phaeaces
Phaeaces, populație care trăia în insula Scheria, pe vremea cînd Odysseus a fost aruncat acolo de valuri. Regele feacilor era Alcinous.
phaedra
Phaedra, fiica regelui Minos și a Pasiphaëi. Phaedra s-a căsătorit cu Theseus, cu care a avut doi fii: pe Acamas și pe Demophon. Stăpînită însă de o dragoste nefirească pentru tînărul Hippolytus, fiul lui Theseus dintr-o căsătorie anterioară a acestuia, Phaedra, respinsă de Hippolytus și temîndu-se că va fi descoperită, s-a grăbit să-l învinuiască în mod perfid, ea cea dintîi, în fața lui Theseus, că ar fi vrut s-o necinstească. Învinuirea ei atrage moartea nevinovatului Hippolytus (v. și Hippolytus). Cuprinsă de remușcări, la rîndul ei, Phaedra se spînzură.
phaethon
Phaëthon, fiul lui Helios și al nereidei Clymene (după o altă versiune, al lui Cephalus și al zeiței Eos). Tînărul Phaëthon a cerut părintelui său să-i dăruiască pentru o zi carul cu armăsarii înaripați în care zeul Soarelui obișnuia să traverseze bolta cerească. Înduplecat de rugăciunile lui, Helios se învoiește. Cu toate recomandările primite, Phaëthon nu e în stare să țină piept iureșului cailor, care zboară la înălțimi amețitoare. El părăsește drumul indicat și, fiind cît pe ce să dea foc cerului și pămîntului, este lovit de Zeus cu fulgerul său și precipitat în apele Eridanului. Acolo-și află moartea preacutezătorul și necugetatul tînăr, jelit îndelung de către surorile sale (v. și Heliades).
phaethontiades
Phaëthonti(a)des, surorile lui Phaëthon, numite și heliade (v. Heliades).
phaethontides
Phaëthonti(a)des, surorile lui Phaëthon, numite și heliade (v. Heliades).
phaethusa
Phaëthusa, una dintre heliade. După moartea fratelui ei Phaëthon, pe care l-a jelit îndelung, Phaëthusa a fost metamorfozată în plop, ca și celelalte surori ale ei.
phaeum
PĂLĂRÍE, pălării, s. f. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă de pâslă, de paie, de pânză etc. (cu boruri). ◊ Expr. (Fam.) A lovi (sau a plezni) (pe cineva) în pălărie = a spune cuiva o vorbă înțepătoare, a da cuiva o veste neașteptată și neplăcută. 2. P. anal. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unor ciuperci. ♦ Discul fiorii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. ♦ Abajur. ♦ Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, cu o deschizătură prin care iese fitilul. 3. Compus: (Bot.) pălăria-șarpelui = ciupercă otrăvitoare cu pălăria (2) roșie cu pete albe (Amanita muscaria): pălăria-cucului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori roșii-brune sau violet-închis, folosită ca plantă medicinală (Geranium phaneum). 4. (Geol.; în sintagma) Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcământ metalifer. – Et. nec.
phalaris
IÁRBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta la ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.
phaon
Phaon, luntraș bătrîn și sărman, originar din insula Lesbos. Fiindcă odată a trecut-o peste mare pe Aphrodite, fără să știe cine e, și nu i-a cerut plata cuvenită, zeița, drept recunoștință, i-a dăruit un filtru cu ajutorul căruia Phaon a redevenit tînăr și frumos. Despre frumusețea lui s-a dus în scurt timp vestea. Însăși poeta Sappho se spunea că s-ar fi îndrăgostit de el și s-ar fi sinucis, fiindcă Phaon nu i-a împărtășit dragostea.
phaseolus
FASÓLE s. f. 1. Plantă erbacee anuală din familia leguminoaselor, cu frunzele compuse din trei foliole mari, păroase, cu flori albe, alb-verzui, roz sau roșii, cultivată pentru păstăile și pentru semințele sale folosite în alimentație (Phaseolus vulgaris). 2. Păstaia fasolei (1), de culoare verde sau galbenă; fiecare dintre boabele care se află în interiorul acestei păstăi. 3. Mâncare preparată din păstăile (cu boabe) sau din boabele de fasole (1). [Var.: (reg.) făsúle, fasúle s. f.] – Din ngr. fasóli.
phegeus
Phegeus, rege din Psophis și preot al zeului Dionysus. L-a purificat pe Alcmaeon în urma crimei săvîrșite de către acesta (v. și Alcmaeon) și i-a dat-o în căsătorie pe fiica sa, Arsinoë (sau Alphesiboea).
phemius
Phemius, unul dintre cîntăreții la citeră care le cîntau pețitprilor la ospețe, în casa lui Odysseus.
pheres
Pheres, unul dintre fiii lui Cretheus și tatăl lui Admetus. Era socotit întemeietorul cetății Pherae, din Thessalia.
phi
PI2 interj. v. phi. DOOM
phiu (fam.) interj.
phii
PI2 interj. v. phi. DOOM
phiu (fam.) interj.
philammon
Philammon, fiul zeului Apollo. Moștenise de la tatăl său darul profeției și era vestit pentru priceperea sa în arta muzicii.
philemon
Philemon, țăran bătrîn din Phrygia, căsătorit cu Baucis (v. Baucis).
philips
philip, philipși s. m. (peior.) delator, informator.
philoctetes
Philoctetes, fiul lui Pocas și al Demonassei, era un arcaș vestit care moștenise de la Heracles arcul și săgețile eroului. S-a numărat printre pretendenții la mîna Helenei și a pornit, datorită acestui fapt, și el, alături de ceilalți greci, în expediția organizată împotriva Troiei. Nu a apucat să ajungă însă la Troia. Pe drum, cu prilejul unui popas pe o insulă, a fost mușcat de picior de un șarpe. Rana sa răspîndea un miros atît de respingător încît, la îndemnul lui Odysseus, grecii l-au abandonat pe Philoctetes în insula Lemnos și și-au continuat călătoria. Zece ani – toată durata războiului – a zăcut acolo Philoctetes trăind în sălbăticie și în singurătate, pînă cînd, la îndemnul unui oracol care spusese că Troia nu va putea fi cucerită pînă nu vor fi aduse arcul și săgețile lui Heracles, grecii i-au trimis după el pe Odysseus și pe Diomedes, care l-au adus pe cîmpul de bătălie. Acolo Philoctetes, vindecat de Machaon, s-a aruncat vitejește în luptă. Printre cei uciși de el se număra și Paris. După terminarea războiului, Philoctetes s-a înapoiat acasă. Mai tîrziu el s-a stabilit în Italia, unde a întemeiat mai multe cetăți.
philomela
Philomela, fiica lui Pandion, regele cetății Athenae, și soră cu Procne. Sedusă de Tereus, cumnatul ei (v. și Tereus), care i-a tăiat apoi limba ca să nu poată da în vileag fărădelegea, Philomela a găsit totuși un mijloc prin care i-a dezvăluit adevărul lui Procne: ea a țesut trista întîmplare pe o pînză, pe care i-a arătat-o surorii ei. Pradă desperării, Procne a pus atunci la cale o răzbunare cumplită: ea și-a ucis propriul copil născut cu Tereus și l-a tăiat în bucăți, pe care apoi i le-a servit la masă nelegiuitului ei soț. Tereus descoperă crima și o pornește în căutarea celor două surori, care între timp fugiseră. Le dă de urmă, le ajunge și e pe punctul de a le ucide, cînd, implorînd ajutorul și mila zeilor, Philomela și Procne sînt metamorfozate în păsări: Philomela în rîndunică, iar Procne în privighetoare; după o altă versiune, Procne în rîndunică și Philomela în privighetoare.
philyra
Philyra, una dintre oceanide, mama centaurului Chiron.
philyrides
Philyrides, denumire purtată de centaurul Chiron, fiul Philyrei.
phineus
Phineus 1. Fiul lui Belus și al lui Anchinoë și frate cu Cepheus. Voia să se căsătorească cu Andromeda – nepoata sa – dar a fost transformat în stană de piatră de către Perseus, care i-a arătat chipul Meduzei. 2. Fiul lui Agenor și rege al Thraciei. Deși înzestrat cu darul profeției, Phineus n-a fost în stare să discearnă adevărul atunci cînd a fost vorba de propriii săi fii. Acuzați pe nedrept de către mama lor vitregă – soția lui Phineus – că ar fi vrut s-o necinstească, cei doi tineri au fost lipsiți de vedere de către tatăl lor, fără ca acesta din urmă să fi avut probe suficiente ca să le dovedească vinovăția. Drept pedeapsă, zeii l-au lipsit și pe el, la rîndul său, de vedere și au pus harpiile să-l chinuiască, dîndu-i neîncetat tîrcoale și spurcîndu-i hrana (v. și Harpyae). Cînd argonauții, în drum spre Colchis, i-au cerut lui Phineus să le arate drumul, acesta s-a învoit, rugîndu-i în schimb să-l scape de harpii. Drept mulțumire, boreazii au răpus harpiile și l-au eliberat pe Phineus.
phira
phira imos expr. (țig.) spargere.
phirnitor
phirnitor s. invar. (țig.) ceas.
phiu
PI2 interj. v. phi. DOOM
phiu (fam.) interj.
phlegethon
Phlegethon, unul dintre rîurile Infernului, alături de Cocytus și de Acheron, al cărui afluent era.
phlegyas
Phlegyas, fiul zeului Ares și al lui Chryse și rege în Orchomenus. A avut, la rîndul său, doi copii: pe Ixion și pe Coronis. Cînd a aflat că fiica lui a fost sedusă de către zeul Apollo (v. și Coronis), Phlegyas a dat foc templului lui Apollo de la Delphi. Și-a atras în felul acesta asupră-și mînia zeului, care l-a prăvălit în Infern.
phleum
TIMOFTÍCĂ, timoftici, s. f. Plantă erbacee din familia gramineelor, cultivată ca plantă furajeră (Phleum pratense). – Timofte (n. pr.) + suf. -ică.
phlomis
BUNDÍȚĂ, bundițe, s. f. 1. Diminutiv al lui bundă. 2. (Bot.; în compusul) Bundița vântului = plantă erbacee cu flori violete-purpurii, care crește prin fânețe, pe câmpuri, pe dealuri (Phlomis pungens). – Bundă + suf. -iță.
phlomoides
COÁDĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici un plan, nici o ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (= cauda).
phlox
BRUMĂREÁ, brumărele, s. f. Numele a două plante erbacee ornamentale cu flori diferit și viu colorate și cu miros plăcut (Phlox paniculata și drummondi). – Brumă + suf. -ărea.
phoca
FÓCĂ, foci, s. f. Nume dat mai multor genuri de mamifere acvatice, carnivore, cu capul rotund, cu corpul alungit și cu picioarele în formă de lopeți, care trăiesc mai ales în regiunile polare (Phoca); animal care face parte din unul dintre aceste genuri. – Din fr. phoque, lat. phoca.
phoebe
Phoebe 1. Una dintre leucipide. 2. Una dintre titanide, mama lui Leto și a Asteriei. 3. Denumire purtată de zeița Artemis.
phoebus
Phoebus, denumire purtată de zeul Apollo.
phoenicși
PHOENIX, phoenicși, s. m. (în mitol. greacă; în sintagma Pasărea Phoenix) Pasăre alegorică, oraculară, care, simțindu-și sfârșitul aproape, se arunca în foc și renăștea din propria cenușă. [Pr. f'önix. – Var.: fénix s. m.] – Din lat. phoenix, fr. fénix. DOOM
!phoenix (pasărea ~) [pron. f'önix] s. m., pl. phoenicși
phoenicșii
PHOENIX, phoenicși, s. m. (în mitol. greacă; în sintagma Pasărea Phoenix) Pasăre alegorică, oraculară, care, simțindu-și sfârșitul aproape, se arunca în foc și renăștea din propria cenușă. [Pr. f'önix. – Var.: fénix s. m.] – Din lat. phoenix, fr. fénix. DOOM
!phoenix (pasărea ~) [pron. f'önix] s. m., pl. phoenicși
phoenicșilor
PHOENIX, phoenicși, s. m. (în mitol. greacă; în sintagma Pasărea Phoenix) Pasăre alegorică, oraculară, care, simțindu-și sfârșitul aproape, se arunca în foc și renăștea din propria cenușă. [Pr. f'önix. – Var.: fénix s. m.] – Din lat. phoenix, fr. fénix. DOOM
!phoenix (pasărea ~) [pron. f'önix] s. m., pl. phoenicși
phoenissa
Phoenissa, denumire purtată de Dido, fiindcă era originară din Phoenicia.
phoenix
PHOENIX, phoenicși, s. m. (în mitol. greacă; în sintagma Pasărea Phoenix) Pasăre alegorică, oraculară, care, simțindu-și sfârșitul aproape, se arunca în foc și renăștea din propria cenușă. [Pr. f'önix. – Var.: fénix s. m.] – Din lat. phoenix, fr. fénix. DOOM
!phoenix (pasărea ~) [pron. f'önix] s. m., pl. phoenicși
phoenixul
PHOENIX, phoenicși, s. m. (în mitol. greacă; în sintagma Pasărea Phoenix) Pasăre alegorică, oraculară, care, simțindu-și sfârșitul aproape, se arunca în foc și renăștea din propria cenușă. [Pr. f'önix. – Var.: fénix s. m.] – Din lat. phoenix, fr. fénix. DOOM
!phoenix (pasărea ~) [pron. f'önix] s. m., pl. phoenicși
phoenixului
PHOENIX, phoenicși, s. m. (în mitol. greacă; în sintagma Pasărea Phoenix) Pasăre alegorică, oraculară, care, simțindu-și sfârșitul aproape, se arunca în foc și renăștea din propria cenușă. [Pr. f'önix. – Var.: fénix s. m.] – Din lat. phoenix, fr. fénix. DOOM
!phoenix (pasărea ~) [pron. f'önix] s. m., pl. phoenicși
pholus
Pholus, unul dintre centauri, fiul lui Silenus și al Meliei (sau, într-o altă variantă, al lui Ixion). Odată, Pholus l-a găzduit pe Heracles în peștera sa, l-a ospătat și i-a dat să bea într-ascuns dintr-un burduf cu vin care aparținea celorlalți centauri. Atrași de mirosul vinului, aceștia dau năvală în peștera lui Pholus. Se-ncinge o luptă, din care Heracles iese victorios după ce ucide mulți dintre adversari. Cînd încăierarea ia sfîrșit, Pholus se apleacă să scoată o săgeată înveninată din trupul unui centaur ucis. Din nebăgare de seamă se înțeapă el însuși cu ea și cade mort.
phorbas
Phorbas 1. Unul dintre fiii regelui Priamus, ucis în luptă de către Menelaus, sub zidurile Troiei. 2. Erou tesalian și unul dintre lapiți. A domnit în Elida și a avut doi fii, Alector și Augias.
phorcus
Phorcys (sau Phorcus) 1. Divinitate marină care aparținea generației de zei dinaintea olimpienilor. Era fiul lui Pontus și al lui Gaea. Din unirea lui Phorcys cu sora sa Ceto s-au născut gorgonele, graiele și alte ființe monstruoase. 2. Unul dintre tovarășii lui Priamus, ucis de către Aiax în timpul războiului troian.
phorcys
Phorcys (sau Phorcus) 1. Divinitate marină care aparținea generației de zei dinaintea olimpienilor. Era fiul lui Pontus și al lui Gaea. Din unirea lui Phorcys cu sora sa Ceto s-au născut gorgonele, graiele și alte ființe monstruoase. 2. Unul dintre tovarășii lui Priamus, ucis de către Aiax în timpul războiului troian.
phoroneus
Phoroneus, fiul lui Inachus și al Meliei, și frate cu Io. A fost unul dintre primii regi al Argosului. De la numele lui, locuitorii Argolidei se mai numeau și foronei.
phoronis
Phoronis, denumire purtată de Io, sora lui Phoroneus.
phosphorus
Phosphorus, fiul lui Eos, personifica steaua dimineții. În mitologia romană purta numele de Lucifer.
photofinish
PHOTOFÍNISH s.n. v. fotofiniș.
photofinish
PHOTOFÍNISH s.n. v. fotofiniș.
phragmites
STUF, stufuri, s. n. Plantă erbacee perenă din familia gramineelor, cu tulpina înaltă și dreaptă, cu frunzele lanceolate și cu florile violete sau gălbui, dispuse în panicule terminale, folosită la acoperitul caselor, ca materie primă pentru obținerea celulozei, a hârtiei etc.; trestie (Phragmites communis). ♦ (Rar) Desiș; tufiș, boschet. [Var.: (reg.) stuh s. n.] – Lat. *styphus (= stypa + typyhe).
phrixus
Phrixus, fiul lui Athamas și al Nephelei (v. și Athamas). Fiind persecutat împreună cu sora sa Helle de către mama lor vitregă Ino, care voia să-i ucidă, Phrixus a fugit împreună cu Helle încălecînd pe un berbec înaripat, cu lîna de aur, pe care-l primiseră în dar de la Nephele. Purtată cu repeziciune prin văzduh, Helle a amețit, a căzut de pe spinarea animalului și s-a înecat în apele mării, care de atunci îi poartă numele: Hellespontul. Phrixus a ajuns în schimb teafăr în Colchis, la regele Aeetes. Acesta i-a îngăduit să rămînă la curtea lui și, mai tîrziu, i-a dat-o în căsătorie pe fiica sa, Chalciope. Drept mulțumire că a fost salvat de la moarte, Phrixus a sacrificat berbecul lui Zeus, iar Lîna de Aur a acestuia a dăruit-o regelui Aeetes. Mai tîrziu, faimoasa lînă avea să devină țelul expediției întreprinse de argonauți.
phrygia
GHIÓC2, ghiocuri, s. n. Gen de melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde (Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, întrebuințată ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ◊ Expr. A da cu ghiocul sau a căta (cuiva) în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. – Lat. *cloca (= cochlea).
phyleus
Phyleus, unul dintre fiii regelui Augias, care s-a împotrivit hotărîrii nedrepte luate de tatăl său de a nu-i da lui Heracles plata cuvenită (v. și Heracles). Drept răsplată, după moartea lui Augias, eroul l-a înscăunat în locul lui pe Phyleus.
phyllis
Phyllis, fiica lui Lycurgus, regele Thraciei, care l-a găzduit pe Demophon, fiul lui Theseus, la întoarcerea sa din războiul troian. Îndrăgostindu-se de tînărul erou, Phyllis i-a îngăduit să-și continue drumul spre patrie, dar să se lege prin jurămînt că se va întoarce la ea. Demophon a făgăduit, însă o dată plecat și-a călcat jurămîntul și nu s-a mai înapoiat. Phyllis l-a așteptat îndelung și, cînd a pierdut orice speranță că-l va mai revedea, s-a spînzurat.
phyllocactus
LÍMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.
physalis
PĂPĂLẮU, păpălăi, s. m. Plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori albe-gălbui și cu fructe roșii-portocalii, de mărimea unei cireșe (Physalis alkekengi). – Et. nec.
phyteuma
SPINÚȚĂ, spinuțe, s. f. Plantă erbacee cu flori de culoare albastru-închis, rar albe, dispuse în capitule globuloase; bănică (Phyteuma orbiculare). – Spin1 + suf. -uță.
phytolacca
CÂRMẤZ s. m., s. n. 1. S. m. Plantă erbacee cu flori mici albe-roz, cu fructe în formă de bobițe mici roșii sau negre, întrebuințate drept colorant (Phytolacca decandra). 2. S. n. Materie colorantă roșie, extrasă din fructele de cârmâz (1) sau din gogoșile unei insecte originare din Mexic; carmin. – Din tc. kirmız.