DOOM
știrbitúră s. f., g.-d. art. știrbitúrii; pl. știrbitúri
știrbituri
ȘTIRBITÚRĂ, știrbituri, s. f. 1. Loc gol lăsat de căderea unuia sau a mai multor dinți; știrbenie. 2. Loc unde marginea unui obiect este ruptă, ciocnită; p. ext. ruptură, gaură. 3. Fig. Diminuare a valorii, a însemnătății etc. (cuiva sau a ceva); încălcare, nesocotire (a unei legi, a unui drept etc.). – Știrbi + suf. -tură. DOOM
știrbitúră s. f., g.-d. art. știrbitúrii; pl. știrbitúri
știrbiturii
ȘTIRBITÚRĂ, știrbituri, s. f. 1. Loc gol lăsat de căderea unuia sau a mai multor dinți; știrbenie. 2. Loc unde marginea unui obiect este ruptă, ciocnită; p. ext. ruptură, gaură. 3. Fig. Diminuare a valorii, a însemnătății etc. (cuiva sau a ceva); încălcare, nesocotire (a unei legi, a unui drept etc.). – Știrbi + suf. -tură. DOOM
știrbitúră s. f., g.-d. art. știrbitúrii; pl. știrbitúri
știrbiturile
ȘTIRBITÚRĂ, știrbituri, s. f. 1. Loc gol lăsat de căderea unuia sau a mai multor dinți; știrbenie. 2. Loc unde marginea unui obiect este ruptă, ciocnită; p. ext. ruptură, gaură. 3. Fig. Diminuare a valorii, a însemnătății etc. (cuiva sau a ceva); încălcare, nesocotire (a unei legi, a unui drept etc.). – Știrbi + suf. -tură. DOOM
știrbitúră s. f., g.-d. art. știrbitúrii; pl. știrbitúri
știrbiturilor
ȘTIRBITÚRĂ, știrbituri, s. f. 1. Loc gol lăsat de căderea unuia sau a mai multor dinți; știrbenie. 2. Loc unde marginea unui obiect este ruptă, ciocnită; p. ext. ruptură, gaură. 3. Fig. Diminuare a valorii, a însemnătății etc. (cuiva sau a ceva); încălcare, nesocotire (a unei legi, a unui drept etc.). – Știrbi + suf. -tură. DOOM
știrbitúră s. f., g.-d. art. știrbitúrii; pl. știrbitúri
știrbiși
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbiți
ȘTIRBÍ, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb. DOOM
știrbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbésc, imperf. 3 sg. știrbeá; conj. prez. 3 să știrbeáscă
știrbiți
ȘTIRBÍT, -Ă, știrbiți, -te, adj. 1. Cu marginea știrbită; tocit; ciobit. ♦ P. ext. Ciuntit, trunchiat. 2. Fig. Micșorat, diminuat ca însemnătate, ca valoare; (despre o lege, un drept etc.) încălcat, nesocotit. – V. știrbi.
știrbiții
ȘTIRBÍT, -Ă, știrbiți, -te, adj. 1. Cu marginea știrbită; tocit; ciobit. ♦ P. ext. Ciuntit, trunchiat. 2. Fig. Micșorat, diminuat ca însemnătate, ca valoare; (despre o lege, un drept etc.) încălcat, nesocotit. – V. știrbi.
știrbiților
ȘTIRBÍT, -Ă, știrbiți, -te, adj. 1. Cu marginea știrbită; tocit; ciobit. ♦ P. ext. Ciuntit, trunchiat. 2. Fig. Micșorat, diminuat ca însemnătate, ca valoare; (despre o lege, un drept etc.) încălcat, nesocotit. – V. știrbi.
știrbul
ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia i-au căzut unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ. DOOM
știrb adj. m., pl. știrbi; f. ștírbă, pl. ștírbe
știrbului
ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia i-au căzut unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ. DOOM
știrb adj. m., pl. știrbi; f. ștírbă, pl. ștírbe
știre
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știre
ȘTÍRE, (1) știri, s. f. 1. Veste (în presă, la radio etc.), informație scurtă despre un eveniment; noutate. ◊ Expr. A ști de știrea (cuiva) sau a-i ști (cuiva de) știre = a avea vești despre cineva, a ști unde se află, ce face cineva. ♦ (Concr.) Document; sursă de informație. 2. Cunoaștere, cunoștință. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știrea cuiva = cu (sau fără) știința cuiva; p. ext. cu (sau fără) învoirea, încuviințarea cuiva. În știrea cuiva = în grija sau în paza cuiva. Loc. vb. A da (cuiva) de știre = a vesti, a anunța. – V. ști. DOOM
ștíre s. f., g.-d. art. ștírii; (informații) pl. știri
știrea
ȘTÍRE, (1) știri, s. f. 1. Veste (în presă, la radio etc.), informație scurtă despre un eveniment; noutate. ◊ Expr. A ști de știrea (cuiva) sau a-i ști (cuiva de) știre = a avea vești despre cineva, a ști unde se află, ce face cineva. ♦ (Concr.) Document; sursă de informație. 2. Cunoaștere, cunoștință. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știrea cuiva = cu (sau fără) știința cuiva; p. ext. cu (sau fără) învoirea, încuviințarea cuiva. În știrea cuiva = în grija sau în paza cuiva. Loc. vb. A da (cuiva) de știre = a vesti, a anunța. – V. ști. DOOM
ștíre s. f., g.-d. art. ștírii; (informații) pl. știri
știrelniță
știrélniță1, s. f. (reg.) nume de plantă.
știri
ȘTÍRE, (1) știri, s. f. 1. Veste (în presă, la radio etc.), informație scurtă despre un eveniment; noutate. ◊ Expr. A ști de știrea (cuiva) sau a-i ști (cuiva de) știre = a avea vești despre cineva, a ști unde se află, ce face cineva. ♦ (Concr.) Document; sursă de informație. 2. Cunoaștere, cunoștință. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știrea cuiva = cu (sau fără) știința cuiva; p. ext. cu (sau fără) învoirea, încuviințarea cuiva. În știrea cuiva = în grija sau în paza cuiva. Loc. vb. A da (cuiva) de știre = a vesti, a anunța. – V. ști. DOOM
ștíre s. f., g.-d. art. ștírii; (informații) pl. știri
știri
ȘTIRÍ, știresc, vb. IV. Refl. (Regional) A răguși. Și eu morăiam de mi s-o știrit gîtlejul. La TDRG. Copiii... se știresc în gît. ȘEZ. II 20.
știricea
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știriceai
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știriceam
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricească
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știriceau
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știriceați
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricesc
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricește
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricești
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știrici
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricii
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricim
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricind
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricire
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricire
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici.
știriciră
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricirăm
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricirăți
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricise
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricisem
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știriciseră
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știriciserăm
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știriciserăți
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știriciseși
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știriciseți
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricit
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știricit
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici.
știriciși
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știriciți
ȘTIRICÍ, știricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A căuta să afle ceva (cu șiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de știre. – Știre + suf. -ici. DOOM
știricí (a ~) (reg., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știricésc, imperf. 3 sg. știriceá; conj. prez. 3 să știriceáscă
știrii
ȘTÍRE, (1) știri, s. f. 1. Veste (în presă, la radio etc.), informație scurtă despre un eveniment; noutate. ◊ Expr. A ști de știrea (cuiva) sau a-i ști (cuiva de) știre = a avea vești despre cineva, a ști unde se află, ce face cineva. ♦ (Concr.) Document; sursă de informație. 2. Cunoaștere, cunoștință. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știrea cuiva = cu (sau fără) știința cuiva; p. ext. cu (sau fără) învoirea, încuviințarea cuiva. În știrea cuiva = în grija sau în paza cuiva. Loc. vb. A da (cuiva) de știre = a vesti, a anunța. – V. ști. DOOM
ștíre s. f., g.-d. art. ștírii; (informații) pl. știri
știrile
ȘTÍRE, (1) știri, s. f. 1. Veste (în presă, la radio etc.), informație scurtă despre un eveniment; noutate. ◊ Expr. A ști de știrea (cuiva) sau a-i ști (cuiva de) știre = a avea vești despre cineva, a ști unde se află, ce face cineva. ♦ (Concr.) Document; sursă de informație. 2. Cunoaștere, cunoștință. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știrea cuiva = cu (sau fără) știința cuiva; p. ext. cu (sau fără) învoirea, încuviințarea cuiva. În știrea cuiva = în grija sau în paza cuiva. Loc. vb. A da (cuiva) de știre = a vesti, a anunța. – V. ști. DOOM
ștíre s. f., g.-d. art. ștírii; (informații) pl. știri
știrilor
ȘTÍRE, (1) știri, s. f. 1. Veste (în presă, la radio etc.), informație scurtă despre un eveniment; noutate. ◊ Expr. A ști de știrea (cuiva) sau a-i ști (cuiva de) știre = a avea vești despre cineva, a ști unde se află, ce face cineva. ♦ (Concr.) Document; sursă de informație. 2. Cunoaștere, cunoștință. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știrea cuiva = cu (sau fără) știința cuiva; p. ext. cu (sau fără) învoirea, încuviințarea cuiva. În știrea cuiva = în grija sau în paza cuiva. Loc. vb. A da (cuiva) de știre = a vesti, a anunța. – V. ști. DOOM
ștíre s. f., g.-d. art. ștírii; (informații) pl. știri
știrire
ȘTIRÍ, știresc, vb. IV. Refl. (Reg.) A răguși. – Comp. rus ščerit'.
știrist
știrist, -ă, știriști, -te s. m., s. f. redactor sau prezentator al emisiunilor de știri difuzate de un post de radio sau de televiziune.
știrul
ȘTIR s. m. Numele a trei plante erbacee, dintre care una cu tulpina ramificată, cu flori verzi dispuse în ghemulețe rotunde și cu frunze comestibile (Amaranthus angustifolius), alta cu tupina dreaptă, solidă și păroasă, cu flori verzi, mărunte, reunite într-un spic ca un fel de pămătuf la vârful ramurilor, și care servește ca hrană pentru porci (Amaranthus retroflexus), iar a treia cu frunzele roșii și florile purpurii, dispuse în ghemulețe rotunde la subsuoara frunzelor superioare sau în spice lungi și subțiri, folosită ca plantă ornamentală (Amaranthus paniculatus). – Din bg., sb. štir. DOOM
știr s. m.
știrului
ȘTIR s. m. Numele a trei plante erbacee, dintre care una cu tulpina ramificată, cu flori verzi dispuse în ghemulețe rotunde și cu frunze comestibile (Amaranthus angustifolius), alta cu tupina dreaptă, solidă și păroasă, cu flori verzi, mărunte, reunite într-un spic ca un fel de pămătuf la vârful ramurilor, și care servește ca hrană pentru porci (Amaranthus retroflexus), iar a treia cu frunzele roșii și florile purpurii, dispuse în ghemulețe rotunde la subsuoara frunzelor superioare sau în spice lungi și subțiri, folosită ca plantă ornamentală (Amaranthus paniculatus). – Din bg., sb. štir. DOOM
știr s. m.
știră
ȘTÍRĂ, știre, adj. f. (Regional) Stearpă. Cum observă ei că cutare juncă sau vacă e știră, îndată și întrebuințează fel de fel de mijloace. MARIAN, la CADE.
știu
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știubeci
știubéci s. n. – Alb de plumb. Tc. istübec (Șeineanu, II, 338). Înv.
știubei
ȘTIUBÉI, știubeie, s. n. (Reg.) 1. Stup primitiv. 2. Vas făcut dintr-un trunchi scobit, folosit pentru păstrarea cerealelor. 3. Trunchi scorburos care servește ca ghizd la o fântână mică; p. ext. fântână (mică). – Știob + sub. -ei. DOOM
știubéi (reg.) s. n., pl. știubéie
știubeiaș
ȘTIUBEIÁȘ, știubeiașe, s. n. (Reg.) Diminutiv al lui știubei. – Știubei + suf. -aș. DOOM
știubeiáș (reg.) s. n., pl. știubeiáșe
știubeiașe
ȘTIUBEIÁȘ, știubeiașe, s. n. (Reg.) Diminutiv al lui știubei. – Știubei + suf. -aș. DOOM
știubeiáș (reg.) s. n., pl. știubeiáșe
știubeiașele
ȘTIUBEIÁȘ, știubeiașe, s. n. (Reg.) Diminutiv al lui știubei. – Știubei + suf. -aș. DOOM
știubeiáș (reg.) s. n., pl. știubeiáșe
știubeiașelor
ȘTIUBEIÁȘ, știubeiașe, s. n. (Reg.) Diminutiv al lui știubei. – Știubei + suf. -aș. DOOM
știubeiáș (reg.) s. n., pl. știubeiáșe
știubeiașul
ȘTIUBEIÁȘ, știubeiașe, s. n. (Reg.) Diminutiv al lui știubei. – Știubei + suf. -aș. DOOM
știubeiáș (reg.) s. n., pl. știubeiáșe
știubeiașului
ȘTIUBEIÁȘ, știubeiașe, s. n. (Reg.) Diminutiv al lui știubei. – Știubei + suf. -aș. DOOM
știubeiáș (reg.) s. n., pl. știubeiáșe
știubeie
ȘTIUBÉI, știubeie, s. n. (Reg.) 1. Stup primitiv. 2. Vas făcut dintr-un trunchi scobit, folosit pentru păstrarea cerealelor. 3. Trunchi scorburos care servește ca ghizd la o fântână mică; p. ext. fântână (mică). – Știob + sub. -ei. DOOM
știubéi (reg.) s. n., pl. știubéie
știubeiele
ȘTIUBÉI, știubeie, s. n. (Reg.) 1. Stup primitiv. 2. Vas făcut dintr-un trunchi scobit, folosit pentru păstrarea cerealelor. 3. Trunchi scorburos care servește ca ghizd la o fântână mică; p. ext. fântână (mică). – Știob + sub. -ei. DOOM
știubéi (reg.) s. n., pl. știubéie
știubeielor
ȘTIUBÉI, știubeie, s. n. (Reg.) 1. Stup primitiv. 2. Vas făcut dintr-un trunchi scobit, folosit pentru păstrarea cerealelor. 3. Trunchi scorburos care servește ca ghizd la o fântână mică; p. ext. fântână (mică). – Știob + sub. -ei. DOOM
știubéi (reg.) s. n., pl. știubéie
știubeiul
ȘTIUBÉI, știubeie, s. n. (Reg.) 1. Stup primitiv. 2. Vas făcut dintr-un trunchi scobit, folosit pentru păstrarea cerealelor. 3. Trunchi scorburos care servește ca ghizd la o fântână mică; p. ext. fântână (mică). – Știob + sub. -ei. DOOM
știubéi (reg.) s. n., pl. știubéie
știubeiului
ȘTIUBÉI, știubeie, s. n. (Reg.) 1. Stup primitiv. 2. Vas făcut dintr-un trunchi scobit, folosit pentru păstrarea cerealelor. 3. Trunchi scorburos care servește ca ghizd la o fântână mică; p. ext. fântână (mică). – Știob + sub. -ei. DOOM
știubéi (reg.) s. n., pl. știubéie
știuc
știúc (-ci), s. m. – Bucată, fărîmă. Germ. Stück (Mîndrescu, 91; Gáldi, Dict., 196).
știuca
ȘTIÚCĂ, știuci, s. f. Pește răpitor de apă dulce, cu corpul lung, aproape cilindric, cu gura mare cu mulți dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață (Esox lucius). Compus: știucă-de-mare = pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui, cu spinarea verzuie și pântecele alb, cu gura în forma unui cioc lung (Belone belone). – Din bg., sb. štuka. DOOM
știúcă s. f., g.-d. art. știúcii; pl. știuci
știuci
ȘTIÚCĂ, știuci, s. f. Pește răpitor de apă dulce, cu corpul lung, aproape cilindric, cu gura mare cu mulți dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață (Esox lucius). Compus: știucă-de-mare = pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui, cu spinarea verzuie și pântecele alb, cu gura în forma unui cioc lung (Belone belone). – Din bg., sb. štuka. DOOM
știúcă s. f., g.-d. art. știúcii; pl. știuci
știucii
ȘTIÚCĂ, știuci, s. f. Pește răpitor de apă dulce, cu corpul lung, aproape cilindric, cu gura mare cu mulți dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață (Esox lucius). Compus: știucă-de-mare = pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui, cu spinarea verzuie și pântecele alb, cu gura în forma unui cioc lung (Belone belone). – Din bg., sb. štuka. DOOM
știúcă s. f., g.-d. art. știúcii; pl. știuci
știucile
ȘTIÚCĂ, știuci, s. f. Pește răpitor de apă dulce, cu corpul lung, aproape cilindric, cu gura mare cu mulți dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață (Esox lucius). Compus: știucă-de-mare = pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui, cu spinarea verzuie și pântecele alb, cu gura în forma unui cioc lung (Belone belone). – Din bg., sb. štuka. DOOM
știúcă s. f., g.-d. art. știúcii; pl. știuci
știucilor
ȘTIÚCĂ, știuci, s. f. Pește răpitor de apă dulce, cu corpul lung, aproape cilindric, cu gura mare cu mulți dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață (Esox lucius). Compus: știucă-de-mare = pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui, cu spinarea verzuie și pântecele alb, cu gura în forma unui cioc lung (Belone belone). – Din bg., sb. štuka. DOOM
știúcă s. f., g.-d. art. știúcii; pl. știuci
știuculița
ȘTIUCULÍȚĂ, știuculițe, s. f. Diminutiv al lui știucă. – Știucă + suf. -uliță. DOOM
știuculíță s. f., g.-d. art. știuculíței; pl. știuculíțe
știuculițe
ȘTIUCULÍȚĂ, știuculițe, s. f. Diminutiv al lui știucă. – Știucă + suf. -uliță. DOOM
știuculíță s. f., g.-d. art. știuculíței; pl. știuculíțe
știuculiței
ȘTIUCULÍȚĂ, știuculițe, s. f. Diminutiv al lui știucă. – Știucă + suf. -uliță. DOOM
știuculíță s. f., g.-d. art. știuculíței; pl. știuculíțe
știuculițele
ȘTIUCULÍȚĂ, știuculițe, s. f. Diminutiv al lui știucă. – Știucă + suf. -uliță. DOOM
știuculíță s. f., g.-d. art. știuculíței; pl. știuculíțe
știuculițelor
ȘTIUCULÍȚĂ, știuculițe, s. f. Diminutiv al lui știucă. – Știucă + suf. -uliță. DOOM
știuculíță s. f., g.-d. art. știuculíței; pl. știuculíțe
știui
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știuldic
ȘTIULDÍC interj. (Regional) Bîldîbîc. Cînd a văzut că întindem puștile cătră el să-l pușcăm, știuldic! în fundu fîntînii, și nu l-am mai văzut. RETEGANUL, la CADE.
știuldic
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldica
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicai
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicam
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicare
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicare
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Reg.) A se cufunda cu zgomot în apă. – Din știuldic.
știuldicară
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicarăm
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicarăți
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicase
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicasem
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicaseră
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicaserăm
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicaserăți
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicaseși
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicaseți
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicat
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicau
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicași
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicați
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldice
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldici
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicând
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știuldicînd
ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.
știulete
ȘTIULÉTE, știuleți, s. m. Fructul matur al porumbului, cu (sau fără) pănușele care îl învelesc. – Et. nec. DOOM
știuléte s. m., pl. știuléți
știuletele
ȘTIULÉTE, știuleți, s. m. Fructul matur al porumbului, cu (sau fără) pănușele care îl învelesc. – Et. nec. DOOM
știuléte s. m., pl. știuléți
știuletelui
ȘTIULÉTE, știuleți, s. m. Fructul matur al porumbului, cu (sau fără) pănușele care îl învelesc. – Et. nec. DOOM
știuléte s. m., pl. știuléți
știuleu
ȘTIULÉU, știuleie, s. n. (Reg.) Știulete.
știuleți
ȘTIULÉTE, știuleți, s. m. Fructul matur al porumbului, cu (sau fără) pănușele care îl învelesc. – Et. nec. DOOM
știuléte s. m., pl. știuléți
știuleții
ȘTIULÉTE, știuleți, s. m. Fructul matur al porumbului, cu (sau fără) pănușele care îl învelesc. – Et. nec. DOOM
știuléte s. m., pl. știuléți
știuleților
ȘTIULÉTE, știuleți, s. m. Fructul matur al porumbului, cu (sau fără) pănușele care îl învelesc. – Et. nec. DOOM
știuléte s. m., pl. știuléți
știură
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știurăm
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știurăți
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știuse
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știusem
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știuseră
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știuserăm
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știuserăți
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știuseși
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știuseți
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știut
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știut
ȘTIÚT, -Ă, știuți, -te, adj. 1. Care este bine cunoscut; p. ext. vestit, renumit. 2. Care știe multe; învățat. – V. ști.
știuta
ȘTIÚT, -Ă, știuți, -te, adj. 1. Care este bine cunoscut; p. ext. vestit, renumit. 2. Care știe multe; învățat. – V. ști.
știute
ȘTIÚT, -Ă, știuți, -te, adj. 1. Care este bine cunoscut; p. ext. vestit, renumit. 2. Care știe multe; învățat. – V. ști.
știutei
ȘTIÚT, -Ă, știuți, -te, adj. 1. Care este bine cunoscut; p. ext. vestit, renumit. 2. Care știe multe; învățat. – V. ști.
știutele
ȘTIÚT, -Ă, știuți, -te, adj. 1. Care este bine cunoscut; p. ext. vestit, renumit. 2. Care știe multe; învățat. – V. ști.
știutelor
ȘTIÚT, -Ă, știuți, -te, adj. 1. Care este bine cunoscut; p. ext. vestit, renumit. 2. Care știe multe; învățat. – V. ști.
știutoare
ȘTIUTÓR, -OÁRE, știutori, -oare, adj. Care știe, care cunoaște, care este informat; care posedă cunoștințe (într-un domeniu oarecare). ◊ (Substantivat) Știutor de carte = persoană care știe să citească și să scrie. [Pr.: ști-u-] – Ști + suf. -tor. DOOM
știutór (ști-u-) adj. m., pl. știutóri; f. sg. și pl. știutoáre
știutoarea
ȘTIUTÓR, -OÁRE, știutori, -oare, adj. Care știe, care cunoaște, care este informat; care posedă cunoștințe (într-un domeniu oarecare). ◊ (Substantivat) Știutor de carte = persoană care știe să citească și să scrie. [Pr.: ști-u-] – Ști + suf. -tor. DOOM
știutór (ști-u-) adj. m., pl. știutóri; f. sg. și pl. știutoáre
știutoarei
ȘTIUTÓR, -OÁRE, știutori, -oare, adj. Care știe, care cunoaște, care este informat; care posedă cunoștințe (într-un domeniu oarecare). ◊ (Substantivat) Știutor de carte = persoană care știe să citească și să scrie. [Pr.: ști-u-] – Ști + suf. -tor. DOOM
știutór (ști-u-) adj. m., pl. știutóri; f. sg. și pl. știutoáre
știutoarele
ȘTIUTÓR, -OÁRE, știutori, -oare, adj. Care știe, care cunoaște, care este informat; care posedă cunoștințe (într-un domeniu oarecare). ◊ (Substantivat) Știutor de carte = persoană care știe să citească și să scrie. [Pr.: ști-u-] – Ști + suf. -tor. DOOM
știutór (ști-u-) adj. m., pl. știutóri; f. sg. și pl. știutoáre
știutoarelor
ȘTIUTÓR, -OÁRE, știutori, -oare, adj. Care știe, care cunoaște, care este informat; care posedă cunoștințe (într-un domeniu oarecare). ◊ (Substantivat) Știutor de carte = persoană care știe să citească și să scrie. [Pr.: ști-u-] – Ști + suf. -tor. DOOM
știutór (ști-u-) adj. m., pl. știutóri; f. sg. și pl. știutoáre
știutor
ȘTIUTÓR, -OÁRE, știutori, -oare, adj. Care știe, care cunoaște, care este informat; care posedă cunoștințe (într-un domeniu oarecare). ◊ (Substantivat) Știutor de carte = persoană care știe să citească și să scrie. [Pr.: ști-u-] – Ști + suf. -tor. DOOM
știutór (ști-u-) adj. m., pl. știutóri; f. sg. și pl. știutoáre
știutori
ȘTIUTÓR, -OÁRE, știutori, -oare, adj. Care știe, care cunoaște, care este informat; care posedă cunoștințe (într-un domeniu oarecare). ◊ (Substantivat) Știutor de carte = persoană care știe să citească și să scrie. [Pr.: ști-u-] – Ști + suf. -tor. DOOM
știutór (ști-u-) adj. m., pl. știutóri; f. sg. și pl. știutoáre
știutorii
ȘTIUTÓR, -OÁRE, știutori, -oare, adj. Care știe, care cunoaște, care este informat; care posedă cunoștințe (într-un domeniu oarecare). ◊ (Substantivat) Știutor de carte = persoană care știe să citească și să scrie. [Pr.: ști-u-] – Ști + suf. -tor. DOOM
știutór (ști-u-) adj. m., pl. știutóri; f. sg. și pl. știutoáre
știutorilor
ȘTIUTÓR, -OÁRE, știutori, -oare, adj. Care știe, care cunoaște, care este informat; care posedă cunoștințe (într-un domeniu oarecare). ◊ (Substantivat) Știutor de carte = persoană care știe să citească și să scrie. [Pr.: ști-u-] – Ști + suf. -tor. DOOM
știutór (ști-u-) adj. m., pl. știutóri; f. sg. și pl. știutoáre
știutorul
ȘTIUTÓR, -OÁRE, știutori, -oare, adj. Care știe, care cunoaște, care este informat; care posedă cunoștințe (într-un domeniu oarecare). ◊ (Substantivat) Știutor de carte = persoană care știe să citească și să scrie. [Pr.: ști-u-] – Ști + suf. -tor. DOOM
știutór (ști-u-) adj. m., pl. știutóri; f. sg. și pl. știutoáre
știutorului
ȘTIUTÓR, -OÁRE, știutori, -oare, adj. Care știe, care cunoaște, care este informat; care posedă cunoștințe (într-un domeniu oarecare). ◊ (Substantivat) Știutor de carte = persoană care știe să citească și să scrie. [Pr.: ști-u-] – Ști + suf. -tor. DOOM
știutór (ști-u-) adj. m., pl. știutóri; f. sg. și pl. știutoáre
știutul
ȘTIÚT, -Ă, știuți, -te, adj. 1. Care este bine cunoscut; p. ext. vestit, renumit. 2. Care știe multe; învățat. – V. ști.
știutului
ȘTIÚT, -Ă, știuți, -te, adj. 1. Care este bine cunoscut; p. ext. vestit, renumit. 2. Care știe multe; învățat. – V. ști.
știuși
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
știuți
ȘTIÚT, -Ă, știuți, -te, adj. 1. Care este bine cunoscut; p. ext. vestit, renumit. 2. Care știe multe; învățat. – V. ști.
știuții
ȘTIÚT, -Ă, știuți, -te, adj. 1. Care este bine cunoscut; p. ext. vestit, renumit. 2. Care știe multe; învățat. – V. ști.
știuților
ȘTIÚT, -Ă, știuți, -te, adj. 1. Care este bine cunoscut; p. ext. vestit, renumit. 2. Care știe multe; învățat. – V. ști.
știți
ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire. DOOM
ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. ștíe, imperf. 3 sg. știá; conj. prez. 3 să ștíe; ger. știínd; part. știút
ștoagăr
ștoagăr, ștoagăre s. n. penis.
ștoarfă
ȘTOÁRFĂ s. f. v. știoalfă. DOOM
știoálfă / ștoárfă (arg.) (știoal- / ștoar-) s. f., g.-d. art. știoálfei / ștoárfei; pl. știoálfe / ștoárfe
ștocatură
STUCATÚRĂ, stucaturi, s. f. (La sg. de obicei cu sens colectiv) Ornamente în relief (pentru interiorul clădirilor) executate din stuc sau din mortar simplu de ipsos. – Variantă: (învechit) ștocatúră (GOLESCU, Î. 115) s. f.
ștoi
ștói (-i), s. m. – (Arg.) Penis. – Var. ștoagă. Origine necunoscută, probabil țig.
ștolui
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluia
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluiai
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluiam
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluiască
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluiau
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluiați
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluiesc
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluiește
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluiești
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluii
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluim
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluind
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluire
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluire
ȘTOLUÍRE, ștoluiri, s. f. Operație aplicată pieilor fine, care constă în efectuarea mai multor întinderi în diferite direcții și care dă pieilor moliciune și suplețe. – V. ștolui. DOOM
ștoluíre s. f., g.-d. art. ștoluírii; pl. ștoluíri
ștoluirea
ȘTOLUÍRE, ștoluiri, s. f. Operație aplicată pieilor fine, care constă în efectuarea mai multor întinderi în diferite direcții și care dă pieilor moliciune și suplețe. – V. ștolui. DOOM
ștoluíre s. f., g.-d. art. ștoluírii; pl. ștoluíri
ștoluiri
ȘTOLUÍRE, ștoluiri, s. f. Operație aplicată pieilor fine, care constă în efectuarea mai multor întinderi în diferite direcții și care dă pieilor moliciune și suplețe. – V. ștolui. DOOM
ștoluíre s. f., g.-d. art. ștoluírii; pl. ștoluíri
ștoluirii
ȘTOLUÍRE, ștoluiri, s. f. Operație aplicată pieilor fine, care constă în efectuarea mai multor întinderi în diferite direcții și care dă pieilor moliciune și suplețe. – V. ștolui. DOOM
ștoluíre s. f., g.-d. art. ștoluírii; pl. ștoluíri
ștoluirile
ȘTOLUÍRE, ștoluiri, s. f. Operație aplicată pieilor fine, care constă în efectuarea mai multor întinderi în diferite direcții și care dă pieilor moliciune și suplețe. – V. ștolui. DOOM
ștoluíre s. f., g.-d. art. ștoluírii; pl. ștoluíri
ștoluirilor
ȘTOLUÍRE, ștoluiri, s. f. Operație aplicată pieilor fine, care constă în efectuarea mai multor întinderi în diferite direcții și care dă pieilor moliciune și suplețe. – V. ștolui. DOOM
ștoluíre s. f., g.-d. art. ștoluírii; pl. ștoluíri
ștoluiră
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluirăm
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluirăți
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluise
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluisem
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluiseră
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluiserăm
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluiserăți
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluiseși
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluiseți
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluit
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluit
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen.
ștoluiși
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștoluiți
ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen. DOOM
ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă
ștouri
a face ștouri expr. (deț.) v. a face bășcălie.
ștraf
ȘTRAF, ștrafuri, s. n. (Înv.) Amendă. – Din germ. Strafe, rus. štraf. DOOM
ștraf (înv.) s. n., pl. ștráfuri
ștraful
ȘTRAF, ștrafuri, s. n. (Înv.) Amendă. – Din germ. Strafe, rus. štraf. DOOM
ștraf (înv.) s. n., pl. ștráfuri
ștrafului
ȘTRAF, ștrafuri, s. n. (Înv.) Amendă. – Din germ. Strafe, rus. štraf. DOOM
ștraf (înv.) s. n., pl. ștráfuri
ștrafuri
ȘTRAF, ștrafuri, s. n. (Înv.) Amendă. – Din germ. Strafe, rus. štraf. DOOM
ștraf (înv.) s. n., pl. ștráfuri
ștrafurile
ȘTRAF, ștrafuri, s. n. (Înv.) Amendă. – Din germ. Strafe, rus. štraf. DOOM
ștraf (înv.) s. n., pl. ștráfuri
ștrafurilor
ȘTRAF, ștrafuri, s. n. (Înv.) Amendă. – Din germ. Strafe, rus. štraf. DOOM
ștraf (înv.) s. n., pl. ștráfuri
ștraif
ȘTRAIF, ștraifuri, s. n. Bandă de carton sau material textil, folosită în legătorie. ♦ Linie, dungă. – Din germ. Streif.
ștraiful
ȘTRAIF, ștraifuri, s. n. Bandă de carton sau material textil, folosită în legătorie. ♦ Linie, dungă. – Din germ. Streif.
ștraifului
ȘTRAIF, ștraifuri, s. n. Bandă de carton sau material textil, folosită în legătorie. ♦ Linie, dungă. – Din germ. Streif.
ștraifuri
ȘTRAIF, ștraifuri, s. n. Bandă de carton sau material textil, folosită în legătorie. ♦ Linie, dungă. – Din germ. Streif.
ștraifurile
ȘTRAIF, ștraifuri, s. n. Bandă de carton sau material textil, folosită în legătorie. ♦ Linie, dungă. – Din germ. Streif.
ștraifurilor
ȘTRAIF, ștraifuri, s. n. Bandă de carton sau material textil, folosită în legătorie. ♦ Linie, dungă. – Din germ. Streif.
ștrampi
ștrampi s. m. pl. dres, ciorapi cu chilot.
ștrand
ȘTRAND, ștranduri, s. n. Teren (cu nisip) situat în apropierea unei ape sau prevăzut cu bazin cu apă, amenajat special pentru a putea fi folosit, în timpul verii, pentru plajă, baie sau pentru sporturi nautice. – Din germ. Ștrand. DOOM
ștrand s. n., pl. ștránduri
ștrandul
ȘTRAND, ștranduri, s. n. Teren (cu nisip) situat în apropierea unei ape sau prevăzut cu bazin cu apă, amenajat special pentru a putea fi folosit, în timpul verii, pentru plajă, baie sau pentru sporturi nautice. – Din germ. Ștrand. DOOM
ștrand s. n., pl. ștránduri
ștrandului
ȘTRAND, ștranduri, s. n. Teren (cu nisip) situat în apropierea unei ape sau prevăzut cu bazin cu apă, amenajat special pentru a putea fi folosit, în timpul verii, pentru plajă, baie sau pentru sporturi nautice. – Din germ. Ștrand. DOOM
ștrand s. n., pl. ștránduri
ștranduri
ȘTRAND, ștranduri, s. n. Teren (cu nisip) situat în apropierea unei ape sau prevăzut cu bazin cu apă, amenajat special pentru a putea fi folosit, în timpul verii, pentru plajă, baie sau pentru sporturi nautice. – Din germ. Ștrand. DOOM
ștrand s. n., pl. ștránduri
ștrandurile
ȘTRAND, ștranduri, s. n. Teren (cu nisip) situat în apropierea unei ape sau prevăzut cu bazin cu apă, amenajat special pentru a putea fi folosit, în timpul verii, pentru plajă, baie sau pentru sporturi nautice. – Din germ. Ștrand. DOOM
ștrand s. n., pl. ștránduri
ștrandurilor
ȘTRAND, ștranduri, s. n. Teren (cu nisip) situat în apropierea unei ape sau prevăzut cu bazin cu apă, amenajat special pentru a putea fi folosit, în timpul verii, pentru plajă, baie sau pentru sporturi nautice. – Din germ. Ștrand. DOOM
ștrand s. n., pl. ștránduri
ștreang
ȘTREÁNG, ștreanguri, s. n. 1. Frânghie (de cânepă); funie scurtă cu care se priponesc vitele. ♦ Spec. Funie cu care sunt spânzurați cei osândiți la moarte; p. restr. lațul acestei frânghii. ◊ Expr. A-și pune ștreangul de gât = a se spânzura. A pune cuiva ștreangul de gât = a constrânge pe cineva să facă un lucru. 2. Șleau2. – Din germ. Strang. DOOM
ștreang s. n., pl. ștreánguri
ștreangul
ȘTREÁNG, ștreanguri, s. n. 1. Frânghie (de cânepă); funie scurtă cu care se priponesc vitele. ♦ Spec. Funie cu care sunt spânzurați cei osândiți la moarte; p. restr. lațul acestei frânghii. ◊ Expr. A-și pune ștreangul de gât = a se spânzura. A pune cuiva ștreangul de gât = a constrânge pe cineva să facă un lucru. 2. Șleau2. – Din germ. Strang. DOOM
ștreang s. n., pl. ștreánguri
ștreangului
ȘTREÁNG, ștreanguri, s. n. 1. Frânghie (de cânepă); funie scurtă cu care se priponesc vitele. ♦ Spec. Funie cu care sunt spânzurați cei osândiți la moarte; p. restr. lațul acestei frânghii. ◊ Expr. A-și pune ștreangul de gât = a se spânzura. A pune cuiva ștreangul de gât = a constrânge pe cineva să facă un lucru. 2. Șleau2. – Din germ. Strang. DOOM
ștreang s. n., pl. ștreánguri
ștreanguri
ȘTREÁNG, ștreanguri, s. n. 1. Frânghie (de cânepă); funie scurtă cu care se priponesc vitele. ♦ Spec. Funie cu care sunt spânzurați cei osândiți la moarte; p. restr. lațul acestei frânghii. ◊ Expr. A-și pune ștreangul de gât = a se spânzura. A pune cuiva ștreangul de gât = a constrânge pe cineva să facă un lucru. 2. Șleau2. – Din germ. Strang. DOOM
ștreang s. n., pl. ștreánguri
ștreangurile
ȘTREÁNG, ștreanguri, s. n. 1. Frânghie (de cânepă); funie scurtă cu care se priponesc vitele. ♦ Spec. Funie cu care sunt spânzurați cei osândiți la moarte; p. restr. lațul acestei frânghii. ◊ Expr. A-și pune ștreangul de gât = a se spânzura. A pune cuiva ștreangul de gât = a constrânge pe cineva să facă un lucru. 2. Șleau2. – Din germ. Strang. DOOM
ștreang s. n., pl. ștreánguri
ștreangurilor
ȘTREÁNG, ștreanguri, s. n. 1. Frânghie (de cânepă); funie scurtă cu care se priponesc vitele. ♦ Spec. Funie cu care sunt spânzurați cei osândiți la moarte; p. restr. lațul acestei frânghii. ◊ Expr. A-și pune ștreangul de gât = a se spânzura. A pune cuiva ștreangul de gât = a constrânge pe cineva să facă un lucru. 2. Șleau2. – Din germ. Strang. DOOM
ștreang s. n., pl. ștreánguri
ștrecui
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuia
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiai
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiam
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiască
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiau
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiați
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiesc
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiește
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiești
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuii
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuim
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuind
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuire
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuire
ȘTRECUÍRE, ștrecuiri, s. f. Acțiunea de a ștrecui și rezultatul ei; ștrecuit. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuíre s. f., g.-d. art. ștrecuírii; pl. ștrecuíri
ștrecuirea
ȘTRECUÍRE, ștrecuiri, s. f. Acțiunea de a ștrecui și rezultatul ei; ștrecuit. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuíre s. f., g.-d. art. ștrecuírii; pl. ștrecuíri
ștrecuiri
ȘTRECUÍRE, ștrecuiri, s. f. Acțiunea de a ștrecui și rezultatul ei; ștrecuit. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuíre s. f., g.-d. art. ștrecuírii; pl. ștrecuíri
ștrecuirii
ȘTRECUÍRE, ștrecuiri, s. f. Acțiunea de a ștrecui și rezultatul ei; ștrecuit. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuíre s. f., g.-d. art. ștrecuírii; pl. ștrecuíri
ștrecuirile
ȘTRECUÍRE, ștrecuiri, s. f. Acțiunea de a ștrecui și rezultatul ei; ștrecuit. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuíre s. f., g.-d. art. ștrecuírii; pl. ștrecuíri
ștrecuirilor
ȘTRECUÍRE, ștrecuiri, s. f. Acțiunea de a ștrecui și rezultatul ei; ștrecuit. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuíre s. f., g.-d. art. ștrecuírii; pl. ștrecuíri
ștrecuiră
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuirăm
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuirăți
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuise
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuisem
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiseră
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiserăm
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiserăți
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiseși
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiseți
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuit
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuit
ȘTRECUÍT s. n. Faptul de a ștrecui; ștrecuire. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuít s. n.
ștrecuita
ȘTRECUÍT s. n. Faptul de a ștrecui; ștrecuire. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuít s. n.
ștrecuite
ȘTRECUÍT s. n. Faptul de a ștrecui; ștrecuire. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuít s. n.
ștrecuitei
ȘTRECUÍT s. n. Faptul de a ștrecui; ștrecuire. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuít s. n.
ștrecuitele
ȘTRECUÍT s. n. Faptul de a ștrecui; ștrecuire. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuít s. n.
ștrecuitelor
ȘTRECUÍT s. n. Faptul de a ștrecui; ștrecuire. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuít s. n.
ștrecuitul
ȘTRECUÍT s. n. Faptul de a ștrecui; ștrecuire. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuít s. n.
ștrecuitului
ȘTRECUÍT s. n. Faptul de a ștrecui; ștrecuire. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuít s. n.
ștrecuiși
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiți
ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (în industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă, în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken. DOOM
ștrecuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrecuiésc, imperf. 3 sg. ștrecuiá; conj. prez. 3 să ștrecuiáscă
ștrecuiți
ȘTRECUÍT s. n. Faptul de a ștrecui; ștrecuire. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuít s. n.
ștrecuiții
ȘTRECUÍT s. n. Faptul de a ștrecui; ștrecuire. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuít s. n.
ștrecuiților
ȘTRECUÍT s. n. Faptul de a ștrecui; ștrecuire. – V. ștrecui. DOOM
ștrecuít s. n.
ștrefui
ȘTREFUÍ, ștrefuiesc, vb. IV. Tranz. (Învechit) A amenda. (Refl. pas.) Să se ștrefuiască pentru fiecare rînd cu cîte lei nouă. I. IONESCU, M. 203.
ștrengar
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengar
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengara
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengare
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengarei
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengarele
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengarelor
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengari
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengari
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengarii
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengarii
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengarilor
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengarilor
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengarul
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengarul
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengarului
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengarului
ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. – Ștreang + suf. -ar. DOOM
ștrengár s. m., pl. ștrengári
ștrengărea
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăreai
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăream
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăreasca
ȘTRENGĂRÉSC, -EÁSCĂ, ștrengărești, adj. De ștrengar, caracteristic ștrengarilor. – Ștrengar + suf. -esc. DOOM
ștrengărésc adj. m., f. ștrengăreáscă; pl. m. și f. ștrengăréști
ștrengărească
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăreau
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăreați
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăresc
ȘTRENGĂRÉSC, -EÁSCĂ, ștrengărești, adj. De ștrengar, caracteristic ștrengarilor. – Ștrengar + suf. -esc. DOOM
ștrengărésc adj. m., f. ștrengăreáscă; pl. m. și f. ștrengăréști
ștrengăresc
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengărescul
ȘTRENGĂRÉSC, -EÁSCĂ, ștrengărești, adj. De ștrengar, caracteristic ștrengarilor. – Ștrengar + suf. -esc. DOOM
ștrengărésc adj. m., f. ștrengăreáscă; pl. m. și f. ștrengăréști
ștrengărescului
ȘTRENGĂRÉSC, -EÁSCĂ, ștrengărești, adj. De ștrengar, caracteristic ștrengarilor. – Ștrengar + suf. -esc. DOOM
ștrengărésc adj. m., f. ștrengăreáscă; pl. m. și f. ștrengăréști
ștrengărește
ȘTRENGĂRÉȘTE adv. Ca un ștrengar, în felul ștrengarilor. – Ștrengar + suf. -ește. DOOM
ștrengăréște adv.
ștrengărește
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengărești
ȘTRENGĂRÉSC, -EÁSCĂ, ștrengărești, adj. De ștrengar, caracteristic ștrengarilor. – Ștrengar + suf. -esc. DOOM
ștrengărésc adj. m., f. ștrengăreáscă; pl. m. și f. ștrengăréști
ștrengărești
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăreștii
ȘTRENGĂRÉSC, -EÁSCĂ, ștrengărești, adj. De ștrengar, caracteristic ștrengarilor. – Ștrengar + suf. -esc. DOOM
ștrengărésc adj. m., f. ștrengăreáscă; pl. m. și f. ștrengăréști
ștrengăreștile
ȘTRENGĂRÉSC, -EÁSCĂ, ștrengărești, adj. De ștrengar, caracteristic ștrengarilor. – Ștrengar + suf. -esc. DOOM
ștrengărésc adj. m., f. ștrengăreáscă; pl. m. și f. ștrengăréști
ștrengăreștilor
ȘTRENGĂRÉSC, -EÁSCĂ, ștrengărești, adj. De ștrengar, caracteristic ștrengarilor. – Ștrengar + suf. -esc. DOOM
ștrengărésc adj. m., f. ștrengăreáscă; pl. m. și f. ștrengăréști
ștrengări
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăria
ȘTRENGĂRÍE, ștrengării, s. f. Faptă de ștrengar; poznă, șotie, năzbâtie. – Ștrengar + suf. -ie. DOOM
ștrengăríe s. f., art. ștrengăría, g.-d. art. ștrengăríei; (fapte, atitudini) pl. ștrengăríi, art. ștrengăríile
ștrengărie
ȘTRENGĂRÍE, ștrengării, s. f. Faptă de ștrengar; poznă, șotie, năzbâtie. – Ștrengar + suf. -ie. DOOM
ștrengăríe s. f., art. ștrengăría, g.-d. art. ștrengăríei; (fapte, atitudini) pl. ștrengăríi, art. ștrengăríile
ștrengăriei
ȘTRENGĂRÍE, ștrengării, s. f. Faptă de ștrengar; poznă, șotie, năzbâtie. – Ștrengar + suf. -ie. DOOM
ștrengăríe s. f., art. ștrengăría, g.-d. art. ștrengăríei; (fapte, atitudini) pl. ștrengăríi, art. ștrengăríile
ștrengării
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengării
ȘTRENGĂRÍE, ștrengării, s. f. Faptă de ștrengar; poznă, șotie, năzbâtie. – Ștrengar + suf. -ie. DOOM
ștrengăríe s. f., art. ștrengăría, g.-d. art. ștrengăríei; (fapte, atitudini) pl. ștrengăríi, art. ștrengăríile
ștrengăriile
ȘTRENGĂRÍE, ștrengării, s. f. Faptă de ștrengar; poznă, șotie, năzbâtie. – Ștrengar + suf. -ie. DOOM
ștrengăríe s. f., art. ștrengăría, g.-d. art. ștrengăríei; (fapte, atitudini) pl. ștrengăríi, art. ștrengăríile
ștrengăriilor
ȘTRENGĂRÍE, ștrengării, s. f. Faptă de ștrengar; poznă, șotie, năzbâtie. – Ștrengar + suf. -ie. DOOM
ștrengăríe s. f., art. ștrengăría, g.-d. art. ștrengăríei; (fapte, atitudini) pl. ștrengăríi, art. ștrengăríile
ștrengărim
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengărind
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengărire
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăriră
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengărirăm
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengărirăți
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengărise
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengărisem
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăriseră
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăriserăm
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăriserăți
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăriseși
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăriseți
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengărit
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengăriși
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștrengărița
ȘTRENGĂRÍȚĂ, ștrengărițe, s. f. Fată sau femeie tânără vioaie, zglobie, care se poartă ca un ștrengar. – Ștrengar + suf. -iță. DOOM
ștrengăríță s. f., g.-d. art. ștrengăríței; pl. ștrengăríțe
ștrengărițe
ȘTRENGĂRÍȚĂ, ștrengărițe, s. f. Fată sau femeie tânără vioaie, zglobie, care se poartă ca un ștrengar. – Ștrengar + suf. -iță. DOOM
ștrengăríță s. f., g.-d. art. ștrengăríței; pl. ștrengăríțe
ștrengăriței
ȘTRENGĂRÍȚĂ, ștrengărițe, s. f. Fată sau femeie tânără vioaie, zglobie, care se poartă ca un ștrengar. – Ștrengar + suf. -iță. DOOM
ștrengăríță s. f., g.-d. art. ștrengăríței; pl. ștrengăríțe
ștrengărițele
ȘTRENGĂRÍȚĂ, ștrengărițe, s. f. Fată sau femeie tânără vioaie, zglobie, care se poartă ca un ștrengar. – Ștrengar + suf. -iță. DOOM
ștrengăríță s. f., g.-d. art. ștrengăríței; pl. ștrengăríțe
ștrengărițelor
ȘTRENGĂRÍȚĂ, ștrengărițe, s. f. Fată sau femeie tânără vioaie, zglobie, care se poartă ca un ștrengar. – Ștrengar + suf. -iță. DOOM
ștrengăríță s. f., g.-d. art. ștrengăríței; pl. ștrengăríțe
ștrengăriți
ȘTRENGĂRÍ, ștrengăresc, vb. IV. Intranz. A se ține de pozne, de ștrengării; a umbla haimana; a hoinări. – Din ștrengar. DOOM
ștrengărí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștrengărésc, imperf. 3 sg. ștrengăreá; conj. prez. 3 să ștrengăreáscă
ștric
ștric (-curi), s. n. – (Banat) Funie. Germ. Strick.
ștricul
ștric (-curi), s. n. – (Banat) Funie. Germ. Strick.
ștricului
ștric (-curi), s. n. – (Banat) Funie. Germ. Strick.
ștricuri
ștric (-curi), s. n. – (Banat) Funie. Germ. Strick.
ștricurile
ștric (-curi), s. n. – (Banat) Funie. Germ. Strick.
ștricurilor
ștric (-curi), s. n. – (Banat) Funie. Germ. Strick.
ștrimf
ȘTRIMF, ștrimfi, s. m., (Germanism în Transilv.) Ciorap. Uită-te, bădițo, uită... Uită-te la patru junci, Nu la ștrimfi și la papuci. ȘEZ. XII 153.
ștroamfă
ștroamfă, ștroamfe s. f. v. știoaflă.
ștrudel
ȘTRÚDEL, ștrudele, s. n. Plăcintă făcută din foi subțiri umplute cu mere, brânză, nuci etc. și rulate în formă de sul. – Din germ. Strudel. DOOM
ștrúdel s. n., pl. ștrúdele
ștrudel
STRÚDEL s.n. Plăcintă făcută din foi foarte subțiri, umplute cu mere, cu nuci, cu brânză etc. și rulate în formă de sul. [Pl. -le, -luri. / < germ. Strudel].
ștrudele
ȘTRÚDEL, ștrudele, s. n. Plăcintă făcută din foi subțiri umplute cu mere, brânză, nuci etc. și rulate în formă de sul. – Din germ. Strudel. DOOM
ștrúdel s. n., pl. ștrúdele
ștrudelele
ȘTRÚDEL, ștrudele, s. n. Plăcintă făcută din foi subțiri umplute cu mere, brânză, nuci etc. și rulate în formă de sul. – Din germ. Strudel. DOOM
ștrúdel s. n., pl. ștrúdele
ștrudelelor
ȘTRÚDEL, ștrudele, s. n. Plăcintă făcută din foi subțiri umplute cu mere, brânză, nuci etc. și rulate în formă de sul. – Din germ. Strudel. DOOM
ștrúdel s. n., pl. ștrúdele
ștrudelul
ȘTRÚDEL, ștrudele, s. n. Plăcintă făcută din foi subțiri umplute cu mere, brânză, nuci etc. și rulate în formă de sul. – Din germ. Strudel. DOOM
ștrúdel s. n., pl. ștrúdele
ștrudelului
ȘTRÚDEL, ștrudele, s. n. Plăcintă făcută din foi subțiri umplute cu mere, brânză, nuci etc. și rulate în formă de sul. – Din germ. Strudel. DOOM
ștrúdel s. n., pl. ștrúdele
ștrumeleag
ștrumeleag, ștrumeleaguri s. n. (pop.) penis.
ștucatură
ȘTUCATÚRĂ s.f. v. stucatură.
ștudent
STUDÉNT, -Ă, studenți, -te, s. m. și f. Persoană care urmează cursurile unei universități sau ale unui institut de învățămînt superior. În discuțiile lor, studenta ținea piept cu încăpățînare și eroism. C. PETRESCU, Î. I 21. Și-a reluat camera în care a stat cînd era student, la mătușă-sa Măriuca. REBREANU, R. I 249. Eu am trecut în clasa a patra, iară Budulea Taichii s-a făcut student. SLAVICI, O. I 87. – Variantă: (Transilv.) ștudént, -ă s. m. și f.
ștuleu
ȘTULEÚ, ștulei, s. m. (Regional) Știulete. Pe la noi pe la Heleu... Patru boabe pe-un ștuleu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 471.
ștupui
ȘTUPUÍ, stupuiesc, vb. IV. Tranz. A ornamenta cu zimți partea superioară a ramei încălțămintei. – Et. nec.
ștupuire
ȘTUPUÍ, ștupuiesc, vb. IV. Tranz. A ornamenta cu zimți partea superioară a ramei încălțămintei. – Et. nec.
ștupuit
ȘTUPUÍ, ștupuiesc, vb. IV. Tranz. A ornamenta cu zimți partea superioară a ramei încălțămintei. – Et. nec.
șturț
ȘTURȚ, șturțuri, s. n. (Reg.) 1. Loc unde se depozitează minereul care urmează să fie prelucrat sau deșeurile; p. ext. materialul depozitat în acest loc. 2. Semifabricat plat care reprezintă un stadiu intermediar între placa-semifabricat și tabla subțire. – Din germ. Sturz. DOOM
șturț (reg.) s. n., pl. ștúrțuri
șturțul
ȘTURȚ, șturțuri, s. n. (Reg.) 1. Loc unde se depozitează minereul care urmează să fie prelucrat sau deșeurile; p. ext. materialul depozitat în acest loc. 2. Semifabricat plat care reprezintă un stadiu intermediar între placa-semifabricat și tabla subțire. – Din germ. Sturz. DOOM
șturț (reg.) s. n., pl. ștúrțuri
șturțului
ȘTURȚ, șturțuri, s. n. (Reg.) 1. Loc unde se depozitează minereul care urmează să fie prelucrat sau deșeurile; p. ext. materialul depozitat în acest loc. 2. Semifabricat plat care reprezintă un stadiu intermediar între placa-semifabricat și tabla subțire. – Din germ. Sturz. DOOM
șturț (reg.) s. n., pl. ștúrțuri
șturțuri
ȘTURȚ, șturțuri, s. n. (Reg.) 1. Loc unde se depozitează minereul care urmează să fie prelucrat sau deșeurile; p. ext. materialul depozitat în acest loc. 2. Semifabricat plat care reprezintă un stadiu intermediar între placa-semifabricat și tabla subțire. – Din germ. Sturz. DOOM
șturț (reg.) s. n., pl. ștúrțuri
șturțurile
ȘTURȚ, șturțuri, s. n. (Reg.) 1. Loc unde se depozitează minereul care urmează să fie prelucrat sau deșeurile; p. ext. materialul depozitat în acest loc. 2. Semifabricat plat care reprezintă un stadiu intermediar între placa-semifabricat și tabla subțire. – Din germ. Sturz. DOOM
șturț (reg.) s. n., pl. ștúrțuri
șturțurilor
ȘTURȚ, șturțuri, s. n. (Reg.) 1. Loc unde se depozitează minereul care urmează să fie prelucrat sau deșeurile; p. ext. materialul depozitat în acest loc. 2. Semifabricat plat care reprezintă un stadiu intermediar între placa-semifabricat și tabla subțire. – Din germ. Sturz. DOOM
șturț (reg.) s. n., pl. ștúrțuri
ștuț
ȘTUȚ, ștuțuri, s. n. Țeava scurtă, sudată sau prinsă cu șuruburi la un recipient, care face legătura între acesta și o conductă. – Din germ. Stutzen.
ștuțui
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuia
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuiai
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuiam
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuiască
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuiau
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuiați
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuiesc
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuiește
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuiești
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuii
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuim
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuind
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuire
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuire
ȘTUȚUÍRE, ștuțuiri, s. f. Acțiunea de a ștuțui și rezultatul ei. – V. ștuțui. DOOM
ștuțuíre s. f., g.-d. art. ștuțuírii; pl. ștuțuíri
ștuțuirea
ȘTUȚUÍRE, ștuțuiri, s. f. Acțiunea de a ștuțui și rezultatul ei. – V. ștuțui. DOOM
ștuțuíre s. f., g.-d. art. ștuțuírii; pl. ștuțuíri
ștuțuiri
ȘTUȚUÍRE, ștuțuiri, s. f. Acțiunea de a ștuțui și rezultatul ei. – V. ștuțui. DOOM
ștuțuíre s. f., g.-d. art. ștuțuírii; pl. ștuțuíri
ștuțuirii
ȘTUȚUÍRE, ștuțuiri, s. f. Acțiunea de a ștuțui și rezultatul ei. – V. ștuțui. DOOM
ștuțuíre s. f., g.-d. art. ștuțuírii; pl. ștuțuíri
ștuțuirile
ȘTUȚUÍRE, ștuțuiri, s. f. Acțiunea de a ștuțui și rezultatul ei. – V. ștuțui. DOOM
ștuțuíre s. f., g.-d. art. ștuțuírii; pl. ștuțuíri
ștuțuirilor
ȘTUȚUÍRE, ștuțuiri, s. f. Acțiunea de a ștuțui și rezultatul ei. – V. ștuțui. DOOM
ștuțuíre s. f., g.-d. art. ștuțuírii; pl. ștuțuíri
ștuțuiră
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuirăm
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuirăți
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuise
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuisem
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuiseră
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuiserăm
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuiserăți
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuiseși
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuiseți
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuit
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuit
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen.
ștuțuiși
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțuiți
ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen. DOOM
ștuțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștuțuiésc, imperf. 3 sg. ștuțuiá; conj. prez. 3 să ștuțuiáscă
ștuțul
ȘTUȚ, ștuțuri, s. n. Țeava scurtă, sudată sau prinsă cu șuruburi la un recipient, care face legătura între acesta și o conductă. – Din germ. Stutzen.
ștuțului
ȘTUȚ, ștuțuri, s. n. Țeava scurtă, sudată sau prinsă cu șuruburi la un recipient, care face legătura între acesta și o conductă. – Din germ. Stutzen.
ștuțuri
ȘTUȚ, ștuțuri, s. n. Țeava scurtă, sudată sau prinsă cu șuruburi la un recipient, care face legătura între acesta și o conductă. – Din germ. Stutzen.
ștuțurile
ȘTUȚ, ștuțuri, s. n. Țeava scurtă, sudată sau prinsă cu șuruburi la un recipient, care face legătura între acesta și o conductă. – Din germ. Stutzen.
ștuțurilor
ȘTUȚ, ștuțuri, s. n. Țeava scurtă, sudată sau prinsă cu șuruburi la un recipient, care face legătura între acesta și o conductă. – Din germ. Stutzen.
ștăngi
ȘTÁNGĂ, ștăngi, s. f. (Pop.) Bară de fier; drug, rangă. – Din germ. Stange. DOOM
ștángă (pop.) s. f., g.-d. art. ștắngii; pl. ștăngi
ștăngii
ȘTÁNGĂ, ștăngi, s. f. (Pop.) Bară de fier; drug, rangă. – Din germ. Stange. DOOM
ștángă (pop.) s. f., g.-d. art. ștắngii; pl. ștăngi
ștăngile
ȘTÁNGĂ, ștăngi, s. f. (Pop.) Bară de fier; drug, rangă. – Din germ. Stange. DOOM
ștángă (pop.) s. f., g.-d. art. ștắngii; pl. ștăngi
ștăngilor
ȘTÁNGĂ, ștăngi, s. f. (Pop.) Bară de fier; drug, rangă. – Din germ. Stange. DOOM
ștángă (pop.) s. f., g.-d. art. ștắngii; pl. ștăngi
ștănțar
ȘTĂNȚÁR, ștănțari, s. m. Muncitor care croiește talpa încălțămintei tăind-o cu ștanța (1). – Ștanță + suf. -ar. DOOM
ștănțár s. m., pl. ștănțári
ștănțari
ȘTĂNȚÁR, ștănțari, s. m. Muncitor care croiește talpa încălțămintei tăind-o cu ștanța (1). – Ștanță + suf. -ar. DOOM
ștănțár s. m., pl. ștănțári
ștănțarii
ȘTĂNȚÁR, ștănțari, s. m. Muncitor care croiește talpa încălțămintei tăind-o cu ștanța (1). – Ștanță + suf. -ar. DOOM
ștănțár s. m., pl. ștănțári
ștănțarilor
ȘTĂNȚÁR, ștănțari, s. m. Muncitor care croiește talpa încălțămintei tăind-o cu ștanța (1). – Ștanță + suf. -ar. DOOM
ștănțár s. m., pl. ștănțári
ștănțarul
ȘTĂNȚÁR, ștănțari, s. m. Muncitor care croiește talpa încălțămintei tăind-o cu ștanța (1). – Ștanță + suf. -ar. DOOM
ștănțár s. m., pl. ștănțári
ștănțarului
ȘTĂNȚÁR, ștănțari, s. m. Muncitor care croiește talpa încălțămintei tăind-o cu ștanța (1). – Ștanță + suf. -ar. DOOM
ștănțár s. m., pl. ștănțári
ștănțui
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuia
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuiai
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuiam
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuiască
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuiau
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuiați
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuiesc
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuiește
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuiești
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuii
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuim
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuind
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuire
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuire
ȘTĂNȚUÍRE, ștănțuiri, s. f. (Rar) Ștanțare. – V. ștănțui. DOOM
ștănțuíre (rar) s. f., g.-d. art. ștănțuírii; pl. ștănțuíri
ștănțuirea
ȘTĂNȚUÍRE, ștănțuiri, s. f. (Rar) Ștanțare. – V. ștănțui. DOOM
ștănțuíre (rar) s. f., g.-d. art. ștănțuírii; pl. ștănțuíri
ștănțuiri
ȘTĂNȚUÍRE, ștănțuiri, s. f. (Rar) Ștanțare. – V. ștănțui. DOOM
ștănțuíre (rar) s. f., g.-d. art. ștănțuírii; pl. ștănțuíri
ștănțuirii
ȘTĂNȚUÍRE, ștănțuiri, s. f. (Rar) Ștanțare. – V. ștănțui. DOOM
ștănțuíre (rar) s. f., g.-d. art. ștănțuírii; pl. ștănțuíri
ștănțuirile
ȘTĂNȚUÍRE, ștănțuiri, s. f. (Rar) Ștanțare. – V. ștănțui. DOOM
ștănțuíre (rar) s. f., g.-d. art. ștănțuírii; pl. ștănțuíri
ștănțuirilor
ȘTĂNȚUÍRE, ștănțuiri, s. f. (Rar) Ștanțare. – V. ștănțui. DOOM
ștănțuíre (rar) s. f., g.-d. art. ștănțuírii; pl. ștănțuíri
ștănțuiră
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuirăm
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuirăți
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuise
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuisem
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuiseră
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuiserăm
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuiserăți
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuiseși
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuiseți
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuit
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuit
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui.
ștănțuiși
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuiți
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui. DOOM
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă