că
CĂ conj. 1. Introduce propoziții subordonate: a) completive; Am spus că nu pot veni; b) subiective: Așa-i c-a venit și rândul meu?; c) atributive: Gândul că nu pot pleca mă chinuie; d) (cauzale) căci, fiindcă. Hai acasă că-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, că-l bate vântul; f) (concesive) deși, cu toate că, măcar că. Și omul, că-i om, și nu poate să înțeleagă; g) (temporale) după ce, când. Acum că ne-am odihnit, pot să-ți povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Și. Să care bărbatul cu carul și femeia să împrăștie cu poala, că tot se isprăvește. 3. (În expr.) Nici că = nu. (Adversativ) Numai că = dar, însă. 4. Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Că nu mai vine odată. 6. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu obrazul! ◊ (Cu sens restrictiv) Nu că mă laud, dar așa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum că, după ce că, măcar că etc. – Lat. quod. DOOM
așá că loc. conjcț.
căca
CĂCÁ, cac, vb. I. (Pop.) 1. Tranz. A defeca. 2. Tranz. și refl. A (se) umple de excremente. ◊ Expr. S-a căcat în scăldătoare = se zice despre un om norocos. 3. Tranz. A murdări. 4. Tranz. Fig. A naște. – Lat. cacare.
căcare
CĂCÁRE, căcări, s. f. (Pop.) Defecare. – V. căca.
căcat
CĂCÁT, (1) căcați, s. m., (2) căcaturi, s. n. (Pop.) 1. S. m. Excrement. ◊ Căcat cu ochi = om (mai ales copil) de nimic. ◊ Expr. A mânca căcat = a spune minciuni. 2. S. n. Lucru de nimic; fleacuri. – V. căca. DOOM
căcát (excrement) s. m. / (fleac) s. n., pl. căcáți / căcáturi
căcat
CĂCÁT, (1) căcați, s. m., (2) căcaturi, s. n. (Pop.) 1. S. m. Excrement. ◊ Căcat cu ochi = om (mai ales copil) de nimic. ◊ Expr. A mânca căcat = a spune minciuni. 2. S. n. Lucru de nimic; fleacuri. – V. căca. DOOM
căcát (excrement) s. m. / (fleac) s. n., pl. căcáți / căcáturi
căci
CĂCI conj. (Introduce propoziții explicative) Pentru că, deoarece, fiindcă. Eu îi cunosc căci am trăit cu ei. – Că + ce. DOOM
căci conjcț.
căcior
căciór (căcioáră), adj. – 1. (Oaie) cu pete albe în jurul ochilor. – 2. Pătat, stropit. – Absurd, extravagant. Origine necunoscută. Este foarte probabil legat direct de căciulă, ceea ce se explică prin ideea de cap acoperit, care sugerează amplasarea petelor albe. Sensul 3 se datorează particularităților animalelor de acest fel, cf. breaz. După Cihac, II, 36, provine din mag. kacer „cochet, prost”; Scriban semnalează o asemănare, pur întâmplătoare, cu rut. kačur „rață”. – Der. căciorie, s. f. (extravaganță, unicitate); căciori, vb. (a păta; a umple de noroi).
căciugă
căciúgă (-gi), s. f. – Sturion (Acipenser ruthenus). Sl. (sb., cr., slov.) kečiga (Miklosich. Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 36; Berneker 498), cf. pol. czeczuga, mag. kecsege.
căciula
CĂCIÚLĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = (despre mâncăruri, băuturi) foarte gustos. ♦ Fig. Persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul'ë. DOOM
căciúlă s. f., g.-d. art. căciúlii; pl. căciúli
căciular
CĂCIULÁR, căciulari, s. m. 1. Meseriaș care lucrează căciuli. 2. Infanterist în vechea armată română care purta o căciulă împodobită cu o pană de curcan; dorobanț. – Căciulă + suf. -ar. DOOM
căciulár s. m., pl. căciulári
căciulari
CĂCIULÁR, căciulari, s. m. 1. Meseriaș care lucrează căciuli. 2. Infanterist în vechea armată română care purta o căciulă împodobită cu o pană de curcan; dorobanț. – Căciulă + suf. -ar. DOOM
căciulár s. m., pl. căciulári
căciularii
CĂCIULÁR, căciulari, s. m. 1. Meseriaș care lucrează căciuli. 2. Infanterist în vechea armată română care purta o căciulă împodobită cu o pană de curcan; dorobanț. – Căciulă + suf. -ar. DOOM
căciulár s. m., pl. căciulári
căciularilor
CĂCIULÁR, căciulari, s. m. 1. Meseriaș care lucrează căciuli. 2. Infanterist în vechea armată română care purta o căciulă împodobită cu o pană de curcan; dorobanț. – Căciulă + suf. -ar. DOOM
căciulár s. m., pl. căciulári
căciularul
CĂCIULÁR, căciulari, s. m. 1. Meseriaș care lucrează căciuli. 2. Infanterist în vechea armată română care purta o căciulă împodobită cu o pană de curcan; dorobanț. – Căciulă + suf. -ar. DOOM
căciulár s. m., pl. căciulári
căciularului
CĂCIULÁR, căciulari, s. m. 1. Meseriaș care lucrează căciuli. 2. Infanterist în vechea armată română care purta o căciulă împodobită cu o pană de curcan; dorobanț. – Căciulă + suf. -ar. DOOM
căciulár s. m., pl. căciulári
căciulea
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciuleai
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciuleala
CĂCIULEÁLĂ, căciuleli, s. f. Căciulire. – Căciuli + suf. -eală. DOOM
căciuleálă s. f., g.-d. art. căciulélii; pl. căciuléli
căciuleam
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciulească
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciuleau
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciuleați
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciuleli
CĂCIULEÁLĂ, căciuleli, s. f. Căciulire. – Căciuli + suf. -eală. DOOM
căciuleálă s. f., g.-d. art. căciulélii; pl. căciuléli
căciulelii
CĂCIULEÁLĂ, căciuleli, s. f. Căciulire. – Căciuli + suf. -eală. DOOM
căciuleálă s. f., g.-d. art. căciulélii; pl. căciuléli
căciulelile
CĂCIULEÁLĂ, căciuleli, s. f. Căciulire. – Căciuli + suf. -eală. DOOM
căciuleálă s. f., g.-d. art. căciulélii; pl. căciuléli
căciulelilor
CĂCIULEÁLĂ, căciuleli, s. f. Căciulire. – Căciuli + suf. -eală. DOOM
căciuleálă s. f., g.-d. art. căciulélii; pl. căciuléli
căciulesc
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciulește
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciulești
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciuli
CĂCIÚLĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = (despre mâncăruri, băuturi) foarte gustos. ♦ Fig. Persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul'ë. DOOM
căciúlă s. f., g.-d. art. căciúlii; pl. căciúli
căciuli
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciulia
CĂCIULÍE, căciulii, s. f. 1. Căpățână de usturoi. 2. Măciulie de mac. – Căciulă + suf. -ie. DOOM
căciulíe s. f., art. căciulía, g.-d. art. căciulíei; pl. căciulíi, art. căciulíile
căciulie
CĂCIULÍE, căciulii, s. f. 1. Căpățână de usturoi. 2. Măciulie de mac. – Căciulă + suf. -ie. DOOM
căciulíe s. f., art. căciulía, g.-d. art. căciulíei; pl. căciulíi, art. căciulíile
căciuliei
CĂCIULÍE, căciulii, s. f. 1. Căpățână de usturoi. 2. Măciulie de mac. – Căciulă + suf. -ie. DOOM
căciulíe s. f., art. căciulía, g.-d. art. căciulíei; pl. căciulíi, art. căciulíile
căciulii
CĂCIÚLĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = (despre mâncăruri, băuturi) foarte gustos. ♦ Fig. Persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul'ë. DOOM
căciúlă s. f., g.-d. art. căciúlii; pl. căciúli
căciulii
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciulii
CĂCIULÍE, căciulii, s. f. 1. Căpățână de usturoi. 2. Măciulie de mac. – Căciulă + suf. -ie. DOOM
căciulíe s. f., art. căciulía, g.-d. art. căciulíei; pl. căciulíi, art. căciulíile
căciuliile
CĂCIULÍE, căciulii, s. f. 1. Căpățână de usturoi. 2. Măciulie de mac. – Căciulă + suf. -ie. DOOM
căciulíe s. f., art. căciulía, g.-d. art. căciulíei; pl. căciulíi, art. căciulíile
căciuliilor
CĂCIULÍE, căciulii, s. f. 1. Căpățână de usturoi. 2. Măciulie de mac. – Căciulă + suf. -ie. DOOM
căciulíe s. f., art. căciulía, g.-d. art. căciulíei; pl. căciulíi, art. căciulíile
căciulile
CĂCIÚLĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = (despre mâncăruri, băuturi) foarte gustos. ♦ Fig. Persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul'ë. DOOM
căciúlă s. f., g.-d. art. căciúlii; pl. căciúli
căciulilor
CĂCIÚLĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = (despre mâncăruri, băuturi) foarte gustos. ♦ Fig. Persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul'ë. DOOM
căciúlă s. f., g.-d. art. căciúlii; pl. căciúli
căciulim
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciulind
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciulire
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciulire
CĂCIULÍRE, căciuliri, s. f. Faptul de a se căciuli; căciuleală, ploconire. – V. căciuli. DOOM
căciulíre s. f., g.-d. art. căciulírii; pl. căciulíri
căciulirea
CĂCIULÍRE, căciuliri, s. f. Faptul de a se căciuli; căciuleală, ploconire. – V. căciuli. DOOM
căciulíre s. f., g.-d. art. căciulírii; pl. căciulíri
căciuliri
CĂCIULÍRE, căciuliri, s. f. Faptul de a se căciuli; căciuleală, ploconire. – V. căciuli. DOOM
căciulíre s. f., g.-d. art. căciulírii; pl. căciulíri
căciulirii
CĂCIULÍRE, căciuliri, s. f. Faptul de a se căciuli; căciuleală, ploconire. – V. căciuli. DOOM
căciulíre s. f., g.-d. art. căciulírii; pl. căciulíri
căciulirile
CĂCIULÍRE, căciuliri, s. f. Faptul de a se căciuli; căciuleală, ploconire. – V. căciuli. DOOM
căciulíre s. f., g.-d. art. căciulírii; pl. căciulíri
căciulirilor
CĂCIULÍRE, căciuliri, s. f. Faptul de a se căciuli; căciuleală, ploconire. – V. căciuli. DOOM
căciulíre s. f., g.-d. art. căciulírii; pl. căciulíri
căciuliră
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciulirăm
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciulirăți
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciulise
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciulisem
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciuliseră
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciuliserăm
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciuliserăți
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciuliseși
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciuliseți
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciulit
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciuliși
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciulița
CĂCIULÍȚĂ, căciulițe, s. f. 1. Diminutiv al lui căciulă (1). 2. Bonetă purtată de femei și de copii. – Căciulă + suf. -iță. DOOM
căciulíță s. f., g.-d. art. căciulíței; pl. căciulíțe
căciulițe
CĂCIULÍȚĂ, căciulițe, s. f. 1. Diminutiv al lui căciulă (1). 2. Bonetă purtată de femei și de copii. – Căciulă + suf. -iță. DOOM
căciulíță s. f., g.-d. art. căciulíței; pl. căciulíțe
căciuliței
CĂCIULÍȚĂ, căciulițe, s. f. 1. Diminutiv al lui căciulă (1). 2. Bonetă purtată de femei și de copii. – Căciulă + suf. -iță. DOOM
căciulíță s. f., g.-d. art. căciulíței; pl. căciulíțe
căciulițele
CĂCIULÍȚĂ, căciulițe, s. f. 1. Diminutiv al lui căciulă (1). 2. Bonetă purtată de femei și de copii. – Căciulă + suf. -iță. DOOM
căciulíță s. f., g.-d. art. căciulíței; pl. căciulíțe
căciulițelor
CĂCIULÍȚĂ, căciulițe, s. f. 1. Diminutiv al lui căciulă (1). 2. Bonetă purtată de femei și de copii. – Căciulă + suf. -iță. DOOM
căciulíță s. f., g.-d. art. căciulíței; pl. căciulíțe
căciuliți
CĂCIULÍ, căciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fața cuiva spre a obține ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din căciulă. DOOM
!căciulí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căciuléște, imperf. 3 sg. se căciuleá; conj. prez. 3 să se căciuleáscă
căciuloaie
CĂCIULÓI, căciuloaie, s. n. Augmentativ al lui căciulă. – Căciulă + suf. -oi. DOOM
căciulói s. n., pl. căciuloáie
căciuloaiele
CĂCIULÓI, căciuloaie, s. n. Augmentativ al lui căciulă. – Căciulă + suf. -oi. DOOM
căciulói s. n., pl. căciuloáie
căciuloaielor
CĂCIULÓI, căciuloaie, s. n. Augmentativ al lui căciulă. – Căciulă + suf. -oi. DOOM
căciulói s. n., pl. căciuloáie
căciuloi
CĂCIULÓI, căciuloaie, s. n. Augmentativ al lui căciulă. – Căciulă + suf. -oi. DOOM
căciulói s. n., pl. căciuloáie
căciuloiul
CĂCIULÓI, căciuloaie, s. n. Augmentativ al lui căciulă. – Căciulă + suf. -oi. DOOM
căciulói s. n., pl. căciuloáie
căciuloiului
CĂCIULÓI, căciuloaie, s. n. Augmentativ al lui căciulă. – Căciulă + suf. -oi. DOOM
căciulói s. n., pl. căciuloáie
căcuță
căcuță s. f. sg. (dim. – în limbajul copiilor mici) materie fecală.
căcâcea
CĂCẤCEA s. m. Căcăcios. (din căca)
căcâder
CĂCÂDÉR, căcâdéri, s. m. (Var.) Cacadâr. (cf. cacadâr)
căcâjder
CĂCÂJDÉR, căcâjdéri, s. m. (Var.) Cacadâr. (cf. cacadâr)
căcăcios
CĂCĂCIÓS, CĂCĂCIOÁSĂ, căcăcióși, căcăcioáse, adj. 1. Care defechează des. 2. Fricos, laș. (din căca)
căcăder
căcădér (-ri), s. m. – Măceș. – Var. căcăjder, caca(j)der, căcî(j)der. Ngr. ϰουϰουδέρος „plin de semințe”, de la ϰούϰουδον „boabă” (Cihac, II, 64). – Der. căcădușe, s. f. (fruct de măceș).
căcădușă
CĂCĂDÚȘĂ, căcădúșe, s. f. Măceașă. (din căcăder)
căcăjder
CĂCĂJDÉR, căcăjdéri, s. m. (Var.) Cacadâr. (cf. cacadâr)
căcălău
CĂCĂLẮU s. n. Cantitate mare, abundență, belșug. (din căca)
căcănar
CĂCĂNÁR, căcănári, s. m. Vidanjor. (din căca)
căcăniu
CĂCĂNÍU, -ÍE, căcăníi, adj. Cafeniu. (din căca)
căcănăreală
căcănăreală, căcănăreli s. f. (vulg.) 1. rea-voință. 2. atitudine răutăcioasă. 3. antipatie. 4. zgârcenie. 5. situație neplăcută.
căcănărie
CĂCĂNĂRÍE s. f. Ocupația vidanjorului. (din căca)
căcărează
CĂCĂREÁZĂ, căcăréze, s. f. Excrement animal, în special cel în formă de bobițe, defecat de capre, oi și iepuri. (din *căcărea (< căca; cf. it. cacherello) + suf. -ză)
căcăreza
CĂCĂREZÁ, căcăréz, vb. I. Tranz. A defeca (în special despre animale). (din căcărează)
căcărezare
CĂCĂREZÁ, căcăréz, vb. I. Tranz. A defeca (în special despre animale). (din căcărează)
căcărezat
CĂCĂREZÁ, căcăréz, vb. I. Tranz. A defeca (în special despre animale). (din căcărează)
căcări
CĂCĂRÍ, căcărésc, vb. IV. 1. Intranz. A avea diaree. 2. Tranz. A răsfăța. (din căca)
căcărie
CĂCĂRÍE s. f. Fandoseli, fasoane. (din căcări (2))
căcărire
CĂCĂRÍ, căcărésc, vb. IV. 1. Intranz. A avea diaree. 2. Tranz. A răsfăța. (din căca)
căcărit
CĂCĂRÍ, căcărésc, vb. IV. 1. Intranz. A avea diaree. 2. Tranz. A răsfăța. (din căca)
căcăstoare
CĂCĂSTOÁRE, căcăstóri, s. f. Closet, toaletă. (din căca)
căcător
CĂCĂTÓR, CĂCĂTOÁRE, căcătóri, căcătoáre, adj. Care produce diaree. (din căca)
căcătrică
CĂCĂTRÍCĂ s. m. 1. Persoană fricoasă, lașă. 2. Persoană leneșă. (din căca)
căcătură
CĂCĂTÚRĂ, căcătúri, s. f. Scaun (III), rezultatul defecării. (din căca)
căcău
CĂCẮU, căcắi, s. m. Dumbrăveancă, cioară pucioasă (Coracias garrula). (din căca)
căcățel
căcățel, căcăței s. m. (dim., peior.) 1. persoană neînsemnată. 2. fleac, lucru neînsemnat.
căcățiș
CĂCĂȚÍȘ s. n. Bagatelă, fleac, nimic. (din căcat)
cădea
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
cădeai
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
cădeam
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
cădeau
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
cădeați
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
cădelnița
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnița
CĂDÉLNIȚĂ, cădelnițe, s. f. Vas ritual de metal atârnat de lănțișoare, în care se arde tămâie. – Din sl. kadĭlĭnica. DOOM
cădélniță s. f., g.-d. art. cădélniței; pl. cădélnițe
cădelnițai
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițam
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițare
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițară
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițarăm
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițarăți
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițase
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițasem
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițaseră
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițaserăm
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițaserăți
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițaseși
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițaseți
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițat
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițat
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță.
cădelnițau
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițași
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițați
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițe
CĂDÉLNIȚĂ, cădelnițe, s. f. Vas ritual de metal atârnat de lănțișoare, în care se arde tămâie. – Din sl. kadĭlĭnica. DOOM
cădélniță s. f., g.-d. art. cădélniței; pl. cădélnițe
cădelnițează
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelniței
CĂDÉLNIȚĂ, cădelnițe, s. f. Vas ritual de metal atârnat de lănțișoare, în care se arde tămâie. – Din sl. kadĭlĭnica. DOOM
cădélniță s. f., g.-d. art. cădélniței; pl. cădélnițe
cădelnițele
CĂDÉLNIȚĂ, cădelnițe, s. f. Vas ritual de metal atârnat de lănțișoare, în care se arde tămâie. – Din sl. kadĭlĭnica. DOOM
cădélniță s. f., g.-d. art. cădélniței; pl. cădélnițe
cădelnițelor
CĂDÉLNIȚĂ, cădelnițe, s. f. Vas ritual de metal atârnat de lănțișoare, în care se arde tămâie. – Din sl. kadĭlĭnica. DOOM
cădélniță s. f., g.-d. art. cădélniței; pl. cădélnițe
cădelnițez
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițeze
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițezi
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițând
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădelnițînd
CĂDELNIȚÁ, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță. DOOM
cădelnițá (a ~) vb., ind. prez. 3 cădelnițeáză
cădem
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
cădenia
CĂDÉNIE s. f. (Înv.) Cuviință. – Cădea + suf. -enie. DOOM
cădénie (înv.) (-ni-e) s. f., art. cădénia (-ni-a), g.-d. cădénii, art. cădéniei
cădenie
CĂDÉNIE s. f. (Înv.) Cuviință. – Cădea + suf. -enie. DOOM
cădénie (înv.) (-ni-e) s. f., art. cădénia (-ni-a), g.-d. cădénii, art. cădéniei
cădeniei
CĂDÉNIE s. f. (Înv.) Cuviință. – Cădea + suf. -enie. DOOM
cădénie (înv.) (-ni-e) s. f., art. cădénia (-ni-a), g.-d. cădénii, art. cădéniei
cădenii
CĂDÉNIE s. f. (Înv.) Cuviință. – Cădea + suf. -enie. DOOM
cădénie (înv.) (-ni-e) s. f., art. cădénia (-ni-a), g.-d. cădénii, art. cădéniei
cădeniile
CĂDÉNIE s. f. (Înv.) Cuviință. – Cădea + suf. -enie. DOOM
cădénie (înv.) (-ni-e) s. f., art. cădénia (-ni-a), g.-d. cădénii, art. cădéniei
cădeniilor
CĂDÉNIE s. f. (Înv.) Cuviință. – Cădea + suf. -enie. DOOM
cădénie (înv.) (-ni-e) s. f., art. cădénia (-ni-a), g.-d. cădénii, art. cădéniei
cădere
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
cădere
CĂDÉRE, căderi, s. f. Faptul de a cădea. 1. Deplasare, mișcare de sus în jos a unui lucru, coborâre spre pământ sub efectul gravitației. ◊ Cădere de apă = diferență de nivel între două puncte ale unui curs de apă; (concr.) masă de apă care cade de la o oarecare înălțime; cascadă, cataractă. ♦ Lăsare în jos a unui lucru care continuă să fie în parte susținut. ♦ Deplasare a unui organ din poziția sa normală. Căderea mușchilor. ♦ Diferența dintre valorile pe care le ia o mărime în două puncte diferite. Cădere de potențial. ♦ (Med.; în sintagma) Cădere de tensiune = coborâre a tensiunii arteriale sub limita normală. 2. Desprindere a unei părți componente dintr-un organism. Căderea dinților. 3. Răsturnare a unui corp; surpare. 4. Fig. Ocupare, cucerire. Căderea Cartaginei. 5. Fig. Insucces, nereușită. 6. Competență, drept. Nu e în căderea lui să mă judece. 7. Nereușită, eșec. – V. cădea. DOOM
cădére s. f., g.-d. art. cădérii; pl. cădéri
căderea
CĂDÉRE, căderi, s. f. Faptul de a cădea. 1. Deplasare, mișcare de sus în jos a unui lucru, coborâre spre pământ sub efectul gravitației. ◊ Cădere de apă = diferență de nivel între două puncte ale unui curs de apă; (concr.) masă de apă care cade de la o oarecare înălțime; cascadă, cataractă. ♦ Lăsare în jos a unui lucru care continuă să fie în parte susținut. ♦ Deplasare a unui organ din poziția sa normală. Căderea mușchilor. ♦ Diferența dintre valorile pe care le ia o mărime în două puncte diferite. Cădere de potențial. ♦ (Med.; în sintagma) Cădere de tensiune = coborâre a tensiunii arteriale sub limita normală. 2. Desprindere a unei părți componente dintr-un organism. Căderea dinților. 3. Răsturnare a unui corp; surpare. 4. Fig. Ocupare, cucerire. Căderea Cartaginei. 5. Fig. Insucces, nereușită. 6. Competență, drept. Nu e în căderea lui să mă judece. 7. Nereușită, eșec. – V. cădea. DOOM
cădére s. f., g.-d. art. cădérii; pl. cădéri
căderi
CĂDÉRE, căderi, s. f. Faptul de a cădea. 1. Deplasare, mișcare de sus în jos a unui lucru, coborâre spre pământ sub efectul gravitației. ◊ Cădere de apă = diferență de nivel între două puncte ale unui curs de apă; (concr.) masă de apă care cade de la o oarecare înălțime; cascadă, cataractă. ♦ Lăsare în jos a unui lucru care continuă să fie în parte susținut. ♦ Deplasare a unui organ din poziția sa normală. Căderea mușchilor. ♦ Diferența dintre valorile pe care le ia o mărime în două puncte diferite. Cădere de potențial. ♦ (Med.; în sintagma) Cădere de tensiune = coborâre a tensiunii arteriale sub limita normală. 2. Desprindere a unei părți componente dintr-un organism. Căderea dinților. 3. Răsturnare a unui corp; surpare. 4. Fig. Ocupare, cucerire. Căderea Cartaginei. 5. Fig. Insucces, nereușită. 6. Competență, drept. Nu e în căderea lui să mă judece. 7. Nereușită, eșec. – V. cădea. DOOM
cădére s. f., g.-d. art. cădérii; pl. cădéri
căderii
CĂDÉRE, căderi, s. f. Faptul de a cădea. 1. Deplasare, mișcare de sus în jos a unui lucru, coborâre spre pământ sub efectul gravitației. ◊ Cădere de apă = diferență de nivel între două puncte ale unui curs de apă; (concr.) masă de apă care cade de la o oarecare înălțime; cascadă, cataractă. ♦ Lăsare în jos a unui lucru care continuă să fie în parte susținut. ♦ Deplasare a unui organ din poziția sa normală. Căderea mușchilor. ♦ Diferența dintre valorile pe care le ia o mărime în două puncte diferite. Cădere de potențial. ♦ (Med.; în sintagma) Cădere de tensiune = coborâre a tensiunii arteriale sub limita normală. 2. Desprindere a unei părți componente dintr-un organism. Căderea dinților. 3. Răsturnare a unui corp; surpare. 4. Fig. Ocupare, cucerire. Căderea Cartaginei. 5. Fig. Insucces, nereușită. 6. Competență, drept. Nu e în căderea lui să mă judece. 7. Nereușită, eșec. – V. cădea. DOOM
cădére s. f., g.-d. art. cădérii; pl. cădéri
căderile
CĂDÉRE, căderi, s. f. Faptul de a cădea. 1. Deplasare, mișcare de sus în jos a unui lucru, coborâre spre pământ sub efectul gravitației. ◊ Cădere de apă = diferență de nivel între două puncte ale unui curs de apă; (concr.) masă de apă care cade de la o oarecare înălțime; cascadă, cataractă. ♦ Lăsare în jos a unui lucru care continuă să fie în parte susținut. ♦ Deplasare a unui organ din poziția sa normală. Căderea mușchilor. ♦ Diferența dintre valorile pe care le ia o mărime în două puncte diferite. Cădere de potențial. ♦ (Med.; în sintagma) Cădere de tensiune = coborâre a tensiunii arteriale sub limita normală. 2. Desprindere a unei părți componente dintr-un organism. Căderea dinților. 3. Răsturnare a unui corp; surpare. 4. Fig. Ocupare, cucerire. Căderea Cartaginei. 5. Fig. Insucces, nereușită. 6. Competență, drept. Nu e în căderea lui să mă judece. 7. Nereușită, eșec. – V. cădea. DOOM
cădére s. f., g.-d. art. cădérii; pl. cădéri
căderilor
CĂDÉRE, căderi, s. f. Faptul de a cădea. 1. Deplasare, mișcare de sus în jos a unui lucru, coborâre spre pământ sub efectul gravitației. ◊ Cădere de apă = diferență de nivel între două puncte ale unui curs de apă; (concr.) masă de apă care cade de la o oarecare înălțime; cascadă, cataractă. ♦ Lăsare în jos a unui lucru care continuă să fie în parte susținut. ♦ Deplasare a unui organ din poziția sa normală. Căderea mușchilor. ♦ Diferența dintre valorile pe care le ia o mărime în două puncte diferite. Cădere de potențial. ♦ (Med.; în sintagma) Cădere de tensiune = coborâre a tensiunii arteriale sub limita normală. 2. Desprindere a unei părți componente dintr-un organism. Căderea dinților. 3. Răsturnare a unui corp; surpare. 4. Fig. Ocupare, cucerire. Căderea Cartaginei. 5. Fig. Insucces, nereușită. 6. Competență, drept. Nu e în căderea lui să mă judece. 7. Nereușită, eșec. – V. cădea. DOOM
cădére s. f., g.-d. art. cădérii; pl. cădéri
cădeți
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
cădi
CĂDÍ, cădesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A cădelnița, a tămâia. – Din sl. kaditi. DOOM
cădí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cădésc, imperf. 3 sg. cădeá; conj. prez. 3 să cădeáscă
cădire
CĂDÍRE, cădiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a cădi. – V. cădi. DOOM
cădíre (rar) s. f., g.-d. art. cădírii; pl. cădíri
căduleală
căduleală, căduleli, s. f. v. cardeală (1.)
căduli
căduli, cădulesc v. t. v. cardi (1.)
cădulire
căduli, cădulesc v. t. v. cardi (1.)
cădulit
căduli, cădulesc v. t. v. cardi (1.)
căftănea
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftăneai
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftăneam
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănească
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftăneau
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftăneați
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănel
CĂFTĂNÉL, căftănele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui caftan. – Caftan + suf. -el. DOOM
căftănél (rar) s. n., pl. căftănéle
căftănele
CĂFTĂNÉL, căftănele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui caftan. – Caftan + suf. -el. DOOM
căftănél (rar) s. n., pl. căftănéle
căftănelele
CĂFTĂNÉL, căftănele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui caftan. – Caftan + suf. -el. DOOM
căftănél (rar) s. n., pl. căftănéle
căftănelelor
CĂFTĂNÉL, căftănele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui caftan. – Caftan + suf. -el. DOOM
căftănél (rar) s. n., pl. căftănéle
căftănelul
CĂFTĂNÉL, căftănele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui caftan. – Caftan + suf. -el. DOOM
căftănél (rar) s. n., pl. căftănéle
căftănelului
CĂFTĂNÉL, căftănele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui caftan. – Caftan + suf. -el. DOOM
căftănél (rar) s. n., pl. căftănéle
căftănesc
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănește
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănești
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftăni
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănia
CĂFTĂNÍE s. f. (Înv.) Privilegiul de a purta caftan. – Caftan + suf. -ie. DOOM
căftăníe (înv.) s. f., art. căftănía, g.-d. căftăníi, art. căftăníei
căftănie
CĂFTĂNÍE s. f. (Înv.) Privilegiul de a purta caftan. – Caftan + suf. -ie. DOOM
căftăníe (înv.) s. f., art. căftănía, g.-d. căftăníi, art. căftăníei
căftăniei
CĂFTĂNÍE s. f. (Înv.) Privilegiul de a purta caftan. – Caftan + suf. -ie. DOOM
căftăníe (înv.) s. f., art. căftănía, g.-d. căftăníi, art. căftăníei
căftănii
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănii
CĂFTĂNÍE s. f. (Înv.) Privilegiul de a purta caftan. – Caftan + suf. -ie. DOOM
căftăníe (înv.) s. f., art. căftănía, g.-d. căftăníi, art. căftăníei
căftănim
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănind
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănire
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănire
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan.
căftăniră
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănirăm
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănirăți
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănise
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănisem
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftăniseră
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftăniserăm
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftăniserăți
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftăniseși
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftăniseți
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănit
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftănit
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan.
căftăniși
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căftăniți
CĂFTĂNÍ, căftănesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l așeza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se dăruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan. DOOM
căftăní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căftănésc, imperf. 3 sg. căftăneá; conj. prez. 3 să căftăneáscă
căfăi
căfăí (-ăésc, -ít), vb. – A bate, a da o bătaie. Mag. kifejni (Cihac, II, 487). În Trans.
căfăire
căfăí (-ăésc, -ít), vb. – A bate, a da o bătaie. Mag. kifejni (Cihac, II, 487). În Trans.
căfăit
căfăí (-ăésc, -ít), vb. – A bate, a da o bătaie. Mag. kifejni (Cihac, II, 487). În Trans.
căi
CÁLE, căi, s. f. I. 1. Fâșie de teren special amenajată pentru circulația oamenilor, a vehiculelor și a animalelor; drum. ◊ Calea-Lactee (n. pr. f.) = brâu luminos care se vede noaptea de la un capăt la altul al bolții cerești; Calea-Laptelui, Calea-Robilor. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A găsi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti că este nimerit. Calea-valea = treacă-meargă, așa și așa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo și încoace, pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja; a sfătui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau să...) = a fi aproape să..., pe punctul să..., gata de a... ♦ Cale ferată = mijloc de transport terestru, destinat circulației vehiculelor prin rulare pe șine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinări care indică numele) Nume dat unor străzi lungi și largi. ♦ Căile respiratorii = aparatul respirator. 2. (Înv.) Arteră de pătrundere într-un oraș, făcând legătura cu o șosea importantă. 3. Element al unui sistem tehnic pe care se deplasează un aparat sau o mașină. 4. Succesiune de linii și centrale intermediare prin care se realizează legătura telefonică sau telegrafică între două localități. 5. Călătorie. Dor de cale. ◊ Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsă = a se întoarce din drum. Cale bună! formulă de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanță, depărtare. A mers cale de două ceasuri. 7. (Med.) Ansamblu de organe cavitare și formațiuni tubulare ce permit deplasarea unor materii organice sau a aerului. Cale digestivă. Cale respiratorie. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o acțiune, de o mișcare; linie. ♦ Metodă, mijloc, modalitate, procedeu. ◊ (Jur.) Cale de atac = mijloc prin care partea nemulțumită de hotărârea unui organ de jurisdicție sesizează organul competent în vederea anulării hotărârii și rejudecării litigiului. ◊ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativă. – Lat. callis. DOOM
Cálea-Róbilor (brâu de stele) s. propriu f., g.-d. Cắii-Róbilor
căi
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căia
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căiai
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căiam
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căiască
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căiau
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căiați
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căierel
CĂIERÉL, căierele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui caier. [Pr.: că-ie-] – Caier + suf. -el. DOOM
căierél (rar) s. n., pl. căieréle
căierele
CĂIERÉL, căierele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui caier. [Pr.: că-ie-] – Caier + suf. -el. DOOM
căierél (rar) s. n., pl. căieréle
căierelele
CĂIERÉL, căierele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui caier. [Pr.: că-ie-] – Caier + suf. -el. DOOM
căierél (rar) s. n., pl. căieréle
căierelelor
CĂIERÉL, căierele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui caier. [Pr.: că-ie-] – Caier + suf. -el. DOOM
căierél (rar) s. n., pl. căieréle
căierelul
CĂIERÉL, căierele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui caier. [Pr.: că-ie-] – Caier + suf. -el. DOOM
căierél (rar) s. n., pl. căieréle
căierelului
CĂIERÉL, căierele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui caier. [Pr.: că-ie-] – Caier + suf. -el. DOOM
căierél (rar) s. n., pl. căieréle
căiesc
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căiește
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căiești
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căii
CÁLE, căi, s. f. I. 1. Fâșie de teren special amenajată pentru circulația oamenilor, a vehiculelor și a animalelor; drum. ◊ Calea-Lactee (n. pr. f.) = brâu luminos care se vede noaptea de la un capăt la altul al bolții cerești; Calea-Laptelui, Calea-Robilor. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A găsi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti că este nimerit. Calea-valea = treacă-meargă, așa și așa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo și încoace, pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja; a sfătui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau să...) = a fi aproape să..., pe punctul să..., gata de a... ♦ Cale ferată = mijloc de transport terestru, destinat circulației vehiculelor prin rulare pe șine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinări care indică numele) Nume dat unor străzi lungi și largi. ♦ Căile respiratorii = aparatul respirator. 2. (Înv.) Arteră de pătrundere într-un oraș, făcând legătura cu o șosea importantă. 3. Element al unui sistem tehnic pe care se deplasează un aparat sau o mașină. 4. Succesiune de linii și centrale intermediare prin care se realizează legătura telefonică sau telegrafică între două localități. 5. Călătorie. Dor de cale. ◊ Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsă = a se întoarce din drum. Cale bună! formulă de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanță, depărtare. A mers cale de două ceasuri. 7. (Med.) Ansamblu de organe cavitare și formațiuni tubulare ce permit deplasarea unor materii organice sau a aerului. Cale digestivă. Cale respiratorie. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o acțiune, de o mișcare; linie. ♦ Metodă, mijloc, modalitate, procedeu. ◊ (Jur.) Cale de atac = mijloc prin care partea nemulțumită de hotărârea unui organ de jurisdicție sesizează organul competent în vederea anulării hotărârii și rejudecării litigiului. ◊ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativă. – Lat. callis. DOOM
Cálea-Róbilor (brâu de stele) s. propriu f., g.-d. Cắii-Róbilor
căii
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căile
CÁLE, căi, s. f. I. 1. Fâșie de teren special amenajată pentru circulația oamenilor, a vehiculelor și a animalelor; drum. ◊ Calea-Lactee (n. pr. f.) = brâu luminos care se vede noaptea de la un capăt la altul al bolții cerești; Calea-Laptelui, Calea-Robilor. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A găsi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti că este nimerit. Calea-valea = treacă-meargă, așa și așa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo și încoace, pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja; a sfătui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau să...) = a fi aproape să..., pe punctul să..., gata de a... ♦ Cale ferată = mijloc de transport terestru, destinat circulației vehiculelor prin rulare pe șine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinări care indică numele) Nume dat unor străzi lungi și largi. ♦ Căile respiratorii = aparatul respirator. 2. (Înv.) Arteră de pătrundere într-un oraș, făcând legătura cu o șosea importantă. 3. Element al unui sistem tehnic pe care se deplasează un aparat sau o mașină. 4. Succesiune de linii și centrale intermediare prin care se realizează legătura telefonică sau telegrafică între două localități. 5. Călătorie. Dor de cale. ◊ Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsă = a se întoarce din drum. Cale bună! formulă de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanță, depărtare. A mers cale de două ceasuri. 7. (Med.) Ansamblu de organe cavitare și formațiuni tubulare ce permit deplasarea unor materii organice sau a aerului. Cale digestivă. Cale respiratorie. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o acțiune, de o mișcare; linie. ♦ Metodă, mijloc, modalitate, procedeu. ◊ (Jur.) Cale de atac = mijloc prin care partea nemulțumită de hotărârea unui organ de jurisdicție sesizează organul competent în vederea anulării hotărârii și rejudecării litigiului. ◊ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativă. – Lat. callis. DOOM
Cálea-Róbilor (brâu de stele) s. propriu f., g.-d. Cắii-Róbilor
căilor
CÁLE, căi, s. f. I. 1. Fâșie de teren special amenajată pentru circulația oamenilor, a vehiculelor și a animalelor; drum. ◊ Calea-Lactee (n. pr. f.) = brâu luminos care se vede noaptea de la un capăt la altul al bolții cerești; Calea-Laptelui, Calea-Robilor. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A găsi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti că este nimerit. Calea-valea = treacă-meargă, așa și așa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo și încoace, pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja; a sfătui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau să...) = a fi aproape să..., pe punctul să..., gata de a... ♦ Cale ferată = mijloc de transport terestru, destinat circulației vehiculelor prin rulare pe șine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinări care indică numele) Nume dat unor străzi lungi și largi. ♦ Căile respiratorii = aparatul respirator. 2. (Înv.) Arteră de pătrundere într-un oraș, făcând legătura cu o șosea importantă. 3. Element al unui sistem tehnic pe care se deplasează un aparat sau o mașină. 4. Succesiune de linii și centrale intermediare prin care se realizează legătura telefonică sau telegrafică între două localități. 5. Călătorie. Dor de cale. ◊ Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsă = a se întoarce din drum. Cale bună! formulă de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanță, depărtare. A mers cale de două ceasuri. 7. (Med.) Ansamblu de organe cavitare și formațiuni tubulare ce permit deplasarea unor materii organice sau a aerului. Cale digestivă. Cale respiratorie. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o acțiune, de o mișcare; linie. ♦ Metodă, mijloc, modalitate, procedeu. ◊ (Jur.) Cale de atac = mijloc prin care partea nemulțumită de hotărârea unui organ de jurisdicție sesizează organul competent în vederea anulării hotărârii și rejudecării litigiului. ◊ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativă. – Lat. callis. DOOM
Cálea-Róbilor (brâu de stele) s. propriu f., g.-d. Cắii-Róbilor
căilă
căílă s. m. – Nume de bou: care are coarnele răsucite. – Var. căilat. Mag. kajla „răsucit” (DAR; Drăganu, Dacor., V, 338). În Trans.
căim
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căimac
CĂIMÁC s. n. v. caimac.
căimăcămia
CĂIMĂCĂMÍE, căimăcămii, s. f. Formă de guvernământ provizoriu instituită în timpul cât tronul rămânea vacant sau pe timpul absenței domnului; locotenență domnească; p. ext. timpul cât dura această formă de guvernământ. – Caimacam + suf. -ie. DOOM
căimăcămíe s. f., art. căimăcămía, g.-d. art. căimăcămíei; pl. căimăcămíi, art. căimăcămíile
căimăcămie
CĂIMĂCĂMÍE, căimăcămii, s. f. Formă de guvernământ provizoriu instituită în timpul cât tronul rămânea vacant sau pe timpul absenței domnului; locotenență domnească; p. ext. timpul cât dura această formă de guvernământ. – Caimacam + suf. -ie. DOOM
căimăcămíe s. f., art. căimăcămía, g.-d. art. căimăcămíei; pl. căimăcămíi, art. căimăcămíile
căimăcămiei
CĂIMĂCĂMÍE, căimăcămii, s. f. Formă de guvernământ provizoriu instituită în timpul cât tronul rămânea vacant sau pe timpul absenței domnului; locotenență domnească; p. ext. timpul cât dura această formă de guvernământ. – Caimacam + suf. -ie. DOOM
căimăcămíe s. f., art. căimăcămía, g.-d. art. căimăcămíei; pl. căimăcămíi, art. căimăcămíile
căimăcămii
CĂIMĂCĂMÍE, căimăcămii, s. f. Formă de guvernământ provizoriu instituită în timpul cât tronul rămânea vacant sau pe timpul absenței domnului; locotenență domnească; p. ext. timpul cât dura această formă de guvernământ. – Caimacam + suf. -ie. DOOM
căimăcămíe s. f., art. căimăcămía, g.-d. art. căimăcămíei; pl. căimăcămíi, art. căimăcămíile
căimăcămiile
CĂIMĂCĂMÍE, căimăcămii, s. f. Formă de guvernământ provizoriu instituită în timpul cât tronul rămânea vacant sau pe timpul absenței domnului; locotenență domnească; p. ext. timpul cât dura această formă de guvernământ. – Caimacam + suf. -ie. DOOM
căimăcămíe s. f., art. căimăcămía, g.-d. art. căimăcămíei; pl. căimăcămíi, art. căimăcămíile
căimăcămiilor
CĂIMĂCĂMÍE, căimăcămii, s. f. Formă de guvernământ provizoriu instituită în timpul cât tronul rămânea vacant sau pe timpul absenței domnului; locotenență domnească; p. ext. timpul cât dura această formă de guvernământ. – Caimacam + suf. -ie. DOOM
căimăcămíe s. f., art. căimăcămía, g.-d. art. căimăcămíei; pl. căimăcămíi, art. căimăcămíile
căina
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinai
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinam
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinare
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinare
CĂINÁRE, căinări, s. f. Acțiunea de a (se) căina. – V. căina. DOOM
căináre (că-i-) s. f., g.-d. art. căinắrii; pl. căinắri
căinarea
CĂINÁRE, căinări, s. f. Acțiunea de a (se) căina. – V. căina. DOOM
căináre (că-i-) s. f., g.-d. art. căinắrii; pl. căinắri
căinară
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinarăm
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinarăți
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinase
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinasem
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinaseră
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinaserăm
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinaserăți
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinaseși
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinaseți
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinat
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinat
CĂINÁ, căinez, vb. I. Refl. A se tângui, a se văita, a se plânge. ♦ Tranz. A compătimi, a deplânge. [Var.: căiní vb. IV] – Din sl. kajanŭ (part. lui kajati sen).
căinau
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinași
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinați
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căind
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căinează
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinez
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căineze
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinezi
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căini
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinire
CĂINÍ vb. IV v. căina.
căinit
CĂINÍ vb. IV v. căina.
căinând
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinînd
CĂINÍ vb. IV v. căina. DOOM
căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză
căinări
CĂINÁRE, căinări, s. f. Acțiunea de a (se) căina. – V. căina. DOOM
căináre (că-i-) s. f., g.-d. art. căinắrii; pl. căinắri
căinării
CĂINÁRE, căinări, s. f. Acțiunea de a (se) căina. – V. căina. DOOM
căináre (că-i-) s. f., g.-d. art. căinắrii; pl. căinắri
căinările
CĂINÁRE, căinări, s. f. Acțiunea de a (se) căina. – V. căina. DOOM
căináre (că-i-) s. f., g.-d. art. căinắrii; pl. căinắri
căinărilor
CĂINÁRE, căinări, s. f. Acțiunea de a (se) căina. – V. căina. DOOM
căináre (că-i-) s. f., g.-d. art. căinắrii; pl. căinắri
căința
CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. 1. Regret, remușcare. 2. (Bis.) Durere a sufletului și repulsie față de păcatele săvârșite, împreună cu hotărârea de a nu mai păcătui în viitor. – Căi + suf. -ință. DOOM
căínță s. f., g.-d. art. căínței; pl. căínțe
căințe
CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. 1. Regret, remușcare. 2. (Bis.) Durere a sufletului și repulsie față de păcatele săvârșite, împreună cu hotărârea de a nu mai păcătui în viitor. – Căi + suf. -ință. DOOM
căínță s. f., g.-d. art. căínței; pl. căínțe
căinței
CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. 1. Regret, remușcare. 2. (Bis.) Durere a sufletului și repulsie față de păcatele săvârșite, împreună cu hotărârea de a nu mai păcătui în viitor. – Căi + suf. -ință. DOOM
căínță s. f., g.-d. art. căínței; pl. căínțe
căințele
CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. 1. Regret, remușcare. 2. (Bis.) Durere a sufletului și repulsie față de păcatele săvârșite, împreună cu hotărârea de a nu mai păcătui în viitor. – Căi + suf. -ință. DOOM
căínță s. f., g.-d. art. căínței; pl. căínțe
căințelor
CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. 1. Regret, remușcare. 2. (Bis.) Durere a sufletului și repulsie față de păcatele săvârșite, împreună cu hotărârea de a nu mai păcătui în viitor. – Căi + suf. -ință. DOOM
căínță s. f., g.-d. art. căínței; pl. căínțe
căire
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căire
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.
căirea
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.
căiri
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.
căirii
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.
căirile
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.
căirilor
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.
căiră
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căirăm
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căirăți
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căise
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căisem
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căiseră
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căiserăm
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căiserăți
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căiseși
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căiseți
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căit
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căit
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.
căiuș
căiúș (-șuri), s. n. – Curea, laț. Tc. kais (Șeineanu, II, 25).
căiși
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
căișor
CĂIȘÓR, căișori, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. 2. (La pl.) Călușei (2). [Pr.: că-i-] – Cal + suf. -ișor. DOOM
căișór (că-i-) s. m., pl. căișóri
căișori
CĂIȘÓR, căișori, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. 2. (La pl.) Călușei (2). [Pr.: că-i-] – Cal + suf. -ișor. DOOM
căișór (că-i-) s. m., pl. căișóri
căișorii
CĂIȘÓR, căișori, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. 2. (La pl.) Călușei (2). [Pr.: că-i-] – Cal + suf. -ișor. DOOM
căișór (că-i-) s. m., pl. căișóri
căișorilor
CĂIȘÓR, căișori, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. 2. (La pl.) Călușei (2). [Pr.: că-i-] – Cal + suf. -ișor. DOOM
căișór (că-i-) s. m., pl. căișóri
căișorul
CĂIȘÓR, căișori, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. 2. (La pl.) Călușei (2). [Pr.: că-i-] – Cal + suf. -ișor. DOOM
căișór (că-i-) s. m., pl. căișóri
căișorului
CĂIȘÓR, căișori, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. 2. (La pl.) Călușei (2). [Pr.: că-i-] – Cal + suf. -ișor. DOOM
căișór (că-i-) s. m., pl. căișóri
căița
CĂÍȚĂ, căițe, s. f. 1. (Reg.) Bonetă, scufie, căciuliță. 2. (Pop.) Membrană care învelește capul unor copii nou-născuți, tichie. ◊ Expr. Născut cu căiță (pe cap) = se spune despre un om norocos. 3. (Reg.) Placentă (1). – Din sb. kaica. DOOM
căíță (pop.) s. f., g.-d. art. căíței; pl. căíțe
căițe
CĂÍȚĂ, căițe, s. f. 1. (Reg.) Bonetă, scufie, căciuliță. 2. (Pop.) Membrană care învelește capul unor copii nou-născuți, tichie. ◊ Expr. Născut cu căiță (pe cap) = se spune despre un om norocos. 3. (Reg.) Placentă (1). – Din sb. kaica. DOOM
căíță (pop.) s. f., g.-d. art. căíței; pl. căíțe
căiței
CĂÍȚĂ, căițe, s. f. 1. (Reg.) Bonetă, scufie, căciuliță. 2. (Pop.) Membrană care învelește capul unor copii nou-născuți, tichie. ◊ Expr. Născut cu căiță (pe cap) = se spune despre un om norocos. 3. (Reg.) Placentă (1). – Din sb. kaica. DOOM
căíță (pop.) s. f., g.-d. art. căíței; pl. căíțe
căițele
CĂÍȚĂ, căițe, s. f. 1. (Reg.) Bonetă, scufie, căciuliță. 2. (Pop.) Membrană care învelește capul unor copii nou-născuți, tichie. ◊ Expr. Născut cu căiță (pe cap) = se spune despre un om norocos. 3. (Reg.) Placentă (1). – Din sb. kaica. DOOM
căíță (pop.) s. f., g.-d. art. căíței; pl. căíțe
căițelor
CĂÍȚĂ, căițe, s. f. 1. (Reg.) Bonetă, scufie, căciuliță. 2. (Pop.) Membrană care învelește capul unor copii nou-născuți, tichie. ◊ Expr. Născut cu căiță (pe cap) = se spune despre un om norocos. 3. (Reg.) Placentă (1). – Din sb. kaica. DOOM
căíță (pop.) s. f., g.-d. art. căíței; pl. căíțe
căiți
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. DOOM
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
călaf
căláf (-furi), s. n. – Garnitură din perle, fir aurit sau tafta, folosită la vechile pipe orientale. – Var. calîf, chilîf (înv.). Tc. kilif (Șeineanu, II, 81); cf. alb. kilif, bg. kalăf, sb. kalif. – Der. încălăfa, vb. (a împodobi cu perle).
călare
CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) Încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De(-a) călare = a) călărind, din fuga calului; b) fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa. A fi călare pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). [Formă gramaticală: pl. (adjectival) călări] – Lat. caballaris, -em. DOOM
căláre2 adj. m. și f., pl. călắri
călarea
CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) Încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De(-a) călare = a) călărind, din fuga calului; b) fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa. A fi călare pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). [Formă gramaticală: pl. (adjectival) călări] – Lat. caballaris, -em. DOOM
căláre2 adj. m. și f., pl. călắri
călarele
CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) Încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De(-a) călare = a) călărind, din fuga calului; b) fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa. A fi călare pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). [Formă gramaticală: pl. (adjectival) călări] – Lat. caballaris, -em. DOOM
căláre2 adj. m. și f., pl. călắri
călarelui
CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) Încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De(-a) călare = a) călărind, din fuga calului; b) fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa. A fi călare pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). [Formă gramaticală: pl. (adjectival) călări] – Lat. caballaris, -em. DOOM
căláre2 adj. m. și f., pl. călắri
călca
CĂLCÁ, calc, vb. I. I. 1. Intranz. A pune piciorul pe ceva sau undeva; a păși. ◊ Expr. A călca din pod (sau de sus) = a umbla țanțoș, trufaș. A călca în străchini = a umbla neatent, a fi stângaci; a face gafe. A călca pe urmele cuiva = a avea apucăturile, comportarea cuiva. A călca strâmb (sau alături cu drumul) = a fi necinstit, incorect, a se abate de la normele de conduită stabilite. A călca cu stângul = a porni prost la o acțiune; a nu izbuti. A călca cu dreptul = a începe ceva cu bine; a izbuti. ♦ A trece pășind peste ceva. 2. Tranz. (Pop.; despre bărbătușul păsărilor) A fecunda. 3. Intranz. A intra, a veni undeva, a se abate. 4. Tranz. A cutreiera, a străbate un drum, o regiune etc. 5. Tranz. Fig. A încălca pustiind și prădând. ♦ (Fam.) A veni fără veste undeva sau la cineva. II. Tranz. 1. A strivi, a zdrobi, a nimici cu picioarele. ♦ A bătători pământul, iarba, semănăturile printr-o călcare repetată cu picioarele. ♦ A tescui strugurii cu picioarele. ◊ Expr. A călca apa = a se menține la suprafața apei înotând în poziție verticală. ♦ Intranz. A înfrânge o pornire sau un sentiment. ◊ Expr. A-și călca pe inimă = a face ceva împotriva propriilor sale sentimente, împotriva propriei sale voințe. 2. A nu respecta o hotărâre, o lege, o obligație etc. III. Tranz. A netezi îmbrăcămintea sau rufăria cu fierul de călcat. – Lat. calcare. DOOM
călcá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. calc, 3 cálcă, 1 pl. călcắm; conj. prez. 3 să cálce
călcare
CĂLCÁRE, călcări, s. f. Faptul de a călca. 1. Nerespectare, violare a unei legi, a unui ordin etc. 2. Abatere, deviere de la un principiu. 3. Atac, năvălire (în scopul jefuirii). – V. călca. DOOM
călcáre s. f., g.-d. art. călcắrii; pl. călcắri
călcarea
CĂLCÁRE, călcări, s. f. Faptul de a călca. 1. Nerespectare, violare a unei legi, a unui ordin etc. 2. Abatere, deviere de la un principiu. 3. Atac, năvălire (în scopul jefuirii). – V. călca. DOOM
călcáre s. f., g.-d. art. călcắrii; pl. călcắri
călcat
CĂLCÁT s. n. Acțiunea de a călca (III). – V. călca. DOOM
călcát s. n.
călcata
CĂLCÁT s. n. Acțiunea de a călca (III). – V. călca. DOOM
călcát s. n.
călcate
CĂLCÁT s. n. Acțiunea de a călca (III). – V. călca. DOOM
călcát s. n.
călcatei
CĂLCÁT s. n. Acțiunea de a călca (III). – V. călca. DOOM
călcát s. n.
călcatele
CĂLCÁT s. n. Acțiunea de a călca (III). – V. călca. DOOM
călcát s. n.
călcatelor
CĂLCÁT s. n. Acțiunea de a călca (III). – V. călca. DOOM
călcát s. n.
călcatul
CĂLCÁT s. n. Acțiunea de a călca (III). – V. călca. DOOM
călcát s. n.
călcatului
CĂLCÁT s. n. Acțiunea de a călca (III). – V. călca. DOOM
călcát s. n.
călcați
CĂLCÁT s. n. Acțiunea de a călca (III). – V. călca. DOOM
călcát s. n.
călcații
CĂLCÁT s. n. Acțiunea de a călca (III). – V. călca. DOOM
călcát s. n.
călcaților
CĂLCÁT s. n. Acțiunea de a călca (III). – V. călca. DOOM
călcát s. n.
călci
CÁLCE1, călci, s. f. (În sintagma) Calcea calului = plantă erbacee perenă, toxică, cu frunze groase și lucitoare, în forma copitei de cal, și cu flori mari, galbene-aurii (Caltha palustris). – Lat. calx, calcis.
călcii
CÁLCE1, călci, s. f. (În sintagma) Calcea calului = plantă erbacee perenă, toxică, cu frunze groase și lucitoare, în forma copitei de cal, și cu flori mari, galbene-aurii (Caltha palustris). – Lat. calx, calcis.
călcile
CÁLCE1, călci, s. f. (În sintagma) Calcea calului = plantă erbacee perenă, toxică, cu frunze groase și lucitoare, în forma copitei de cal, și cu flori mari, galbene-aurii (Caltha palustris). – Lat. calx, calcis.
călcilor
CÁLCE1, călci, s. f. (În sintagma) Calcea calului = plantă erbacee perenă, toxică, cu frunze groase și lucitoare, în forma copitei de cal, și cu flori mari, galbene-aurii (Caltha palustris). – Lat. calx, calcis.
călcâiaș
CĂLCÂIÁȘ, călcâiașe, s. n. Diminutiv al lui călcâi. [Pr.: -câ-iaș] – Călcâi + suf. -aș. DOOM
călcấiaș s. n., pl. călcấiașe
călcâiașe
CĂLCÂIÁȘ, călcâiașe, s. n. Diminutiv al lui călcâi. [Pr.: -câ-iaș] – Călcâi + suf. -aș. DOOM
călcấiaș s. n., pl. călcấiașe
călcâiașele
CĂLCÂIÁȘ, călcâiașe, s. n. Diminutiv al lui călcâi. [Pr.: -câ-iaș] – Călcâi + suf. -aș. DOOM
călcấiaș s. n., pl. călcấiașe
călcâiașelor
CĂLCÂIÁȘ, călcâiașe, s. n. Diminutiv al lui călcâi. [Pr.: -câ-iaș] – Călcâi + suf. -aș. DOOM
călcấiaș s. n., pl. călcấiașe
călcâiașul
CĂLCÂIÁȘ, călcâiașe, s. n. Diminutiv al lui călcâi. [Pr.: -câ-iaș] – Călcâi + suf. -aș. DOOM
călcấiaș s. n., pl. călcấiașe
călcâiașului
CĂLCÂIÁȘ, călcâiașe, s. n. Diminutiv al lui călcâi. [Pr.: -câ-iaș] – Călcâi + suf. -aș. DOOM
călcấiaș s. n., pl. călcấiașe
călcâie
CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum. DOOM
călcấi s. n., art. călcấiul; pl. călcấie, art. călcấiele
călcâiele
CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum. DOOM
călcấi s. n., art. călcấiul; pl. călcấie, art. călcấiele
călcâielor
CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum. DOOM
călcấi s. n., art. călcấiul; pl. călcấie, art. călcấiele
călcâiul
CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum. DOOM
călcấi s. n., art. călcấiul; pl. călcấie, art. călcấiele
călcâiului
CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum. DOOM
călcấi s. n., art. călcấiul; pl. călcấie, art. călcấiele
călcîi
CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum. DOOM
călcấi s. n., art. călcấiul; pl. călcấie, art. călcấiele
călcîiaș
CĂLCÂIÁȘ, călcâiașe, s. n. Diminutiv al lui călcâi. [Pr.: -câ-iaș] – Călcâi + suf. -aș. DOOM
călcấiaș s. n., pl. călcấiașe
călcîiașe
CĂLCÂIÁȘ, călcâiașe, s. n. Diminutiv al lui călcâi. [Pr.: -câ-iaș] – Călcâi + suf. -aș. DOOM
călcấiaș s. n., pl. călcấiașe
călcîiașele
CĂLCÂIÁȘ, călcâiașe, s. n. Diminutiv al lui călcâi. [Pr.: -câ-iaș] – Călcâi + suf. -aș. DOOM
călcấiaș s. n., pl. călcấiașe
călcîiașelor
CĂLCÂIÁȘ, călcâiașe, s. n. Diminutiv al lui călcâi. [Pr.: -câ-iaș] – Călcâi + suf. -aș. DOOM
călcấiaș s. n., pl. călcấiașe
călcîiașul
CĂLCÂIÁȘ, călcâiașe, s. n. Diminutiv al lui călcâi. [Pr.: -câ-iaș] – Călcâi + suf. -aș. DOOM
călcấiaș s. n., pl. călcấiașe
călcîiașului
CĂLCÂIÁȘ, călcâiașe, s. n. Diminutiv al lui călcâi. [Pr.: -câ-iaș] – Călcâi + suf. -aș. DOOM
călcấiaș s. n., pl. călcấiașe
călcîie
CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum. DOOM
călcấi s. n., art. călcấiul; pl. călcấie, art. călcấiele
călcîiele
CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum. DOOM
călcấi s. n., art. călcấiul; pl. călcấie, art. călcấiele
călcîielor
CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum. DOOM
călcấi s. n., art. călcấiul; pl. călcấie, art. călcấiele
călcîiul
CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum. DOOM
călcấi s. n., art. călcấiul; pl. călcấie, art. călcấiele
călcîiului
CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum. DOOM
călcấi s. n., art. călcấiul; pl. călcấie, art. călcấiele
călcăi
CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum. DOOM
călcấi s. n., art. călcấiul; pl. călcấie, art. călcấiele
călcăieș
CĂLCÂIÁȘ, călcâiașe, s. n. Diminutiv al lui călcâi. [Pr.: -câ-iaș] – Călcâi + suf. -aș. DOOM
călcấiaș s. n., pl. călcấiașe
călcări
CĂLCÁRE, călcări, s. f. Faptul de a călca. 1. Nerespectare, violare a unei legi, a unui ordin etc. 2. Abatere, deviere de la un principiu. 3. Atac, năvălire (în scopul jefuirii). – V. călca. DOOM
călcáre s. f., g.-d. art. călcắrii; pl. călcắri
călcării
CĂLCÁRE, călcări, s. f. Faptul de a călca. 1. Nerespectare, violare a unei legi, a unui ordin etc. 2. Abatere, deviere de la un principiu. 3. Atac, năvălire (în scopul jefuirii). – V. călca. DOOM
călcáre s. f., g.-d. art. călcắrii; pl. călcắri
călcările
CĂLCÁRE, călcări, s. f. Faptul de a călca. 1. Nerespectare, violare a unei legi, a unui ordin etc. 2. Abatere, deviere de la un principiu. 3. Atac, năvălire (în scopul jefuirii). – V. călca. DOOM
călcáre s. f., g.-d. art. călcắrii; pl. călcắri
călcărilor
CĂLCÁRE, călcări, s. f. Faptul de a călca. 1. Nerespectare, violare a unei legi, a unui ordin etc. 2. Abatere, deviere de la un principiu. 3. Atac, năvălire (în scopul jefuirii). – V. călca. DOOM
călcáre s. f., g.-d. art. călcắrii; pl. călcắri
călcătoare
CĂLCĂTÓR, -OÁRE, călcători, -oare, s. m., s. f., s. n. I. S. m. și f. 1. Meseriaș care calcă haine sau rufărie (într-un atelier de confecții, într-o spălătorie etc.). 2. (Rar) Persoană care calcă o lege, o dispoziție etc. ♦ Prădător, hoț. II. S. f. 1. Scândură pe care olarul frământă lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calcă (II 1) strugurii. 3. Instalație specială la gardurile pescărești, care permite trecerea peștelui într-un singur sens sau circulația bărcilor în ambele sensuri fără ca peștele să iasă. III. S. n. 1. Mecanism la mașinile de cusut, care apasă pe placa mașinii materialul ce se lucrează, pentru a putea fi fixat și deplasat mai ușor; apăsător, ceapraz. 2. Unealtă formată dintr-o lamă de oțel plană sau îndoită, cu crestături pe una sau pe ambele muchii, prevăzută cu mâner și folosită de lemnari la rostuirea dinților pânzelor de fierăstrău; ceapraz. 3. Pânză sau perniță pe care se calcă (III) haine, rufărie etc. – Călca + suf. -ător. DOOM
călcătór2 (unealtă, mecanism) s. n., pl. călcătoáre
călcătoarea
CĂLCĂTÓR, -OÁRE, călcători, -oare, s. m., s. f., s. n. I. S. m. și f. 1. Meseriaș care calcă haine sau rufărie (într-un atelier de confecții, într-o spălătorie etc.). 2. (Rar) Persoană care calcă o lege, o dispoziție etc. ♦ Prădător, hoț. II. S. f. 1. Scândură pe care olarul frământă lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calcă (II 1) strugurii. 3. Instalație specială la gardurile pescărești, care permite trecerea peștelui într-un singur sens sau circulația bărcilor în ambele sensuri fără ca peștele să iasă. III. S. n. 1. Mecanism la mașinile de cusut, care apasă pe placa mașinii materialul ce se lucrează, pentru a putea fi fixat și deplasat mai ușor; apăsător, ceapraz. 2. Unealtă formată dintr-o lamă de oțel plană sau îndoită, cu crestături pe una sau pe ambele muchii, prevăzută cu mâner și folosită de lemnari la rostuirea dinților pânzelor de fierăstrău; ceapraz. 3. Pânză sau perniță pe care se calcă (III) haine, rufărie etc. – Călca + suf. -ător. DOOM
călcătór2 (unealtă, mecanism) s. n., pl. călcătoáre
călcătoarei
CĂLCĂTÓR, -OÁRE, călcători, -oare, s. m., s. f., s. n. I. S. m. și f. 1. Meseriaș care calcă haine sau rufărie (într-un atelier de confecții, într-o spălătorie etc.). 2. (Rar) Persoană care calcă o lege, o dispoziție etc. ♦ Prădător, hoț. II. S. f. 1. Scândură pe care olarul frământă lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calcă (II 1) strugurii. 3. Instalație specială la gardurile pescărești, care permite trecerea peștelui într-un singur sens sau circulația bărcilor în ambele sensuri fără ca peștele să iasă. III. S. n. 1. Mecanism la mașinile de cusut, care apasă pe placa mașinii materialul ce se lucrează, pentru a putea fi fixat și deplasat mai ușor; apăsător, ceapraz. 2. Unealtă formată dintr-o lamă de oțel plană sau îndoită, cu crestături pe una sau pe ambele muchii, prevăzută cu mâner și folosită de lemnari la rostuirea dinților pânzelor de fierăstrău; ceapraz. 3. Pânză sau perniță pe care se calcă (III) haine, rufărie etc. – Călca + suf. -ător. DOOM
călcătór2 (unealtă, mecanism) s. n., pl. călcătoáre
călcătoarele
CĂLCĂTÓR, -OÁRE, călcători, -oare, s. m., s. f., s. n. I. S. m. și f. 1. Meseriaș care calcă haine sau rufărie (într-un atelier de confecții, într-o spălătorie etc.). 2. (Rar) Persoană care calcă o lege, o dispoziție etc. ♦ Prădător, hoț. II. S. f. 1. Scândură pe care olarul frământă lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calcă (II 1) strugurii. 3. Instalație specială la gardurile pescărești, care permite trecerea peștelui într-un singur sens sau circulația bărcilor în ambele sensuri fără ca peștele să iasă. III. S. n. 1. Mecanism la mașinile de cusut, care apasă pe placa mașinii materialul ce se lucrează, pentru a putea fi fixat și deplasat mai ușor; apăsător, ceapraz. 2. Unealtă formată dintr-o lamă de oțel plană sau îndoită, cu crestături pe una sau pe ambele muchii, prevăzută cu mâner și folosită de lemnari la rostuirea dinților pânzelor de fierăstrău; ceapraz. 3. Pânză sau perniță pe care se calcă (III) haine, rufărie etc. – Călca + suf. -ător. DOOM
călcătór2 (unealtă, mecanism) s. n., pl. călcătoáre
călcătoarelor
CĂLCĂTÓR, -OÁRE, călcători, -oare, s. m., s. f., s. n. I. S. m. și f. 1. Meseriaș care calcă haine sau rufărie (într-un atelier de confecții, într-o spălătorie etc.). 2. (Rar) Persoană care calcă o lege, o dispoziție etc. ♦ Prădător, hoț. II. S. f. 1. Scândură pe care olarul frământă lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calcă (II 1) strugurii. 3. Instalație specială la gardurile pescărești, care permite trecerea peștelui într-un singur sens sau circulația bărcilor în ambele sensuri fără ca peștele să iasă. III. S. n. 1. Mecanism la mașinile de cusut, care apasă pe placa mașinii materialul ce se lucrează, pentru a putea fi fixat și deplasat mai ușor; apăsător, ceapraz. 2. Unealtă formată dintr-o lamă de oțel plană sau îndoită, cu crestături pe una sau pe ambele muchii, prevăzută cu mâner și folosită de lemnari la rostuirea dinților pânzelor de fierăstrău; ceapraz. 3. Pânză sau perniță pe care se calcă (III) haine, rufărie etc. – Călca + suf. -ător. DOOM
călcătór2 (unealtă, mecanism) s. n., pl. călcătoáre
călcător
CĂLCĂTÓR, -OÁRE, călcători, -oare, s. m., s. f., s. n. I. S. m. și f. 1. Meseriaș care calcă haine sau rufărie (într-un atelier de confecții, într-o spălătorie etc.). 2. (Rar) Persoană care calcă o lege, o dispoziție etc. ♦ Prădător, hoț. II. S. f. 1. Scândură pe care olarul frământă lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calcă (II 1) strugurii. 3. Instalație specială la gardurile pescărești, care permite trecerea peștelui într-un singur sens sau circulația bărcilor în ambele sensuri fără ca peștele să iasă. III. S. n. 1. Mecanism la mașinile de cusut, care apasă pe placa mașinii materialul ce se lucrează, pentru a putea fi fixat și deplasat mai ușor; apăsător, ceapraz. 2. Unealtă formată dintr-o lamă de oțel plană sau îndoită, cu crestături pe una sau pe ambele muchii, prevăzută cu mâner și folosită de lemnari la rostuirea dinților pânzelor de fierăstrău; ceapraz. 3. Pânză sau perniță pe care se calcă (III) haine, rufărie etc. – Călca + suf. -ător. DOOM
călcătór2 (unealtă, mecanism) s. n., pl. călcătoáre
călcătoreasa
CĂLCĂTOREÁSĂ, călcătorese, s. f. Femeie care are meseria de a călca (III) haine, rufărie etc. – Călcător + suf. -easă. DOOM
călcătoreásă s. f., g.-d. art. călcătorései; pl. călcătorése
călcătorese
CĂLCĂTOREÁSĂ, călcătorese, s. f. Femeie care are meseria de a călca (III) haine, rufărie etc. – Călcător + suf. -easă. DOOM
călcătoreásă s. f., g.-d. art. călcătorései; pl. călcătorése
călcătoresei
CĂLCĂTOREÁSĂ, călcătorese, s. f. Femeie care are meseria de a călca (III) haine, rufărie etc. – Călcător + suf. -easă. DOOM
călcătoreásă s. f., g.-d. art. călcătorései; pl. călcătorése
călcătoresele
CĂLCĂTOREÁSĂ, călcătorese, s. f. Femeie care are meseria de a călca (III) haine, rufărie etc. – Călcător + suf. -easă. DOOM
călcătoreásă s. f., g.-d. art. călcătorései; pl. călcătorése
călcătoreselor
CĂLCĂTOREÁSĂ, călcătorese, s. f. Femeie care are meseria de a călca (III) haine, rufărie etc. – Călcător + suf. -easă. DOOM
călcătoreásă s. f., g.-d. art. călcătorései; pl. călcătorése
călcători
CĂLCĂTÓR, -OÁRE, călcători, -oare, s. m., s. f., s. n. I. S. m. și f. 1. Meseriaș care calcă haine sau rufărie (într-un atelier de confecții, într-o spălătorie etc.). 2. (Rar) Persoană care calcă o lege, o dispoziție etc. ♦ Prădător, hoț. II. S. f. 1. Scândură pe care olarul frământă lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calcă (II 1) strugurii. 3. Instalație specială la gardurile pescărești, care permite trecerea peștelui într-un singur sens sau circulația bărcilor în ambele sensuri fără ca peștele să iasă. III. S. n. 1. Mecanism la mașinile de cusut, care apasă pe placa mașinii materialul ce se lucrează, pentru a putea fi fixat și deplasat mai ușor; apăsător, ceapraz. 2. Unealtă formată dintr-o lamă de oțel plană sau îndoită, cu crestături pe una sau pe ambele muchii, prevăzută cu mâner și folosită de lemnari la rostuirea dinților pânzelor de fierăstrău; ceapraz. 3. Pânză sau perniță pe care se calcă (III) haine, rufărie etc. – Călca + suf. -ător. DOOM
călcătór2 (unealtă, mecanism) s. n., pl. călcătoáre
călcătoria
CĂLCĂTORÍE, călcătorii, s. f. Atelier unde se calcă (III) haine, rufărie etc. ♦ Spec. Secție sau atelier în care se calcă produsele textile realizate într-o fabrică de confecții. – Călcător + suf. -ie. DOOM
călcătoríe s. f., art. călcătoría, g.-d. art. călcătoríei; pl. călcătoríi, art. călcătoríile
călcătorie
CĂLCĂTORÍE, călcătorii, s. f. Atelier unde se calcă (III) haine, rufărie etc. ♦ Spec. Secție sau atelier în care se calcă produsele textile realizate într-o fabrică de confecții. – Călcător + suf. -ie. DOOM
călcătoríe s. f., art. călcătoría, g.-d. art. călcătoríei; pl. călcătoríi, art. călcătoríile
călcătoriei
CĂLCĂTORÍE, călcătorii, s. f. Atelier unde se calcă (III) haine, rufărie etc. ♦ Spec. Secție sau atelier în care se calcă produsele textile realizate într-o fabrică de confecții. – Călcător + suf. -ie. DOOM
călcătoríe s. f., art. călcătoría, g.-d. art. călcătoríei; pl. călcătoríi, art. călcătoríile
călcătorii
CĂLCĂTÓR, -OÁRE, călcători, -oare, s. m., s. f., s. n. I. S. m. și f. 1. Meseriaș care calcă haine sau rufărie (într-un atelier de confecții, într-o spălătorie etc.). 2. (Rar) Persoană care calcă o lege, o dispoziție etc. ♦ Prădător, hoț. II. S. f. 1. Scândură pe care olarul frământă lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calcă (II 1) strugurii. 3. Instalație specială la gardurile pescărești, care permite trecerea peștelui într-un singur sens sau circulația bărcilor în ambele sensuri fără ca peștele să iasă. III. S. n. 1. Mecanism la mașinile de cusut, care apasă pe placa mașinii materialul ce se lucrează, pentru a putea fi fixat și deplasat mai ușor; apăsător, ceapraz. 2. Unealtă formată dintr-o lamă de oțel plană sau îndoită, cu crestături pe una sau pe ambele muchii, prevăzută cu mâner și folosită de lemnari la rostuirea dinților pânzelor de fierăstrău; ceapraz. 3. Pânză sau perniță pe care se calcă (III) haine, rufărie etc. – Călca + suf. -ător. DOOM
călcătór2 (unealtă, mecanism) s. n., pl. călcătoáre
călcătorii
CĂLCĂTORÍE, călcătorii, s. f. Atelier unde se calcă (III) haine, rufărie etc. ♦ Spec. Secție sau atelier în care se calcă produsele textile realizate într-o fabrică de confecții. – Călcător + suf. -ie. DOOM
călcătoríe s. f., art. călcătoría, g.-d. art. călcătoríei; pl. călcătoríi, art. călcătoríile
călcătoriile
CĂLCĂTORÍE, călcătorii, s. f. Atelier unde se calcă (III) haine, rufărie etc. ♦ Spec. Secție sau atelier în care se calcă produsele textile realizate într-o fabrică de confecții. – Călcător + suf. -ie. DOOM
călcătoríe s. f., art. călcătoría, g.-d. art. călcătoríei; pl. călcătoríi, art. călcătoríile
călcătoriilor
CĂLCĂTORÍE, călcătorii, s. f. Atelier unde se calcă (III) haine, rufărie etc. ♦ Spec. Secție sau atelier în care se calcă produsele textile realizate într-o fabrică de confecții. – Călcător + suf. -ie. DOOM
călcătoríe s. f., art. călcătoría, g.-d. art. călcătoríei; pl. călcătoríi, art. călcătoríile
călcătorilor
CĂLCĂTÓR, -OÁRE, călcători, -oare, s. m., s. f., s. n. I. S. m. și f. 1. Meseriaș care calcă haine sau rufărie (într-un atelier de confecții, într-o spălătorie etc.). 2. (Rar) Persoană care calcă o lege, o dispoziție etc. ♦ Prădător, hoț. II. S. f. 1. Scândură pe care olarul frământă lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calcă (II 1) strugurii. 3. Instalație specială la gardurile pescărești, care permite trecerea peștelui într-un singur sens sau circulația bărcilor în ambele sensuri fără ca peștele să iasă. III. S. n. 1. Mecanism la mașinile de cusut, care apasă pe placa mașinii materialul ce se lucrează, pentru a putea fi fixat și deplasat mai ușor; apăsător, ceapraz. 2. Unealtă formată dintr-o lamă de oțel plană sau îndoită, cu crestături pe una sau pe ambele muchii, prevăzută cu mâner și folosită de lemnari la rostuirea dinților pânzelor de fierăstrău; ceapraz. 3. Pânză sau perniță pe care se calcă (III) haine, rufărie etc. – Călca + suf. -ător. DOOM
călcătór2 (unealtă, mecanism) s. n., pl. călcătoáre
călcătorul
CĂLCĂTÓR, -OÁRE, călcători, -oare, s. m., s. f., s. n. I. S. m. și f. 1. Meseriaș care calcă haine sau rufărie (într-un atelier de confecții, într-o spălătorie etc.). 2. (Rar) Persoană care calcă o lege, o dispoziție etc. ♦ Prădător, hoț. II. S. f. 1. Scândură pe care olarul frământă lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calcă (II 1) strugurii. 3. Instalație specială la gardurile pescărești, care permite trecerea peștelui într-un singur sens sau circulația bărcilor în ambele sensuri fără ca peștele să iasă. III. S. n. 1. Mecanism la mașinile de cusut, care apasă pe placa mașinii materialul ce se lucrează, pentru a putea fi fixat și deplasat mai ușor; apăsător, ceapraz. 2. Unealtă formată dintr-o lamă de oțel plană sau îndoită, cu crestături pe una sau pe ambele muchii, prevăzută cu mâner și folosită de lemnari la rostuirea dinților pânzelor de fierăstrău; ceapraz. 3. Pânză sau perniță pe care se calcă (III) haine, rufărie etc. – Călca + suf. -ător. DOOM
călcătór2 (unealtă, mecanism) s. n., pl. călcătoáre
călcătorului
CĂLCĂTÓR, -OÁRE, călcători, -oare, s. m., s. f., s. n. I. S. m. și f. 1. Meseriaș care calcă haine sau rufărie (într-un atelier de confecții, într-o spălătorie etc.). 2. (Rar) Persoană care calcă o lege, o dispoziție etc. ♦ Prădător, hoț. II. S. f. 1. Scândură pe care olarul frământă lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calcă (II 1) strugurii. 3. Instalație specială la gardurile pescărești, care permite trecerea peștelui într-un singur sens sau circulația bărcilor în ambele sensuri fără ca peștele să iasă. III. S. n. 1. Mecanism la mașinile de cusut, care apasă pe placa mașinii materialul ce se lucrează, pentru a putea fi fixat și deplasat mai ușor; apăsător, ceapraz. 2. Unealtă formată dintr-o lamă de oțel plană sau îndoită, cu crestături pe una sau pe ambele muchii, prevăzută cu mâner și folosită de lemnari la rostuirea dinților pânzelor de fierăstrău; ceapraz. 3. Pânză sau perniță pe care se calcă (III) haine, rufărie etc. – Călca + suf. -ător. DOOM
călcătór2 (unealtă, mecanism) s. n., pl. călcătoáre
călcătura
CĂLCĂTÚRĂ, călcături, s. f. Fel de a merge; pas, mers, umblet. – Călca + suf. -ătură. DOOM
călcătúră s. f., g.-d. art. călcătúrii; pl. călcătúri
călcături
CĂLCĂTÚRĂ, călcături, s. f. Fel de a merge; pas, mers, umblet. – Călca + suf. -ătură. DOOM
călcătúră s. f., g.-d. art. călcătúrii; pl. călcătúri
călcăturii
CĂLCĂTÚRĂ, călcături, s. f. Fel de a merge; pas, mers, umblet. – Călca + suf. -ătură. DOOM
călcătúră s. f., g.-d. art. călcătúrii; pl. călcătúri
călcăturile
CĂLCĂTÚRĂ, călcături, s. f. Fel de a merge; pas, mers, umblet. – Călca + suf. -ătură. DOOM
călcătúră s. f., g.-d. art. călcătúrii; pl. călcătúri
călcăturilor
CĂLCĂTÚRĂ, călcături, s. f. Fel de a merge; pas, mers, umblet. – Călca + suf. -ătură. DOOM
călcătúră s. f., g.-d. art. călcătúrii; pl. călcătúri
căldare
CĂLDÁRE, căldări, s. f. I. Vas mare tronconic sau cilindric, prevăzut cu o toartă la partea superioară, folosit pentru păstrarea și transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase; găleată. ◊ Căldare de abur = instalație (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul căreia se trece apa, sub acțiunea căldurii, din faza lichidă în vapori cu o presiune mai mare decât cea atmosferică; cazan cu abur. Căldare de rachiu = alambic pentru distilarea rachiului. ♦ Conținutul unei căldări (I). II. (Geogr.) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase în zona munților înalți; scobitură în albiile apelor curgătoare, la baza unei cascade; cazan. ◊ Căldare glaciară = circ glaciar. – Lat. caldaria. DOOM
căldáre s. f., g.-d. art. căldắrii; pl. căldắri
căldarea
CĂLDÁRE, căldări, s. f. I. Vas mare tronconic sau cilindric, prevăzut cu o toartă la partea superioară, folosit pentru păstrarea și transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase; găleată. ◊ Căldare de abur = instalație (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul căreia se trece apa, sub acțiunea căldurii, din faza lichidă în vapori cu o presiune mai mare decât cea atmosferică; cazan cu abur. Căldare de rachiu = alambic pentru distilarea rachiului. ♦ Conținutul unei căldări (I). II. (Geogr.) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase în zona munților înalți; scobitură în albiile apelor curgătoare, la baza unei cascade; cazan. ◊ Căldare glaciară = circ glaciar. – Lat. caldaria. DOOM
căldáre s. f., g.-d. art. căldắrii; pl. căldắri
căldicei
CĂLDICÉL, -ÍCĂ, căldicei, -ele, adj. Diminutiv al lui cald; căldișor, călduț. – Cald + suf. -icel. DOOM
căldicél adj. m., pl. căldicéi; f. căldicícă, pl. căldicéle
căldiceii
CĂLDICÉL, -ÍCĂ, căldicei, -ele, adj. Diminutiv al lui cald; căldișor, călduț. – Cald + suf. -icel. DOOM
căldicél adj. m., pl. căldicéi; f. căldicícă, pl. căldicéle
căldiceilor
CĂLDICÉL, -ÍCĂ, căldicei, -ele, adj. Diminutiv al lui cald; căldișor, călduț. – Cald + suf. -icel. DOOM
căldicél adj. m., pl. căldicéi; f. căldicícă, pl. căldicéle
căldicel
CĂLDICÉL, -ÍCĂ, căldicei, -ele, adj. Diminutiv al lui cald; căldișor, călduț. – Cald + suf. -icel. DOOM
căldicél adj. m., pl. căldicéi; f. căldicícă, pl. căldicéle
căldicele
CĂLDICÉL, -ÍCĂ, căldicei, -ele, adj. Diminutiv al lui cald; căldișor, călduț. – Cald + suf. -icel. DOOM
căldicél adj. m., pl. căldicéi; f. căldicícă, pl. căldicéle
căldicelei
CĂLDICÉL, -ÍCĂ, căldicei, -ele, adj. Diminutiv al lui cald; căldișor, călduț. – Cald + suf. -icel. DOOM
căldicél adj. m., pl. căldicéi; f. căldicícă, pl. căldicéle
căldicelele
CĂLDICÉL, -ÍCĂ, căldicei, -ele, adj. Diminutiv al lui cald; căldișor, călduț. – Cald + suf. -icel. DOOM
căldicél adj. m., pl. căldicéi; f. căldicícă, pl. căldicéle
căldicelelor
CĂLDICÉL, -ÍCĂ, căldicei, -ele, adj. Diminutiv al lui cald; căldișor, călduț. – Cald + suf. -icel. DOOM
căldicél adj. m., pl. căldicéi; f. căldicícă, pl. căldicéle
căldicelul
CĂLDICÉL, -ÍCĂ, căldicei, -ele, adj. Diminutiv al lui cald; căldișor, călduț. – Cald + suf. -icel. DOOM
căldicél adj. m., pl. căldicéi; f. căldicícă, pl. căldicéle
căldicelului
CĂLDICÉL, -ÍCĂ, căldicei, -ele, adj. Diminutiv al lui cald; căldișor, călduț. – Cald + suf. -icel. DOOM
căldicél adj. m., pl. căldicéi; f. căldicícă, pl. căldicéle
căldicica
CĂLDICÉL, -ÍCĂ, căldicei, -ele, adj. Diminutiv al lui cald; căldișor, călduț. – Cald + suf. -icel. DOOM
căldicél adj. m., pl. căldicéi; f. căldicícă, pl. căldicéle
căldișoara
CĂLDIȘÓR, -OÁRĂ, căldișori, -oare, adj. Căldicel. – Cald + suf. -ișor. DOOM
căldișór adj. m., pl. căldișóri; f. căldișoáră, pl. căldișoáre
căldișoare
CĂLDIȘÓR, -OÁRĂ, căldișori, -oare, adj. Căldicel. – Cald + suf. -ișor. DOOM
căldișór adj. m., pl. căldișóri; f. căldișoáră, pl. căldișoáre
căldișoarei
CĂLDIȘÓR, -OÁRĂ, căldișori, -oare, adj. Căldicel. – Cald + suf. -ișor. DOOM
căldișór adj. m., pl. căldișóri; f. căldișoáră, pl. căldișoáre
căldișoarele
CĂLDIȘÓR, -OÁRĂ, căldișori, -oare, adj. Căldicel. – Cald + suf. -ișor. DOOM
căldișór adj. m., pl. căldișóri; f. căldișoáră, pl. căldișoáre
căldișoarelor
CĂLDIȘÓR, -OÁRĂ, căldișori, -oare, adj. Căldicel. – Cald + suf. -ișor. DOOM
căldișór adj. m., pl. căldișóri; f. căldișoáră, pl. căldișoáre
căldișor
CĂLDIȘÓR, -OÁRĂ, căldișori, -oare, adj. Căldicel. – Cald + suf. -ișor. DOOM
căldișór adj. m., pl. căldișóri; f. căldișoáră, pl. căldișoáre
căldișori
CĂLDIȘÓR, -OÁRĂ, căldișori, -oare, adj. Căldicel. – Cald + suf. -ișor. DOOM
căldișór adj. m., pl. căldișóri; f. căldișoáră, pl. căldișoáre
căldișorii
CĂLDIȘÓR, -OÁRĂ, căldișori, -oare, adj. Căldicel. – Cald + suf. -ișor. DOOM
căldișór adj. m., pl. căldișóri; f. căldișoáră, pl. căldișoáre
căldișorilor
CĂLDIȘÓR, -OÁRĂ, căldișori, -oare, adj. Căldicel. – Cald + suf. -ișor. DOOM
căldișór adj. m., pl. căldișóri; f. căldișoáră, pl. căldișoáre
căldișorul
CĂLDIȘÓR, -OÁRĂ, căldișori, -oare, adj. Căldicel. – Cald + suf. -ișor. DOOM
căldișór adj. m., pl. căldișóri; f. căldișoáră, pl. căldișoáre
căldișorului
CĂLDIȘÓR, -OÁRĂ, căldișori, -oare, adj. Căldicel. – Cald + suf. -ișor. DOOM
căldișór adj. m., pl. căldișóri; f. căldișoáră, pl. căldișoáre
căldura
CĂLDÚRĂ, călduri, s. f. 1. Starea sau gradul de încălzire a unui corp; faptul că un corp posedă o anumită temperatură; senzație produsă de corpurile calde; temperatură ridicată. 2. (Fiz.) Mărime scalară prin care se exprimă transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite părți ale aceluiași sistem în cadrul unei transformări în care nu se efectuează lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiază fenomenele termice. ◊ Căldură specifică = căldură necesară ridicării cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ◊ Căldură animală = energie calorică rezultată în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substanțelor nutritive. 3. (La pl.) Timp călduros, atmosferă fierbinte; vreme toridă. 4. (La pl.) Temperatură ridicată a corpului; febră. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patimă. ♦ Afecțiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioadă din ciclul sexual în care animalele femele manifestă dorința naturală de a se împerechea. – Lat. pop. caldura. DOOM
căldúră s. f., g.-d. art. căldúrii; pl. căldúri
călduri
CĂLDÚRĂ, călduri, s. f. 1. Starea sau gradul de încălzire a unui corp; faptul că un corp posedă o anumită temperatură; senzație produsă de corpurile calde; temperatură ridicată. 2. (Fiz.) Mărime scalară prin care se exprimă transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite părți ale aceluiași sistem în cadrul unei transformări în care nu se efectuează lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiază fenomenele termice. ◊ Căldură specifică = căldură necesară ridicării cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ◊ Căldură animală = energie calorică rezultată în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substanțelor nutritive. 3. (La pl.) Timp călduros, atmosferă fierbinte; vreme toridă. 4. (La pl.) Temperatură ridicată a corpului; febră. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patimă. ♦ Afecțiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioadă din ciclul sexual în care animalele femele manifestă dorința naturală de a se împerechea. – Lat. pop. caldura. DOOM
căldúră s. f., g.-d. art. căldúrii; pl. căldúri
căldurica
CĂLDURÍCĂ s. f. (Fam.) Diminutiv al lui căldură (1). – Căldură + suf. -ică.
căldurici
CĂLDURÍCĂ s. f. (Fam.) Diminutiv al lui căldură (1). – Căldură + suf. -ică.
călduricii
CĂLDURÍCĂ s. f. (Fam.) Diminutiv al lui căldură (1). – Căldură + suf. -ică.
căldurică
CĂLDURÍCĂ s. f. (Fam.) Diminutiv al lui căldură (1). – Căldură + suf. -ică. DOOM
căldurícă (fam.) s. f., g.-d. art. căldurícii
căldurii
CĂLDÚRĂ, călduri, s. f. 1. Starea sau gradul de încălzire a unui corp; faptul că un corp posedă o anumită temperatură; senzație produsă de corpurile calde; temperatură ridicată. 2. (Fiz.) Mărime scalară prin care se exprimă transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite părți ale aceluiași sistem în cadrul unei transformări în care nu se efectuează lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiază fenomenele termice. ◊ Căldură specifică = căldură necesară ridicării cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ◊ Căldură animală = energie calorică rezultată în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substanțelor nutritive. 3. (La pl.) Timp călduros, atmosferă fierbinte; vreme toridă. 4. (La pl.) Temperatură ridicată a corpului; febră. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patimă. ♦ Afecțiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioadă din ciclul sexual în care animalele femele manifestă dorința naturală de a se împerechea. – Lat. pop. caldura. DOOM
căldúră s. f., g.-d. art. căldúrii; pl. căldúri
căldurile
CĂLDÚRĂ, călduri, s. f. 1. Starea sau gradul de încălzire a unui corp; faptul că un corp posedă o anumită temperatură; senzație produsă de corpurile calde; temperatură ridicată. 2. (Fiz.) Mărime scalară prin care se exprimă transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite părți ale aceluiași sistem în cadrul unei transformări în care nu se efectuează lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiază fenomenele termice. ◊ Căldură specifică = căldură necesară ridicării cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ◊ Căldură animală = energie calorică rezultată în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substanțelor nutritive. 3. (La pl.) Timp călduros, atmosferă fierbinte; vreme toridă. 4. (La pl.) Temperatură ridicată a corpului; febră. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patimă. ♦ Afecțiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioadă din ciclul sexual în care animalele femele manifestă dorința naturală de a se împerechea. – Lat. pop. caldura. DOOM
căldúră s. f., g.-d. art. căldúrii; pl. căldúri
căldurilor
CĂLDÚRĂ, călduri, s. f. 1. Starea sau gradul de încălzire a unui corp; faptul că un corp posedă o anumită temperatură; senzație produsă de corpurile calde; temperatură ridicată. 2. (Fiz.) Mărime scalară prin care se exprimă transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite părți ale aceluiași sistem în cadrul unei transformări în care nu se efectuează lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiază fenomenele termice. ◊ Căldură specifică = căldură necesară ridicării cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ◊ Căldură animală = energie calorică rezultată în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substanțelor nutritive. 3. (La pl.) Timp călduros, atmosferă fierbinte; vreme toridă. 4. (La pl.) Temperatură ridicată a corpului; febră. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patimă. ♦ Afecțiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioadă din ciclul sexual în care animalele femele manifestă dorința naturală de a se împerechea. – Lat. pop. caldura. DOOM
căldúră s. f., g.-d. art. căldúrii; pl. căldúri
călduroasa
CĂLDURÓS, -OÁSĂ, călduroși, -oase, adj. 1. Care păstrează căldura. 2. Fig. Însuflețit, plin de căldură (5). – Căldură + suf. -os. DOOM
căldurós adj. m., pl. călduróși; f. călduroásă, pl. călduroáse
călduroase
CĂLDURÓS, -OÁSĂ, călduroși, -oase, adj. 1. Care păstrează căldura. 2. Fig. Însuflețit, plin de căldură (5). – Căldură + suf. -os. DOOM
căldurós adj. m., pl. călduróși; f. călduroásă, pl. călduroáse
călduroasei
CĂLDURÓS, -OÁSĂ, călduroși, -oase, adj. 1. Care păstrează căldura. 2. Fig. Însuflețit, plin de căldură (5). – Căldură + suf. -os. DOOM
căldurós adj. m., pl. călduróși; f. călduroásă, pl. călduroáse
călduroasele
CĂLDURÓS, -OÁSĂ, călduroși, -oase, adj. 1. Care păstrează căldura. 2. Fig. Însuflețit, plin de căldură (5). – Căldură + suf. -os. DOOM
căldurós adj. m., pl. călduróși; f. călduroásă, pl. călduroáse
călduroaselor
CĂLDURÓS, -OÁSĂ, călduroși, -oase, adj. 1. Care păstrează căldura. 2. Fig. Însuflețit, plin de căldură (5). – Căldură + suf. -os. DOOM
căldurós adj. m., pl. călduróși; f. călduroásă, pl. călduroáse
călduros
CĂLDURÓS, -OÁSĂ, călduroși, -oase, adj. 1. Care păstrează căldura. 2. Fig. Însuflețit, plin de căldură (5). – Căldură + suf. -os. DOOM
căldurós adj. m., pl. călduróși; f. călduroásă, pl. călduroáse
căldurosul
CĂLDURÓS, -OÁSĂ, călduroși, -oase, adj. 1. Care păstrează căldura. 2. Fig. Însuflețit, plin de căldură (5). – Căldură + suf. -os. DOOM
căldurós adj. m., pl. călduróși; f. călduroásă, pl. călduroáse
căldurosului
CĂLDURÓS, -OÁSĂ, călduroși, -oase, adj. 1. Care păstrează căldura. 2. Fig. Însuflețit, plin de căldură (5). – Căldură + suf. -os. DOOM
căldurós adj. m., pl. călduróși; f. călduroásă, pl. călduroáse
călduroși
CĂLDURÓS, -OÁSĂ, călduroși, -oase, adj. 1. Care păstrează căldura. 2. Fig. Însuflețit, plin de căldură (5). – Căldură + suf. -os. DOOM
căldurós adj. m., pl. călduróși; f. călduroásă, pl. călduroáse
călduroșii
CĂLDURÓS, -OÁSĂ, călduroși, -oase, adj. 1. Care păstrează căldura. 2. Fig. Însuflețit, plin de căldură (5). – Căldură + suf. -os. DOOM
căldurós adj. m., pl. călduróși; f. călduroásă, pl. călduroáse
călduroșilor
CĂLDURÓS, -OÁSĂ, călduroși, -oase, adj. 1. Care păstrează căldura. 2. Fig. Însuflețit, plin de căldură (5). – Căldură + suf. -os. DOOM
căldurós adj. m., pl. călduróși; f. călduroásă, pl. călduroáse
călduț
CĂLDÚȚ, -Ă, călduți, -e, adj. Căldicel. – Cald + suf. -uț. DOOM
căldúț adj. m., pl. căldúți; f. căldúță, pl. căldúțe
călduța
CĂLDÚȚ, -Ă, călduți, -e, adj. Căldicel. – Cald + suf. -uț. DOOM
căldúț adj. m., pl. căldúți; f. căldúță, pl. căldúțe
călduțe
CĂLDÚȚ, -Ă, călduți, -e, adj. Căldicel. – Cald + suf. -uț. DOOM
căldúț adj. m., pl. căldúți; f. căldúță, pl. căldúțe
călduței
CĂLDÚȚ, -Ă, călduți, -e, adj. Căldicel. – Cald + suf. -uț. DOOM
căldúț adj. m., pl. căldúți; f. căldúță, pl. căldúțe
călduțele
CĂLDÚȚ, -Ă, călduți, -e, adj. Căldicel. – Cald + suf. -uț. DOOM
căldúț adj. m., pl. căldúți; f. căldúță, pl. căldúțe
călduțelor
CĂLDÚȚ, -Ă, călduți, -e, adj. Căldicel. – Cald + suf. -uț. DOOM
căldúț adj. m., pl. căldúți; f. căldúță, pl. căldúțe
călduți
CĂLDÚȚ, -Ă, călduți, -e, adj. Căldicel. – Cald + suf. -uț. DOOM
căldúț adj. m., pl. căldúți; f. căldúță, pl. căldúțe
călduții
CĂLDÚȚ, -Ă, călduți, -e, adj. Căldicel. – Cald + suf. -uț. DOOM
căldúț adj. m., pl. căldúți; f. căldúță, pl. căldúțe
călduților
CĂLDÚȚ, -Ă, călduți, -e, adj. Căldicel. – Cald + suf. -uț. DOOM
căldúț adj. m., pl. căldúți; f. căldúță, pl. căldúțe
călduțul
CĂLDÚȚ, -Ă, călduți, -e, adj. Căldicel. – Cald + suf. -uț. DOOM
căldúț adj. m., pl. căldúți; f. căldúță, pl. căldúțe
călduțului
CĂLDÚȚ, -Ă, călduți, -e, adj. Căldicel. – Cald + suf. -uț. DOOM
căldúț adj. m., pl. căldúți; f. căldúță, pl. căldúțe
căldărar
CĂLDĂRÁR, căldărari, s. m. Meșteșugar care face sau repară căldări (I) și alte vase (de aramă). – Căldare + suf. -ar. DOOM
căldărár s. m., pl. căldărári
căldărari
CĂLDĂRÁR, căldărari, s. m. Meșteșugar care face sau repară căldări (I) și alte vase (de aramă). – Căldare + suf. -ar. DOOM
căldărár s. m., pl. căldărári
căldărarii
CĂLDĂRÁR, căldărari, s. m. Meșteșugar care face sau repară căldări (I) și alte vase (de aramă). – Căldare + suf. -ar. DOOM
căldărár s. m., pl. căldărári
căldărarilor
CĂLDĂRÁR, căldărari, s. m. Meșteșugar care face sau repară căldări (I) și alte vase (de aramă). – Căldare + suf. -ar. DOOM
căldărár s. m., pl. căldărári
căldărarul
CĂLDĂRÁR, căldărari, s. m. Meșteșugar care face sau repară căldări (I) și alte vase (de aramă). – Căldare + suf. -ar. DOOM
căldărár s. m., pl. căldărári
căldărarului
CĂLDĂRÁR, căldărari, s. m. Meșteșugar care face sau repară căldări (I) și alte vase (de aramă). – Căldare + suf. -ar. DOOM
căldărár s. m., pl. căldărári
căldăraș
CĂLDĂRÁȘ2, căldărași, s. m. (Ornit.) Botroș. – *Cărdel (înv. „sticlete” < lat. *cardillus) + suf. -aș, prin etimologie populară. DOOM
căldăráș s. m., pl. căldăráși
căldărași
CĂLDĂRÁȘ2, căldărași, s. m. (Ornit.) Botroș. – *Cărdel (înv. „sticlete” < lat. *cardillus) + suf. -aș, prin etimologie populară. DOOM
căldăráș s. m., pl. căldăráși
căldărașii
CĂLDĂRÁȘ2, căldărași, s. m. (Ornit.) Botroș. – *Cărdel (înv. „sticlete” < lat. *cardillus) + suf. -aș, prin etimologie populară. DOOM
căldăráș s. m., pl. căldăráși
căldărașilor
CĂLDĂRÁȘ2, căldărași, s. m. (Ornit.) Botroș. – *Cărdel (înv. „sticlete” < lat. *cardillus) + suf. -aș, prin etimologie populară. DOOM
căldăráș s. m., pl. căldăráși
căldărașul
CĂLDĂRÁȘ2, căldărași, s. m. (Ornit.) Botroș. – *Cărdel (înv. „sticlete” < lat. *cardillus) + suf. -aș, prin etimologie populară. DOOM
căldăráș s. m., pl. căldăráși
căldărașului
CĂLDĂRÁȘ2, căldărași, s. m. (Ornit.) Botroș. – *Cărdel (înv. „sticlete” < lat. *cardillus) + suf. -aș, prin etimologie populară. DOOM
căldăráș s. m., pl. căldăráși
căldări
CĂLDÁRE, căldări, s. f. I. Vas mare tronconic sau cilindric, prevăzut cu o toartă la partea superioară, folosit pentru păstrarea și transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase; găleată. ◊ Căldare de abur = instalație (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul căreia se trece apa, sub acțiunea căldurii, din faza lichidă în vapori cu o presiune mai mare decât cea atmosferică; cazan cu abur. Căldare de rachiu = alambic pentru distilarea rachiului. ♦ Conținutul unei căldări (I). II. (Geogr.) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase în zona munților înalți; scobitură în albiile apelor curgătoare, la baza unei cascade; cazan. ◊ Căldare glaciară = circ glaciar. – Lat. caldaria. DOOM
căldáre s. f., g.-d. art. căldắrii; pl. căldắri
căldării
CĂLDÁRE, căldări, s. f. I. Vas mare tronconic sau cilindric, prevăzut cu o toartă la partea superioară, folosit pentru păstrarea și transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase; găleată. ◊ Căldare de abur = instalație (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul căreia se trece apa, sub acțiunea căldurii, din faza lichidă în vapori cu o presiune mai mare decât cea atmosferică; cazan cu abur. Căldare de rachiu = alambic pentru distilarea rachiului. ♦ Conținutul unei căldări (I). II. (Geogr.) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase în zona munților înalți; scobitură în albiile apelor curgătoare, la baza unei cascade; cazan. ◊ Căldare glaciară = circ glaciar. – Lat. caldaria. DOOM
căldáre s. f., g.-d. art. căldắrii; pl. căldắri
căldările
CĂLDÁRE, căldări, s. f. I. Vas mare tronconic sau cilindric, prevăzut cu o toartă la partea superioară, folosit pentru păstrarea și transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase; găleată. ◊ Căldare de abur = instalație (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul căreia se trece apa, sub acțiunea căldurii, din faza lichidă în vapori cu o presiune mai mare decât cea atmosferică; cazan cu abur. Căldare de rachiu = alambic pentru distilarea rachiului. ♦ Conținutul unei căldări (I). II. (Geogr.) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase în zona munților înalți; scobitură în albiile apelor curgătoare, la baza unei cascade; cazan. ◊ Căldare glaciară = circ glaciar. – Lat. caldaria. DOOM
căldáre s. f., g.-d. art. căldắrii; pl. căldắri
căldărilor
CĂLDÁRE, căldări, s. f. I. Vas mare tronconic sau cilindric, prevăzut cu o toartă la partea superioară, folosit pentru păstrarea și transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase; găleată. ◊ Căldare de abur = instalație (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul căreia se trece apa, sub acțiunea căldurii, din faza lichidă în vapori cu o presiune mai mare decât cea atmosferică; cazan cu abur. Căldare de rachiu = alambic pentru distilarea rachiului. ♦ Conținutul unei căldări (I). II. (Geogr.) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase în zona munților înalți; scobitură în albiile apelor curgătoare, la baza unei cascade; cazan. ◊ Căldare glaciară = circ glaciar. – Lat. caldaria. DOOM
căldáre s. f., g.-d. art. căldắrii; pl. căldắri
căldăroaie
CĂLDĂRÓI, căldăroaie, s. n. Augmentativ al lui căldare (I). – Căldare + suf. -oi. DOOM
căldărói (fam.) s. n., pl. căldăroáie
căldăroaiele
CĂLDĂRÓI, căldăroaie, s. n. Augmentativ al lui căldare (I). – Căldare + suf. -oi. DOOM
căldărói (fam.) s. n., pl. căldăroáie
căldăroaielor
CĂLDĂRÓI, căldăroaie, s. n. Augmentativ al lui căldare (I). – Căldare + suf. -oi. DOOM
căldărói (fam.) s. n., pl. căldăroáie
căldăroi
CĂLDĂRÓI, căldăroaie, s. n. Augmentativ al lui căldare (I). – Căldare + suf. -oi. DOOM
căldărói (fam.) s. n., pl. căldăroáie
căldăroiul
CĂLDĂRÓI, căldăroaie, s. n. Augmentativ al lui căldare (I). – Căldare + suf. -oi. DOOM
căldărói (fam.) s. n., pl. căldăroáie
căldăroiului
CĂLDĂRÓI, căldăroaie, s. n. Augmentativ al lui căldare (I). – Căldare + suf. -oi. DOOM
căldărói (fam.) s. n., pl. căldăroáie
căldărușa
CĂLDĂRÚȘĂ, căldărușe, s. f. 1. Diminutiv al lui căldare (I). 2. Plantă erbacee ornamentală cu tulpină simplă sau ramificată, păroasă, cu flori albastre, violete, roșii, mai rar albe (Aquilegia vulgaris). – Căldare + suf. -ușă. DOOM
căldărúșă s. f., art. căldărúșa, g.-d. art. căldărúșei; pl. căldărúșe
căldărușe
CĂLDĂRÚȘĂ, căldărușe, s. f. 1. Diminutiv al lui căldare (I). 2. Plantă erbacee ornamentală cu tulpină simplă sau ramificată, păroasă, cu flori albastre, violete, roșii, mai rar albe (Aquilegia vulgaris). – Căldare + suf. -ușă. DOOM
căldărúșă s. f., art. căldărúșa, g.-d. art. căldărúșei; pl. căldărúșe
căldărușei
CĂLDĂRÚȘĂ, căldărușe, s. f. 1. Diminutiv al lui căldare (I). 2. Plantă erbacee ornamentală cu tulpină simplă sau ramificată, păroasă, cu flori albastre, violete, roșii, mai rar albe (Aquilegia vulgaris). – Căldare + suf. -ușă. DOOM
căldărúșă s. f., art. căldărúșa, g.-d. art. căldărúșei; pl. căldărúșe
căldărușele
CĂLDĂRÚȘĂ, căldărușe, s. f. 1. Diminutiv al lui căldare (I). 2. Plantă erbacee ornamentală cu tulpină simplă sau ramificată, păroasă, cu flori albastre, violete, roșii, mai rar albe (Aquilegia vulgaris). – Căldare + suf. -ușă. DOOM
căldărúșă s. f., art. căldărúșa, g.-d. art. căldărúșei; pl. căldărúșe
căldărușelor
CĂLDĂRÚȘĂ, căldărușe, s. f. 1. Diminutiv al lui căldare (I). 2. Plantă erbacee ornamentală cu tulpină simplă sau ramificată, păroasă, cu flori albastre, violete, roșii, mai rar albe (Aquilegia vulgaris). – Căldare + suf. -ușă. DOOM
căldărúșă s. f., art. căldărúșa, g.-d. art. căldărúșei; pl. căldărúșe
căldărăria
CĂLDĂRĂRÍE, căldărării, s. f. Atelier meșteșugăresc în care se confecționau sau se reparau odinioară căldări (I), cazane sau alte obiecte (de aramă). – Căldare + suf. -ărie. DOOM
căldărăríe (înv.) s. f., art. căldărăría, g.-d. art. căldărăríei; pl. căldărăríi, art. căldărăríile
căldărărie
CĂLDĂRĂRÍE, căldărării, s. f. Atelier meșteșugăresc în care se confecționau sau se reparau odinioară căldări (I), cazane sau alte obiecte (de aramă). – Căldare + suf. -ărie. DOOM
căldărăríe (înv.) s. f., art. căldărăría, g.-d. art. căldărăríei; pl. căldărăríi, art. căldărăríile
căldărăriei
CĂLDĂRĂRÍE, căldărării, s. f. Atelier meșteșugăresc în care se confecționau sau se reparau odinioară căldări (I), cazane sau alte obiecte (de aramă). – Căldare + suf. -ărie. DOOM
căldărăríe (înv.) s. f., art. căldărăría, g.-d. art. căldărăríei; pl. căldărăríi, art. căldărăríile
căldărării
CĂLDĂRĂRÍE, căldărării, s. f. Atelier meșteșugăresc în care se confecționau sau se reparau odinioară căldări (I), cazane sau alte obiecte (de aramă). – Căldare + suf. -ărie. DOOM
căldărăríe (înv.) s. f., art. căldărăría, g.-d. art. căldărăríei; pl. căldărăríi, art. căldărăríile
căldărăriile
CĂLDĂRĂRÍE, căldărării, s. f. Atelier meșteșugăresc în care se confecționau sau se reparau odinioară căldări (I), cazane sau alte obiecte (de aramă). – Căldare + suf. -ărie. DOOM
căldărăríe (înv.) s. f., art. căldărăría, g.-d. art. căldărăríei; pl. căldărăríi, art. căldărăríile
căldărăriilor
CĂLDĂRĂRÍE, căldărării, s. f. Atelier meșteșugăresc în care se confecționau sau se reparau odinioară căldări (I), cazane sau alte obiecte (de aramă). – Căldare + suf. -ărie. DOOM
căldărăríe (înv.) s. f., art. căldărăría, g.-d. art. căldărăríei; pl. căldărăríi, art. căldărăríile
călea
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
căleai
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
căleam
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
căleap
CĂLEÁP, călepe, s. n. (Reg.) Rășchitor mic; p. ext. scul. – Din tc. keleb. DOOM
căleáp (reg.) s. n., pl. călépe
căleapul
CĂLEÁP, călepe, s. n. (Reg.) Rășchitor mic; p. ext. scul. – Din tc. keleb. DOOM
căleáp (reg.) s. n., pl. călépe
căleapului
CĂLEÁP, călepe, s. n. (Reg.) Rășchitor mic; p. ext. scul. – Din tc. keleb. DOOM
căleáp (reg.) s. n., pl. călépe
călească
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
căleau
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
căleați
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călepe
CĂLEÁP, călepe, s. n. (Reg.) Rășchitor mic; p. ext. scul. – Din tc. keleb. DOOM
căleáp (reg.) s. n., pl. călépe
călepele
CĂLEÁP, călepe, s. n. (Reg.) Rășchitor mic; p. ext. scul. – Din tc. keleb. DOOM
căleáp (reg.) s. n., pl. călépe
călepelor
CĂLEÁP, călepe, s. n. (Reg.) Rășchitor mic; p. ext. scul. – Din tc. keleb. DOOM
căleáp (reg.) s. n., pl. călépe
călesc
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călește
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călești
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
căli
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călibil
CĂLÍBIL, -Ă, călibili, -e, adj. (Despre metale) Care se poate căli (I 1). – Căli + suf. -bil. DOOM
călíbil adj. m., pl. călíbili; f. călíbilă, pl. călíbile
călibila
CĂLÍBIL, -Ă, călibili, -e, adj. (Despre metale) Care se poate căli (I 1). – Căli + suf. -bil. DOOM
călíbil adj. m., pl. călíbili; f. călíbilă, pl. călíbile
călibile
CĂLÍBIL, -Ă, călibili, -e, adj. (Despre metale) Care se poate căli (I 1). – Căli + suf. -bil. DOOM
călíbil adj. m., pl. călíbili; f. călíbilă, pl. călíbile
călibilei
CĂLÍBIL, -Ă, călibili, -e, adj. (Despre metale) Care se poate căli (I 1). – Căli + suf. -bil. DOOM
călíbil adj. m., pl. călíbili; f. călíbilă, pl. călíbile
călibilele
CĂLÍBIL, -Ă, călibili, -e, adj. (Despre metale) Care se poate căli (I 1). – Căli + suf. -bil. DOOM
călíbil adj. m., pl. călíbili; f. călíbilă, pl. călíbile
călibilelor
CĂLÍBIL, -Ă, călibili, -e, adj. (Despre metale) Care se poate căli (I 1). – Căli + suf. -bil. DOOM
călíbil adj. m., pl. călíbili; f. călíbilă, pl. călíbile
călibili
CĂLÍBIL, -Ă, călibili, -e, adj. (Despre metale) Care se poate căli (I 1). – Căli + suf. -bil. DOOM
călíbil adj. m., pl. călíbili; f. călíbilă, pl. călíbile
călibilii
CĂLÍBIL, -Ă, călibili, -e, adj. (Despre metale) Care se poate căli (I 1). – Căli + suf. -bil. DOOM
călíbil adj. m., pl. călíbili; f. călíbilă, pl. călíbile
călibililor
CĂLÍBIL, -Ă, călibili, -e, adj. (Despre metale) Care se poate căli (I 1). – Căli + suf. -bil. DOOM
călíbil adj. m., pl. călíbili; f. călíbilă, pl. călíbile
călibilitate
CĂLIBILITÁTE s. f. Proprietate a unui metal de a putea fi călit (I 1). – Călibil + suf. -itate. DOOM
călibilitáte s. f., g.-d. art. călibilitắții
călibilitatea
CĂLIBILITÁTE s. f. Proprietate a unui metal de a putea fi călit (I 1). – Călibil + suf. -itate. DOOM
călibilitáte s. f., g.-d. art. călibilitắții
călibilități
CĂLIBILITÁTE s. f. Proprietate a unui metal de a putea fi călit (I 1). – Călibil + suf. -itate. DOOM
călibilitáte s. f., g.-d. art. călibilitắții
călibilității
CĂLIBILITÁTE s. f. Proprietate a unui metal de a putea fi călit (I 1). – Călibil + suf. -itate. DOOM
călibilitáte s. f., g.-d. art. călibilitắții
călibilul
CĂLÍBIL, -Ă, călibili, -e, adj. (Despre metale) Care se poate căli (I 1). – Căli + suf. -bil. DOOM
călíbil adj. m., pl. călíbili; f. călíbilă, pl. călíbile
călibilului
CĂLÍBIL, -Ă, călibili, -e, adj. (Despre metale) Care se poate căli (I 1). – Căli + suf. -bil. DOOM
călíbil adj. m., pl. călíbili; f. călíbilă, pl. călíbile
călifar
CĂLIFÁR, călifari, s. m. 1. Numele a două specii de păsări migratoare acvatice, asemănătoare cu rațele și cu gâștele: una cu pene albe, negre sau ruginii (Tadorna tadorna), cealaltă cu pene roșii-ruginii (Tadorna ferruginea). 2. Specie de porumbel domestic. – Din bg. kalefar. DOOM
călifár s. m., pl. călifári
călifari
CĂLIFÁR, călifari, s. m. 1. Numele a două specii de păsări migratoare acvatice, asemănătoare cu rațele și cu gâștele: una cu pene albe, negre sau ruginii (Tadorna tadorna), cealaltă cu pene roșii-ruginii (Tadorna ferruginea). 2. Specie de porumbel domestic. – Din bg. kalefar. DOOM
călifár s. m., pl. călifári
călifarii
CĂLIFÁR, călifari, s. m. 1. Numele a două specii de păsări migratoare acvatice, asemănătoare cu rațele și cu gâștele: una cu pene albe, negre sau ruginii (Tadorna tadorna), cealaltă cu pene roșii-ruginii (Tadorna ferruginea). 2. Specie de porumbel domestic. – Din bg. kalefar. DOOM
călifár s. m., pl. călifári
călifarilor
CĂLIFÁR, călifari, s. m. 1. Numele a două specii de păsări migratoare acvatice, asemănătoare cu rațele și cu gâștele: una cu pene albe, negre sau ruginii (Tadorna tadorna), cealaltă cu pene roșii-ruginii (Tadorna ferruginea). 2. Specie de porumbel domestic. – Din bg. kalefar. DOOM
călifár s. m., pl. călifári
călifarul
CĂLIFÁR, călifari, s. m. 1. Numele a două specii de păsări migratoare acvatice, asemănătoare cu rațele și cu gâștele: una cu pene albe, negre sau ruginii (Tadorna tadorna), cealaltă cu pene roșii-ruginii (Tadorna ferruginea). 2. Specie de porumbel domestic. – Din bg. kalefar. DOOM
călifár s. m., pl. călifári
călifarului
CĂLIFÁR, călifari, s. m. 1. Numele a două specii de păsări migratoare acvatice, asemănătoare cu rațele și cu gâștele: una cu pene albe, negre sau ruginii (Tadorna tadorna), cealaltă cu pene roșii-ruginii (Tadorna ferruginea). 2. Specie de porumbel domestic. – Din bg. kalefar. DOOM
călifár s. m., pl. călifári
călii
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călim
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călimar
CĂLIMÁR s. n. v. călimară.
călimara
CĂLIMÁRĂ, călimări, s. f. Vas mic de sticlă, de metal, de material plastic etc., în care se ține cerneala. [Var.: (înv.) călămáră s. f.] – Din ngr. kalamári. DOOM
călimáră s. f., g.-d. art. călimắrii; pl. călimắri
călimări
CĂLIMÁRĂ, călimări, s. f. Vas mic de sticlă, de metal, de material plastic etc., în care se ține cerneala. [Var.: (înv.) călămáră s. f.] – Din ngr. kalamári. DOOM
călimáră s. f., g.-d. art. călimắrii; pl. călimắri
călimării
CĂLIMÁRĂ, călimări, s. f. Vas mic de sticlă, de metal, de material plastic etc., în care se ține cerneala. [Var.: (înv.) călămáră s. f.] – Din ngr. kalamári. DOOM
călimáră s. f., g.-d. art. călimắrii; pl. călimắri
călimările
CĂLIMÁRĂ, călimări, s. f. Vas mic de sticlă, de metal, de material plastic etc., în care se ține cerneala. [Var.: (înv.) călămáră s. f.] – Din ngr. kalamári. DOOM
călimáră s. f., g.-d. art. călimắrii; pl. călimắri
călimărilor
CĂLIMÁRĂ, călimări, s. f. Vas mic de sticlă, de metal, de material plastic etc., în care se ține cerneala. [Var.: (înv.) călămáră s. f.] – Din ngr. kalamári. DOOM
călimáră s. f., g.-d. art. călimắrii; pl. călimắri
călin
CĂLÍN, călini, s. m. Arbust sălbatic cu frunze lobate, opuse, cu flori albe și cu fructe roșii, zemoase, necomestibile, în formă de ciorchini (Viburnum opulus). – Din călină (derivat regresiv). DOOM
călín (arbust) s. m., pl. călíni
călina
CĂLÍNĂ, căline, s. f. Fructul călinului, de culoare roșie și cu gust acrișor. – Din bg. kalina. DOOM
călínă (fruct) s. f., g.-d. art. călínei; pl. călíne
călind
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călindar
CALENDÁR, calendare, s. n. 1. Sistem de împărțire a timpului în ani, luni și zile, bazat pe fenomene astronomice periodice. 2. Indicator sistematic (în formă de carte, agendă sau tablou) al succesiunii lunilor și zilelor unui an. ◊ Expr. A face (cuiva) capul calendar = a zăpăci (pe cineva), spunându-i foarte multe lucruri. A se uita ca mâța (sau ca pisica)-n calendar = a privi (la ceva) fără a pricepe nimic. 3. Publicație anuală, foarte răspândită în trecut, cuprinzând cronologia zilelor anului și diverse materiale cu caracter informativ, beletristic, științific etc. [Var.: (pop.) călindár s. n.] – Din lat. calendarium. DOOM
calendár s. n., pl. calendáre
căline
CĂLÍNĂ, căline, s. f. Fructul călinului, de culoare roșie și cu gust acrișor. – Din bg. kalina. DOOM
călínă (fruct) s. f., g.-d. art. călínei; pl. călíne
călinei
CĂLÍNĂ, căline, s. f. Fructul călinului, de culoare roșie și cu gust acrișor. – Din bg. kalina. DOOM
călínă (fruct) s. f., g.-d. art. călínei; pl. călíne
călinele
CĂLÍNĂ, căline, s. f. Fructul călinului, de culoare roșie și cu gust acrișor. – Din bg. kalina. DOOM
călínă (fruct) s. f., g.-d. art. călínei; pl. călíne
călinelor
CĂLÍNĂ, căline, s. f. Fructul călinului, de culoare roșie și cu gust acrișor. – Din bg. kalina. DOOM
călínă (fruct) s. f., g.-d. art. călínei; pl. călíne
călinescian
CĂLINESCIÁN, -Ă, călinescieni, -e, adj. De Călinescu, al lui Călinescu; în maniera lui Călinescu. [Pr.: -ci-an] – Călinescu (n. pr.) + suf. -ian.
călinet
CĂLINÉT, călineturi, s. n. (Rar) Crâng de călini. – Călin + suf. -et. DOOM
călinét (rar) s. n., pl. călinéturi
călinetul
CĂLINÉT, călineturi, s. n. (Rar) Crâng de călini. – Călin + suf. -et. DOOM
călinét (rar) s. n., pl. călinéturi
călinetului
CĂLINÉT, călineturi, s. n. (Rar) Crâng de călini. – Călin + suf. -et. DOOM
călinét (rar) s. n., pl. călinéturi
călineturi
CĂLINÉT, călineturi, s. n. (Rar) Crâng de călini. – Călin + suf. -et. DOOM
călinét (rar) s. n., pl. călinéturi
călineturile
CĂLINÉT, călineturi, s. n. (Rar) Crâng de călini. – Călin + suf. -et. DOOM
călinét (rar) s. n., pl. călinéturi
călineturilor
CĂLINÉT, călineturi, s. n. (Rar) Crâng de călini. – Călin + suf. -et. DOOM
călinét (rar) s. n., pl. călinéturi
călini
CĂLÍN, călini, s. m. Arbust sălbatic cu frunze lobate, opuse, cu flori albe și cu fructe roșii, zemoase, necomestibile, în formă de ciorchini (Viburnum opulus). – Din călină (derivat regresiv). DOOM
călín (arbust) s. m., pl. călíni
călinii
CĂLÍN, călini, s. m. Arbust sălbatic cu frunze lobate, opuse, cu flori albe și cu fructe roșii, zemoase, necomestibile, în formă de ciorchini (Viburnum opulus). – Din călină (derivat regresiv). DOOM
călín (arbust) s. m., pl. călíni
călinilor
CĂLÍN, călini, s. m. Arbust sălbatic cu frunze lobate, opuse, cu flori albe și cu fructe roșii, zemoase, necomestibile, în formă de ciorchini (Viburnum opulus). – Din călină (derivat regresiv). DOOM
călín (arbust) s. m., pl. călíni
călinul
CĂLÍN, călini, s. m. Arbust sălbatic cu frunze lobate, opuse, cu flori albe și cu fructe roșii, zemoase, necomestibile, în formă de ciorchini (Viburnum opulus). – Din călină (derivat regresiv). DOOM
călín (arbust) s. m., pl. călíni
călinului
CĂLÍN, călini, s. m. Arbust sălbatic cu frunze lobate, opuse, cu flori albe și cu fructe roșii, zemoase, necomestibile, în formă de ciorchini (Viburnum opulus). – Din călină (derivat regresiv). DOOM
călín (arbust) s. m., pl. călíni
călire
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călire
CĂLÍRE, căliri, s. f. Acțiunea de a (se) căli. ♦ Tratament termic al oțelului, care constă în încălzirea piesei la o temperatură superioară punctului de transformare, urmată de răcirea ei bruscă într-un mediu gazos, lichid sau granular, în vederea măririi durității, mai ales a stratului superficial. – V. căli. DOOM
călíre s. f., g.-d. art. călírii; pl. călíri
călirea
CĂLÍRE, căliri, s. f. Acțiunea de a (se) căli. ♦ Tratament termic al oțelului, care constă în încălzirea piesei la o temperatură superioară punctului de transformare, urmată de răcirea ei bruscă într-un mediu gazos, lichid sau granular, în vederea măririi durității, mai ales a stratului superficial. – V. căli. DOOM
călíre s. f., g.-d. art. călírii; pl. călíri
căliri
CĂLÍRE, căliri, s. f. Acțiunea de a (se) căli. ♦ Tratament termic al oțelului, care constă în încălzirea piesei la o temperatură superioară punctului de transformare, urmată de răcirea ei bruscă într-un mediu gazos, lichid sau granular, în vederea măririi durității, mai ales a stratului superficial. – V. căli. DOOM
călíre s. f., g.-d. art. călírii; pl. călíri
călirii
CĂLÍRE, căliri, s. f. Acțiunea de a (se) căli. ♦ Tratament termic al oțelului, care constă în încălzirea piesei la o temperatură superioară punctului de transformare, urmată de răcirea ei bruscă într-un mediu gazos, lichid sau granular, în vederea măririi durității, mai ales a stratului superficial. – V. căli. DOOM
călíre s. f., g.-d. art. călírii; pl. călíri
călirile
CĂLÍRE, căliri, s. f. Acțiunea de a (se) căli. ♦ Tratament termic al oțelului, care constă în încălzirea piesei la o temperatură superioară punctului de transformare, urmată de răcirea ei bruscă într-un mediu gazos, lichid sau granular, în vederea măririi durității, mai ales a stratului superficial. – V. căli. DOOM
călíre s. f., g.-d. art. călírii; pl. călíri
călirilor
CĂLÍRE, căliri, s. f. Acțiunea de a (se) căli. ♦ Tratament termic al oțelului, care constă în încălzirea piesei la o temperatură superioară punctului de transformare, urmată de răcirea ei bruscă într-un mediu gazos, lichid sau granular, în vederea măririi durității, mai ales a stratului superficial. – V. căli. DOOM
călíre s. f., g.-d. art. călírii; pl. călíri
căliră
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călirăm
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călirăți
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călise
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călisem
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
căliseră
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
căliserăm
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
căliserăți
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
căliseși
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
căliseți
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călit
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călit
CĂLÍT2, -Ă, căliți, -te, adj. I. 1. (Despre metale) Întărit prin călire. 2. Fig. (Despre oameni) Întărit, rezistent; încercat. II. (Despre alimente) Prăjit în grăsime. – V. căli.
călit
CĂLÍT1 s. n. Călire. – V. căli. DOOM
călít s. n.
călita
CĂLÍT2, -Ă, căliți, -te, adj. I. 1. (Despre metale) Întărit prin călire. 2. Fig. (Despre oameni) Întărit, rezistent; încercat. II. (Despre alimente) Prăjit în grăsime. – V. căli.
călite
CĂLÍT2, -Ă, căliți, -te, adj. I. 1. (Despre metale) Întărit prin călire. 2. Fig. (Despre oameni) Întărit, rezistent; încercat. II. (Despre alimente) Prăjit în grăsime. – V. căli.
călitei
CĂLÍT2, -Ă, căliți, -te, adj. I. 1. (Despre metale) Întărit prin călire. 2. Fig. (Despre oameni) Întărit, rezistent; încercat. II. (Despre alimente) Prăjit în grăsime. – V. căli.
călitele
CĂLÍT2, -Ă, căliți, -te, adj. I. 1. (Despre metale) Întărit prin călire. 2. Fig. (Despre oameni) Întărit, rezistent; încercat. II. (Despre alimente) Prăjit în grăsime. – V. căli.
călitelor
CĂLÍT2, -Ă, căliți, -te, adj. I. 1. (Despre metale) Întărit prin călire. 2. Fig. (Despre oameni) Întărit, rezistent; încercat. II. (Despre alimente) Prăjit în grăsime. – V. căli.
călitul
CĂLÍT2, -Ă, căliți, -te, adj. I. 1. (Despre metale) Întărit prin călire. 2. Fig. (Despre oameni) Întărit, rezistent; încercat. II. (Despre alimente) Prăjit în grăsime. – V. căli.
călitului
CĂLÍT2, -Ă, căliți, -te, adj. I. 1. (Despre metale) Întărit prin călire. 2. Fig. (Despre oameni) Întărit, rezistent; încercat. II. (Despre alimente) Prăjit în grăsime. – V. căli.
căliși
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
călișor
CĂLIȘÓR, căișori, s. m. 1. Căluț. Să ne oprim aici nițel, frate, ca să ne mai odihnim și căișorii. ISPIRESCU, L. 224. Tudorel, de le grăia, Călișor Încăleca, Într-o fugă Se ducea. TEODORESCU, P. P. 679. 2. (Numai la pl.) Călușei (2). Pe la răspîntii și în piețe – căișori, leagăne, panorame. SANDU, D. P. 30.
căliți
CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oțeli. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oțeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti. DOOM
călí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călésc, imperf. 3 sg. căleá; conj. prez. 3 să căleáscă
căliți
CĂLÍT2, -Ă, căliți, -te, adj. I. 1. (Despre metale) Întărit prin călire. 2. Fig. (Despre oameni) Întărit, rezistent; încercat. II. (Despre alimente) Prăjit în grăsime. – V. căli.
căliții
CĂLÍT2, -Ă, căliți, -te, adj. I. 1. (Despre metale) Întărit prin călire. 2. Fig. (Despre oameni) Întărit, rezistent; încercat. II. (Despre alimente) Prăjit în grăsime. – V. căli.
căliților
CĂLÍT2, -Ă, căliți, -te, adj. I. 1. (Despre metale) Întărit prin călire. 2. Fig. (Despre oameni) Întărit, rezistent; încercat. II. (Despre alimente) Prăjit în grăsime. – V. căli.
călugăr
CĂLÚGĂR, călugări, s. m. I. Bărbat care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monah. II. Instalație hidrotehnică cu ajutorul căreia se poate evacua apa din heleșteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ. DOOM
călúgăr s. m., pl. călúgări
călugăraș
CĂLUGĂRÁȘ, călugărași, s. m. Diminutiv al lui călugăr (I). – Călugăr + suf. -aș. DOOM
călugăráș s. m., pl. călugăráși
călugărași
CĂLUGĂRÁȘ, călugărași, s. m. Diminutiv al lui călugăr (I). – Călugăr + suf. -aș. DOOM
călugăráș s. m., pl. călugăráși
călugărașii
CĂLUGĂRÁȘ, călugărași, s. m. Diminutiv al lui călugăr (I). – Călugăr + suf. -aș. DOOM
călugăráș s. m., pl. călugăráși
călugărașilor
CĂLUGĂRÁȘ, călugărași, s. m. Diminutiv al lui călugăr (I). – Călugăr + suf. -aș. DOOM
călugăráș s. m., pl. călugăráși
călugărașul
CĂLUGĂRÁȘ, călugărași, s. m. Diminutiv al lui călugăr (I). – Călugăr + suf. -aș. DOOM
călugăráș s. m., pl. călugăráși
călugărașului
CĂLUGĂRÁȘ, călugărași, s. m. Diminutiv al lui călugăr (I). – Călugăr + suf. -aș. DOOM
călugăráș s. m., pl. călugăráși
călugărea
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăreai
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăream
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăreasca
CĂLUGĂRÉSC, -EÁSCĂ, călugărești, adj. De călugăr (I); monahal. ◊ Ghiveci călugăresc = ghiveci fără carne, preparat cu ulei. – Călugăr + suf. -esc. DOOM
călugărésc adj. m., f. călugăreáscă; pl. m. și f. călugăréști
călugărească
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăreau
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăreați
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăresc
CĂLUGĂRÉSC, -EÁSCĂ, călugărești, adj. De călugăr (I); monahal. ◊ Ghiveci călugăresc = ghiveci fără carne, preparat cu ulei. – Călugăr + suf. -esc. DOOM
călugărésc adj. m., f. călugăreáscă; pl. m. și f. călugăréști
călugăresc
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugărescul
CĂLUGĂRÉSC, -EÁSCĂ, călugărești, adj. De călugăr (I); monahal. ◊ Ghiveci călugăresc = ghiveci fără carne, preparat cu ulei. – Călugăr + suf. -esc. DOOM
călugărésc adj. m., f. călugăreáscă; pl. m. și f. călugăréști
călugărescului
CĂLUGĂRÉSC, -EÁSCĂ, călugărești, adj. De călugăr (I); monahal. ◊ Ghiveci călugăresc = ghiveci fără carne, preparat cu ulei. – Călugăr + suf. -esc. DOOM
călugărésc adj. m., f. călugăreáscă; pl. m. și f. călugăréști
călugărește
CĂLUGĂRÉȘTE adv. În felul călugărilor (I). – Călugăr + suf. -ește. DOOM
călugăréște adv.
călugărește
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugărești
CĂLUGĂRÉSC, -EÁSCĂ, călugărești, adj. De călugăr (I); monahal. ◊ Ghiveci călugăresc = ghiveci fără carne, preparat cu ulei. – Călugăr + suf. -esc. DOOM
călugărésc adj. m., f. călugăreáscă; pl. m. și f. călugăréști
călugărești
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăreștii
CĂLUGĂRÉSC, -EÁSCĂ, călugărești, adj. De călugăr (I); monahal. ◊ Ghiveci călugăresc = ghiveci fără carne, preparat cu ulei. – Călugăr + suf. -esc. DOOM
călugărésc adj. m., f. călugăreáscă; pl. m. și f. călugăréști
călugăreștile
CĂLUGĂRÉSC, -EÁSCĂ, călugărești, adj. De călugăr (I); monahal. ◊ Ghiveci călugăresc = ghiveci fără carne, preparat cu ulei. – Călugăr + suf. -esc. DOOM
călugărésc adj. m., f. călugăreáscă; pl. m. și f. călugăréști
călugăreștilor
CĂLUGĂRÉSC, -EÁSCĂ, călugărești, adj. De călugăr (I); monahal. ◊ Ghiveci călugăresc = ghiveci fără carne, preparat cu ulei. – Călugăr + suf. -esc. DOOM
călugărésc adj. m., f. călugăreáscă; pl. m. și f. călugăréști
călugări
CĂLÚGĂR, călugări, s. m. I. Bărbat care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monah. II. Instalație hidrotehnică cu ajutorul căreia se poate evacua apa din heleșteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ. DOOM
călúgăr s. m., pl. călúgări
călugări
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăria
CĂLUGĂRÍE s. f. 1. Viață de călugăr. 2. Mănăstire. – Călugăr + suf. -ie. DOOM
călugăríe s. f., art. călugăría, g.-d. călugăríi, art. călugăríei
călugărie
CĂLUGĂRÍE s. f. 1. Viață de călugăr. 2. Mănăstire. – Călugăr + suf. -ie. DOOM
călugăríe s. f., art. călugăría, g.-d. călugăríi, art. călugăríei
călugăriei
CĂLUGĂRÍE s. f. 1. Viață de călugăr. 2. Mănăstire. – Călugăr + suf. -ie. DOOM
călugăríe s. f., art. călugăría, g.-d. călugăríi, art. călugăríei
călugării
CĂLÚGĂR, călugări, s. m. I. Bărbat care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monah. II. Instalație hidrotehnică cu ajutorul căreia se poate evacua apa din heleșteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ. DOOM
călúgăr s. m., pl. călúgări
călugării
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugării
CĂLUGĂRÍE s. f. 1. Viață de călugăr. 2. Mănăstire. – Călugăr + suf. -ie. DOOM
călugăríe s. f., art. călugăría, g.-d. călugăríi, art. călugăríei
călugărilor
CĂLÚGĂR, călugări, s. m. I. Bărbat care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monah. II. Instalație hidrotehnică cu ajutorul căreia se poate evacua apa din heleșteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ. DOOM
călúgăr s. m., pl. călúgări
călugărim
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugărind
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugărire
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăriră
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugărirăm
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugărirăți
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugărise
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugărisem
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăriseră
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăriserăm
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăriserăți
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăriseși
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăriseți
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugărit
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugărit
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (1) sau călugăriță (1). – Din călugăr.
călugărita
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (1) sau călugăriță (1). – Din călugăr.
călugărite
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (1) sau călugăriță (1). – Din călugăr.
călugăritei
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (1) sau călugăriță (1). – Din călugăr.
călugăritele
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (1) sau călugăriță (1). – Din călugăr.
călugăritelor
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (1) sau călugăriță (1). – Din călugăr.
călugăritul
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (1) sau călugăriță (1). – Din călugăr.
călugăritului
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (1) sau călugăriță (1). – Din călugăr.
călugăriși
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugărița
CĂLÚGĂRIȚĂ1, călugărițe, s. f. I. Femeie care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monahie2. II. Insectă carnivoră mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din față în formă de cange, care-i servesc la prinderea prăzii (Mantis religiosa). – Călugăr + suf. -iță. DOOM
călúgăriță s. f., g.-d. art. călúgăriței; pl. călúgărițe
călugărițe
CĂLÚGĂRIȚĂ1, călugărițe, s. f. I. Femeie care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monahie2. II. Insectă carnivoră mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din față în formă de cange, care-i servesc la prinderea prăzii (Mantis religiosa). – Călugăr + suf. -iță. DOOM
călúgăriță s. f., g.-d. art. călúgăriței; pl. călúgărițe
călugăriței
CĂLÚGĂRIȚĂ1, călugărițe, s. f. I. Femeie care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monahie2. II. Insectă carnivoră mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din față în formă de cange, care-i servesc la prinderea prăzii (Mantis religiosa). – Călugăr + suf. -iță. DOOM
călúgăriță s. f., g.-d. art. călúgăriței; pl. călúgărițe
călugărițele
CĂLÚGĂRIȚĂ1, călugărițe, s. f. I. Femeie care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monahie2. II. Insectă carnivoră mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din față în formă de cange, care-i servesc la prinderea prăzii (Mantis religiosa). – Călugăr + suf. -iță. DOOM
călúgăriță s. f., g.-d. art. călúgăriței; pl. călúgărițe
călugărițelor
CĂLÚGĂRIȚĂ1, călugărițe, s. f. I. Femeie care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monahie2. II. Insectă carnivoră mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din față în formă de cange, care-i servesc la prinderea prăzii (Mantis religiosa). – Călugăr + suf. -iță. DOOM
călúgăriță s. f., g.-d. art. călúgăriței; pl. călúgărițe
călugăriți
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr. DOOM
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călugăriți
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (1) sau călugăriță (1). – Din călugăr.
călugăriții
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (1) sau călugăriță (1). – Din călugăr.
călugăriților
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (1) sau călugăriță (1). – Din călugăr.
călugărul
CĂLÚGĂR, călugări, s. m. I. Bărbat care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monah. II. Instalație hidrotehnică cu ajutorul căreia se poate evacua apa din heleșteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ. DOOM
călúgăr s. m., pl. călúgări
călugărului
CĂLÚGĂR, călugări, s. m. I. Bărbat care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monah. II. Instalație hidrotehnică cu ajutorul căreia se poate evacua apa din heleșteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ. DOOM
călúgăr s. m., pl. călúgări
căluș
CĂLÚȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș. DOOM
călúș s. n., pl. călúșuri
călușar
CĂLUȘÁR, călușari, s. m. 1. (La pl. art.) Căluș (6). 2. (La pl.) Grup de dansatori care, în săptămâna Rusaliilor, execută (la sate) jocul tradițional denumit călușul; (și la sg.) fiecare dintre flăcăii care joacă acest dans. – Căluș + suf. -ar. DOOM
călușár s. m., pl. călușári
călușari
CĂLUȘÁR, călușari, s. m. 1. (La pl. art.) Căluș (6). 2. (La pl.) Grup de dansatori care, în săptămâna Rusaliilor, execută (la sate) jocul tradițional denumit călușul; (și la sg.) fiecare dintre flăcăii care joacă acest dans. – Căluș + suf. -ar. DOOM
călușár s. m., pl. călușári
călușarii
CĂLUȘÁR, călușari, s. m. 1. (La pl. art.) Căluș (6). 2. (La pl.) Grup de dansatori care, în săptămâna Rusaliilor, execută (la sate) jocul tradițional denumit călușul; (și la sg.) fiecare dintre flăcăii care joacă acest dans. – Căluș + suf. -ar. DOOM
călușár s. m., pl. călușári
călușarilor
CĂLUȘÁR, călușari, s. m. 1. (La pl. art.) Căluș (6). 2. (La pl.) Grup de dansatori care, în săptămâna Rusaliilor, execută (la sate) jocul tradițional denumit călușul; (și la sg.) fiecare dintre flăcăii care joacă acest dans. – Căluș + suf. -ar. DOOM
călușár s. m., pl. călușári
călușarul
CĂLUȘÁR, călușari, s. m. 1. (La pl. art.) Căluș (6). 2. (La pl.) Grup de dansatori care, în săptămâna Rusaliilor, execută (la sate) jocul tradițional denumit călușul; (și la sg.) fiecare dintre flăcăii care joacă acest dans. – Căluș + suf. -ar. DOOM
călușár s. m., pl. călușári
călușarului
CĂLUȘÁR, călușari, s. m. 1. (La pl. art.) Căluș (6). 2. (La pl.) Grup de dansatori care, în săptămâna Rusaliilor, execută (la sate) jocul tradițional denumit călușul; (și la sg.) fiecare dintre flăcăii care joacă acest dans. – Căluș + suf. -ar. DOOM
călușár s. m., pl. călușári
călușei
CĂLUȘÉL, călușei, s. m. 1. Căluț (1). 2. (La pl.) Instalație alcătuită din mai mulți căișori de lemn pe care încalecă copiii și care se învârtesc în jurul unui ax, fiind suspendați de niște bârne transversale; carusel, căișori. 3. Căluț (3). 4. Căluș (6). – Cal + suf. -ușel. DOOM
călușél s. m., pl. călușéi, art. călușéii
călușeii
CĂLUȘÉL, călușei, s. m. 1. Căluț (1). 2. (La pl.) Instalație alcătuită din mai mulți căișori de lemn pe care încalecă copiii și care se învârtesc în jurul unui ax, fiind suspendați de niște bârne transversale; carusel, căișori. 3. Căluț (3). 4. Căluș (6). – Cal + suf. -ușel. DOOM
călușél s. m., pl. călușéi, art. călușéii
călușeilor
CĂLUȘÉL, călușei, s. m. 1. Căluț (1). 2. (La pl.) Instalație alcătuită din mai mulți căișori de lemn pe care încalecă copiii și care se învârtesc în jurul unui ax, fiind suspendați de niște bârne transversale; carusel, căișori. 3. Căluț (3). 4. Căluș (6). – Cal + suf. -ușel. DOOM
călușél s. m., pl. călușéi, art. călușéii
călușel
CĂLUȘÉL, călușei, s. m. 1. Căluț (1). 2. (La pl.) Instalație alcătuită din mai mulți căișori de lemn pe care încalecă copiii și care se învârtesc în jurul unui ax, fiind suspendați de niște bârne transversale; carusel, căișori. 3. Căluț (3). 4. Căluș (6). – Cal + suf. -ușel. DOOM
călușél s. m., pl. călușéi, art. călușéii
călușelul
CĂLUȘÉL, călușei, s. m. 1. Căluț (1). 2. (La pl.) Instalație alcătuită din mai mulți căișori de lemn pe care încalecă copiii și care se învârtesc în jurul unui ax, fiind suspendați de niște bârne transversale; carusel, căișori. 3. Căluț (3). 4. Căluș (6). – Cal + suf. -ușel. DOOM
călușél s. m., pl. călușéi, art. călușéii
călușelului
CĂLUȘÉL, călușei, s. m. 1. Căluț (1). 2. (La pl.) Instalație alcătuită din mai mulți căișori de lemn pe care încalecă copiii și care se învârtesc în jurul unui ax, fiind suspendați de niște bârne transversale; carusel, căișori. 3. Căluț (3). 4. Căluș (6). – Cal + suf. -ușel. DOOM
călușél s. m., pl. călușéi, art. călușéii
călușul
CĂLÚȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș. DOOM
călúș s. n., pl. călúșuri
călușului
CĂLÚȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș. DOOM
călúș s. n., pl. călúșuri
călușuri
CĂLÚȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș. DOOM
călúș s. n., pl. călúșuri
călușurile
CĂLÚȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș. DOOM
călúș s. n., pl. călúșuri
călușurilor
CĂLÚȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș. DOOM
călúș s. n., pl. călúșuri
căluț
CĂLÚȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal; călușel (1). 2. Compus: căluț-de-mare = pește teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotătoare codală și cu capul asemănător cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor; călușel (3). – Cal + suf. -uț. DOOM
călúț s. m., pl. călúți
căluți
CĂLÚȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal; călușel (1). 2. Compus: căluț-de-mare = pește teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotătoare codală și cu capul asemănător cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor; călușel (3). – Cal + suf. -uț. DOOM
călúț s. m., pl. călúți
căluții
CĂLÚȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal; călușel (1). 2. Compus: căluț-de-mare = pește teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotătoare codală și cu capul asemănător cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor; călușel (3). – Cal + suf. -uț. DOOM
călúț s. m., pl. călúți
căluților
CĂLÚȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal; călușel (1). 2. Compus: căluț-de-mare = pește teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotătoare codală și cu capul asemănător cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor; călușel (3). – Cal + suf. -uț. DOOM
călúț s. m., pl. călúți
căluțul
CĂLÚȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal; călușel (1). 2. Compus: căluț-de-mare = pește teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotătoare codală și cu capul asemănător cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor; călușel (3). – Cal + suf. -uț. DOOM
călúț s. m., pl. călúți
căluțului
CĂLÚȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal; călușel (1). 2. Compus: căluț-de-mare = pește teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotătoare codală și cu capul asemănător cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor; călușel (3). – Cal + suf. -uț. DOOM
călúț s. m., pl. călúți
călâci
călîci (-iuri), s. n. (Înv.) Spadă. Se spunea mai ales despre spada pe care sultanul obișnuia s-o dăruiască domnitorilor, ca semn al învestirii. – Var. calîci. Tc. kiliç (Șeineanu, III, 25; Lokotsch 1040).
călâi
călîi (-îie), adj. – 1. Călduț, potrivit, blînd. – 2. Crud, verde (mai ales în expresia grîu călîi, grîu care nu s-a copt). Origine incertă. Pare a fi un der. expresiv de la cald, cu suf. -îi, ca în lălîi, molîu, caz în care s-ar afla în locul lui *căldîi. După Pușcariu, Dacor., III, 661, din lat. *calaneus (de la calere), cu -l- păstrat în chip inexplicabil; după Giuglea, Dacor., III, 618, din gr. ϰαλλάϊνος „verde, necopt”, fonetic și semantic dificil de acceptat.
călâu
CĂLẤU, -IE, călâi, adj. (Reg.) 1. (Despre lemne) Verde, neuscat. ♦ (Despre fructe) Necopt. 2. Călduț. – Et. nec.
călăfătui
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuia
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuiai
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuiam
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuiască
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuiau
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuiați
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuiesc
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuiește
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuiești
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuii
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuim
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuind
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuire
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuire
CĂLĂFĂTUÍRE, călăfătuiri, s. f. Acțiunea de a călăfătui și rezultatul ei. – V. călăfătui. DOOM
călăfătuíre s. f., g.-d. art. călăfătuírii; pl. călăfătuíri
călăfătuirea
CĂLĂFĂTUÍRE, călăfătuiri, s. f. Acțiunea de a călăfătui și rezultatul ei. – V. călăfătui. DOOM
călăfătuíre s. f., g.-d. art. călăfătuírii; pl. călăfătuíri
călăfătuiri
CĂLĂFĂTUÍRE, călăfătuiri, s. f. Acțiunea de a călăfătui și rezultatul ei. – V. călăfătui. DOOM
călăfătuíre s. f., g.-d. art. călăfătuírii; pl. călăfătuíri
călăfătuirii
CĂLĂFĂTUÍRE, călăfătuiri, s. f. Acțiunea de a călăfătui și rezultatul ei. – V. călăfătui. DOOM
călăfătuíre s. f., g.-d. art. călăfătuírii; pl. călăfătuíri
călăfătuirile
CĂLĂFĂTUÍRE, călăfătuiri, s. f. Acțiunea de a călăfătui și rezultatul ei. – V. călăfătui. DOOM
călăfătuíre s. f., g.-d. art. călăfătuírii; pl. călăfătuíri
călăfătuirilor
CĂLĂFĂTUÍRE, călăfătuiri, s. f. Acțiunea de a călăfătui și rezultatul ei. – V. călăfătui. DOOM
călăfătuíre s. f., g.-d. art. călăfătuírii; pl. călăfătuíri
călăfătuiră
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuirăm
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuirăți
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuise
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuisem
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuiseră
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuiserăm
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuiserăți
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuiseși
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuiseți
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuit
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuit
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo.
călăfătuiși
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăfătuiți
CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo. DOOM
călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă
călăi
CĂLẮU, călăi, s. m. Bărbat însărcinat cu executarea osândiților la moarte; gâde, hoher. ♦ Fig. Om crud, sângeros, care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigaș. – Din țig. kalo „negru”. DOOM
călắu s. m., art. călắul; pl. călắi, art. călắii
călăii
CĂLẮU, călăi, s. m. Bărbat însărcinat cu executarea osândiților la moarte; gâde, hoher. ♦ Fig. Om crud, sângeros, care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigaș. – Din țig. kalo „negru”. DOOM
călắu s. m., art. călắul; pl. călắi, art. călắii
călăilor
CĂLẮU, călăi, s. m. Bărbat însărcinat cu executarea osândiților la moarte; gâde, hoher. ♦ Fig. Om crud, sângeros, care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigaș. – Din țig. kalo „negru”. DOOM
călắu s. m., art. călắul; pl. călắi, art. călắii
călămară
CĂLIMÁRĂ, călimări, s. f. Vas mic de sticlă, de metal, de material plastic etc., în care se ține cerneala. [Var.: (înv.) călămáră s. f.] – Din ngr. kalamári. DOOM
călimáră s. f., g.-d. art. călimắrii; pl. călimắri
călămăr
CĂLĂMẮR s. n. v. călimară.
călăraș
CĂLĂRÁȘ, călărași, s. m. 1. (La pl.; în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Corp militar de slujitori auxiliari ai domniei; (și la sg.) membru al acestui corp militar. ♦ (Înv.) Ostaș de cavalerie. 2. Coardă de rod la vița de vie, scurtată la 4-6 muguri și plasată călare pe coarda de doi ani. – Călare + suf. -aș. DOOM
călăráș s. m., pl. călăráși
călărași
CĂLĂRÁȘ, călărași, s. m. 1. (La pl.; în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Corp militar de slujitori auxiliari ai domniei; (și la sg.) membru al acestui corp militar. ♦ (Înv.) Ostaș de cavalerie. 2. Coardă de rod la vița de vie, scurtată la 4-6 muguri și plasată călare pe coarda de doi ani. – Călare + suf. -aș. DOOM
călăráș s. m., pl. călăráși
călărașii
CĂLĂRÁȘ, călărași, s. m. 1. (La pl.; în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Corp militar de slujitori auxiliari ai domniei; (și la sg.) membru al acestui corp militar. ♦ (Înv.) Ostaș de cavalerie. 2. Coardă de rod la vița de vie, scurtată la 4-6 muguri și plasată călare pe coarda de doi ani. – Călare + suf. -aș. DOOM
călăráș s. m., pl. călăráși
călărașilor
CĂLĂRÁȘ, călărași, s. m. 1. (La pl.; în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Corp militar de slujitori auxiliari ai domniei; (și la sg.) membru al acestui corp militar. ♦ (Înv.) Ostaș de cavalerie. 2. Coardă de rod la vița de vie, scurtată la 4-6 muguri și plasată călare pe coarda de doi ani. – Călare + suf. -aș. DOOM
călăráș s. m., pl. călăráși
călărașul
CĂLĂRÁȘ, călărași, s. m. 1. (La pl.; în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Corp militar de slujitori auxiliari ai domniei; (și la sg.) membru al acestui corp militar. ♦ (Înv.) Ostaș de cavalerie. 2. Coardă de rod la vița de vie, scurtată la 4-6 muguri și plasată călare pe coarda de doi ani. – Călare + suf. -aș. DOOM
călăráș s. m., pl. călăráși
călărașului
CĂLĂRÁȘ, călărași, s. m. 1. (La pl.; în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Corp militar de slujitori auxiliari ai domniei; (și la sg.) membru al acestui corp militar. ♦ (Înv.) Ostaș de cavalerie. 2. Coardă de rod la vița de vie, scurtată la 4-6 muguri și plasată călare pe coarda de doi ani. – Călare + suf. -aș. DOOM
călăráș s. m., pl. călăráși
călărea
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăreai
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăreală
a da iapa în călăreală expr. (pop.) a împerechea o iapă cu un armăsar.
călăream
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăreasca
CĂLĂRÉSC, -EÁSCĂ, călărești, adj. (Înv.) De călăreț; de cavalerie. Oști călărești. – Călare + suf. -esc. DOOM
călărésc (înv.) adj. m., f. călăreáscă; pl. m. și f. călăréști
călărească
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăreau
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăreața
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călăreața
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călăreați
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăresc
CĂLĂRÉSC, -EÁSCĂ, călărești, adj. (Înv.) De călăreț; de cavalerie. Oști călărești. – Călare + suf. -esc. DOOM
călărésc (înv.) adj. m., f. călăreáscă; pl. m. și f. călăréști
călăresc
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călărescul
CĂLĂRÉSC, -EÁSCĂ, călărești, adj. (Înv.) De călăreț; de cavalerie. Oști călărești. – Călare + suf. -esc. DOOM
călărésc (înv.) adj. m., f. călăreáscă; pl. m. și f. călăréști
călărescului
CĂLĂRÉSC, -EÁSCĂ, călărești, adj. (Înv.) De călăreț; de cavalerie. Oști călărești. – Călare + suf. -esc. DOOM
călărésc (înv.) adj. m., f. călăreáscă; pl. m. și f. călăréști
călărește
CĂLĂRÉȘTE adv. (Rar) Călare. – Călare + suf. -ește. DOOM
călăréște (rar) adv.
călărește
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călărești
CĂLĂRÉSC, -EÁSCĂ, călărești, adj. (Înv.) De călăreț; de cavalerie. Oști călărești. – Călare + suf. -esc. DOOM
călărésc (înv.) adj. m., f. călăreáscă; pl. m. și f. călăréști
călărești
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăreștii
CĂLĂRÉSC, -EÁSCĂ, călărești, adj. (Înv.) De călăreț; de cavalerie. Oști călărești. – Călare + suf. -esc. DOOM
călărésc (înv.) adj. m., f. călăreáscă; pl. m. și f. călăréști
călăreștile
CĂLĂRÉSC, -EÁSCĂ, călărești, adj. (Înv.) De călăreț; de cavalerie. Oști călărești. – Călare + suf. -esc. DOOM
călărésc (înv.) adj. m., f. călăreáscă; pl. m. și f. călăréști
călăreștilor
CĂLĂRÉSC, -EÁSCĂ, călărești, adj. (Înv.) De călăreț; de cavalerie. Oști călărești. – Călare + suf. -esc. DOOM
călărésc (înv.) adj. m., f. călăreáscă; pl. m. și f. călăréști
călăreț
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călăreț
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călărețe
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călărețe
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călăreței
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călăreței
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călărețele
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călărețele
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călărețelor
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călărețelor
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călăreți
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călăreți
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călăreții
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călăreții
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călăreților
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călăreților
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călărețul
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călărețul
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călărețului
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călărețului
CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius. DOOM
călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe
călări
CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) Încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De(-a) călare = a) călărind, din fuga calului; b) fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa. A fi călare pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). [Formă gramaticală: pl. (adjectival) călări] – Lat. caballaris, -em. DOOM
căláre2 adj. m. și f., pl. călắri
călări
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăria
CĂLĂRÍE s. f. Acțiunea de a călări; călărit. ♦ Arta de a călări. ♦ Ramură sportivă care constă în conducerea calului din poziția încălecat, în probe de alergare, sărituri, dresaj etc.; echitație. – Călare + suf. -ie. DOOM
călăríe s. f., art. călăría, g.-d. călăríi, art. călăríei
călărie
CĂLĂRÍE s. f. Acțiunea de a călări; călărit. ♦ Arta de a călări. ♦ Ramură sportivă care constă în conducerea calului din poziția încălecat, în probe de alergare, sărituri, dresaj etc.; echitație. – Călare + suf. -ie. DOOM
călăríe s. f., art. călăría, g.-d. călăríi, art. călăríei
călăriei
CĂLĂRÍE s. f. Acțiunea de a călări; călărit. ♦ Arta de a călări. ♦ Ramură sportivă care constă în conducerea calului din poziția încălecat, în probe de alergare, sărituri, dresaj etc.; echitație. – Călare + suf. -ie. DOOM
călăríe s. f., art. călăría, g.-d. călăríi, art. călăríei
călării
CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) Încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De(-a) călare = a) călărind, din fuga calului; b) fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa. A fi călare pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). [Formă gramaticală: pl. (adjectival) călări] – Lat. caballaris, -em. DOOM
căláre2 adj. m. și f., pl. călắri
călării
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călării
CĂLĂRÍE s. f. Acțiunea de a călări; călărit. ♦ Arta de a călări. ♦ Ramură sportivă care constă în conducerea calului din poziția încălecat, în probe de alergare, sărituri, dresaj etc.; echitație. – Călare + suf. -ie. DOOM
călăríe s. f., art. călăría, g.-d. călăríi, art. călăríei
călările
CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) Încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De(-a) călare = a) călărind, din fuga calului; b) fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa. A fi călare pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). [Formă gramaticală: pl. (adjectival) călări] – Lat. caballaris, -em. DOOM
căláre2 adj. m. și f., pl. călắri
călărilor
CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) Încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De(-a) călare = a) călărind, din fuga calului; b) fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa. A fi călare pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). [Formă gramaticală: pl. (adjectival) călări] – Lat. caballaris, -em. DOOM
căláre2 adj. m. și f., pl. călắri
călărim
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călărime
CĂLĂRÍME s. f. (Înv.) Oaste călare; cavalerie. – Călare + suf. -ime. DOOM
călăríme (înv.) s. f., g.-d. art. călărímii
călărimea
CĂLĂRÍME s. f. (Înv.) Oaste călare; cavalerie. – Călare + suf. -ime. DOOM
călăríme (înv.) s. f., g.-d. art. călărímii
călărimi
CĂLĂRÍME s. f. (Înv.) Oaste călare; cavalerie. – Călare + suf. -ime. DOOM
călăríme (înv.) s. f., g.-d. art. călărímii
călărimii
CĂLĂRÍME s. f. (Înv.) Oaste călare; cavalerie. – Călare + suf. -ime. DOOM
călăríme (înv.) s. f., g.-d. art. călărímii
călărimile
CĂLĂRÍME s. f. (Înv.) Oaste călare; cavalerie. – Călare + suf. -ime. DOOM
călăríme (înv.) s. f., g.-d. art. călărímii
călărimilor
CĂLĂRÍME s. f. (Înv.) Oaste călare; cavalerie. – Călare + suf. -ime. DOOM
călăríme (înv.) s. f., g.-d. art. călărímii
călărind
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călărire
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călărire
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare.
călărirea
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare.
călăriri
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare.
călăririi
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare.
călăririle
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare.
călăririlor
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare.
călăriră
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călărirăm
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călărirăți
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călărise
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călărisem
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăriseră
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăriserăm
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăriserăți
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăriseși
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăriseți
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călărit
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călărit
CĂLĂRÍT s. n. Călărie. – V. călări. DOOM
călărít s. n.
călărita
CĂLĂRÍT s. n. Călărie. – V. călări. DOOM
călărít s. n.
călărite
CĂLĂRÍT s. n. Călărie. – V. călări. DOOM
călărít s. n.
călăritei
CĂLĂRÍT s. n. Călărie. – V. călări. DOOM
călărít s. n.
călăritele
CĂLĂRÍT s. n. Călărie. – V. călări. DOOM
călărít s. n.
călăritelor
CĂLĂRÍT s. n. Călărie. – V. călări. DOOM
călărít s. n.
călăritul
CĂLĂRÍT s. n. Călărie. – V. călări. DOOM
călărít s. n.
călăritului
CĂLĂRÍT s. n. Călărie. – V. călări. DOOM
călărít s. n.
călăriși
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăriți
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. DOOM
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călăriți
CĂLĂRÍT s. n. Călărie. – V. călări. DOOM
călărít s. n.
călăriții
CĂLĂRÍT s. n. Călărie. – V. călări. DOOM
călărít s. n.
călăriților
CĂLĂRÍT s. n. Călărie. – V. călări. DOOM
călărít s. n.
călărășean
CĂLĂRĂȘEÁN, -Ă, călărășeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor al municipiului Călărași. 2. Adj. Care aparține municipiului Călărași sau călărășenilor (1), privitor la municipiul Călărași ori la călărășeni. – Călărași (n. pr.) + suf. -ean. DOOM
*călărășeán adj. m., s. m., pl. călărășéni; adj. f. călărășeánă, pl. călărășéne
călărășean
CĂLĂRĂȘEÁN, -Ă, călărășeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor al municipiului Călărași. 2. Adj. Care aparține municipiului Călărași sau călărășenilor (1), privitor la municipiul Călărași ori la călărășeni. – Călărași (n. pr.) + suf. -ean. DOOM
*călărășeán adj. m., s. m., pl. călărășéni; adj. f. călărășeánă, pl. călărășéne
călărășeana
CĂLĂRĂȘEÁN, -Ă, călărășeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor al municipiului Călărași. 2. Adj. Care aparține municipiului Călărași sau călărășenilor (1), privitor la municipiul Călărași ori la călărășeni. – Călărași (n. pr.) + suf. -ean. DOOM
*călărășeán adj. m., s. m., pl. călărășéni; adj. f. călărășeánă, pl. călărășéne
călărășeanca
CĂLĂRĂȘEÁNCĂ, călărășence, s. f. Femeie originară sau locuitoare din municipiul Călărași. – Călărășean + suf. -că. DOOM
*călărășeáncă s. f., g.-d. art. căldărășéncei; pl. călărășénce
călărășeanco
CĂLĂRĂȘEÁNCĂ, călărășence, s. f. Femeie originară sau locuitoare din municipiul Călărași. – Călărășean + suf. -că. DOOM
*călărășeáncă s. f., g.-d. art. căldărășéncei; pl. călărășénce
călărășeanul
CĂLĂRĂȘEÁN, -Ă, călărășeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor al municipiului Călărași. 2. Adj. Care aparține municipiului Călărași sau călărășenilor (1), privitor la municipiul Călărași ori la călărășeni. – Călărași (n. pr.) + suf. -ean. DOOM
*călărășeán adj. m., s. m., pl. călărășéni; adj. f. călărășeánă, pl. călărășéne
călărășeanului
CĂLĂRĂȘEÁN, -Ă, călărășeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor al municipiului Călărași. 2. Adj. Care aparține municipiului Călărași sau călărășenilor (1), privitor la municipiul Călărași ori la călărășeni. – Călărași (n. pr.) + suf. -ean. DOOM
*călărășeán adj. m., s. m., pl. călărășéni; adj. f. călărășeánă, pl. călărășéne
călărășence
CĂLĂRĂȘEÁNCĂ, călărășence, s. f. Femeie originară sau locuitoare din municipiul Călărași. – Călărășean + suf. -că. DOOM
*călărășeáncă s. f., g.-d. art. căldărășéncei; pl. călărășénce
călărășencei
CĂLĂRĂȘEÁNCĂ, călărășence, s. f. Femeie originară sau locuitoare din municipiul Călărași. – Călărășean + suf. -că. DOOM
*călărășeáncă s. f., g.-d. art. căldărășéncei; pl. călărășénce
călărășencele
CĂLĂRĂȘEÁNCĂ, călărășence, s. f. Femeie originară sau locuitoare din municipiul Călărași. – Călărășean + suf. -că. DOOM
*călărășeáncă s. f., g.-d. art. căldărășéncei; pl. călărășénce
călărășencelor
CĂLĂRĂȘEÁNCĂ, călărășence, s. f. Femeie originară sau locuitoare din municipiul Călărași. – Călărășean + suf. -că. DOOM
*călărășeáncă s. f., g.-d. art. căldărășéncei; pl. călărășénce
călărășene
CĂLĂRĂȘEÁN, -Ă, călărășeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor al municipiului Călărași. 2. Adj. Care aparține municipiului Călărași sau călărășenilor (1), privitor la municipiul Călărași ori la călărășeni. – Călărași (n. pr.) + suf. -ean. DOOM
*călărășeán adj. m., s. m., pl. călărășéni; adj. f. călărășeánă, pl. călărășéne
călărășenei
CĂLĂRĂȘEÁN, -Ă, călărășeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor al municipiului Călărași. 2. Adj. Care aparține municipiului Călărași sau călărășenilor (1), privitor la municipiul Călărași ori la călărășeni. – Călărași (n. pr.) + suf. -ean. DOOM
*călărășeán adj. m., s. m., pl. călărășéni; adj. f. călărășeánă, pl. călărășéne
călărășenele
CĂLĂRĂȘEÁN, -Ă, călărășeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor al municipiului Călărași. 2. Adj. Care aparține municipiului Călărași sau călărășenilor (1), privitor la municipiul Călărași ori la călărășeni. – Călărași (n. pr.) + suf. -ean. DOOM
*călărășeán adj. m., s. m., pl. călărășéni; adj. f. călărășeánă, pl. călărășéne
călărășenelor
CĂLĂRĂȘEÁN, -Ă, călărășeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor al municipiului Călărași. 2. Adj. Care aparține municipiului Călărași sau călărășenilor (1), privitor la municipiul Călărași ori la călărășeni. – Călărași (n. pr.) + suf. -ean. DOOM
*călărășeán adj. m., s. m., pl. călărășéni; adj. f. călărășeánă, pl. călărășéne
călărășeni
CĂLĂRĂȘEÁN, -Ă, călărășeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor al municipiului Călărași. 2. Adj. Care aparține municipiului Călărași sau călărășenilor (1), privitor la municipiul Călărași ori la călărășeni. – Călărași (n. pr.) + suf. -ean. DOOM
*călărășeán adj. m., s. m., pl. călărășéni; adj. f. călărășeánă, pl. călărășéne
călărășenii
CĂLĂRĂȘEÁN, -Ă, călărășeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor al municipiului Călărași. 2. Adj. Care aparține municipiului Călărași sau călărășenilor (1), privitor la municipiul Călărași ori la călărășeni. – Călărași (n. pr.) + suf. -ean. DOOM
*călărășeán adj. m., s. m., pl. călărășéni; adj. f. călărășeánă, pl. călărășéne
călărășenilor
CĂLĂRĂȘEÁN, -Ă, călărășeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor al municipiului Călărași. 2. Adj. Care aparține municipiului Călărași sau călărășenilor (1), privitor la municipiul Călărași ori la călărășeni. – Călărași (n. pr.) + suf. -ean. DOOM
*călărășeán adj. m., s. m., pl. călărășéni; adj. f. călărășeánă, pl. călărășéne
călătoare
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătoare
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătoarea
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătoarea
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătoarei
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătoarei
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătoarele
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătoarele
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătoarelor
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătoarelor
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călător
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călător
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătorea
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătoreai
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătoream
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătorească
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătoreau
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătoreați
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătoresc
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătorește
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătorești
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călători
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călători
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călători
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătoria
CĂLĂTORÍE, călătorii, s. f. Acțiunea de a (se) călători; drum pe care îl face cineva într-un loc (mai depărtat). ◊ Expr. (Ir.) Călătorie sprâncenată = urare care arată indiferența pentru plecarea cuiva. – Călători + suf. -ie. DOOM
călătoríe s. f., art. călătoría, g.-d. art. călătoríei; pl. călătoríi, art. călătoríile
călătorie
CĂLĂTORÍE, călătorii, s. f. Acțiunea de a (se) călători; drum pe care îl face cineva într-un loc (mai depărtat). ◊ Expr. (Ir.) Călătorie sprâncenată = urare care arată indiferența pentru plecarea cuiva. – Călători + suf. -ie. DOOM
călătoríe s. f., art. călătoría, g.-d. art. călătoríei; pl. călătoríi, art. călătoríile
călătoriei
CĂLĂTORÍE, călătorii, s. f. Acțiunea de a (se) călători; drum pe care îl face cineva într-un loc (mai depărtat). ◊ Expr. (Ir.) Călătorie sprâncenată = urare care arată indiferența pentru plecarea cuiva. – Călători + suf. -ie. DOOM
călătoríe s. f., art. călătoría, g.-d. art. călătoríei; pl. călătoríi, art. călătoríile
călătorii
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătorii
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătorii
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătorii
CĂLĂTORÍE, călătorii, s. f. Acțiunea de a (se) călători; drum pe care îl face cineva într-un loc (mai depărtat). ◊ Expr. (Ir.) Călătorie sprâncenată = urare care arată indiferența pentru plecarea cuiva. – Călători + suf. -ie. DOOM
călătoríe s. f., art. călătoría, g.-d. art. călătoríei; pl. călătoríi, art. călătoríile
călătoriile
CĂLĂTORÍE, călătorii, s. f. Acțiunea de a (se) călători; drum pe care îl face cineva într-un loc (mai depărtat). ◊ Expr. (Ir.) Călătorie sprâncenată = urare care arată indiferența pentru plecarea cuiva. – Călători + suf. -ie. DOOM
călătoríe s. f., art. călătoría, g.-d. art. călătoríei; pl. călătoríi, art. călătoríile
călătoriilor
CĂLĂTORÍE, călătorii, s. f. Acțiunea de a (se) călători; drum pe care îl face cineva într-un loc (mai depărtat). ◊ Expr. (Ir.) Călătorie sprâncenată = urare care arată indiferența pentru plecarea cuiva. – Călători + suf. -ie. DOOM
călătoríe s. f., art. călătoría, g.-d. art. călătoríei; pl. călătoríi, art. călătoríile
călătorilor
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătorilor
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătorim
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătorind
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătorire
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătorire
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. ♦ Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător.
călătoriră
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătorirăm
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătorirăți
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătorise
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătorisem
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătoriseră
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătoriserăm
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătoriserăți
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătoriseși
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătoriseți
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătorit
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătorit
CĂLĂTORÍT, -Ă, călătoriți, -te, adj. Care a călătorit mult, umblat; care a văzut multe locuri. – V. călători.
călătorita
CĂLĂTORÍT, -Ă, călătoriți, -te, adj. Care a călătorit mult, umblat; care a văzut multe locuri. – V. călători.
călătorite
CĂLĂTORÍT, -Ă, călătoriți, -te, adj. Care a călătorit mult, umblat; care a văzut multe locuri. – V. călători.
călătoritei
CĂLĂTORÍT, -Ă, călătoriți, -te, adj. Care a călătorit mult, umblat; care a văzut multe locuri. – V. călători.
călătoritele
CĂLĂTORÍT, -Ă, călătoriți, -te, adj. Care a călătorit mult, umblat; care a văzut multe locuri. – V. călători.
călătoritelor
CĂLĂTORÍT, -Ă, călătoriți, -te, adj. Care a călătorit mult, umblat; care a văzut multe locuri. – V. călători.
călătoritul
CĂLĂTORÍT, -Ă, călătoriți, -te, adj. Care a călătorit mult, umblat; care a văzut multe locuri. – V. călători.
călătoritului
CĂLĂTORÍT, -Ă, călătoriți, -te, adj. Care a călătorit mult, umblat; care a văzut multe locuri. – V. călători.
călătoriși
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătoriți
CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător. DOOM
călătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătorésc, imperf. 3 sg. călătoreá; conj. prez. 3 să călătoreáscă
călătoriți
CĂLĂTORÍT, -Ă, călătoriți, -te, adj. Care a călătorit mult, umblat; care a văzut multe locuri. – V. călători.
călătoriții
CĂLĂTORÍT, -Ă, călătoriți, -te, adj. Care a călătorit mult, umblat; care a văzut multe locuri. – V. călători.
călătoriților
CĂLĂTORÍT, -Ă, călătoriți, -te, adj. Care a călătorit mult, umblat; care a văzut multe locuri. – V. călători.
călătorul
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătorul
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătorului
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călătorului
CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător. DOOM
călătór adj. m., s. m., pl. călătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoáre
călău
CĂLẮU, călăi, s. m. Bărbat însărcinat cu executarea osândiților la moarte; gâde, hoher. ♦ Fig. Om crud, sângeros, care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigaș. – Din țig. kalo „negru”. DOOM
călắu s. m., art. călắul; pl. călắi, art. călắii
călăul
CĂLẮU, călăi, s. m. Bărbat însărcinat cu executarea osândiților la moarte; gâde, hoher. ♦ Fig. Om crud, sângeros, care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigaș. – Din țig. kalo „negru”. DOOM
călắu s. m., art. călắul; pl. călắi, art. călắii
călăului
CĂLẮU, călăi, s. m. Bărbat însărcinat cu executarea osândiților la moarte; gâde, hoher. ♦ Fig. Om crud, sângeros, care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigaș. – Din țig. kalo „negru”. DOOM
călắu s. m., art. călắul; pl. călắi, art. călắii
călăuz
CĂLĂÚZĂ, călăuze, s. f. 1. Persoană care însoțește pe cineva spre a-i arăta drumul și spre a-i da indicațiile sau explicațiile necesare; ghid. 2. Persoană care îndrumează într-o acțiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducător, îndrumător. 3. Îndreptar, ghid. [Var.: călăúz s. m.] – Din tc. kılavuz, ngr. kalaúzis. DOOM
călăúză s. f., g.-d. art. călăúzei; pl. călăúze
călăuza
CĂLĂÚZĂ, călăuze, s. f. 1. Persoană care însoțește pe cineva spre a-i arăta drumul și spre a-i da indicațiile sau explicațiile necesare; ghid. 2. Persoană care îndrumează într-o acțiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducător, îndrumător. 3. Îndreptar, ghid. [Var.: călăúz s. m.] – Din tc. kılavuz, ngr. kalaúzis. DOOM
călăúză s. f., g.-d. art. călăúzei; pl. călăúze
călăuze
CĂLĂÚZĂ, călăuze, s. f. 1. Persoană care însoțește pe cineva spre a-i arăta drumul și spre a-i da indicațiile sau explicațiile necesare; ghid. 2. Persoană care îndrumează într-o acțiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducător, îndrumător. 3. Îndreptar, ghid. [Var.: călăúz s. m.] – Din tc. kılavuz, ngr. kalaúzis. DOOM
călăúză s. f., g.-d. art. călăúzei; pl. călăúze
călăuzea
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzeai
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzeam
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzească
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzeau
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzeați
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzei
CĂLĂÚZĂ, călăuze, s. f. 1. Persoană care însoțește pe cineva spre a-i arăta drumul și spre a-i da indicațiile sau explicațiile necesare; ghid. 2. Persoană care îndrumează într-o acțiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducător, îndrumător. 3. Îndreptar, ghid. [Var.: călăúz s. m.] – Din tc. kılavuz, ngr. kalaúzis. DOOM
călăúză s. f., g.-d. art. călăúzei; pl. călăúze
călăuzele
CĂLĂÚZĂ, călăuze, s. f. 1. Persoană care însoțește pe cineva spre a-i arăta drumul și spre a-i da indicațiile sau explicațiile necesare; ghid. 2. Persoană care îndrumează într-o acțiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducător, îndrumător. 3. Îndreptar, ghid. [Var.: călăúz s. m.] – Din tc. kılavuz, ngr. kalaúzis. DOOM
călăúză s. f., g.-d. art. călăúzei; pl. călăúze
călăuzelor
CĂLĂÚZĂ, călăuze, s. f. 1. Persoană care însoțește pe cineva spre a-i arăta drumul și spre a-i da indicațiile sau explicațiile necesare; ghid. 2. Persoană care îndrumează într-o acțiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducător, îndrumător. 3. Îndreptar, ghid. [Var.: călăúz s. m.] – Din tc. kılavuz, ngr. kalaúzis. DOOM
călăúză s. f., g.-d. art. călăúzei; pl. călăúze
călăuzesc
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzește
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzești
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzi
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzii
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzim
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzind
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzire
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzire
CĂLĂUZÍRE s. f. (Rar) Acțiunea de a călăuzi; îndrumare. [Pr.: -lă-u-] – V. călăuzi. DOOM
călăuzíre (-lă-u-) s. f., g.-d. art. călăuzírii
călăuzirea
CĂLĂUZÍRE s. f. (Rar) Acțiunea de a călăuzi; îndrumare. [Pr.: -lă-u-] – V. călăuzi. DOOM
călăuzíre (-lă-u-) s. f., g.-d. art. călăuzírii
călăuziri
CĂLĂUZÍRE s. f. (Rar) Acțiunea de a călăuzi; îndrumare. [Pr.: -lă-u-] – V. călăuzi. DOOM
călăuzíre (-lă-u-) s. f., g.-d. art. călăuzírii
călăuzirii
CĂLĂUZÍRE s. f. (Rar) Acțiunea de a călăuzi; îndrumare. [Pr.: -lă-u-] – V. călăuzi. DOOM
călăuzíre (-lă-u-) s. f., g.-d. art. călăuzírii
călăuzirile
CĂLĂUZÍRE s. f. (Rar) Acțiunea de a călăuzi; îndrumare. [Pr.: -lă-u-] – V. călăuzi. DOOM
călăuzíre (-lă-u-) s. f., g.-d. art. călăuzírii
călăuzirilor
CĂLĂUZÍRE s. f. (Rar) Acțiunea de a călăuzi; îndrumare. [Pr.: -lă-u-] – V. călăuzi. DOOM
călăuzíre (-lă-u-) s. f., g.-d. art. călăuzírii
călăuziră
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzirăm
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzirăți
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzise
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzisem
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuziseră
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuziserăm
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuziserăți
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuziseși
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuziseți
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzit
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuzit
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză.
călăuzita
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză.
călăuzite
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză.
călăuzitei
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză.
călăuzitele
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză.
călăuzitelor
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză.
călăuzitoare
CĂLĂUZITÓR, -OÁRE, călăuzitori, -oare, adj. Care călăuzește, care îndrumează; îndrumător. [Pr.: -lă-u-] – Călăuzi + suf. -tor. DOOM
călăuzitór (-lă-u-) adj. m., pl. călăuzitóri; f. sg. și pl. călăuzitoáre
călăuzitoarea
CĂLĂUZITÓR, -OÁRE, călăuzitori, -oare, adj. Care călăuzește, care îndrumează; îndrumător. [Pr.: -lă-u-] – Călăuzi + suf. -tor. DOOM
călăuzitór (-lă-u-) adj. m., pl. călăuzitóri; f. sg. și pl. călăuzitoáre
călăuzitoarei
CĂLĂUZITÓR, -OÁRE, călăuzitori, -oare, adj. Care călăuzește, care îndrumează; îndrumător. [Pr.: -lă-u-] – Călăuzi + suf. -tor. DOOM
călăuzitór (-lă-u-) adj. m., pl. călăuzitóri; f. sg. și pl. călăuzitoáre
călăuzitoarele
CĂLĂUZITÓR, -OÁRE, călăuzitori, -oare, adj. Care călăuzește, care îndrumează; îndrumător. [Pr.: -lă-u-] – Călăuzi + suf. -tor. DOOM
călăuzitór (-lă-u-) adj. m., pl. călăuzitóri; f. sg. și pl. călăuzitoáre
călăuzitoarelor
CĂLĂUZITÓR, -OÁRE, călăuzitori, -oare, adj. Care călăuzește, care îndrumează; îndrumător. [Pr.: -lă-u-] – Călăuzi + suf. -tor. DOOM
călăuzitór (-lă-u-) adj. m., pl. călăuzitóri; f. sg. și pl. călăuzitoáre
călăuzitor
CĂLĂUZITÓR, -OÁRE, călăuzitori, -oare, adj. Care călăuzește, care îndrumează; îndrumător. [Pr.: -lă-u-] – Călăuzi + suf. -tor. DOOM
călăuzitór (-lă-u-) adj. m., pl. călăuzitóri; f. sg. și pl. călăuzitoáre
călăuzitori
CĂLĂUZITÓR, -OÁRE, călăuzitori, -oare, adj. Care călăuzește, care îndrumează; îndrumător. [Pr.: -lă-u-] – Călăuzi + suf. -tor. DOOM
călăuzitór (-lă-u-) adj. m., pl. călăuzitóri; f. sg. și pl. călăuzitoáre
călăuzitorii
CĂLĂUZITÓR, -OÁRE, călăuzitori, -oare, adj. Care călăuzește, care îndrumează; îndrumător. [Pr.: -lă-u-] – Călăuzi + suf. -tor. DOOM
călăuzitór (-lă-u-) adj. m., pl. călăuzitóri; f. sg. și pl. călăuzitoáre
călăuzitorilor
CĂLĂUZITÓR, -OÁRE, călăuzitori, -oare, adj. Care călăuzește, care îndrumează; îndrumător. [Pr.: -lă-u-] – Călăuzi + suf. -tor. DOOM
călăuzitór (-lă-u-) adj. m., pl. călăuzitóri; f. sg. și pl. călăuzitoáre
călăuzitorul
CĂLĂUZITÓR, -OÁRE, călăuzitori, -oare, adj. Care călăuzește, care îndrumează; îndrumător. [Pr.: -lă-u-] – Călăuzi + suf. -tor. DOOM
călăuzitór (-lă-u-) adj. m., pl. călăuzitóri; f. sg. și pl. călăuzitoáre
călăuzitorului
CĂLĂUZITÓR, -OÁRE, călăuzitori, -oare, adj. Care călăuzește, care îndrumează; îndrumător. [Pr.: -lă-u-] – Călăuzi + suf. -tor. DOOM
călăuzitór (-lă-u-) adj. m., pl. călăuzitóri; f. sg. și pl. călăuzitoáre
călăuzitul
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză.
călăuzitului
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză.
călăuziși
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuziți
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză. DOOM
călăuzí (a ~) (-lă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăuzésc, imperf. 3 sg. călăuzeá; conj. prez. 3 să călăuzeáscă
călăuziți
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză.
călăuziții
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză.
călăuziților
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză.
călțun
CĂLȚÚN1, călțuni, s. m. 1. (Înv. și pop.) Încălțăminte de sărbătoare (asemănătoare cu cizmele); ciorap de lână. 2. Compus: călțunul-doamnei = plantă erbacee din familia rozaceelor, înaltă de 10-15 cm, cu flori galbene cu vinișoare violete; cerențel (Geum urbanum). – Din ngr. kalstóni (după încălța). DOOM
călțún1 (cizmă) (înv., pop.) s. m., pl. călțúni
călțun
COLȚÚN, colțuni, s. m. 1. (Reg.) Ciorap. 2. Compus: colțunul-popii sau colțunii-popii = plantă erbacee mică, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori inodore, albastre sau violete, cu un pinten scurt și cu fructul o capsulă ascuțită (Viola silvestris). [Var.: (1) călțun s. m.] – Din ngr. kaltsúni. DOOM
colțún/călțún2 (ciorap) (înv., pop.) s. m., pl. colțúni/călțúni
călțunar
CĂLȚUNÁR, călțunari, s. m. (Reg.) Flăcău, bărbat care duce darurile miresei. – Călțun + suf. -ar. DOOM
călțunár (înv.) s. m., pl. călțunári
călțunari
CĂLȚUNÁR, călțunari, s. m. (Reg.) Flăcău, bărbat care duce darurile miresei. – Călțun + suf. -ar. DOOM
călțunár (înv.) s. m., pl. călțunári
călțunarii
CĂLȚUNÁR, călțunari, s. m. (Reg.) Flăcău, bărbat care duce darurile miresei. – Călțun + suf. -ar. DOOM
călțunár (înv.) s. m., pl. călțunári
călțunarilor
CĂLȚUNÁR, călțunari, s. m. (Reg.) Flăcău, bărbat care duce darurile miresei. – Călțun + suf. -ar. DOOM
călțunár (înv.) s. m., pl. călțunári
călțunarul
CĂLȚUNÁR, călțunari, s. m. (Reg.) Flăcău, bărbat care duce darurile miresei. – Călțun + suf. -ar. DOOM
călțunár (înv.) s. m., pl. călțunári
călțunarului
CĂLȚUNÁR, călțunari, s. m. (Reg.) Flăcău, bărbat care duce darurile miresei. – Călțun + suf. -ar. DOOM
călțunár (înv.) s. m., pl. călțunári
călțunaș
CĂLȚUNÁȘ1, călțunași, s. m. 1. Ciorap de lână albă în portul popular. 2. (Mai ales la pl.) Numele a două plante: a) plantă decorativă cățărătoare, cu flori portocalii, având un fel de pinten; condurul-doamnei (Tropaeolum majus); b) toporaș. – Călțun + suf. -aș. DOOM
călțunáș (ciorap, plantă) s. m., pl. călțunáși
călțunaș
COLȚUNÁȘ, colțunași, s. m. Preparat culinar făcut din aluat tăiat în pătrate mici, care se umplu cu carne, cu brânză, cu marmeladă etc. și apoi se fierb în apă. [Var.: călțunáș s. m.] – Colțun + suf. -aș. DOOM
colțunáș (preparat culinar) s. m., pl. colțunáși
călțunași
CĂLȚUNÁȘ1, călțunași, s. m. 1. Ciorap de lână albă în portul popular. 2. (Mai ales la pl.) Numele a două plante: a) plantă decorativă cățărătoare, cu flori portocalii, având un fel de pinten; condurul-doamnei (Tropaeolum majus); b) toporaș. – Călțun + suf. -aș. DOOM
călțunáș (ciorap, plantă) s. m., pl. călțunáși
călțunași
COLȚUNÁȘ, colțunași, s. m. Preparat culinar făcut din aluat tăiat în pătrate mici, care se umplu cu carne, cu brânză, cu marmeladă etc. și apoi se fierb în apă. [Var.: călțunáș s. m.] – Colțun + suf. -aș. DOOM
colțunáș (preparat culinar) s. m., pl. colțunáși
călțunașii
CĂLȚUNÁȘ1, călțunași, s. m. 1. Ciorap de lână albă în portul popular. 2. (Mai ales la pl.) Numele a două plante: a) plantă decorativă cățărătoare, cu flori portocalii, având un fel de pinten; condurul-doamnei (Tropaeolum majus); b) toporaș. – Călțun + suf. -aș. DOOM
călțunáș (ciorap, plantă) s. m., pl. călțunáși
călțunașii
COLȚUNÁȘ, colțunași, s. m. Preparat culinar făcut din aluat tăiat în pătrate mici, care se umplu cu carne, cu brânză, cu marmeladă etc. și apoi se fierb în apă. [Var.: călțunáș s. m.] – Colțun + suf. -aș. DOOM
colțunáș (preparat culinar) s. m., pl. colțunáși
călțunașilor
CĂLȚUNÁȘ1, călțunași, s. m. 1. Ciorap de lână albă în portul popular. 2. (Mai ales la pl.) Numele a două plante: a) plantă decorativă cățărătoare, cu flori portocalii, având un fel de pinten; condurul-doamnei (Tropaeolum majus); b) toporaș. – Călțun + suf. -aș. DOOM
călțunáș (ciorap, plantă) s. m., pl. călțunáși
călțunașilor
COLȚUNÁȘ, colțunași, s. m. Preparat culinar făcut din aluat tăiat în pătrate mici, care se umplu cu carne, cu brânză, cu marmeladă etc. și apoi se fierb în apă. [Var.: călțunáș s. m.] – Colțun + suf. -aș. DOOM
colțunáș (preparat culinar) s. m., pl. colțunáși
călțunașul
CĂLȚUNÁȘ1, călțunași, s. m. 1. Ciorap de lână albă în portul popular. 2. (Mai ales la pl.) Numele a două plante: a) plantă decorativă cățărătoare, cu flori portocalii, având un fel de pinten; condurul-doamnei (Tropaeolum majus); b) toporaș. – Călțun + suf. -aș. DOOM
călțunáș (ciorap, plantă) s. m., pl. călțunáși
călțunașul
COLȚUNÁȘ, colțunași, s. m. Preparat culinar făcut din aluat tăiat în pătrate mici, care se umplu cu carne, cu brânză, cu marmeladă etc. și apoi se fierb în apă. [Var.: călțunáș s. m.] – Colțun + suf. -aș. DOOM
colțunáș (preparat culinar) s. m., pl. colțunáși
călțunașului
CĂLȚUNÁȘ1, călțunași, s. m. 1. Ciorap de lână albă în portul popular. 2. (Mai ales la pl.) Numele a două plante: a) plantă decorativă cățărătoare, cu flori portocalii, având un fel de pinten; condurul-doamnei (Tropaeolum majus); b) toporaș. – Călțun + suf. -aș. DOOM
călțunáș (ciorap, plantă) s. m., pl. călțunáși
călțunașului
COLȚUNÁȘ, colțunași, s. m. Preparat culinar făcut din aluat tăiat în pătrate mici, care se umplu cu carne, cu brânză, cu marmeladă etc. și apoi se fierb în apă. [Var.: călțunáș s. m.] – Colțun + suf. -aș. DOOM
colțunáș (preparat culinar) s. m., pl. colțunáși
călțuni
CĂLȚÚN1, călțuni, s. m. 1. (Înv. și pop.) Încălțăminte de sărbătoare (asemănătoare cu cizmele); ciorap de lână. 2. Compus: călțunul-doamnei = plantă erbacee din familia rozaceelor, înaltă de 10-15 cm, cu flori galbene cu vinișoare violete; cerențel (Geum urbanum). – Din ngr. kalstóni (după încălța). DOOM
călțún1 (cizmă) (înv., pop.) s. m., pl. călțúni
călțuni
COLȚÚN, colțuni, s. m. 1. (Reg.) Ciorap. 2. Compus: colțunul-popii sau colțunii-popii = plantă erbacee mică, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori inodore, albastre sau violete, cu un pinten scurt și cu fructul o capsulă ascuțită (Viola silvestris). [Var.: (1) călțun s. m.] – Din ngr. kaltsúni. DOOM
colțún/călțún2 (ciorap) (înv., pop.) s. m., pl. colțúni/călțúni
călțunii
CĂLȚÚN1, călțuni, s. m. 1. (Înv. și pop.) Încălțăminte de sărbătoare (asemănătoare cu cizmele); ciorap de lână. 2. Compus: călțunul-doamnei = plantă erbacee din familia rozaceelor, înaltă de 10-15 cm, cu flori galbene cu vinișoare violete; cerențel (Geum urbanum). – Din ngr. kalstóni (după încălța). DOOM
călțún1 (cizmă) (înv., pop.) s. m., pl. călțúni
călțunii
COLȚÚN, colțuni, s. m. 1. (Reg.) Ciorap. 2. Compus: colțunul-popii sau colțunii-popii = plantă erbacee mică, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori inodore, albastre sau violete, cu un pinten scurt și cu fructul o capsulă ascuțită (Viola silvestris). [Var.: (1) călțun s. m.] – Din ngr. kaltsúni. DOOM
colțún/călțún2 (ciorap) (înv., pop.) s. m., pl. colțúni/călțúni
călțunilor
CĂLȚÚN1, călțuni, s. m. 1. (Înv. și pop.) Încălțăminte de sărbătoare (asemănătoare cu cizmele); ciorap de lână. 2. Compus: călțunul-doamnei = plantă erbacee din familia rozaceelor, înaltă de 10-15 cm, cu flori galbene cu vinișoare violete; cerențel (Geum urbanum). – Din ngr. kalstóni (după încălța). DOOM
călțún1 (cizmă) (înv., pop.) s. m., pl. călțúni
călțunilor
COLȚÚN, colțuni, s. m. 1. (Reg.) Ciorap. 2. Compus: colțunul-popii sau colțunii-popii = plantă erbacee mică, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori inodore, albastre sau violete, cu un pinten scurt și cu fructul o capsulă ascuțită (Viola silvestris). [Var.: (1) călțun s. m.] – Din ngr. kaltsúni. DOOM
colțún/călțún2 (ciorap) (înv., pop.) s. m., pl. colțúni/călțúni
călțunul
CĂLȚÚN1, călțuni, s. m. 1. (Înv. și pop.) Încălțăminte de sărbătoare (asemănătoare cu cizmele); ciorap de lână. 2. Compus: călțunul-doamnei = plantă erbacee din familia rozaceelor, înaltă de 10-15 cm, cu flori galbene cu vinișoare violete; cerențel (Geum urbanum). – Din ngr. kalstóni (după încălța). DOOM
călțún1 (cizmă) (înv., pop.) s. m., pl. călțúni
călțunul
COLȚÚN, colțuni, s. m. 1. (Reg.) Ciorap. 2. Compus: colțunul-popii sau colțunii-popii = plantă erbacee mică, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori inodore, albastre sau violete, cu un pinten scurt și cu fructul o capsulă ascuțită (Viola silvestris). [Var.: (1) călțun s. m.] – Din ngr. kaltsúni. DOOM
colțún/călțún2 (ciorap) (înv., pop.) s. m., pl. colțúni/călțúni
călțunului
CĂLȚÚN1, călțuni, s. m. 1. (Înv. și pop.) Încălțăminte de sărbătoare (asemănătoare cu cizmele); ciorap de lână. 2. Compus: călțunul-doamnei = plantă erbacee din familia rozaceelor, înaltă de 10-15 cm, cu flori galbene cu vinișoare violete; cerențel (Geum urbanum). – Din ngr. kalstóni (după încălța). DOOM
călțún1 (cizmă) (înv., pop.) s. m., pl. călțúni
călțunului
COLȚÚN, colțuni, s. m. 1. (Reg.) Ciorap. 2. Compus: colțunul-popii sau colțunii-popii = plantă erbacee mică, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori inodore, albastre sau violete, cu un pinten scurt și cu fructul o capsulă ascuțită (Viola silvestris). [Var.: (1) călțun s. m.] – Din ngr. kaltsúni. DOOM
colțún/călțún2 (ciorap) (înv., pop.) s. m., pl. colțúni/călțúni
călțunureasă
CĂLȚUNUREÁSĂ s. f. v. călțunăreasă.
călțunăreasa
CĂLȚUNĂREÁSĂ, călțunărese, s. f. (Reg.) Femeie care duce darurile miresei. – Călțunar + suf. -easă. DOOM
călțunăreásă (reg.) s. f., g.-d. art. călțunărései; pl. călțunărése
călțunărese
CĂLȚUNĂREÁSĂ, călțunărese, s. f. (Reg.) Femeie care duce darurile miresei. – Călțunar + suf. -easă. DOOM
călțunăreásă (reg.) s. f., g.-d. art. călțunărései; pl. călțunărése
călțunăresei
CĂLȚUNĂREÁSĂ, călțunărese, s. f. (Reg.) Femeie care duce darurile miresei. – Călțunar + suf. -easă. DOOM
călțunăreásă (reg.) s. f., g.-d. art. călțunărései; pl. călțunărése
călțunăresele
CĂLȚUNĂREÁSĂ, călțunărese, s. f. (Reg.) Femeie care duce darurile miresei. – Călțunar + suf. -easă. DOOM
călțunăreásă (reg.) s. f., g.-d. art. călțunărései; pl. călțunărése
călțunăreselor
CĂLȚUNĂREÁSĂ, călțunărese, s. f. (Reg.) Femeie care duce darurile miresei. – Călțunar + suf. -easă. DOOM
călțunăreásă (reg.) s. f., g.-d. art. călțunărései; pl. călțunărése
cămara
CĂMÁRĂ, cămări, s. f. 1. Încăpere mică în care se păstrează alimente. 2. (Înv.) Cameră, odaie. ◊ Cămară domnească = (în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova): a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne și impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei; b) (rar) monetărie. – Probabil lat. *camara în loc de cam(m)ara „cameră”. DOOM
cămáră s. f., g.-d. art. cămắrii; pl. cămắri
cămașa
CĂMÉȘĂ s. f. v. cămașă. DOOM
cămáșă s. f., art. cămáșa, g.-d. art. cămắșii; pl. cămắși
cămeșoi
CĂMEȘÓI, cămeșoaie, s. n. Augmentativ al lui cămașă (1); cămașă lungă. – Cămeșă + suf. -oi.
cămeșuică
CĂMEȘÚICĂ s. f. v. cămășuică.
cămeșă
CĂMÉȘĂ s. f. v. cămașă. DOOM
cămáșă s. f., art. cămáșa, g.-d. art. cămắșii; pl. cămắși
cămil
cămíl (-luri), s. m. – Cablu, parîmă. Ngr. ϰάμńλος.
cămila
CĂMÍLĂ, cămile, s. f. 1. Mamifer rumegător mare din Africa de Nord și din Asia, cu una (dromader) sau cu două cocoașe pe spate, folosit la cărat poveri (Camelus bactrianus). 2. (Mar.) Ponton din lemn pentru ridicarea navelor scufundate. – Din sl. kamilĭ. DOOM
cămílă s. f., g.-d. art. cămílei; pl. cămíle
cămile
CĂMÍLĂ, cămile, s. f. 1. Mamifer rumegător mare din Africa de Nord și din Asia, cu una (dromader) sau cu două cocoașe pe spate, folosit la cărat poveri (Camelus bactrianus). 2. (Mar.) Ponton din lemn pentru ridicarea navelor scufundate. – Din sl. kamilĭ. DOOM
cămílă s. f., g.-d. art. cămílei; pl. cămíle
cămilei
CĂMÍLĂ, cămile, s. f. 1. Mamifer rumegător mare din Africa de Nord și din Asia, cu una (dromader) sau cu două cocoașe pe spate, folosit la cărat poveri (Camelus bactrianus). 2. (Mar.) Ponton din lemn pentru ridicarea navelor scufundate. – Din sl. kamilĭ. DOOM
cămílă s. f., g.-d. art. cămílei; pl. cămíle
cămilele
CĂMÍLĂ, cămile, s. f. 1. Mamifer rumegător mare din Africa de Nord și din Asia, cu una (dromader) sau cu două cocoașe pe spate, folosit la cărat poveri (Camelus bactrianus). 2. (Mar.) Ponton din lemn pentru ridicarea navelor scufundate. – Din sl. kamilĭ. DOOM
cămílă s. f., g.-d. art. cămílei; pl. cămíle
cămilelor
CĂMÍLĂ, cămile, s. f. 1. Mamifer rumegător mare din Africa de Nord și din Asia, cu una (dromader) sau cu două cocoașe pe spate, folosit la cărat poveri (Camelus bactrianus). 2. (Mar.) Ponton din lemn pentru ridicarea navelor scufundate. – Din sl. kamilĭ. DOOM
cămílă s. f., g.-d. art. cămílei; pl. cămíle
cămin
CĂMÍN, (1, 2, 3, 6) căminuri, (4, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural: cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în România la începutul decen. 3 al sec. XX în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin-spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina. DOOM
cămín2 (sobă, cuptor, vatră, horn, acces subteran) s. n., pl. cămínuri
cămin
CĂMÍN, (1, 2, 3, 6) căminuri, (4, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural: cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în România la începutul decen. 3 al sec. XX în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin-spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina.
căminar
CĂMINÁR, căminari, s. m. Slujitor însărcinat, în evul mediu, în Moldova și apoi în Țara Românească, cu perceperea unor dări (la început numai pe vânzarea cerii). – Camănă (înv. „dare anuală asupra băuturilor alcoolice” < sl.) + suf. -ar. DOOM
căminár s. m., pl. căminári
căminari
CĂMINÁR, căminari, s. m. Slujitor însărcinat, în evul mediu, în Moldova și apoi în Țara Românească, cu perceperea unor dări (la început numai pe vânzarea cerii). – Camănă (înv. „dare anuală asupra băuturilor alcoolice” < sl.) + suf. -ar. DOOM
căminár s. m., pl. căminári
căminarii
CĂMINÁR, căminari, s. m. Slujitor însărcinat, în evul mediu, în Moldova și apoi în Țara Românească, cu perceperea unor dări (la început numai pe vânzarea cerii). – Camănă (înv. „dare anuală asupra băuturilor alcoolice” < sl.) + suf. -ar. DOOM
căminár s. m., pl. căminári
căminarilor
CĂMINÁR, căminari, s. m. Slujitor însărcinat, în evul mediu, în Moldova și apoi în Țara Românească, cu perceperea unor dări (la început numai pe vânzarea cerii). – Camănă (înv. „dare anuală asupra băuturilor alcoolice” < sl.) + suf. -ar. DOOM
căminár s. m., pl. căminári
căminarul
CĂMINÁR, căminari, s. m. Slujitor însărcinat, în evul mediu, în Moldova și apoi în Țara Românească, cu perceperea unor dări (la început numai pe vânzarea cerii). – Camănă (înv. „dare anuală asupra băuturilor alcoolice” < sl.) + suf. -ar. DOOM
căminár s. m., pl. căminári
căminarului
CĂMINÁR, căminari, s. m. Slujitor însărcinat, în evul mediu, în Moldova și apoi în Țara Românească, cu perceperea unor dări (la început numai pe vânzarea cerii). – Camănă (înv. „dare anuală asupra băuturilor alcoolice” < sl.) + suf. -ar. DOOM
căminár s. m., pl. căminári
cămine
CĂMÍN, (1, 2, 3, 6) căminuri, (4, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural: cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în România la începutul decen. 3 al sec. XX în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin-spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina. DOOM
cămín2 (sobă, cuptor, vatră, horn, acces subteran) s. n., pl. cămínuri
căminele
CĂMÍN, (1, 2, 3, 6) căminuri, (4, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural: cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în România la începutul decen. 3 al sec. XX în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin-spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina. DOOM
cămín2 (sobă, cuptor, vatră, horn, acces subteran) s. n., pl. cămínuri
căminelor
CĂMÍN, (1, 2, 3, 6) căminuri, (4, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural: cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în România la începutul decen. 3 al sec. XX în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin-spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina. DOOM
cămín2 (sobă, cuptor, vatră, horn, acces subteran) s. n., pl. cămínuri
căminiadă
căminiadă, căminiade s. f. (pub., iron.) procesul de repartizare a spațiilor de cazare studențești la început de an universitar, adesea contestat și umbrit de unele practici ilegale.
căminist
CĂMINÍST, -Ă, căminiști, -ste, s. m. și f. (Student) care locuiește într-un cămin (5). – Cămin + suf. -ist. DOOM
căminístă s. f., g.-d. art. căminístei; pl. căminíste
căminista
CĂMINÍST, -Ă, căminiști, -ste, s. m. și f. (Student) care locuiește într-un cămin (5). – Cămin + suf. -ist. DOOM
căminístă s. f., g.-d. art. căminístei; pl. căminíste
căministe
CĂMINÍST, -Ă, căminiști, -ste, s. m. și f. (Student) care locuiește într-un cămin (5). – Cămin + suf. -ist. DOOM
căminístă s. f., g.-d. art. căminístei; pl. căminíste
căministei
CĂMINÍST, -Ă, căminiști, -ste, s. m. și f. (Student) care locuiește într-un cămin (5). – Cămin + suf. -ist. DOOM
căminístă s. f., g.-d. art. căminístei; pl. căminíste
căministele
CĂMINÍST, -Ă, căminiști, -ste, s. m. și f. (Student) care locuiește într-un cămin (5). – Cămin + suf. -ist. DOOM
căminístă s. f., g.-d. art. căminístei; pl. căminíste
căministelor
CĂMINÍST, -Ă, căminiști, -ste, s. m. și f. (Student) care locuiește într-un cămin (5). – Cămin + suf. -ist. DOOM
căminístă s. f., g.-d. art. căminístei; pl. căminíste
căministul
CĂMINÍST, -Ă, căminiști, -ste, s. m. și f. (Student) care locuiește într-un cămin (5). – Cămin + suf. -ist. DOOM
căminístă s. f., g.-d. art. căminístei; pl. căminíste
căministului
CĂMINÍST, -Ă, căminiști, -ste, s. m. și f. (Student) care locuiește într-un cămin (5). – Cămin + suf. -ist. DOOM
căminístă s. f., g.-d. art. căminístei; pl. căminíste
căminiști
CĂMINÍST, -Ă, căminiști, -ste, s. m. și f. (Student) care locuiește într-un cămin (5). – Cămin + suf. -ist. DOOM
căminístă s. f., g.-d. art. căminístei; pl. căminíste
căminiștii
CĂMINÍST, -Ă, căminiști, -ste, s. m. și f. (Student) care locuiește într-un cămin (5). – Cămin + suf. -ist. DOOM
căminístă s. f., g.-d. art. căminístei; pl. căminíste
căminiștilor
CĂMINÍST, -Ă, căminiști, -ste, s. m. și f. (Student) care locuiește într-un cămin (5). – Cămin + suf. -ist. DOOM
căminístă s. f., g.-d. art. căminístei; pl. căminíste
căminul
CĂMÍN, (1, 2, 3, 6) căminuri, (4, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural: cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în România la începutul decen. 3 al sec. XX în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin-spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina. DOOM
cămín2 (sobă, cuptor, vatră, horn, acces subteran) s. n., pl. cămínuri
căminul
CĂMÍN, (1, 2, 3, 6) căminuri, (4, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural: cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în România la începutul decen. 3 al sec. XX în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin-spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina.
căminului
CĂMÍN, (1, 2, 3, 6) căminuri, (4, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural: cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în România la începutul decen. 3 al sec. XX în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin-spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina. DOOM
cămín2 (sobă, cuptor, vatră, horn, acces subteran) s. n., pl. cămínuri
căminului
CĂMÍN, (1, 2, 3, 6) căminuri, (4, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural: cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în România la începutul decen. 3 al sec. XX în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin-spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina.
căminuri
CĂMÍN, (1, 2, 3, 6) căminuri, (4, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural: cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în România la începutul decen. 3 al sec. XX în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin-spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina.
căminurile
CĂMÍN, (1, 2, 3, 6) căminuri, (4, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural: cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în România la începutul decen. 3 al sec. XX în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin-spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina.
căminurilor
CĂMÍN, (1, 2, 3, 6) căminuri, (4, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural: cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în România la începutul decen. 3 al sec. XX în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin-spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina.
cămăraș
CĂMĂRÁȘ, cămărași, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Slujbaș care avea în grijă odăile domnului, în special cămara domnească. ♦ (Înv.) Intendent la o mănăstire. – Cămară + suf. -aș. DOOM
cămăráș s. m., pl. cămăráși
cămărași
CĂMĂRÁȘ, cămărași, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Slujbaș care avea în grijă odăile domnului, în special cămara domnească. ♦ (Înv.) Intendent la o mănăstire. – Cămară + suf. -aș. DOOM
cămăráș s. m., pl. cămăráși
cămărașii
CĂMĂRÁȘ, cămărași, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Slujbaș care avea în grijă odăile domnului, în special cămara domnească. ♦ (Înv.) Intendent la o mănăstire. – Cămară + suf. -aș. DOOM
cămăráș s. m., pl. cămăráși
cămărașilor
CĂMĂRÁȘ, cămărași, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Slujbaș care avea în grijă odăile domnului, în special cămara domnească. ♦ (Înv.) Intendent la o mănăstire. – Cămară + suf. -aș. DOOM
cămăráș s. m., pl. cămăráși
cămărașul
CĂMĂRÁȘ, cămărași, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Slujbaș care avea în grijă odăile domnului, în special cămara domnească. ♦ (Înv.) Intendent la o mănăstire. – Cămară + suf. -aș. DOOM
cămăráș s. m., pl. cămăráși
cămărașului
CĂMĂRÁȘ, cămărași, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Slujbaș care avea în grijă odăile domnului, în special cămara domnească. ♦ (Înv.) Intendent la o mănăstire. – Cămară + suf. -aș. DOOM
cămăráș s. m., pl. cămăráși
cămări
CĂMÁRĂ, cămări, s. f. 1. Încăpere mică în care se păstrează alimente. 2. (Înv.) Cameră, odaie. ◊ Cămară domnească = (în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova): a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne și impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei; b) (rar) monetărie. – Probabil lat. *camara în loc de cam(m)ara „cameră”. DOOM
cămáră s. f., g.-d. art. cămắrii; pl. cămắri
cămării
CĂMÁRĂ, cămări, s. f. 1. Încăpere mică în care se păstrează alimente. 2. (Înv.) Cameră, odaie. ◊ Cămară domnească = (în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova): a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne și impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei; b) (rar) monetărie. – Probabil lat. *camara în loc de cam(m)ara „cameră”. DOOM
cămáră s. f., g.-d. art. cămắrii; pl. cămắri
cămările
CĂMÁRĂ, cămări, s. f. 1. Încăpere mică în care se păstrează alimente. 2. (Înv.) Cameră, odaie. ◊ Cămară domnească = (în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova): a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne și impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei; b) (rar) monetărie. – Probabil lat. *camara în loc de cam(m)ara „cameră”. DOOM
cămáră s. f., g.-d. art. cămắrii; pl. cămắri
cămărilor
CĂMÁRĂ, cămări, s. f. 1. Încăpere mică în care se păstrează alimente. 2. (Înv.) Cameră, odaie. ◊ Cămară domnească = (în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova): a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne și impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei; b) (rar) monetărie. – Probabil lat. *camara în loc de cam(m)ara „cameră”. DOOM
cămáră s. f., g.-d. art. cămắrii; pl. cămắri
cămărui
CĂMĂRÚIE, cămărui, s. f. Cămăruță. – Cămară + suf. -uie. DOOM
cămărúie s. f., art. cămărúia, g.-d. art. cămărúii; pl. cămărúi
cămăruia
CĂMĂRÚIE, cămărui, s. f. Cămăruță. – Cămară + suf. -uie. DOOM
cămărúie s. f., art. cămărúia, g.-d. art. cămărúii; pl. cămărúi
cămăruie
CĂMĂRÚIE, cămărui, s. f. Cămăruță. – Cămară + suf. -uie. DOOM
cămărúie s. f., art. cămărúia, g.-d. art. cămărúii; pl. cămărúi
cămăruii
CĂMĂRÚIE, cămărui, s. f. Cămăruță. – Cămară + suf. -uie. DOOM
cămărúie s. f., art. cămărúia, g.-d. art. cămărúii; pl. cămărúi
cămăruile
CĂMĂRÚIE, cămărui, s. f. Cămăruță. – Cămară + suf. -uie. DOOM
cămărúie s. f., art. cămărúia, g.-d. art. cămărúii; pl. cămărúi
cămăruilor
CĂMĂRÚIE, cămărui, s. f. Cămăruță. – Cămară + suf. -uie. DOOM
cămărúie s. f., art. cămărúia, g.-d. art. cămărúii; pl. cămărúi
cămăruța
CĂMĂRÚȚĂ, cămăruțe, s. f. Diminutiv al lui cămară; cămăruie. – Cămară + suf. -uță. DOOM
cămărúță s. f., g.-d. art. cămărúței; pl. cămărúțe
cămăruțe
CĂMĂRÚȚĂ, cămăruțe, s. f. Diminutiv al lui cămară; cămăruie. – Cămară + suf. -uță. DOOM
cămărúță s. f., g.-d. art. cămărúței; pl. cămărúțe
cămăruței
CĂMĂRÚȚĂ, cămăruțe, s. f. Diminutiv al lui cămară; cămăruie. – Cămară + suf. -uță. DOOM
cămărúță s. f., g.-d. art. cămărúței; pl. cămărúțe
cămăruțele
CĂMĂRÚȚĂ, cămăruțe, s. f. Diminutiv al lui cămară; cămăruie. – Cămară + suf. -uță. DOOM
cămărúță s. f., g.-d. art. cămărúței; pl. cămărúțe
cămăruțelor
CĂMĂRÚȚĂ, cămăruțe, s. f. Diminutiv al lui cămară; cămăruie. – Cămară + suf. -uță. DOOM
cămărúță s. f., g.-d. art. cămărúței; pl. cămărúțe
cămărășei
CĂMĂRĂȘÉL, cămărășei, s. m. (Înv.) Fecior de casă; camerier. – Cămăraș + suf. -el. DOOM
cămărășél (înv.) s. m., pl. cămărășéi, art. cămărășéii
cămărășeii
CĂMĂRĂȘÉL, cămărășei, s. m. (Înv.) Fecior de casă; camerier. – Cămăraș + suf. -el. DOOM
cămărășél (înv.) s. m., pl. cămărășéi, art. cămărășéii
cămărășeilor
CĂMĂRĂȘÉL, cămărășei, s. m. (Înv.) Fecior de casă; camerier. – Cămăraș + suf. -el. DOOM
cămărășél (înv.) s. m., pl. cămărășéi, art. cămărășéii
cămărășel
CĂMĂRĂȘÉL, cămărășei, s. m. (Înv.) Fecior de casă; camerier. – Cămăraș + suf. -el. DOOM
cămărășél (înv.) s. m., pl. cămărășéi, art. cămărășéii
cămărășelul
CĂMĂRĂȘÉL, cămărășei, s. m. (Înv.) Fecior de casă; camerier. – Cămăraș + suf. -el. DOOM
cămărășél (înv.) s. m., pl. cămărășéi, art. cămărășéii
cămărășelului
CĂMĂRĂȘÉL, cămărășei, s. m. (Înv.) Fecior de casă; camerier. – Cămăraș + suf. -el. DOOM
cămărășél (înv.) s. m., pl. cămărășéi, art. cămărășéii
cămărășița
CĂMĂRĂȘÍȚĂ, cămărășițe, s. f. 1. Soția cămărașului. 2. (Rar) Îngrijitoare a cămării; chelăriță, menajeră. – Cămăraș + suf. -iță. DOOM
cămărășíță (înv.) s. f., g.-d. art. cămărășíței; pl. cămărășíțe
cămărășițe
CĂMĂRĂȘÍȚĂ, cămărășițe, s. f. 1. Soția cămărașului. 2. (Rar) Îngrijitoare a cămării; chelăriță, menajeră. – Cămăraș + suf. -iță. DOOM
cămărășíță (înv.) s. f., g.-d. art. cămărășíței; pl. cămărășíțe
cămărășiței
CĂMĂRĂȘÍȚĂ, cămărășițe, s. f. 1. Soția cămărașului. 2. (Rar) Îngrijitoare a cămării; chelăriță, menajeră. – Cămăraș + suf. -iță. DOOM
cămărășíță (înv.) s. f., g.-d. art. cămărășíței; pl. cămărășíțe
cămărășițele
CĂMĂRĂȘÍȚĂ, cămărășițe, s. f. 1. Soția cămărașului. 2. (Rar) Îngrijitoare a cămării; chelăriță, menajeră. – Cămăraș + suf. -iță. DOOM
cămărășíță (înv.) s. f., g.-d. art. cămărășíței; pl. cămărășíțe
cămărășițelor
CĂMĂRĂȘÍȚĂ, cămărășițe, s. f. 1. Soția cămărașului. 2. (Rar) Îngrijitoare a cămării; chelăriță, menajeră. – Cămăraș + suf. -iță. DOOM
cămărășíță (înv.) s. f., g.-d. art. cămărășíței; pl. cămărășíțe
cămătar
CĂMĂTÁR, cămătari, s. m. Persoană care dă împrumuturi bănești în schimbul unei camete. – Camătă + suf. -ar. DOOM
cămătár s. m., pl. cămătári
cămătari
CĂMĂTÁR, cămătari, s. m. Persoană care dă împrumuturi bănești în schimbul unei camete. – Camătă + suf. -ar. DOOM
cămătár s. m., pl. cămătári
cămătarii
CĂMĂTÁR, cămătari, s. m. Persoană care dă împrumuturi bănești în schimbul unei camete. – Camătă + suf. -ar. DOOM
cămătár s. m., pl. cămătári
cămătarilor
CĂMĂTÁR, cămătari, s. m. Persoană care dă împrumuturi bănești în schimbul unei camete. – Camătă + suf. -ar. DOOM
cămătár s. m., pl. cămătári
cămătarul
CĂMĂTÁR, cămătari, s. m. Persoană care dă împrumuturi bănești în schimbul unei camete. – Camătă + suf. -ar. DOOM
cămătár s. m., pl. cămătári
cămătarului
CĂMĂTÁR, cămătari, s. m. Persoană care dă împrumuturi bănești în schimbul unei camete. – Camătă + suf. -ar. DOOM
cămătár s. m., pl. cămătári
cămătăreasa
CĂMĂTĂREÁSĂ, cămătărese, s. f. (Rar) Femeie care dă bani cu camătă, care ia în camătă. – Cămătar + suf. -easă. DOOM
cămătăreásă (rar) s. f., g.-d. art. cămătărései; pl. cămătărése
cămătăreasca
CĂMĂTĂRÉSC, -EÁSCĂ, cămătărești, adj. Care este propriu cămătarului, care se referă la camătă sau la cămătar; de camătă. ◊ Capital cămătăresc = capital bănesc folosit pentru a obține camătă. – Cămătar + suf. -esc. DOOM
cămătărésc adj. m., f. cămătăreáscă; pl. m. și f. cămătăréști
cămătăresc
CĂMĂTĂRÉSC, -EÁSCĂ, cămătărești, adj. Care este propriu cămătarului, care se referă la camătă sau la cămătar; de camătă. ◊ Capital cămătăresc = capital bănesc folosit pentru a obține camătă. – Cămătar + suf. -esc. DOOM
cămătărésc adj. m., f. cămătăreáscă; pl. m. și f. cămătăréști
cămătărescul
CĂMĂTĂRÉSC, -EÁSCĂ, cămătărești, adj. Care este propriu cămătarului, care se referă la camătă sau la cămătar; de camătă. ◊ Capital cămătăresc = capital bănesc folosit pentru a obține camătă. – Cămătar + suf. -esc. DOOM
cămătărésc adj. m., f. cămătăreáscă; pl. m. și f. cămătăréști
cămătărescului
CĂMĂTĂRÉSC, -EÁSCĂ, cămătărești, adj. Care este propriu cămătarului, care se referă la camătă sau la cămătar; de camătă. ◊ Capital cămătăresc = capital bănesc folosit pentru a obține camătă. – Cămătar + suf. -esc. DOOM
cămătărésc adj. m., f. cămătăreáscă; pl. m. și f. cămătăréști
cămătărese
CĂMĂTĂREÁSĂ, cămătărese, s. f. (Rar) Femeie care dă bani cu camătă, care ia în camătă. – Cămătar + suf. -easă. DOOM
cămătăreásă (rar) s. f., g.-d. art. cămătărései; pl. cămătărése
cămătăresei
CĂMĂTĂREÁSĂ, cămătărese, s. f. (Rar) Femeie care dă bani cu camătă, care ia în camătă. – Cămătar + suf. -easă. DOOM
cămătăreásă (rar) s. f., g.-d. art. cămătărései; pl. cămătărése
cămătăresele
CĂMĂTĂREÁSĂ, cămătărese, s. f. (Rar) Femeie care dă bani cu camătă, care ia în camătă. – Cămătar + suf. -easă. DOOM
cămătăreásă (rar) s. f., g.-d. art. cămătărései; pl. cămătărése
cămătăreselor
CĂMĂTĂREÁSĂ, cămătărese, s. f. (Rar) Femeie care dă bani cu camătă, care ia în camătă. – Cămătar + suf. -easă. DOOM
cămătăreásă (rar) s. f., g.-d. art. cămătărései; pl. cămătărése
cămătărește
CĂMĂTĂRÉȘTE adv. În felul cămătarilor. – Cămătar + suf. -ește. DOOM
cămătăréște adv.
cămătărești
CĂMĂTĂRÉSC, -EÁSCĂ, cămătărești, adj. Care este propriu cămătarului, care se referă la camătă sau la cămătar; de camătă. ◊ Capital cămătăresc = capital bănesc folosit pentru a obține camătă. – Cămătar + suf. -esc. DOOM
cămătărésc adj. m., f. cămătăreáscă; pl. m. și f. cămătăréști
cămătăreștii
CĂMĂTĂRÉSC, -EÁSCĂ, cămătărești, adj. Care este propriu cămătarului, care se referă la camătă sau la cămătar; de camătă. ◊ Capital cămătăresc = capital bănesc folosit pentru a obține camătă. – Cămătar + suf. -esc. DOOM
cămătărésc adj. m., f. cămătăreáscă; pl. m. și f. cămătăréști
cămătăreștile
CĂMĂTĂRÉSC, -EÁSCĂ, cămătărești, adj. Care este propriu cămătarului, care se referă la camătă sau la cămătar; de camătă. ◊ Capital cămătăresc = capital bănesc folosit pentru a obține camătă. – Cămătar + suf. -esc. DOOM
cămătărésc adj. m., f. cămătăreáscă; pl. m. și f. cămătăréști
cămătăreștilor
CĂMĂTĂRÉSC, -EÁSCĂ, cămătărești, adj. Care este propriu cămătarului, care se referă la camătă sau la cămătar; de camătă. ◊ Capital cămătăresc = capital bănesc folosit pentru a obține camătă. – Cămătar + suf. -esc. DOOM
cămătărésc adj. m., f. cămătăreáscă; pl. m. și f. cămătăréști
cămătăria
CĂMĂTĂRÍE, cămătării, s. f. Faptul de a da bani cu camătă; ocupația cămătarului. – Cămătar + suf. -ie. DOOM
cămătăríe s. f., art. cămătăría, g.-d. art. cămătăríei; pl. cămătăríi, art. cămătăríile
cămătărie
CĂMĂTĂRÍE, cămătării, s. f. Faptul de a da bani cu camătă; ocupația cămătarului. – Cămătar + suf. -ie. DOOM
cămătăríe s. f., art. cămătăría, g.-d. art. cămătăríei; pl. cămătăríi, art. cămătăríile
cămătăriei
CĂMĂTĂRÍE, cămătării, s. f. Faptul de a da bani cu camătă; ocupația cămătarului. – Cămătar + suf. -ie. DOOM
cămătăríe s. f., art. cămătăría, g.-d. art. cămătăríei; pl. cămătăríi, art. cămătăríile
cămătării
CĂMĂTĂRÍE, cămătării, s. f. Faptul de a da bani cu camătă; ocupația cămătarului. – Cămătar + suf. -ie. DOOM
cămătăríe s. f., art. cămătăría, g.-d. art. cămătăríei; pl. cămătăríi, art. cămătăríile
cămătăriile
CĂMĂTĂRÍE, cămătării, s. f. Faptul de a da bani cu camătă; ocupația cămătarului. – Cămătar + suf. -ie. DOOM
cămătăríe s. f., art. cămătăría, g.-d. art. cămătăríei; pl. cămătăríi, art. cămătăríile
cămătăriilor
CĂMĂTĂRÍE, cămătării, s. f. Faptul de a da bani cu camătă; ocupația cămătarului. – Cămătar + suf. -ie. DOOM
cămătăríe s. f., art. cămătăría, g.-d. art. cămătăríei; pl. cămătăríi, art. cămătăríile
cămăși
CĂMÉȘĂ s. f. v. cămașă. DOOM
cămáșă s. f., art. cămáșa, g.-d. art. cămắșii; pl. cămắși
cămășii
CĂMÉȘĂ s. f. v. cămașă. DOOM
cămáșă s. f., art. cămáșa, g.-d. art. cămắșii; pl. cămắși
cămășile
CĂMÉȘĂ s. f. v. cămașă. DOOM
cămáșă s. f., art. cămáșa, g.-d. art. cămắșii; pl. cămắși
cămășilor
CĂMÉȘĂ s. f. v. cămașă. DOOM
cămáșă s. f., art. cămáșa, g.-d. art. cămắșii; pl. cămắși
cămășui
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuia
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuiai
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuiala
CĂMĂȘUIÁLĂ, cămășuieli, s. f. 1. Acțiunea de a cămășui; cămășuire. 2. Pojghiță, înveliș care acoperă unele materii, obiecte sau piese. ♦ Căptușeală interioară, subțire, de zidărie a unui tunel. ◊ Cămășuiala piloților = tub metalic folosit pentru confecționarea piloților2 de beton. 3. Strat de piatră sau de balast dezagregat, care trebuie îndepărtat la deschiderea unei cariere sau a unei balastiere. [Pr.: -șu-ia-] – Cămășui + suf. -eală. DOOM
cămășuiálă s. f., g.-d. art. cămășuiélii; pl. cămășuiéli
cămășuiam
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuiască
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuiau
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuiați
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuica
CĂMĂȘÚICĂ, cămășuici, s. f. Cămășuță. – Cămașă + suf. -uică. DOOM
cămășúică s. f., g.-d. art. cămășúicii; pl. cămășúici
cămășuici
CĂMĂȘÚICĂ, cămășuici, s. f. Cămășuță. – Cămașă + suf. -uică. DOOM
cămășúică s. f., g.-d. art. cămășúicii; pl. cămășúici
cămășuicii
CĂMĂȘÚICĂ, cămășuici, s. f. Cămășuță. – Cămașă + suf. -uică. DOOM
cămășúică s. f., g.-d. art. cămășúicii; pl. cămășúici
cămășuicile
CĂMĂȘÚICĂ, cămășuici, s. f. Cămășuță. – Cămașă + suf. -uică. DOOM
cămășúică s. f., g.-d. art. cămășúicii; pl. cămășúici
cămășuicilor
CĂMĂȘÚICĂ, cămășuici, s. f. Cămășuță. – Cămașă + suf. -uică. DOOM
cămășúică s. f., g.-d. art. cămășúicii; pl. cămășúici
cămășuieli
CĂMĂȘUIÁLĂ, cămășuieli, s. f. 1. Acțiunea de a cămășui; cămășuire. 2. Pojghiță, înveliș care acoperă unele materii, obiecte sau piese. ♦ Căptușeală interioară, subțire, de zidărie a unui tunel. ◊ Cămășuiala piloților = tub metalic folosit pentru confecționarea piloților2 de beton. 3. Strat de piatră sau de balast dezagregat, care trebuie îndepărtat la deschiderea unei cariere sau a unei balastiere. [Pr.: -șu-ia-] – Cămășui + suf. -eală. DOOM
cămășuiálă s. f., g.-d. art. cămășuiélii; pl. cămășuiéli
cămășuielii
CĂMĂȘUIÁLĂ, cămășuieli, s. f. 1. Acțiunea de a cămășui; cămășuire. 2. Pojghiță, înveliș care acoperă unele materii, obiecte sau piese. ♦ Căptușeală interioară, subțire, de zidărie a unui tunel. ◊ Cămășuiala piloților = tub metalic folosit pentru confecționarea piloților2 de beton. 3. Strat de piatră sau de balast dezagregat, care trebuie îndepărtat la deschiderea unei cariere sau a unei balastiere. [Pr.: -șu-ia-] – Cămășui + suf. -eală. DOOM
cămășuiálă s. f., g.-d. art. cămășuiélii; pl. cămășuiéli
cămășuielile
CĂMĂȘUIÁLĂ, cămășuieli, s. f. 1. Acțiunea de a cămășui; cămășuire. 2. Pojghiță, înveliș care acoperă unele materii, obiecte sau piese. ♦ Căptușeală interioară, subțire, de zidărie a unui tunel. ◊ Cămășuiala piloților = tub metalic folosit pentru confecționarea piloților2 de beton. 3. Strat de piatră sau de balast dezagregat, care trebuie îndepărtat la deschiderea unei cariere sau a unei balastiere. [Pr.: -șu-ia-] – Cămășui + suf. -eală. DOOM
cămășuiálă s. f., g.-d. art. cămășuiélii; pl. cămășuiéli
cămășuielilor
CĂMĂȘUIÁLĂ, cămășuieli, s. f. 1. Acțiunea de a cămășui; cămășuire. 2. Pojghiță, înveliș care acoperă unele materii, obiecte sau piese. ♦ Căptușeală interioară, subțire, de zidărie a unui tunel. ◊ Cămășuiala piloților = tub metalic folosit pentru confecționarea piloților2 de beton. 3. Strat de piatră sau de balast dezagregat, care trebuie îndepărtat la deschiderea unei cariere sau a unei balastiere. [Pr.: -șu-ia-] – Cămășui + suf. -eală. DOOM
cămășuiálă s. f., g.-d. art. cămășuiélii; pl. cămășuiéli
cămășuiesc
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuiește
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuiești
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuii
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuim
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuind
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuire
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuire
CĂMĂȘUÍRE, cămășuiri, s. f. Acțiunea de a cămășui și rezultatul ei; cămășuială. – V. cămășui.
cămășuirea
CĂMĂȘUÍRE, cămășuiri, s. f. Acțiunea de a cămășui și rezultatul ei; cămășuială. – V. cămășui.
cămășuiri
CĂMĂȘUÍRE, cămășuiri, s. f. Acțiunea de a cămășui și rezultatul ei; cămășuială. – V. cămășui.
cămășuirii
CĂMĂȘUÍRE, cămășuiri, s. f. Acțiunea de a cămășui și rezultatul ei; cămășuială. – V. cămășui.
cămășuirile
CĂMĂȘUÍRE, cămășuiri, s. f. Acțiunea de a cămășui și rezultatul ei; cămășuială. – V. cămășui.
cămășuirilor
CĂMĂȘUÍRE, cămășuiri, s. f. Acțiunea de a cămășui și rezultatul ei; cămășuială. – V. cămășui.
cămășuiră
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuirăm
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuirăți
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuise
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuisem
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuiseră
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuiserăm
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuiserăți
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuiseși
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuiseți
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuit
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuit
CĂMĂȘUÍT, -Ă, cămășuiți, -te, adj. (Despre elemente de construcție) Care a fost acoperit cu beton, metal etc. – V. cămășui.
cămășuita
CĂMĂȘUÍT, -Ă, cămășuiți, -te, adj. (Despre elemente de construcție) Care a fost acoperit cu beton, metal etc. – V. cămășui.
cămășuite
CĂMĂȘUÍT, -Ă, cămășuiți, -te, adj. (Despre elemente de construcție) Care a fost acoperit cu beton, metal etc. – V. cămășui.
cămășuitei
CĂMĂȘUÍT, -Ă, cămășuiți, -te, adj. (Despre elemente de construcție) Care a fost acoperit cu beton, metal etc. – V. cămășui.
cămășuitele
CĂMĂȘUÍT, -Ă, cămășuiți, -te, adj. (Despre elemente de construcție) Care a fost acoperit cu beton, metal etc. – V. cămășui.
cămășuitelor
CĂMĂȘUÍT, -Ă, cămășuiți, -te, adj. (Despre elemente de construcție) Care a fost acoperit cu beton, metal etc. – V. cămășui.
cămășuitul
CĂMĂȘUÍT, -Ă, cămășuiți, -te, adj. (Despre elemente de construcție) Care a fost acoperit cu beton, metal etc. – V. cămășui.
cămășuitului
CĂMĂȘUÍT, -Ă, cămășuiți, -te, adj. (Despre elemente de construcție) Care a fost acoperit cu beton, metal etc. – V. cămășui.
cămășuiși
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuiți
CĂMĂȘUÍ, cămășuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de construcție cu beton, metal etc. – Cămașă + suf. -ui.
cămășuiți
CĂMĂȘUÍT, -Ă, cămășuiți, -te, adj. (Despre elemente de construcție) Care a fost acoperit cu beton, metal etc. – V. cămășui.
cămășuiții
CĂMĂȘUÍT, -Ă, cămășuiți, -te, adj. (Despre elemente de construcție) Care a fost acoperit cu beton, metal etc. – V. cămășui.
cămășuiților
CĂMĂȘUÍT, -Ă, cămășuiți, -te, adj. (Despre elemente de construcție) Care a fost acoperit cu beton, metal etc. – V. cămășui.
cămășuța
CĂMĂȘÚȚĂ, cămășuțe, s. f. Diminutiv al lui cămașă (1); cămășuică. – Cămașă + suf. -uță. DOOM
cămășúță s. f., g.-d. art. cămășúței; pl. cămășúțe
cămășuțe
CĂMĂȘÚȚĂ, cămășuțe, s. f. Diminutiv al lui cămașă (1); cămășuică. – Cămașă + suf. -uță. DOOM
cămășúță s. f., g.-d. art. cămășúței; pl. cămășúțe
cămășuței
CĂMĂȘÚȚĂ, cămășuțe, s. f. Diminutiv al lui cămașă (1); cămășuică. – Cămașă + suf. -uță. DOOM
cămășúță s. f., g.-d. art. cămășúței; pl. cămășúțe
cămășuțele
CĂMĂȘÚȚĂ, cămășuțe, s. f. Diminutiv al lui cămașă (1); cămășuică. – Cămașă + suf. -uță. DOOM
cămășúță s. f., g.-d. art. cămășúței; pl. cămășúțe
cămășuțelor
CĂMĂȘÚȚĂ, cămășuțe, s. f. Diminutiv al lui cămașă (1); cămășuică. – Cămașă + suf. -uță. DOOM
cămășúță s. f., g.-d. art. cămășúței; pl. cămășúțe
cănac
CĂNÁC s. n. v. canaf.
cănea
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
căneai
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
căneala
CĂNEÁLĂ, căneli, s. f. (Pop.) Vopsea (neagră), mai ales pentru păr. – Căni + suf. -eală. DOOM
căneálă (pop.) s. f., g.-d. art. cănélii; pl. cănéli
căneam
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănească
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
căneau
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
căneați
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
căneli
CĂNEÁLĂ, căneli, s. f. (Pop.) Vopsea (neagră), mai ales pentru păr. – Căni + suf. -eală. DOOM
căneálă (pop.) s. f., g.-d. art. cănélii; pl. cănéli
cănelii
CĂNEÁLĂ, căneli, s. f. (Pop.) Vopsea (neagră), mai ales pentru păr. – Căni + suf. -eală. DOOM
căneálă (pop.) s. f., g.-d. art. cănélii; pl. cănéli
cănelile
CĂNEÁLĂ, căneli, s. f. (Pop.) Vopsea (neagră), mai ales pentru păr. – Căni + suf. -eală. DOOM
căneálă (pop.) s. f., g.-d. art. cănélii; pl. cănéli
cănelilor
CĂNEÁLĂ, căneli, s. f. (Pop.) Vopsea (neagră), mai ales pentru păr. – Căni + suf. -eală. DOOM
căneálă (pop.) s. f., g.-d. art. cănélii; pl. cănéli
cănesc
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănește
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănești
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
căngi
CÁNGE, căngi, s. f. Prăjină lungă de lemn, având un vârf metalic cu unul sau două cârlige, utilizată la acostarea navelor mici sau la prinderea unui obiect de la distanță. ♦ Gheară ascuțită și întoarsă a păsărilor răpitoare. – Din tc. kanca. DOOM
cánge s. f., g.-d. art. cắngii; pl. căngi
căngii
CÁNGE, căngi, s. f. Prăjină lungă de lemn, având un vârf metalic cu unul sau două cârlige, utilizată la acostarea navelor mici sau la prinderea unui obiect de la distanță. ♦ Gheară ascuțită și întoarsă a păsărilor răpitoare. – Din tc. kanca. DOOM
cánge s. f., g.-d. art. cắngii; pl. căngi
căngile
CÁNGE, căngi, s. f. Prăjină lungă de lemn, având un vârf metalic cu unul sau două cârlige, utilizată la acostarea navelor mici sau la prinderea unui obiect de la distanță. ♦ Gheară ascuțită și întoarsă a păsărilor răpitoare. – Din tc. kanca. DOOM
cánge s. f., g.-d. art. cắngii; pl. căngi
căngilor
CÁNGE, căngi, s. f. Prăjină lungă de lemn, având un vârf metalic cu unul sau două cârlige, utilizată la acostarea navelor mici sau la prinderea unui obiect de la distanță. ♦ Gheară ascuțită și întoarsă a păsărilor răpitoare. – Din tc. kanca. DOOM
cánge s. f., g.-d. art. cắngii; pl. căngi
căngiuit
CĂNGIUÍT, -Ă, căngiuiți, -te, adj. (Rar) În formă de cange, cu cange. – Cange + suf. -uit. DOOM
căngiuít (rar) adj. m., pl. căngiuíți; f. căngiuítă, pl. căngiuíte
căngiuita
CĂNGIUÍT, -Ă, căngiuiți, -te, adj. (Rar) În formă de cange, cu cange. – Cange + suf. -uit. DOOM
căngiuít (rar) adj. m., pl. căngiuíți; f. căngiuítă, pl. căngiuíte
căngiuite
CĂNGIUÍT, -Ă, căngiuiți, -te, adj. (Rar) În formă de cange, cu cange. – Cange + suf. -uit. DOOM
căngiuít (rar) adj. m., pl. căngiuíți; f. căngiuítă, pl. căngiuíte
căngiuitei
CĂNGIUÍT, -Ă, căngiuiți, -te, adj. (Rar) În formă de cange, cu cange. – Cange + suf. -uit. DOOM
căngiuít (rar) adj. m., pl. căngiuíți; f. căngiuítă, pl. căngiuíte
căngiuitele
CĂNGIUÍT, -Ă, căngiuiți, -te, adj. (Rar) În formă de cange, cu cange. – Cange + suf. -uit. DOOM
căngiuít (rar) adj. m., pl. căngiuíți; f. căngiuítă, pl. căngiuíte
căngiuitelor
CĂNGIUÍT, -Ă, căngiuiți, -te, adj. (Rar) În formă de cange, cu cange. – Cange + suf. -uit. DOOM
căngiuít (rar) adj. m., pl. căngiuíți; f. căngiuítă, pl. căngiuíte
căngiuitul
CĂNGIUÍT, -Ă, căngiuiți, -te, adj. (Rar) În formă de cange, cu cange. – Cange + suf. -uit. DOOM
căngiuít (rar) adj. m., pl. căngiuíți; f. căngiuítă, pl. căngiuíte
căngiuitului
CĂNGIUÍT, -Ă, căngiuiți, -te, adj. (Rar) În formă de cange, cu cange. – Cange + suf. -uit. DOOM
căngiuít (rar) adj. m., pl. căngiuíți; f. căngiuítă, pl. căngiuíte
căngiuiți
CĂNGIUÍT, -Ă, căngiuiți, -te, adj. (Rar) În formă de cange, cu cange. – Cange + suf. -uit. DOOM
căngiuít (rar) adj. m., pl. căngiuíți; f. căngiuítă, pl. căngiuíte
căngiuiții
CĂNGIUÍT, -Ă, căngiuiți, -te, adj. (Rar) În formă de cange, cu cange. – Cange + suf. -uit. DOOM
căngiuít (rar) adj. m., pl. căngiuíți; f. căngiuítă, pl. căngiuíte
căngiuiților
CĂNGIUÍT, -Ă, căngiuiți, -te, adj. (Rar) În formă de cange, cu cange. – Cange + suf. -uit. DOOM
căngiuít (rar) adj. m., pl. căngiuíți; f. căngiuítă, pl. căngiuíte
căni
CÁNĂ2, căni, s. f. 1. Vas cu toartă care servește pentru a bea sau a scoate lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. Vas de formă cilindrică în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepă, la cardele și laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.
căni
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănii
CÁNĂ2, căni, s. f. 1. Vas cu toartă care servește pentru a bea sau a scoate lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. Vas de formă cilindrică în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepă, la cardele și laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.
cănii
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănile
CÁNĂ2, căni, s. f. 1. Vas cu toartă care servește pentru a bea sau a scoate lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. Vas de formă cilindrică în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepă, la cardele și laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.
cănilor
CÁNĂ2, căni, s. f. 1. Vas cu toartă care servește pentru a bea sau a scoate lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. Vas de formă cilindrică în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepă, la cardele și laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.
cănim
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănind
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănire
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănire
CĂNÍRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a căni. – V. căni. DOOM
căníre (pop.) s. f., g.-d. art. cănírii
cănirea
CĂNÍRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a căni. – V. căni. DOOM
căníre (pop.) s. f., g.-d. art. cănírii
căniri
CĂNÍRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a căni. – V. căni. DOOM
căníre (pop.) s. f., g.-d. art. cănírii
cănirii
CĂNÍRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a căni. – V. căni. DOOM
căníre (pop.) s. f., g.-d. art. cănírii
cănirile
CĂNÍRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a căni. – V. căni. DOOM
căníre (pop.) s. f., g.-d. art. cănírii
cănirilor
CĂNÍRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a căni. – V. căni. DOOM
căníre (pop.) s. f., g.-d. art. cănírii
căniră
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănirăm
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănirăți
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănise
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănisem
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
căniseră
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
căniserăm
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
căniserăți
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
căniseși
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
căniseți
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănit
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănit
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”.
căniși
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănița
CĂNÍȚĂ, cănițe, s. f. Diminutiv al lui cană2. – Cană + suf. -iță. DOOM
căníță s. f., g.-d. art. căníței; pl. căníțe
cănițe
CĂNÍȚĂ, cănițe, s. f. Diminutiv al lui cană2. – Cană + suf. -iță. DOOM
căníță s. f., g.-d. art. căníței; pl. căníțe
căniței
CĂNÍȚĂ, cănițe, s. f. Diminutiv al lui cană2. – Cană + suf. -iță. DOOM
căníță s. f., g.-d. art. căníței; pl. căníțe
cănițele
CĂNÍȚĂ, cănițe, s. f. Diminutiv al lui cană2. – Cană + suf. -iță. DOOM
căníță s. f., g.-d. art. căníței; pl. căníțe
cănițelor
CĂNÍȚĂ, cănițe, s. f. Diminutiv al lui cană2. – Cană + suf. -iță. DOOM
căníță s. f., g.-d. art. căníței; pl. căníțe
căniți
CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”. DOOM
căní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cănésc, imperf. 3 sg. căneá; conj. prez. 3 să căneáscă
cănăraș
CĂNĂRÁȘ, cănărași, s. m. Diminutiv al lui canar; cănăruț. – Canar + suf. -aș. DOOM
cănăráș s. m., pl. cănăráși
cănărași
CĂNĂRÁȘ, cănărași, s. m. Diminutiv al lui canar; cănăruț. – Canar + suf. -aș. DOOM
cănăráș s. m., pl. cănăráși
cănărașii
CĂNĂRÁȘ, cănărași, s. m. Diminutiv al lui canar; cănăruț. – Canar + suf. -aș. DOOM
cănăráș s. m., pl. cănăráși
cănărașilor
CĂNĂRÁȘ, cănărași, s. m. Diminutiv al lui canar; cănăruț. – Canar + suf. -aș. DOOM
cănăráș s. m., pl. cănăráși
cănărașul
CĂNĂRÁȘ, cănărași, s. m. Diminutiv al lui canar; cănăruț. – Canar + suf. -aș. DOOM
cănăráș s. m., pl. cănăráși
cănărașului
CĂNĂRÁȘ, cănărași, s. m. Diminutiv al lui canar; cănăruț. – Canar + suf. -aș. DOOM
cănăráș s. m., pl. cănăráși
cănărița
CĂNĂRÍȚĂ, cănărițe, s. f. Femela canarului. – Canar + suf. -iță. DOOM
cănăríță s. f., g.-d. art. cănăríței; pl. cănăríțe
cănărițe
CĂNĂRÍȚĂ, cănărițe, s. f. Femela canarului. – Canar + suf. -iță. DOOM
cănăríță s. f., g.-d. art. cănăríței; pl. cănăríțe
cănăriței
CĂNĂRÍȚĂ, cănărițe, s. f. Femela canarului. – Canar + suf. -iță. DOOM
cănăríță s. f., g.-d. art. cănăríței; pl. cănăríțe
cănărițele
CĂNĂRÍȚĂ, cănărițe, s. f. Femela canarului. – Canar + suf. -iță. DOOM
cănăríță s. f., g.-d. art. cănăríței; pl. cănăríțe
cănărițelor
CĂNĂRÍȚĂ, cănărițe, s. f. Femela canarului. – Canar + suf. -iță. DOOM
cănăríță s. f., g.-d. art. cănăríței; pl. cănăríțe
cănăruț
CĂNĂRÚȚ, cănăruți, s. m. (Rar) Cănăraș. – Canar + suf. -uț. DOOM
cănărúț (rar) s. m., pl. cănărúți
cănăruți
CĂNĂRÚȚ, cănăruți, s. m. (Rar) Cănăraș. – Canar + suf. -uț. DOOM
cănărúț (rar) s. m., pl. cănărúți
cănăruții
CĂNĂRÚȚ, cănăruți, s. m. (Rar) Cănăraș. – Canar + suf. -uț. DOOM
cănărúț (rar) s. m., pl. cănărúți
cănăruților
CĂNĂRÚȚ, cănăruți, s. m. (Rar) Cănăraș. – Canar + suf. -uț. DOOM
cănărúț (rar) s. m., pl. cănărúți
cănăruțul
CĂNĂRÚȚ, cănăruți, s. m. (Rar) Cănăraș. – Canar + suf. -uț. DOOM
cănărúț (rar) s. m., pl. cănărúți
cănăruțului
CĂNĂRÚȚ, cănăruți, s. m. (Rar) Cănăraș. – Canar + suf. -uț. DOOM
cănărúț (rar) s. m., pl. cănărúți
cănăvăț
CANAVÁȚĂ s. f. (Înv.) Pânză groasă (de cânepă). [Var.: cănăvắț s. n.] – Din ngr. kannavátso, bg. kanavața. DOOM
canaváță/canavắț s. f./s. n. (pânză groasă) (înv.)
cănățui
CĂNĂȚÚIE, cănățui, s. f. (Rar) Căniță. – Căniță + suf. -uie. DOOM
cănățúie (rar) s. f., art. cănățúia, g.-d. art. cănățúii; pl. cănățúi
cănățuia
CĂNĂȚÚIE, cănățui, s. f. (Rar) Căniță. – Căniță + suf. -uie. DOOM
cănățúie (rar) s. f., art. cănățúia, g.-d. art. cănățúii; pl. cănățúi
cănățuie
CĂNĂȚÚIE, cănățui, s. f. (Rar) Căniță. – Căniță + suf. -uie. DOOM
cănățúie (rar) s. f., art. cănățúia, g.-d. art. cănățúii; pl. cănățúi
cănățuii
CĂNĂȚÚIE, cănățui, s. f. (Rar) Căniță. – Căniță + suf. -uie. DOOM
cănățúie (rar) s. f., art. cănățúia, g.-d. art. cănățúii; pl. cănățúi
cănățuile
CĂNĂȚÚIE, cănățui, s. f. (Rar) Căniță. – Căniță + suf. -uie. DOOM
cănățúie (rar) s. f., art. cănățúia, g.-d. art. cănățúii; pl. cănățúi
cănățuilor
CĂNĂȚÚIE, cănățui, s. f. (Rar) Căniță. – Căniță + suf. -uie. DOOM
cănățúie (rar) s. f., art. cănățúia, g.-d. art. cănățúii; pl. cănățúi
cănțelărie
CĂNȚELĂRÍE s. f. v. cancelarie.
căpcană
CĂPCÁNĂ s. f. v. capcană.
căpcân
CĂPCÎ́N s. m. v. căpcăun.
căpcăun
CĂPCĂÚN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Om rău, crud, sălbatic. – Cap1 + câine (după ngr. kinokéfalos). DOOM
căpcăún s. m., pl. căpcăúni
căpcăuni
CĂPCĂÚN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Om rău, crud, sălbatic. – Cap1 + câine (după ngr. kinokéfalos). DOOM
căpcăún s. m., pl. căpcăúni
căpcăunii
CĂPCĂÚN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Om rău, crud, sălbatic. – Cap1 + câine (după ngr. kinokéfalos). DOOM
căpcăún s. m., pl. căpcăúni
căpcăunilor
CĂPCĂÚN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Om rău, crud, sălbatic. – Cap1 + câine (după ngr. kinokéfalos). DOOM
căpcăún s. m., pl. căpcăúni
căpcăunul
CĂPCĂÚN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Om rău, crud, sălbatic. – Cap1 + câine (după ngr. kinokéfalos). DOOM
căpcăún s. m., pl. căpcăúni
căpcăunului
CĂPCĂÚN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Om rău, crud, sălbatic. – Cap1 + câine (după ngr. kinokéfalos). DOOM
căpcăún s. m., pl. căpcăúni
căpeleș
căpeléș (-și), s. m. – (Trans.) Persoană care conduce dansul. Mag. kepélő „încasator de dijmă” (Drăganu, RF, II, 73).
căpeneag
căpeneág (căpenége), s. n. – Haină lungă și largă, pelerină. – Var. chepeneag. Mag. kőpőnyeg (DAR; Gáldi, Dict., 86). DOOM
căpeneág/chepeneág (înv.) s. n., pl. căpenége/chepenége
căpeneag
CĂPENEÁG, căpeneaguri, s. n. (Înv.) Haină lungă și largă care acoperă tot corpul. [Var.: chepeneág s. n.] – Din magh. köpenyeg.
căpesterie
CĂPESTÉRIE s. f. v. căpistere1. DOOM
căpistére (reg.) s. f., g.-d. art. căpistérii; pl. căpistéri
căpestre
CĂPẮSTRU, căpestre, s. n. Porțiune de harnașament, confecționată din frânghie sau din curea, care se pune pe capul calului, al măgarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-l duce undeva. – Lat. capistrum. DOOM
căpắstru s. n., art. căpắstrul; pl. căpéstre
căpestrele
CĂPẮSTRU, căpestre, s. n. Porțiune de harnașament, confecționată din frânghie sau din curea, care se pune pe capul calului, al măgarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-l duce undeva. – Lat. capistrum. DOOM
căpắstru s. n., art. căpắstrul; pl. căpéstre
căpestrelor
CĂPẮSTRU, căpestre, s. n. Porțiune de harnașament, confecționată din frânghie sau din curea, care se pune pe capul calului, al măgarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-l duce undeva. – Lat. capistrum. DOOM
căpắstru s. n., art. căpắstrul; pl. căpéstre
căpeteni
CĂPETÉNIE, căpetenii, s. f. Persoană care se află în fruntea unui grup; conducător, șef, comandant. ◊ Loc. adj. De căpetenie = de frunte, principal. [Var.: (reg.) căpiténie s. f.] – Din capete (pl. lui cap) + suf. -enie.
căpetenia
CĂPITÉNIE s. f. v. căpetenie. DOOM
căpeténie (-ni-e) s. f., art. căpeténia (-ni-a), g.-d. art. căpeténiei; pl. căpeténii, art. căpeténiile (-ni-i-)
căpetenie
CĂPITÉNIE s. f. v. căpetenie. DOOM
căpeténie (-ni-e) s. f., art. căpeténia (-ni-a), g.-d. art. căpeténiei; pl. căpeténii, art. căpeténiile (-ni-i-)
căpeteniei
CĂPITÉNIE s. f. v. căpetenie. DOOM
căpeténie (-ni-e) s. f., art. căpeténia (-ni-a), g.-d. art. căpeténiei; pl. căpeténii, art. căpeténiile (-ni-i-)
căpetenii
CĂPITÉNIE s. f. v. căpetenie. DOOM
căpeténie (-ni-e) s. f., art. căpeténia (-ni-a), g.-d. art. căpeténiei; pl. căpeténii, art. căpeténiile (-ni-i-)
căpeteniile
CĂPITÉNIE s. f. v. căpetenie. DOOM
căpeténie (-ni-e) s. f., art. căpeténia (-ni-a), g.-d. art. căpeténiei; pl. căpeténii, art. căpeténiile (-ni-i-)
căpeteniilor
CĂPITÉNIE s. f. v. căpetenie. DOOM
căpeténie (-ni-e) s. f., art. căpeténia (-ni-a), g.-d. art. căpeténiei; pl. căpeténii, art. căpeténiile (-ni-i-)
căpețea
CĂPIȚEÁ s. f. v. căpețea. DOOM
căpețeá s. f., art. căpețeáua, g.-d. art. căpețélei; pl. căpețéle, art. căpețélele
căpețeală
CĂPEȚEÁLĂ s. f. v. căpețea.
căpețeaua
CĂPIȚEÁ s. f. v. căpețea. DOOM
căpețeá s. f., art. căpețeáua, g.-d. art. căpețélei; pl. căpețéle, art. căpețélele
căpețel
CĂPEȚÉL, căpețele, s. n. 1. Bucățică mică (din ceva). 2. Colac rotund care se duce la biserică la slujbele pentru pomenirea morților. – Lat. capitellum. DOOM
căpețél s. n., pl. căpețéle
căpețele
CĂPIȚEÁ s. f. v. căpețea. DOOM
căpețeá s. f., art. căpețeáua, g.-d. art. căpețélei; pl. căpețéle, art. căpețélele
căpețele
CĂPEȚÉL, căpețele, s. n. 1. Bucățică mică (din ceva). 2. Colac rotund care se duce la biserică la slujbele pentru pomenirea morților. – Lat. capitellum. DOOM
căpețél s. n., pl. căpețéle
căpețelei
CĂPIȚEÁ s. f. v. căpețea. DOOM
căpețeá s. f., art. căpețeáua, g.-d. art. căpețélei; pl. căpețéle, art. căpețélele
căpețelele
CĂPIȚEÁ s. f. v. căpețea. DOOM
căpețeá s. f., art. căpețeáua, g.-d. art. căpețélei; pl. căpețéle, art. căpețélele
căpețelele
CĂPEȚÉL, căpețele, s. n. 1. Bucățică mică (din ceva). 2. Colac rotund care se duce la biserică la slujbele pentru pomenirea morților. – Lat. capitellum. DOOM
căpețél s. n., pl. căpețéle
căpețelelor
CĂPIȚEÁ s. f. v. căpețea. DOOM
căpețeá s. f., art. căpețeáua, g.-d. art. căpețélei; pl. căpețéle, art. căpețélele
căpețelelor
CĂPEȚÉL, căpețele, s. n. 1. Bucățică mică (din ceva). 2. Colac rotund care se duce la biserică la slujbele pentru pomenirea morților. – Lat. capitellum. DOOM
căpețél s. n., pl. căpețéle
căpețelul
CĂPEȚÉL, căpețele, s. n. 1. Bucățică mică (din ceva). 2. Colac rotund care se duce la biserică la slujbele pentru pomenirea morților. – Lat. capitellum. DOOM
căpețél s. n., pl. căpețéle
căpețelului
CĂPEȚÉL, căpețele, s. n. 1. Bucățică mică (din ceva). 2. Colac rotund care se duce la biserică la slujbele pentru pomenirea morților. – Lat. capitellum. DOOM
căpețél s. n., pl. căpețéle
căpia
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiai
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiala
CĂPIÁLĂ, căpieli, s. f. (Pop.) Cenuroză. [Pr.: -pi-a-] – Căpia + suf. -eală. DOOM
căpiálă (rar) (-pi-a-) s. f., g.-d. art. căpiélii; pl. căpiéli
căpiam
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiară
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiarăm
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiarăți
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiase
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiasem
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiaseră
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiaserăm
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiaserăți
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiaseși
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiaseți
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiat
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiat
CĂPIÁT, -Ă, căpiați, -te, adj. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) Atins de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) Scrântit, țicnit, nebun. [Pr.: -pi-at] – V. căpia.
căpiata
CĂPIÁT, -Ă, căpiați, -te, adj. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) Atins de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) Scrântit, țicnit, nebun. [Pr.: -pi-at] – V. căpia.
căpiate
CĂPIÁT, -Ă, căpiați, -te, adj. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) Atins de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) Scrântit, țicnit, nebun. [Pr.: -pi-at] – V. căpia.
căpiatei
CĂPIÁT, -Ă, căpiați, -te, adj. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) Atins de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) Scrântit, țicnit, nebun. [Pr.: -pi-at] – V. căpia.
căpiatele
CĂPIÁT, -Ă, căpiați, -te, adj. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) Atins de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) Scrântit, țicnit, nebun. [Pr.: -pi-at] – V. căpia.
căpiatelor
CĂPIÁT, -Ă, căpiați, -te, adj. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) Atins de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) Scrântit, țicnit, nebun. [Pr.: -pi-at] – V. căpia.
căpiatul
CĂPIÁT, -Ă, căpiați, -te, adj. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) Atins de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) Scrântit, țicnit, nebun. [Pr.: -pi-at] – V. căpia.
căpiatului
CĂPIÁT, -Ă, căpiați, -te, adj. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) Atins de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) Scrântit, țicnit, nebun. [Pr.: -pi-at] – V. căpia.
căpiau
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiază
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiași
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiați
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiați
CĂPIÁT, -Ă, căpiați, -te, adj. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) Atins de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) Scrântit, țicnit, nebun. [Pr.: -pi-at] – V. căpia.
căpiații
CĂPIÁT, -Ă, căpiați, -te, adj. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) Atins de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) Scrântit, țicnit, nebun. [Pr.: -pi-at] – V. căpia.
căpiaților
CĂPIÁT, -Ă, căpiați, -te, adj. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) Atins de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) Scrântit, țicnit, nebun. [Pr.: -pi-at] – V. căpia.
căpicioara
CĂPICIOÁRĂ, căpicioare, s. f. Diminutiv al lui căpiță. – Căpiță + suf. -ioară. DOOM
căpicioáră (-cioa-) s. f., g.-d. art. căpicioárei; pl. căpicioáre
căpicioare
CĂPICIOÁRĂ, căpicioare, s. f. Diminutiv al lui căpiță. – Căpiță + suf. -ioară. DOOM
căpicioáră (-cioa-) s. f., g.-d. art. căpicioárei; pl. căpicioáre
căpicioarei
CĂPICIOÁRĂ, căpicioare, s. f. Diminutiv al lui căpiță. – Căpiță + suf. -ioară. DOOM
căpicioáră (-cioa-) s. f., g.-d. art. căpicioárei; pl. căpicioáre
căpicioarele
CĂPICIOÁRĂ, căpicioare, s. f. Diminutiv al lui căpiță. – Căpiță + suf. -ioară. DOOM
căpicioáră (-cioa-) s. f., g.-d. art. căpicioárei; pl. căpicioáre
căpicioarelor
CĂPICIOÁRĂ, căpicioare, s. f. Diminutiv al lui căpiță. – Căpiță + suf. -ioară. DOOM
căpicioáră (-cioa-) s. f., g.-d. art. căpicioárei; pl. căpicioáre
căpie
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpieli
CĂPIÁLĂ, căpieli, s. f. (Pop.) Cenuroză. [Pr.: -pi-a-] – Căpia + suf. -eală. DOOM
căpiálă (rar) (-pi-a-) s. f., g.-d. art. căpiélii; pl. căpiéli
căpielii
CĂPIÁLĂ, căpieli, s. f. (Pop.) Cenuroză. [Pr.: -pi-a-] – Căpia + suf. -eală. DOOM
căpiálă (rar) (-pi-a-) s. f., g.-d. art. căpiélii; pl. căpiéli
căpielile
CĂPIÁLĂ, căpieli, s. f. (Pop.) Cenuroză. [Pr.: -pi-a-] – Căpia + suf. -eală. DOOM
căpiálă (rar) (-pi-a-) s. f., g.-d. art. căpiélii; pl. căpiéli
căpielilor
CĂPIÁLĂ, căpieli, s. f. (Pop.) Cenuroză. [Pr.: -pi-a-] – Căpia + suf. -eală. DOOM
căpiálă (rar) (-pi-a-) s. f., g.-d. art. căpiélii; pl. căpiéli
căpiem
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiere
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiere
CĂPIÉRE, căpieri, s. f. (Pop.) Faptul de a căpia; cenuroză. [Pr.: -pi-e-] – V. căpia. DOOM
căpiére (-pi-e-) s. f., g.-d. art. căpiérii; pl. căpiéri
căpierea
CĂPIÉRE, căpieri, s. f. (Pop.) Faptul de a căpia; cenuroză. [Pr.: -pi-e-] – V. căpia. DOOM
căpiére (-pi-e-) s. f., g.-d. art. căpiérii; pl. căpiéri
căpieri
CĂPIÉRE, căpieri, s. f. (Pop.) Faptul de a căpia; cenuroză. [Pr.: -pi-e-] – V. căpia. DOOM
căpiére (-pi-e-) s. f., g.-d. art. căpiérii; pl. căpiéri
căpierii
CĂPIÉRE, căpieri, s. f. (Pop.) Faptul de a căpia; cenuroză. [Pr.: -pi-e-] – V. căpia. DOOM
căpiére (-pi-e-) s. f., g.-d. art. căpiérii; pl. căpiéri
căpierile
CĂPIÉRE, căpieri, s. f. (Pop.) Faptul de a căpia; cenuroză. [Pr.: -pi-e-] – V. căpia. DOOM
căpiére (-pi-e-) s. f., g.-d. art. căpiérii; pl. căpiéri
căpierilor
CĂPIÉRE, căpieri, s. f. (Pop.) Faptul de a căpia; cenuroză. [Pr.: -pi-e-] – V. căpia. DOOM
căpiére (-pi-e-) s. f., g.-d. art. căpiérii; pl. căpiéri
căpiez
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpieze
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiezi
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpiind
CĂPIÁ, căpiez, vb. I. Intranz. 1. (Pop.; despre ovine și bovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. Fig. (Fam.) A se zăpăci, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu. DOOM
căpiá (a ~) (-pi-a) vb., ind. prez. 3 căpiáză, 1 pl. căpiém (-pi-em); conj. prez. 3 să căpiéze; ger. căpiínd (-pi-ind)
căpistere
CĂPESTÉRIE s. f. v. căpistere1. DOOM
căpistére (reg.) s. f., g.-d. art. căpistérii; pl. căpistéri
căpisterea
CĂPESTÉRIE s. f. v. căpistere1. DOOM
căpistére (reg.) s. f., g.-d. art. căpistérii; pl. căpistéri
căpisteri
CĂPESTÉRIE s. f. v. căpistere1. DOOM
căpistére (reg.) s. f., g.-d. art. căpistérii; pl. căpistéri
căpisterii
CĂPESTÉRIE s. f. v. căpistere1. DOOM
căpistére (reg.) s. f., g.-d. art. căpistérii; pl. căpistéri
căpisterile
CĂPESTÉRIE s. f. v. căpistere1. DOOM
căpistére (reg.) s. f., g.-d. art. căpistérii; pl. căpistéri
căpisterilor
CĂPESTÉRIE s. f. v. căpistere1. DOOM
căpistére (reg.) s. f., g.-d. art. căpistérii; pl. căpistéri
căpitan
CĂPITÁN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau de aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinările „de vas”, „de șlep”, „de remorcher”) Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ◊ Căpitan de port = persoană însărcinată cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). ♦ Căpitan de poștă = administrator al unei poște. 4. Sportiv desemnat să reprezinte și să conducă în timpul unei competiții echipa din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. kapitány. DOOM
căpitán-pașá s. f., g.-d. art. căpitán-pașálei; pl. căpitán-pașále, art. căpitán-pașálele
căpitane
CĂPITÁN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau de aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinările „de vas”, „de șlep”, „de remorcher”) Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ◊ Căpitan de port = persoană însărcinată cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). ♦ Căpitan de poștă = administrator al unei poște. 4. Sportiv desemnat să reprezinte și să conducă în timpul unei competiții echipa din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. kapitány. DOOM
căpitán-pașá s. f., g.-d. art. căpitán-pașálei; pl. căpitán-pașále, art. căpitán-pașálele
căpitani
CĂPITÁN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau de aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinările „de vas”, „de șlep”, „de remorcher”) Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ◊ Căpitan de port = persoană însărcinată cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). ♦ Căpitan de poștă = administrator al unei poște. 4. Sportiv desemnat să reprezinte și să conducă în timpul unei competiții echipa din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. kapitány. DOOM
căpitán-pașá s. f., g.-d. art. căpitán-pașálei; pl. căpitán-pașále, art. căpitán-pașálele
căpitanii
CĂPITÁN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau de aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinările „de vas”, „de șlep”, „de remorcher”) Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ◊ Căpitan de port = persoană însărcinată cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). ♦ Căpitan de poștă = administrator al unei poște. 4. Sportiv desemnat să reprezinte și să conducă în timpul unei competiții echipa din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. kapitány. DOOM
căpitán-pașá s. f., g.-d. art. căpitán-pașálei; pl. căpitán-pașále, art. căpitán-pașálele
căpitanilor
CĂPITÁN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau de aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinările „de vas”, „de șlep”, „de remorcher”) Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ◊ Căpitan de port = persoană însărcinată cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). ♦ Căpitan de poștă = administrator al unei poște. 4. Sportiv desemnat să reprezinte și să conducă în timpul unei competiții echipa din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. kapitány. DOOM
căpitán-pașá s. f., g.-d. art. căpitán-pașálei; pl. căpitán-pașále, art. căpitán-pașálele
căpitanul
CĂPITÁN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau de aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinările „de vas”, „de șlep”, „de remorcher”) Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ◊ Căpitan de port = persoană însărcinată cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). ♦ Căpitan de poștă = administrator al unei poște. 4. Sportiv desemnat să reprezinte și să conducă în timpul unei competiții echipa din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. kapitány. DOOM
căpitán-pașá s. f., g.-d. art. căpitán-pașálei; pl. căpitán-pașále, art. căpitán-pașálele
căpitanule
CĂPITÁN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau de aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinările „de vas”, „de șlep”, „de remorcher”) Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ◊ Căpitan de port = persoană însărcinată cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). ♦ Căpitan de poștă = administrator al unei poște. 4. Sportiv desemnat să reprezinte și să conducă în timpul unei competiții echipa din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. kapitány. DOOM
căpitán-pașá s. f., g.-d. art. căpitán-pașálei; pl. căpitán-pașále, art. căpitán-pașálele
căpitanului
CĂPITÁN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau de aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinările „de vas”, „de șlep”, „de remorcher”) Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ◊ Căpitan de port = persoană însărcinată cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). ♦ Căpitan de poștă = administrator al unei poște. 4. Sportiv desemnat să reprezinte și să conducă în timpul unei competiții echipa din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. kapitány. DOOM
căpitán-pașá s. f., g.-d. art. căpitán-pașálei; pl. căpitán-pașále, art. căpitán-pașálele
căpitenie
CĂPITÉNIE s. f. v. căpetenie. DOOM
căpeténie (-ni-e) s. f., art. căpeténia (-ni-a), g.-d. art. căpeténiei; pl. căpeténii, art. căpeténiile (-ni-i-)
căpitălaș
CĂPITĂLÁȘ, căpitălașe, s. n. (Rar) Diminutiv al lui capital1 (3). – Capital1 + suf. -aș. DOOM
căpităláș (rar) s. n., pl. căpităláșe
căpitălașe
CĂPITĂLÁȘ, căpitălașe, s. n. (Rar) Diminutiv al lui capital1 (3). – Capital1 + suf. -aș. DOOM
căpităláș (rar) s. n., pl. căpităláșe
căpitălașele
CĂPITĂLÁȘ, căpitălașe, s. n. (Rar) Diminutiv al lui capital1 (3). – Capital1 + suf. -aș. DOOM
căpităláș (rar) s. n., pl. căpităláșe
căpitălașelor
CĂPITĂLÁȘ, căpitălașe, s. n. (Rar) Diminutiv al lui capital1 (3). – Capital1 + suf. -aș. DOOM
căpităláș (rar) s. n., pl. căpităláșe
căpitălașul
CĂPITĂLÁȘ, căpitălașe, s. n. (Rar) Diminutiv al lui capital1 (3). – Capital1 + suf. -aș. DOOM
căpităláș (rar) s. n., pl. căpităláșe
căpitălașului
CĂPITĂLÁȘ, căpitălașe, s. n. (Rar) Diminutiv al lui capital1 (3). – Capital1 + suf. -aș. DOOM
căpităláș (rar) s. n., pl. căpităláșe
căpitănaș
CĂPITĂNÁȘ, căpitănași, s. m. (Rar) Diminutiv al lui căpitan. – Căpitan + suf. -aș. DOOM
căpitănáș (rar) s. m., pl. căpitănáși
căpitănași
CĂPITĂNÁȘ, căpitănași, s. m. (Rar) Diminutiv al lui căpitan. – Căpitan + suf. -aș. DOOM
căpitănáș (rar) s. m., pl. căpitănáși
căpitănașii
CĂPITĂNÁȘ, căpitănași, s. m. (Rar) Diminutiv al lui căpitan. – Căpitan + suf. -aș. DOOM
căpitănáș (rar) s. m., pl. căpitănáși
căpitănașilor
CĂPITĂNÁȘ, căpitănași, s. m. (Rar) Diminutiv al lui căpitan. – Căpitan + suf. -aș. DOOM
căpitănáș (rar) s. m., pl. căpitănáși
căpitănașul
CĂPITĂNÁȘ, căpitănași, s. m. (Rar) Diminutiv al lui căpitan. – Căpitan + suf. -aș. DOOM
căpitănáș (rar) s. m., pl. căpitănáși
căpitănașului
CĂPITĂNÁȘ, căpitănași, s. m. (Rar) Diminutiv al lui căpitan. – Căpitan + suf. -aș. DOOM
căpitănáș (rar) s. m., pl. căpitănáși
căpităneasa
CĂPITĂNEÁSĂ, căpitănese, s. f. Soție de căpitan (1). – Căpitan + suf. -easă. DOOM
căpităneásă s. f., g.-d. art. căpitănései; pl. căpitănése
căpitănese
CĂPITĂNEÁSĂ, căpitănese, s. f. Soție de căpitan (1). – Căpitan + suf. -easă. DOOM
căpităneásă s. f., g.-d. art. căpitănései; pl. căpitănése
căpitănesei
CĂPITĂNEÁSĂ, căpitănese, s. f. Soție de căpitan (1). – Căpitan + suf. -easă. DOOM
căpităneásă s. f., g.-d. art. căpitănései; pl. căpitănése
căpitănesele
CĂPITĂNEÁSĂ, căpitănese, s. f. Soție de căpitan (1). – Căpitan + suf. -easă. DOOM
căpităneásă s. f., g.-d. art. căpitănései; pl. căpitănése
căpităneselor
CĂPITĂNEÁSĂ, căpitănese, s. f. Soție de căpitan (1). – Căpitan + suf. -easă. DOOM
căpităneásă s. f., g.-d. art. căpitănései; pl. căpitănése
căpitănia
CĂPITĂNÍE, căpitănii, s. f. 1. (Urmat de determinarea „portului”) Autoritate administrativă și polițienească care dirijează activitatea unui port. ♦ Clădire în care este instalată administrația unui port. 2. (Înv.) Detașament condus de un căpitan. – Căpitan + suf. -ie. DOOM
căpităníe s. f., art. căpitănía, g.-d. art. căpităníei; pl. căpităníi, art. căpităníile
căpitănie
CĂPITĂNÍE, căpitănii, s. f. 1. (Urmat de determinarea „portului”) Autoritate administrativă și polițienească care dirijează activitatea unui port. ♦ Clădire în care este instalată administrația unui port. 2. (Înv.) Detașament condus de un căpitan. – Căpitan + suf. -ie. DOOM
căpităníe s. f., art. căpitănía, g.-d. art. căpităníei; pl. căpităníi, art. căpităníile
căpităniei
CĂPITĂNÍE, căpitănii, s. f. 1. (Urmat de determinarea „portului”) Autoritate administrativă și polițienească care dirijează activitatea unui port. ♦ Clădire în care este instalată administrația unui port. 2. (Înv.) Detașament condus de un căpitan. – Căpitan + suf. -ie. DOOM
căpităníe s. f., art. căpitănía, g.-d. art. căpităníei; pl. căpităníi, art. căpităníile
căpitănii
CĂPITĂNÍE, căpitănii, s. f. 1. (Urmat de determinarea „portului”) Autoritate administrativă și polițienească care dirijează activitatea unui port. ♦ Clădire în care este instalată administrația unui port. 2. (Înv.) Detașament condus de un căpitan. – Căpitan + suf. -ie. DOOM
căpităníe s. f., art. căpitănía, g.-d. art. căpităníei; pl. căpităníi, art. căpităníile
căpităniile
CĂPITĂNÍE, căpitănii, s. f. 1. (Urmat de determinarea „portului”) Autoritate administrativă și polițienească care dirijează activitatea unui port. ♦ Clădire în care este instalată administrația unui port. 2. (Înv.) Detașament condus de un căpitan. – Căpitan + suf. -ie. DOOM
căpităníe s. f., art. căpitănía, g.-d. art. căpităníei; pl. căpităníi, art. căpităníile
căpităniilor
CĂPITĂNÍE, căpitănii, s. f. 1. (Urmat de determinarea „portului”) Autoritate administrativă și polițienească care dirijează activitatea unui port. ♦ Clădire în care este instalată administrația unui port. 2. (Înv.) Detașament condus de un căpitan. – Căpitan + suf. -ie. DOOM
căpităníe s. f., art. căpitănía, g.-d. art. căpităníei; pl. căpităníi, art. căpităníile
căpița
CĂPÍȚĂ, căpițe, s. f. 1. Grămadă conică de fân, p. ext. de plante de nutreț sau de cereale. 2. (Rar) Căpățână (3). – Din bg. kopica. DOOM
căpíță s. f., g.-d. art. căpíței; pl. căpíțe
căpița
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițai
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițam
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițare
CĂPIȚÁ vb. I v. căpiți.
căpițare
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițară
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițarăm
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițarăți
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițase
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițasem
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițaseră
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițaserăm
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițaserăți
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițaseși
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițaseți
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițat
CĂPIȚÁ vb. I v. căpiți.
căpițat
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițau
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițași
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițați
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițe
CĂPÍȚĂ, căpițe, s. f. 1. Grămadă conică de fân, p. ext. de plante de nutreț sau de cereale. 2. (Rar) Căpățână (3). – Din bg. kopica. DOOM
căpíță s. f., g.-d. art. căpíței; pl. căpíțe
căpițea
CĂPIȚEÁ s. f. v. căpețea. DOOM
căpețeá s. f., art. căpețeáua, g.-d. art. căpețélei; pl. căpețéle, art. căpețélele
căpițea
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițeai
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițeam
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițească
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițeau
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițează
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițeați
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpiței
CĂPÍȚĂ, căpițe, s. f. 1. Grămadă conică de fân, p. ext. de plante de nutreț sau de cereale. 2. (Rar) Căpățână (3). – Din bg. kopica. DOOM
căpíță s. f., g.-d. art. căpíței; pl. căpíțe
căpițele
CĂPÍȚĂ, căpițe, s. f. 1. Grămadă conică de fân, p. ext. de plante de nutreț sau de cereale. 2. (Rar) Căpățână (3). – Din bg. kopica. DOOM
căpíță s. f., g.-d. art. căpíței; pl. căpíțe
căpițelor
CĂPÍȚĂ, căpițe, s. f. 1. Grămadă conică de fân, p. ext. de plante de nutreț sau de cereale. 2. (Rar) Căpățână (3). – Din bg. kopica. DOOM
căpíță s. f., g.-d. art. căpíței; pl. căpíțe
căpițesc
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițez
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițeze
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițezi
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițește
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițești
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpiți
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpiții
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițim
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițind
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițire
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițire
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță.
căpițiră
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițirăm
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițirăți
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițise
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițisem
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițiseră
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițiserăm
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițiserăți
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițiseși
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițiseți
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițit
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițit
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță.
căpițiși
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițiți
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpițând
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță. DOOM
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căplăug
CĂPLĂÚG, -Ă adj. v. clăpăug.
căpoasa
CĂPÓS, -OÁSĂ, căpoși, -oase, adj. (Fam.) 1. Cu capul mare. 2. Deștept. 3. Fig. Încăpățânat. – Cap + suf. -os. DOOM
*căpós (fam.) adj. m., pl. căpóși; f. căpoásă, pl. căpoáse
căpoase
CĂPÓS, -OÁSĂ, căpoși, -oase, adj. (Fam.) 1. Cu capul mare. 2. Deștept. 3. Fig. Încăpățânat. – Cap + suf. -os. DOOM
*căpós (fam.) adj. m., pl. căpóși; f. căpoásă, pl. căpoáse
căpoasei
CĂPÓS, -OÁSĂ, căpoși, -oase, adj. (Fam.) 1. Cu capul mare. 2. Deștept. 3. Fig. Încăpățânat. – Cap + suf. -os. DOOM
*căpós (fam.) adj. m., pl. căpóși; f. căpoásă, pl. căpoáse
căpoasele
CĂPÓS, -OÁSĂ, căpoși, -oase, adj. (Fam.) 1. Cu capul mare. 2. Deștept. 3. Fig. Încăpățânat. – Cap + suf. -os. DOOM
*căpós (fam.) adj. m., pl. căpóși; f. căpoásă, pl. căpoáse
căpoaselor
CĂPÓS, -OÁSĂ, căpoși, -oase, adj. (Fam.) 1. Cu capul mare. 2. Deștept. 3. Fig. Încăpățânat. – Cap + suf. -os. DOOM
*căpós (fam.) adj. m., pl. căpóși; f. căpoásă, pl. căpoáse
căpoieș
COPOIÁȘ, copoiași, s. m. Diminutiv al lui copoi (1). – Copoi + suf. -aș. DOOM
copoiáș s. m., pl. copoiáși
căpos
CĂPÓS, -OÁSĂ, căpoși, -oase, adj. (Fam.) 1. Cu capul mare. 2. Deștept. 3. Fig. Încăpățânat. – Cap + suf. -os. DOOM
*căpós (fam.) adj. m., pl. căpóși; f. căpoásă, pl. căpoáse
căposul
CĂPÓS, -OÁSĂ, căpoși, -oase, adj. (Fam.) 1. Cu capul mare. 2. Deștept. 3. Fig. Încăpățânat. – Cap + suf. -os. DOOM
*căpós (fam.) adj. m., pl. căpóși; f. căpoásă, pl. căpoáse
căposului
CĂPÓS, -OÁSĂ, căpoși, -oase, adj. (Fam.) 1. Cu capul mare. 2. Deștept. 3. Fig. Încăpățânat. – Cap + suf. -os. DOOM
*căpós (fam.) adj. m., pl. căpóși; f. căpoásă, pl. căpoáse
căpoși
CĂPÓS, -OÁSĂ, căpoși, -oase, adj. (Fam.) 1. Cu capul mare. 2. Deștept. 3. Fig. Încăpățânat. – Cap + suf. -os. DOOM
*căpós (fam.) adj. m., pl. căpóși; f. căpoásă, pl. căpoáse
căpoșii
CĂPÓS, -OÁSĂ, căpoși, -oase, adj. (Fam.) 1. Cu capul mare. 2. Deștept. 3. Fig. Încăpățânat. – Cap + suf. -os. DOOM
*căpós (fam.) adj. m., pl. căpóși; f. căpoásă, pl. căpoáse
căpoșilor
CĂPÓS, -OÁSĂ, căpoși, -oase, adj. (Fam.) 1. Cu capul mare. 2. Deștept. 3. Fig. Încăpățânat. – Cap + suf. -os. DOOM
*căpós (fam.) adj. m., pl. căpóși; f. căpoásă, pl. căpoáse
căprar
CĂPRÁR2, căprari, s. m. (Pop.) Caporal. – Din magh. káprár (káplár). Cf. bg. kaprál, rus. kaprál. DOOM
căprár (păstor, caporal) (pop.) (că-prar) s. m., pl. căprári
căprari
CĂPRÁR2, căprari, s. m. (Pop.) Caporal. – Din magh. káprár (káplár). Cf. bg. kaprál, rus. kaprál. DOOM
căprár (păstor, caporal) (pop.) (că-prar) s. m., pl. căprári
căprarii
CĂPRÁR2, căprari, s. m. (Pop.) Caporal. – Din magh. káprár (káplár). Cf. bg. kaprál, rus. kaprál. DOOM
căprár (păstor, caporal) (pop.) (că-prar) s. m., pl. căprári
căprarilor
CĂPRÁR2, căprari, s. m. (Pop.) Caporal. – Din magh. káprár (káplár). Cf. bg. kaprál, rus. kaprál. DOOM
căprár (păstor, caporal) (pop.) (că-prar) s. m., pl. căprári
căprarul
CĂPRÁR2, căprari, s. m. (Pop.) Caporal. – Din magh. káprár (káplár). Cf. bg. kaprál, rus. kaprál. DOOM
căprár (păstor, caporal) (pop.) (că-prar) s. m., pl. căprári
căprarului
CĂPRÁR2, căprari, s. m. (Pop.) Caporal. – Din magh. káprár (káplár). Cf. bg. kaprál, rus. kaprál. DOOM
căprár (păstor, caporal) (pop.) (că-prar) s. m., pl. căprári
căpreasca
CĂPRÉSC, -EÁSCĂ, căprești, adj. De capră, caracteristic caprei, care provine de la capră. – Capră + suf. -esc. DOOM
căprésc (că-presc) adj. m., f. căpreáscă; pl. m. și f. căpréști
căpresc
CĂPRÉSC, -EÁSCĂ, căprești, adj. De capră, caracteristic caprei, care provine de la capră. – Capră + suf. -esc. DOOM
căprésc (că-presc) adj. m., f. căpreáscă; pl. m. și f. căpréști
căprescul
CĂPRÉSC, -EÁSCĂ, căprești, adj. De capră, caracteristic caprei, care provine de la capră. – Capră + suf. -esc. DOOM
căprésc (că-presc) adj. m., f. căpreáscă; pl. m. și f. căpréști
căprescului
CĂPRÉSC, -EÁSCĂ, căprești, adj. De capră, caracteristic caprei, care provine de la capră. – Capră + suf. -esc. DOOM
căprésc (că-presc) adj. m., f. căpreáscă; pl. m. și f. căpréști
căprești
CĂPRÉSC, -EÁSCĂ, căprești, adj. De capră, caracteristic caprei, care provine de la capră. – Capră + suf. -esc. DOOM
căprésc (că-presc) adj. m., f. căpreáscă; pl. m. și f. căpréști
căpreștii
CĂPRÉSC, -EÁSCĂ, căprești, adj. De capră, caracteristic caprei, care provine de la capră. – Capră + suf. -esc. DOOM
căprésc (că-presc) adj. m., f. căpreáscă; pl. m. și f. căpréști
căpreștile
CĂPRÉSC, -EÁSCĂ, căprești, adj. De capră, caracteristic caprei, care provine de la capră. – Capră + suf. -esc. DOOM
căprésc (că-presc) adj. m., f. căpreáscă; pl. m. și f. căpréști
căpreștilor
CĂPRÉSC, -EÁSCĂ, căprești, adj. De capră, caracteristic caprei, care provine de la capră. – Capră + suf. -esc. DOOM
căprésc (că-presc) adj. m., f. căpreáscă; pl. m. și f. căpréști
căpria
CĂPRÍU, -ÍE, căprii, adj. Căprui. – Capră + suf. -iu. DOOM
căpríu (rar) (că-priu) adj. m., f. căpríe; pl. m. și f. căpríi
căprie
CĂPRÍU, -ÍE, căprii, adj. Căprui. – Capră + suf. -iu. DOOM
căpríu (rar) (că-priu) adj. m., f. căpríe; pl. m. și f. căpríi
căpriei
CĂPRÍU, -ÍE, căprii, adj. Căprui. – Capră + suf. -iu. DOOM
căpríu (rar) (că-priu) adj. m., f. căpríe; pl. m. și f. căpríi
căprii
CĂPRÍU, -ÍE, căprii, adj. Căprui. – Capră + suf. -iu. DOOM
căpríu (rar) (că-priu) adj. m., f. căpríe; pl. m. și f. căpríi
căpriii
CĂPRÍU, -ÍE, căprii, adj. Căprui. – Capră + suf. -iu. DOOM
căpríu (rar) (că-priu) adj. m., f. căpríe; pl. m. și f. căpríi
căpriile
CĂPRÍU, -ÍE, căprii, adj. Căprui. – Capră + suf. -iu. DOOM
căpríu (rar) (că-priu) adj. m., f. căpríe; pl. m. și f. căpríi
căpriilor
CĂPRÍU, -ÍE, căprii, adj. Căprui. – Capră + suf. -iu. DOOM
căpríu (rar) (că-priu) adj. m., f. căpríe; pl. m. și f. căpríi
căprioara
CĂPRIOÁRĂ, căprioare, s. f. Femela căpriorului, fără coarne, mai mică decât acesta. [Pr.: -pri-oa-] – Lat. capriola. DOOM
căprioáră (că-pri-oa-) s. f., g.-d. art. căprioárei; pl. căprioáre
căprioare
CĂPRIOÁRĂ, căprioare, s. f. Femela căpriorului, fără coarne, mai mică decât acesta. [Pr.: -pri-oa-] – Lat. capriola. DOOM
căprioáră (că-pri-oa-) s. f., g.-d. art. căprioárei; pl. căprioáre
căprioarei
CĂPRIOÁRĂ, căprioare, s. f. Femela căpriorului, fără coarne, mai mică decât acesta. [Pr.: -pri-oa-] – Lat. capriola. DOOM
căprioáră (că-pri-oa-) s. f., g.-d. art. căprioárei; pl. căprioáre
căprioarele
CĂPRIOÁRĂ, căprioare, s. f. Femela căpriorului, fără coarne, mai mică decât acesta. [Pr.: -pri-oa-] – Lat. capriola. DOOM
căprioáră (că-pri-oa-) s. f., g.-d. art. căprioárei; pl. căprioáre
căprioarelor
CĂPRIOÁRĂ, căprioare, s. f. Femela căpriorului, fără coarne, mai mică decât acesta. [Pr.: -pri-oa-] – Lat. capriola. DOOM
căprioáră (că-pri-oa-) s. f., g.-d. art. căprioárei; pl. căprioáre
căprior
CĂPRIÓR, căpriori, s. m. I. Mamifer rumegător din familia cervidee, mai mic decât cerbul, cu blana roșcată-cafenie, picioare subțiri și agile, coarne mici, pline, caduce (Capreolus capreolus). II. I. Fiecare dintre bârnele încrucișate care fac parte din scheletul acoperișului unei case. 2. Fiecare dintre lemnele care formează suportul pe care se așază scândurile patului, platforma zidarului etc. [Pr.: -pri-or] – Lat. capriolus. DOOM
căpriór (că-pri-or) s. m., pl. căprióri
căprioraș
CĂPRIORÁȘ, căpriorași, s. m. (Rar) Diminutiv al lui căprior (I).[Pr.: -pri-o-] – Căprior + suf. -aș. DOOM
căprioráș (rar) (că-pri-o-) s. m., pl. căprioráși
căpriorași
CĂPRIORÁȘ, căpriorași, s. m. (Rar) Diminutiv al lui căprior (I).[Pr.: -pri-o-] – Căprior + suf. -aș. DOOM
căprioráș (rar) (că-pri-o-) s. m., pl. căprioráși
căpriorașii
CĂPRIORÁȘ, căpriorași, s. m. (Rar) Diminutiv al lui căprior (I).[Pr.: -pri-o-] – Căprior + suf. -aș. DOOM
căprioráș (rar) (că-pri-o-) s. m., pl. căprioráși
căpriorașilor
CĂPRIORÁȘ, căpriorași, s. m. (Rar) Diminutiv al lui căprior (I).[Pr.: -pri-o-] – Căprior + suf. -aș. DOOM
căprioráș (rar) (că-pri-o-) s. m., pl. căprioráși
căpriorașul
CĂPRIORÁȘ, căpriorași, s. m. (Rar) Diminutiv al lui căprior (I).[Pr.: -pri-o-] – Căprior + suf. -aș. DOOM
căprioráș (rar) (că-pri-o-) s. m., pl. căprioráși
căpriorașului
CĂPRIORÁȘ, căpriorași, s. m. (Rar) Diminutiv al lui căprior (I).[Pr.: -pri-o-] – Căprior + suf. -aș. DOOM
căprioráș (rar) (că-pri-o-) s. m., pl. căprioráși
căpriorea
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căprioreai
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căprioreala
CĂPRIOREÁLĂ, căprioreli, s. f. (Rar) Totalitatea căpriorilor (II 1). [Pr.: -pri-o-] – Căprior(i) + suf. -eală. DOOM
căprioreálă (rar) (că-pri-o-) s. f., g.-d. art. căpriorélii; pl. căprioréli
căprioream
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorească
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căprioreau
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căprioreați
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căprioreli
CĂPRIOREÁLĂ, căprioreli, s. f. (Rar) Totalitatea căpriorilor (II 1). [Pr.: -pri-o-] – Căprior(i) + suf. -eală. DOOM
căprioreálă (rar) (că-pri-o-) s. f., g.-d. art. căpriorélii; pl. căprioréli
căpriorelii
CĂPRIOREÁLĂ, căprioreli, s. f. (Rar) Totalitatea căpriorilor (II 1). [Pr.: -pri-o-] – Căprior(i) + suf. -eală. DOOM
căprioreálă (rar) (că-pri-o-) s. f., g.-d. art. căpriorélii; pl. căprioréli
căpriorelile
CĂPRIOREÁLĂ, căprioreli, s. f. (Rar) Totalitatea căpriorilor (II 1). [Pr.: -pri-o-] – Căprior(i) + suf. -eală. DOOM
căprioreálă (rar) (că-pri-o-) s. f., g.-d. art. căpriorélii; pl. căprioréli
căpriorelilor
CĂPRIOREÁLĂ, căprioreli, s. f. (Rar) Totalitatea căpriorilor (II 1). [Pr.: -pri-o-] – Căprior(i) + suf. -eală. DOOM
căprioreálă (rar) (că-pri-o-) s. f., g.-d. art. căpriorélii; pl. căprioréli
căprioresc
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorește
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorești
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriori
CĂPRIÓR, căpriori, s. m. I. Mamifer rumegător din familia cervidee, mai mic decât cerbul, cu blana roșcată-cafenie, picioare subțiri și agile, coarne mici, pline, caduce (Capreolus capreolus). II. I. Fiecare dintre bârnele încrucișate care fac parte din scheletul acoperișului unei case. 2. Fiecare dintre lemnele care formează suportul pe care se așază scândurile patului, platforma zidarului etc. [Pr.: -pri-or] – Lat. capriolus. DOOM
căpriór (că-pri-or) s. m., pl. căprióri
căpriori
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorii
CĂPRIÓR, căpriori, s. m. I. Mamifer rumegător din familia cervidee, mai mic decât cerbul, cu blana roșcată-cafenie, picioare subțiri și agile, coarne mici, pline, caduce (Capreolus capreolus). II. I. Fiecare dintre bârnele încrucișate care fac parte din scheletul acoperișului unei case. 2. Fiecare dintre lemnele care formează suportul pe care se așază scândurile patului, platforma zidarului etc. [Pr.: -pri-or] – Lat. capriolus. DOOM
căpriór (că-pri-or) s. m., pl. căprióri
căpriorii
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorilor
CĂPRIÓR, căpriori, s. m. I. Mamifer rumegător din familia cervidee, mai mic decât cerbul, cu blana roșcată-cafenie, picioare subțiri și agile, coarne mici, pline, caduce (Capreolus capreolus). II. I. Fiecare dintre bârnele încrucișate care fac parte din scheletul acoperișului unei case. 2. Fiecare dintre lemnele care formează suportul pe care se așază scândurile patului, platforma zidarului etc. [Pr.: -pri-or] – Lat. capriolus. DOOM
căpriór (că-pri-or) s. m., pl. căprióri
căpriorim
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorind
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorire
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorire
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior.
căprioriră
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorirăm
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorirăți
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorise
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorisem
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căprioriseră
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căprioriserăm
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căprioriserăți
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căprioriseși
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căprioriseți
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorit
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorit
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior.
căprioriși
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căprioriți
CĂPRIORÍ, căprioresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A fixa căpriorii (II 1) la o construcție. [Pr.: -pri-o-] – Din căprior. DOOM
căpriorí (a ~) (rar) (că-pri-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpriorésc, imperf. 3 sg. căprioreá; conj. prez. 3 să căprioreáscă
căpriorul
CĂPRIÓR, căpriori, s. m. I. Mamifer rumegător din familia cervidee, mai mic decât cerbul, cu blana roșcată-cafenie, picioare subțiri și agile, coarne mici, pline, caduce (Capreolus capreolus). II. I. Fiecare dintre bârnele încrucișate care fac parte din scheletul acoperișului unei case. 2. Fiecare dintre lemnele care formează suportul pe care se așază scândurile patului, platforma zidarului etc. [Pr.: -pri-or] – Lat. capriolus. DOOM
căpriór (că-pri-or) s. m., pl. căprióri
căpriorului
CĂPRIÓR, căpriori, s. m. I. Mamifer rumegător din familia cervidee, mai mic decât cerbul, cu blana roșcată-cafenie, picioare subțiri și agile, coarne mici, pline, caduce (Capreolus capreolus). II. I. Fiecare dintre bârnele încrucișate care fac parte din scheletul acoperișului unei case. 2. Fiecare dintre lemnele care formează suportul pe care se așază scândurile patului, platforma zidarului etc. [Pr.: -pri-or] – Lat. capriolus. DOOM
căpriór (că-pri-or) s. m., pl. căprióri
căpriu
CĂPRÍU, -ÍE, căprii, adj. Căprui. – Capră + suf. -iu. DOOM
căpríu (rar) (că-priu) adj. m., f. căpríe; pl. m. și f. căpríi
căpriul
CĂPRÍU, -ÍE, căprii, adj. Căprui. – Capră + suf. -iu. DOOM
căpríu (rar) (că-priu) adj. m., f. căpríe; pl. m. și f. căpríi
căpriului
CĂPRÍU, -ÍE, căprii, adj. Căprui. – Capră + suf. -iu. DOOM
căpríu (rar) (că-priu) adj. m., f. căpríe; pl. m. și f. căpríi
căprișoara
CĂPRIȘOÁRĂ, căprișoare, s. f. (Rar) Căpriță. – Capră + suf. -ișoară. DOOM
căprișoáră (rar) (că-pri-) s. f., g.-d. art. căprișoárei; pl. căprișoáre
căprișoare
CĂPRIȘOÁRĂ, căprișoare, s. f. (Rar) Căpriță. – Capră + suf. -ișoară. DOOM
căprișoáră (rar) (că-pri-) s. f., g.-d. art. căprișoárei; pl. căprișoáre
căprișoarei
CĂPRIȘOÁRĂ, căprișoare, s. f. (Rar) Căpriță. – Capră + suf. -ișoară. DOOM
căprișoáră (rar) (că-pri-) s. f., g.-d. art. căprișoárei; pl. căprișoáre
căprișoarele
CĂPRIȘOÁRĂ, căprișoare, s. f. (Rar) Căpriță. – Capră + suf. -ișoară. DOOM
căprișoáră (rar) (că-pri-) s. f., g.-d. art. căprișoárei; pl. căprișoáre
căprișoarelor
CĂPRIȘOÁRĂ, căprișoare, s. f. (Rar) Căpriță. – Capră + suf. -ișoară. DOOM
căprișoáră (rar) (că-pri-) s. f., g.-d. art. căprișoárei; pl. căprișoáre
căprișor
CĂPRIȘÓR, căprișori, s. m. Numele a două plante erbacee, una cu flori gălbui (Cyperus flavescens) și alta cu flori brune (Cyperus fiscus). – Capră + suf. -ișor.
căprișori
CĂPRIȘÓR, căprișori, s. m. Numele a două plante erbacee, una cu flori gălbui (Cyperus flavescens) și alta cu flori brune (Cyperus fiscus). – Capră + suf. -ișor.
căprișorii
CĂPRIȘÓR, căprișori, s. m. Numele a două plante erbacee, una cu flori gălbui (Cyperus flavescens) și alta cu flori brune (Cyperus fiscus). – Capră + suf. -ișor.
căprișorilor
CĂPRIȘÓR, căprișori, s. m. Numele a două plante erbacee, una cu flori gălbui (Cyperus flavescens) și alta cu flori brune (Cyperus fiscus). – Capră + suf. -ișor.
căprișorul
CĂPRIȘÓR, căprișori, s. m. Numele a două plante erbacee, una cu flori gălbui (Cyperus flavescens) și alta cu flori brune (Cyperus fiscus). – Capră + suf. -ișor.
căprișorului
CĂPRIȘÓR, căprișori, s. m. Numele a două plante erbacee, una cu flori gălbui (Cyperus flavescens) și alta cu flori brune (Cyperus fiscus). – Capră + suf. -ișor.
căprița
CĂPRÍȚĂ, căprițe, s. f. 1. Diminutiv al lui capră (I 1); căprișoară. 2. Plantă erbacee alburie, cu flori verzi (Atriplex litoralis). – Capră + suf. -iță. DOOM
căpríță (că-pri-) s. f., g.-d. art. căpríței; pl. căpríțe
căprițe
CĂPRÍȚĂ, căprițe, s. f. 1. Diminutiv al lui capră (I 1); căprișoară. 2. Plantă erbacee alburie, cu flori verzi (Atriplex litoralis). – Capră + suf. -iță. DOOM
căpríță (că-pri-) s. f., g.-d. art. căpríței; pl. căpríțe
căpriței
CĂPRÍȚĂ, căprițe, s. f. 1. Diminutiv al lui capră (I 1); căprișoară. 2. Plantă erbacee alburie, cu flori verzi (Atriplex litoralis). – Capră + suf. -iță. DOOM
căpríță (că-pri-) s. f., g.-d. art. căpríței; pl. căpríțe
căprițele
CĂPRÍȚĂ, căprițe, s. f. 1. Diminutiv al lui capră (I 1); căprișoară. 2. Plantă erbacee alburie, cu flori verzi (Atriplex litoralis). – Capră + suf. -iță. DOOM
căpríță (că-pri-) s. f., g.-d. art. căpríței; pl. căpríțe
căprițelor
CĂPRÍȚĂ, căprițe, s. f. 1. Diminutiv al lui capră (I 1); căprișoară. 2. Plantă erbacee alburie, cu flori verzi (Atriplex litoralis). – Capră + suf. -iță. DOOM
căpríță (că-pri-) s. f., g.-d. art. căpríței; pl. căpríțe
căprui
CĂPRÚI, -IE, căprui, adj. (Despre ochi) De culoare cafenie-gălbuie; căpriu. – Capră + suf. -ui. DOOM
căprúi (că-prui) adj. m., f. căprúie; pl. m. și f. căprúi
căpruia
CĂPRÚI, -IE, căprui, adj. (Despre ochi) De culoare cafenie-gălbuie; căpriu. – Capră + suf. -ui. DOOM
căprúi (că-prui) adj. m., f. căprúie; pl. m. și f. căprúi
căpruie
CĂPRÚI, -IE, căprui, adj. (Despre ochi) De culoare cafenie-gălbuie; căpriu. – Capră + suf. -ui. DOOM
căprúi (că-prui) adj. m., f. căprúie; pl. m. și f. căprúi
căpruii
CĂPRÚI, -IE, căprui, adj. (Despre ochi) De culoare cafenie-gălbuie; căpriu. – Capră + suf. -ui. DOOM
căprúi (că-prui) adj. m., f. căprúie; pl. m. și f. căprúi
căpruile
CĂPRÚI, -IE, căprui, adj. (Despre ochi) De culoare cafenie-gălbuie; căpriu. – Capră + suf. -ui. DOOM
căprúi (că-prui) adj. m., f. căprúie; pl. m. și f. căprúi
căpruilor
CĂPRÚI, -IE, căprui, adj. (Despre ochi) De culoare cafenie-gălbuie; căpriu. – Capră + suf. -ui. DOOM
căprúi (că-prui) adj. m., f. căprúie; pl. m. și f. căprúi
căpruiul
CĂPRÚI, -IE, căprui, adj. (Despre ochi) De culoare cafenie-gălbuie; căpriu. – Capră + suf. -ui. DOOM
căprúi (că-prui) adj. m., f. căprúie; pl. m. și f. căprúi
căpruiului
CĂPRÚI, -IE, căprui, adj. (Despre ochi) De culoare cafenie-gălbuie; căpriu. – Capră + suf. -ui. DOOM
căprúi (că-prui) adj. m., f. căprúie; pl. m. și f. căprúi
căprăria
CĂPRĂRÍE, căprării, s. f. 1. (Înv.) Mic detașament de soldați sub comanda unui căprar2. 2. (Fam.) Categorie, grup. – Căprar2 + suf. -ie. DOOM
căprăríe (fam.) (că-pră-) s. f., art. căprăría, g.-d. art. căprăríei; pl. căprăríi, art. căprăríile
căprărie
CĂPRĂRÍE, căprării, s. f. 1. (Înv.) Mic detașament de soldați sub comanda unui căprar2. 2. (Fam.) Categorie, grup. – Căprar2 + suf. -ie. DOOM
căprăríe (fam.) (că-pră-) s. f., art. căprăría, g.-d. art. căprăríei; pl. căprăríi, art. căprăríile
căprăriei
CĂPRĂRÍE, căprării, s. f. 1. (Înv.) Mic detașament de soldați sub comanda unui căprar2. 2. (Fam.) Categorie, grup. – Căprar2 + suf. -ie. DOOM
căprăríe (fam.) (că-pră-) s. f., art. căprăría, g.-d. art. căprăríei; pl. căprăríi, art. căprăríile
căprării
CĂPRĂRÍE, căprării, s. f. 1. (Înv.) Mic detașament de soldați sub comanda unui căprar2. 2. (Fam.) Categorie, grup. – Căprar2 + suf. -ie. DOOM
căprăríe (fam.) (că-pră-) s. f., art. căprăría, g.-d. art. căprăríei; pl. căprăríi, art. căprăríile
căprăriile
CĂPRĂRÍE, căprării, s. f. 1. (Înv.) Mic detașament de soldați sub comanda unui căprar2. 2. (Fam.) Categorie, grup. – Căprar2 + suf. -ie. DOOM
căprăríe (fam.) (că-pră-) s. f., art. căprăría, g.-d. art. căprăríei; pl. căprăríi, art. căprăríile
căprăriilor
CĂPRĂRÍE, căprării, s. f. 1. (Înv.) Mic detașament de soldați sub comanda unui căprar2. 2. (Fam.) Categorie, grup. – Căprar2 + suf. -ie. DOOM
căprăríe (fam.) (că-pră-) s. f., art. căprăría, g.-d. art. căprăríei; pl. căprăríi, art. căprăríile
căptușea
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușeai
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușeala
CĂPTUȘEÁLĂ, căptușeli, s. f. 1. Pânză sau stofă cu care se dublează, în interior, un obiect de îmbrăcăminte, pentru a-i da un aspect mai îngrijit și pentru a-l face mai călduros. ♦ Material aplicat în interiorul încălțămintei pentru ca aceasta să-și mențină forma. 2. Pânză sau stofă cu care se învelesc unele obiecte pentru a le feri de deteriorare. 3. Strat rezistent de lemn, de metal sau de cărămidă, cu care se acoperă un obiect pe dinăuntru sau pe dinafară (pentru a-l feri de degradare, pentru consolidare, izolare termică, acustică etc.). 4. Ramă de lemn care acoperă fețele interioare ale golului unei uși și de care sunt fixate canaturile ușii. – Căptuși + suf. -eală. DOOM
căptușeálă s. f., g.-d. art. căptușélii; pl. căptușéli
căptușeam
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușească
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușeau
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușeați
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușeli
CĂPTUȘEÁLĂ, căptușeli, s. f. 1. Pânză sau stofă cu care se dublează, în interior, un obiect de îmbrăcăminte, pentru a-i da un aspect mai îngrijit și pentru a-l face mai călduros. ♦ Material aplicat în interiorul încălțămintei pentru ca aceasta să-și mențină forma. 2. Pânză sau stofă cu care se învelesc unele obiecte pentru a le feri de deteriorare. 3. Strat rezistent de lemn, de metal sau de cărămidă, cu care se acoperă un obiect pe dinăuntru sau pe dinafară (pentru a-l feri de degradare, pentru consolidare, izolare termică, acustică etc.). 4. Ramă de lemn care acoperă fețele interioare ale golului unei uși și de care sunt fixate canaturile ușii. – Căptuși + suf. -eală. DOOM
căptușeálă s. f., g.-d. art. căptușélii; pl. căptușéli
căptușelii
CĂPTUȘEÁLĂ, căptușeli, s. f. 1. Pânză sau stofă cu care se dublează, în interior, un obiect de îmbrăcăminte, pentru a-i da un aspect mai îngrijit și pentru a-l face mai călduros. ♦ Material aplicat în interiorul încălțămintei pentru ca aceasta să-și mențină forma. 2. Pânză sau stofă cu care se învelesc unele obiecte pentru a le feri de deteriorare. 3. Strat rezistent de lemn, de metal sau de cărămidă, cu care se acoperă un obiect pe dinăuntru sau pe dinafară (pentru a-l feri de degradare, pentru consolidare, izolare termică, acustică etc.). 4. Ramă de lemn care acoperă fețele interioare ale golului unei uși și de care sunt fixate canaturile ușii. – Căptuși + suf. -eală. DOOM
căptușeálă s. f., g.-d. art. căptușélii; pl. căptușéli
căptușelile
CĂPTUȘEÁLĂ, căptușeli, s. f. 1. Pânză sau stofă cu care se dublează, în interior, un obiect de îmbrăcăminte, pentru a-i da un aspect mai îngrijit și pentru a-l face mai călduros. ♦ Material aplicat în interiorul încălțămintei pentru ca aceasta să-și mențină forma. 2. Pânză sau stofă cu care se învelesc unele obiecte pentru a le feri de deteriorare. 3. Strat rezistent de lemn, de metal sau de cărămidă, cu care se acoperă un obiect pe dinăuntru sau pe dinafară (pentru a-l feri de degradare, pentru consolidare, izolare termică, acustică etc.). 4. Ramă de lemn care acoperă fețele interioare ale golului unei uși și de care sunt fixate canaturile ușii. – Căptuși + suf. -eală. DOOM
căptușeálă s. f., g.-d. art. căptușélii; pl. căptușéli
căptușelilor
CĂPTUȘEÁLĂ, căptușeli, s. f. 1. Pânză sau stofă cu care se dublează, în interior, un obiect de îmbrăcăminte, pentru a-i da un aspect mai îngrijit și pentru a-l face mai călduros. ♦ Material aplicat în interiorul încălțămintei pentru ca aceasta să-și mențină forma. 2. Pânză sau stofă cu care se învelesc unele obiecte pentru a le feri de deteriorare. 3. Strat rezistent de lemn, de metal sau de cărămidă, cu care se acoperă un obiect pe dinăuntru sau pe dinafară (pentru a-l feri de degradare, pentru consolidare, izolare termică, acustică etc.). 4. Ramă de lemn care acoperă fețele interioare ale golului unei uși și de care sunt fixate canaturile ușii. – Căptuși + suf. -eală. DOOM
căptușeálă s. f., g.-d. art. căptușélii; pl. căptușéli
căptușesc
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușește
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușești
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptuși
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușii
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușim
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușind
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușire
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușire
CĂPTUȘÍRE, căptușiri, s. f. Acțiunea de a (se) căptuși și rezultatul ei. – V. căptuși. DOOM
căptușíre s. f., g.-d. art. căptușírii; pl. căptușíri
căptușirea
CĂPTUȘÍRE, căptușiri, s. f. Acțiunea de a (se) căptuși și rezultatul ei. – V. căptuși. DOOM
căptușíre s. f., g.-d. art. căptușírii; pl. căptușíri
căptușiri
CĂPTUȘÍRE, căptușiri, s. f. Acțiunea de a (se) căptuși și rezultatul ei. – V. căptuși. DOOM
căptușíre s. f., g.-d. art. căptușírii; pl. căptușíri
căptușirii
CĂPTUȘÍRE, căptușiri, s. f. Acțiunea de a (se) căptuși și rezultatul ei. – V. căptuși. DOOM
căptușíre s. f., g.-d. art. căptușírii; pl. căptușíri
căptușirile
CĂPTUȘÍRE, căptușiri, s. f. Acțiunea de a (se) căptuși și rezultatul ei. – V. căptuși. DOOM
căptușíre s. f., g.-d. art. căptușírii; pl. căptușíri
căptușirilor
CĂPTUȘÍRE, căptușiri, s. f. Acțiunea de a (se) căptuși și rezultatul ei. – V. căptuși. DOOM
căptușíre s. f., g.-d. art. căptușírii; pl. căptușíri
căptușiră
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușirăm
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușirăți
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușise
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușisem
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușiseră
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușiserăm
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușiserăți
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușiseși
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușiseți
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușit
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușit
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.).
căptușita
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.).
căptușite
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.).
căptușitei
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.).
căptușitele
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.).
căptușitelor
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.).
căptușitul
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.).
căptușitului
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.).
căptușiși
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușiți
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.). DOOM
căptușí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căptușésc, imperf. 3 sg. căptușeá; conj. prez. 3 să căptușeáscă
căptușiți
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.).
căptușiții
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.).
căptușiților
CĂPTUȘÍ, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o căptușeală la o haină, la încălțăminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinăuntru sau pe dinafară, cu un strat de protecție, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o căptușeală (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a înșfăca. ♦ A bate (zdravăn). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din căptuh (înv. „căptușeală” < germ.).
căpui
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuia
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiai
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiam
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiască
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiau
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiați
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiesc
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiește
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiești
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuii
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuim
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuind
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuire
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuire
CĂPUÍRE2, căpuiri, s. f. Operație prin care se turtește extremitatea liberă a corpului unui nit, pentru a forma al doilea cap1. – Cf. cap1. DOOM
căpuíre s. f., g.-d. art. căpuírii; pl. căpuíri
căpuire
CĂPUÍRE1, căpuiri, s. f. Acțiunea de a căpui și rezultatul ei. – V. căpui. DOOM
căpuíre s. f., g.-d. art. căpuírii; pl. căpuíri
căpuirea
CĂPUÍRE2, căpuiri, s. f. Operație prin care se turtește extremitatea liberă a corpului unui nit, pentru a forma al doilea cap1. – Cf. cap1. DOOM
căpuíre s. f., g.-d. art. căpuírii; pl. căpuíri
căpuirea
CĂPUÍRE1, căpuiri, s. f. Acțiunea de a căpui și rezultatul ei. – V. căpui. DOOM
căpuíre s. f., g.-d. art. căpuírii; pl. căpuíri
căpuiri
CĂPUÍRE2, căpuiri, s. f. Operație prin care se turtește extremitatea liberă a corpului unui nit, pentru a forma al doilea cap1. – Cf. cap1. DOOM
căpuíre s. f., g.-d. art. căpuírii; pl. căpuíri
căpuiri
CĂPUÍRE1, căpuiri, s. f. Acțiunea de a căpui și rezultatul ei. – V. căpui. DOOM
căpuíre s. f., g.-d. art. căpuírii; pl. căpuíri
căpuirii
CĂPUÍRE2, căpuiri, s. f. Operație prin care se turtește extremitatea liberă a corpului unui nit, pentru a forma al doilea cap1. – Cf. cap1. DOOM
căpuíre s. f., g.-d. art. căpuírii; pl. căpuíri
căpuirii
CĂPUÍRE1, căpuiri, s. f. Acțiunea de a căpui și rezultatul ei. – V. căpui. DOOM
căpuíre s. f., g.-d. art. căpuírii; pl. căpuíri
căpuirile
CĂPUÍRE2, căpuiri, s. f. Operație prin care se turtește extremitatea liberă a corpului unui nit, pentru a forma al doilea cap1. – Cf. cap1. DOOM
căpuíre s. f., g.-d. art. căpuírii; pl. căpuíri
căpuirile
CĂPUÍRE1, căpuiri, s. f. Acțiunea de a căpui și rezultatul ei. – V. căpui. DOOM
căpuíre s. f., g.-d. art. căpuírii; pl. căpuíri
căpuirilor
CĂPUÍRE2, căpuiri, s. f. Operație prin care se turtește extremitatea liberă a corpului unui nit, pentru a forma al doilea cap1. – Cf. cap1. DOOM
căpuíre s. f., g.-d. art. căpuírii; pl. căpuíri
căpuirilor
CĂPUÍRE1, căpuiri, s. f. Acțiunea de a căpui și rezultatul ei. – V. căpui. DOOM
căpuíre s. f., g.-d. art. căpuírii; pl. căpuíri
căpuiră
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuirăm
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuirăți
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuise
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuisem
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiseră
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiserăm
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiserăți
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiseși
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiseți
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuit
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuit
CĂPUÍT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Înv. și reg.) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie; încăpuit. – V. căpui.
căpuita
CĂPUÍT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Înv. și reg.) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie; încăpuit. – V. căpui.
căpuite
CĂPUÍT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Înv. și reg.) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie; încăpuit. – V. căpui.
căpuitei
CĂPUÍT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Înv. și reg.) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie; încăpuit. – V. căpui.
căpuitele
CĂPUÍT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Înv. și reg.) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie; încăpuit. – V. căpui.
căpuitelor
CĂPUÍT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Înv. și reg.) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie; încăpuit. – V. căpui.
căpuitoare
CĂPUITÓR, căpuitoare, s. n. Unealtă de fierărie cu care se execută căpuirea2; buterolă. [Pr.: -pu-i-] – Cf. cap1. DOOM
căpuitór (-pu-i-) s. n., pl. căpuitoáre
căpuitoarele
CĂPUITÓR, căpuitoare, s. n. Unealtă de fierărie cu care se execută căpuirea2; buterolă. [Pr.: -pu-i-] – Cf. cap1. DOOM
căpuitór (-pu-i-) s. n., pl. căpuitoáre
căpuitoarelor
CĂPUITÓR, căpuitoare, s. n. Unealtă de fierărie cu care se execută căpuirea2; buterolă. [Pr.: -pu-i-] – Cf. cap1. DOOM
căpuitór (-pu-i-) s. n., pl. căpuitoáre
căpuitor
CĂPUITÓR, căpuitoare, s. n. Unealtă de fierărie cu care se execută căpuirea2; buterolă. [Pr.: -pu-i-] – Cf. cap1. DOOM
căpuitór (-pu-i-) s. n., pl. căpuitoáre
căpuitorul
CĂPUITÓR, căpuitoare, s. n. Unealtă de fierărie cu care se execută căpuirea2; buterolă. [Pr.: -pu-i-] – Cf. cap1. DOOM
căpuitór (-pu-i-) s. n., pl. căpuitoáre
căpuitorului
CĂPUITÓR, căpuitoare, s. n. Unealtă de fierărie cu care se execută căpuirea2; buterolă. [Pr.: -pu-i-] – Cf. cap1. DOOM
căpuitór (-pu-i-) s. n., pl. căpuitoáre
căpuitul
CĂPUÍT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Înv. și reg.) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie; încăpuit. – V. căpui.
căpuitului
CĂPUÍT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Înv. și reg.) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie; încăpuit. – V. căpui.
căpuiși
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiți
CĂPUÍ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. și reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încăpui. 2. Refl. A obține, a-și procura; a încăpui. – Din magh. kapni. DOOM
căpuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiésc, imperf. 3 sg. căpuiá; conj. prez. 3 să căpuiáscă
căpuiți
CĂPUÍT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Înv. și reg.) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie; încăpuit. – V. căpui.
căpuiții
CĂPUÍT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Înv. și reg.) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie; încăpuit. – V. căpui.
căpuiților
CĂPUÍT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Înv. și reg.) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie; încăpuit. – V. căpui.
căput
căpút (-te), s. n. – Palton, mantou. Mag. kaput, acuz. de la kapu (DAR; Gáldi, Dict., 112).
căputa
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputa
CĂPÚTĂ, căpute, s. f. 1. Parte a încălțămintei care acoperă partea superioară a labei piciorului; căputătură. 2. Partea de deasupra a labei piciorului, opusă tălpii. – Et. nec. DOOM
căpútă s. f., g.-d. art. căpútei; pl. căpúte
căputai
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputam
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputare
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputare
CĂPUTÁRE, căputări, s. f. (Rar) Acțiunea de a căputa. – V. căputa. DOOM
căputáre s. f., g.-d. art. căputắrii; pl. căputắri
căputarea
CĂPUTÁRE, căputări, s. f. (Rar) Acțiunea de a căputa. – V. căputa. DOOM
căputáre s. f., g.-d. art. căputắrii; pl. căputắri
căputară
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputarăm
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputarăți
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputase
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputasem
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputaseră
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputaserăm
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputaserăți
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputaseși
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputaseți
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputat
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputat
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută.
căputau
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputași
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputați
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căpute
CĂPÚTĂ, căpute, s. f. 1. Parte a încălțămintei care acoperă partea superioară a labei piciorului; căputătură. 2. Partea de deasupra a labei piciorului, opusă tălpii. – Et. nec. DOOM
căpútă s. f., g.-d. art. căpútei; pl. căpúte
căputează
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputei
CĂPÚTĂ, căpute, s. f. 1. Parte a încălțămintei care acoperă partea superioară a labei piciorului; căputătură. 2. Partea de deasupra a labei piciorului, opusă tălpii. – Et. nec. DOOM
căpútă s. f., g.-d. art. căpútei; pl. căpúte
căputele
CĂPÚTĂ, căpute, s. f. 1. Parte a încălțămintei care acoperă partea superioară a labei piciorului; căputătură. 2. Partea de deasupra a labei piciorului, opusă tălpii. – Et. nec. DOOM
căpútă s. f., g.-d. art. căpútei; pl. căpúte
căputelor
CĂPÚTĂ, căpute, s. f. 1. Parte a încălțămintei care acoperă partea superioară a labei piciorului; căputătură. 2. Partea de deasupra a labei piciorului, opusă tălpii. – Et. nec. DOOM
căpútă s. f., g.-d. art. căpútei; pl. căpúte
căputez
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputeze
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputezi
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputând
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputînd
CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălțăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parțial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută. DOOM
căputá (a ~) vb., ind. prez. 3 căputeáză
căputări
CĂPUTÁRE, căputări, s. f. (Rar) Acțiunea de a căputa. – V. căputa. DOOM
căputáre s. f., g.-d. art. căputắrii; pl. căputắri
căputării
CĂPUTÁRE, căputări, s. f. (Rar) Acțiunea de a căputa. – V. căputa. DOOM
căputáre s. f., g.-d. art. căputắrii; pl. căputắri
căputările
CĂPUTÁRE, căputări, s. f. (Rar) Acțiunea de a căputa. – V. căputa. DOOM
căputáre s. f., g.-d. art. căputắrii; pl. căputắri
căputărilor
CĂPUTÁRE, căputări, s. f. (Rar) Acțiunea de a căputa. – V. căputa. DOOM
căputáre s. f., g.-d. art. căputắrii; pl. căputắri
căputătura
CĂPUTĂTÚRĂ, căputături, s. f. (Înv.) Căpută (1). – Căputa + suf. -ătură. DOOM
căputătúră (înv.) s. f., g.-d. art. căputătúrii; pl. căputătúri
căputături
CĂPUTĂTÚRĂ, căputături, s. f. (Înv.) Căpută (1). – Căputa + suf. -ătură. DOOM
căputătúră (înv.) s. f., g.-d. art. căputătúrii; pl. căputătúri
căputăturii
CĂPUTĂTÚRĂ, căputături, s. f. (Înv.) Căpută (1). – Căputa + suf. -ătură. DOOM
căputătúră (înv.) s. f., g.-d. art. căputătúrii; pl. căputătúri
căputăturile
CĂPUTĂTÚRĂ, căputături, s. f. (Înv.) Căpută (1). – Căputa + suf. -ătură. DOOM
căputătúră (înv.) s. f., g.-d. art. căputătúrii; pl. căputătúri
căputăturilor
CĂPUTĂTÚRĂ, căputături, s. f. (Înv.) Căpută (1). – Căputa + suf. -ătură. DOOM
căputătúră (înv.) s. f., g.-d. art. căputătúrii; pl. căputătúri
căpuș
CĂPÚȘ s. n. (Înv.) Cobuz. – Et. nec. DOOM
căpúș (înv.) (instrument muzical) s. n.
căpușa
CĂPÚȘĂ, căpușe, s. f. I. 1. (La pl.) Gen de artropode parazite din clasa arahnidelor, care se înfig în pielea animalelor și a omului și se hrănesc cu sânge (Ixodes); (și la sg.) animal care face parte din acest gen. ◊ Expr. Ce-i în gușă, și-n căpușă, se zice despre un om sincer; care spune tot ce gândește. 2. (Fig.; în sintagma) Firmă-căpușă = firmă parazitară pe lângă o instituție sau o întreprindere mai mare, care intermediază controale, afaceri etc. în scopul obținerii unor avantaje financiare directe sau rapide. II. 1. (Bot.) Ricin. 2. Mugur de viță, din care se dezvoltă coardele și rodul; ochi1. – Cf. alb. këpushë. DOOM
căpúșă (animal, plantă, mugur) s. f., art. căpúșa, g.-d. art. căpúșei; pl. căpúșe
căpușe
CĂPÚȘĂ, căpușe, s. f. I. 1. (La pl.) Gen de artropode parazite din clasa arahnidelor, care se înfig în pielea animalelor și a omului și se hrănesc cu sânge (Ixodes); (și la sg.) animal care face parte din acest gen. ◊ Expr. Ce-i în gușă, și-n căpușă, se zice despre un om sincer; care spune tot ce gândește. 2. (Fig.; în sintagma) Firmă-căpușă = firmă parazitară pe lângă o instituție sau o întreprindere mai mare, care intermediază controale, afaceri etc. în scopul obținerii unor avantaje financiare directe sau rapide. II. 1. (Bot.) Ricin. 2. Mugur de viță, din care se dezvoltă coardele și rodul; ochi1. – Cf. alb. këpushë. DOOM
căpúșă (animal, plantă, mugur) s. f., art. căpúșa, g.-d. art. căpúșei; pl. căpúșe
căpușei
CĂPÚȘĂ, căpușe, s. f. I. 1. (La pl.) Gen de artropode parazite din clasa arahnidelor, care se înfig în pielea animalelor și a omului și se hrănesc cu sânge (Ixodes); (și la sg.) animal care face parte din acest gen. ◊ Expr. Ce-i în gușă, și-n căpușă, se zice despre un om sincer; care spune tot ce gândește. 2. (Fig.; în sintagma) Firmă-căpușă = firmă parazitară pe lângă o instituție sau o întreprindere mai mare, care intermediază controale, afaceri etc. în scopul obținerii unor avantaje financiare directe sau rapide. II. 1. (Bot.) Ricin. 2. Mugur de viță, din care se dezvoltă coardele și rodul; ochi1. – Cf. alb. këpushë. DOOM
căpúșă (animal, plantă, mugur) s. f., art. căpúșa, g.-d. art. căpúșei; pl. căpúșe
căpușele
CĂPÚȘĂ, căpușe, s. f. I. 1. (La pl.) Gen de artropode parazite din clasa arahnidelor, care se înfig în pielea animalelor și a omului și se hrănesc cu sânge (Ixodes); (și la sg.) animal care face parte din acest gen. ◊ Expr. Ce-i în gușă, și-n căpușă, se zice despre un om sincer; care spune tot ce gândește. 2. (Fig.; în sintagma) Firmă-căpușă = firmă parazitară pe lângă o instituție sau o întreprindere mai mare, care intermediază controale, afaceri etc. în scopul obținerii unor avantaje financiare directe sau rapide. II. 1. (Bot.) Ricin. 2. Mugur de viță, din care se dezvoltă coardele și rodul; ochi1. – Cf. alb. këpushë. DOOM
căpúșă (animal, plantă, mugur) s. f., art. căpúșa, g.-d. art. căpúșei; pl. căpúșe
căpușelor
CĂPÚȘĂ, căpușe, s. f. I. 1. (La pl.) Gen de artropode parazite din clasa arahnidelor, care se înfig în pielea animalelor și a omului și se hrănesc cu sânge (Ixodes); (și la sg.) animal care face parte din acest gen. ◊ Expr. Ce-i în gușă, și-n căpușă, se zice despre un om sincer; care spune tot ce gândește. 2. (Fig.; în sintagma) Firmă-căpușă = firmă parazitară pe lângă o instituție sau o întreprindere mai mare, care intermediază controale, afaceri etc. în scopul obținerii unor avantaje financiare directe sau rapide. II. 1. (Bot.) Ricin. 2. Mugur de viță, din care se dezvoltă coardele și rodul; ochi1. – Cf. alb. këpushë. DOOM
căpúșă (animal, plantă, mugur) s. f., art. căpúșa, g.-d. art. căpúșei; pl. căpúșe
căpușul
CĂPÚȘ s. n. (Înv.) Cobuz. – Et. nec. DOOM
căpúș (înv.) (instrument muzical) s. n.
căpușului
CĂPÚȘ s. n. (Înv.) Cobuz. – Et. nec. DOOM
căpúș (înv.) (instrument muzical) s. n.
căpăcel
CĂPĂCÉL, căpăcele, s. n. Diminutiv al lui capac. – Capac + suf. -el. DOOM
căpăcél s. n., pl. căpăcéle
căpăcele
CĂPĂCÉL, căpăcele, s. n. Diminutiv al lui capac. – Capac + suf. -el. DOOM
căpăcél s. n., pl. căpăcéle
căpăcelele
CĂPĂCÉL, căpăcele, s. n. Diminutiv al lui capac. – Capac + suf. -el. DOOM
căpăcél s. n., pl. căpăcéle
căpăcelelor
CĂPĂCÉL, căpăcele, s. n. Diminutiv al lui capac. – Capac + suf. -el. DOOM
căpăcél s. n., pl. căpăcéle
căpăcelul
CĂPĂCÉL, căpăcele, s. n. Diminutiv al lui capac. – Capac + suf. -el. DOOM
căpăcél s. n., pl. căpăcéle
căpăcelului
CĂPĂCÉL, căpăcele, s. n. Diminutiv al lui capac. – Capac + suf. -el. DOOM
căpăcél s. n., pl. căpăcéle
căpăci
căpăci, căpăcesc, v. t. 1. a pune (pe cineva) la punct. 2. a lovi, a bate.
căpăcire
căpăci, căpăcesc, v. t. 1. a pune (pe cineva) la punct. 2. a lovi, a bate.
căpăcit
căpăci, căpăcesc, v. t. 1. a pune (pe cineva) la punct. 2. a lovi, a bate.
căpăi
CĂPẮU, căpăi, s. m. (Reg.) Copoi (1). – Din magh. kopó. DOOM
căpắu (reg.) s. m., art. căpắul; pl. căpắi, art. căpắii
căpăii
CĂPẮU, căpăi, s. m. (Reg.) Copoi (1). – Din magh. kopó. DOOM
căpắu (reg.) s. m., art. căpắul; pl. căpắi, art. căpắii
căpăilor
CĂPẮU, căpăi, s. m. (Reg.) Copoi (1). – Din magh. kopó. DOOM
căpắu (reg.) s. m., art. căpắul; pl. căpắi, art. căpắii
căpăra
căpărá (-ápăr, -át), vb. – (Trans.) A zgîria. Mag. kaparni (DAR).
căpărare
căpărá (-ápăr, -át), vb. – (Trans.) A zgîria. Mag. kaparni (DAR).
căpărat
căpărá (-ápăr, -át), vb. – (Trans.) A zgîria. Mag. kaparni (DAR).
căpăstru
CĂPẮSTRU, căpestre, s. n. Porțiune de harnașament, confecționată din frânghie sau din curea, care se pune pe capul calului, al măgarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-l duce undeva. – Lat. capistrum. DOOM
căpắstru s. n., art. căpắstrul; pl. căpéstre
căpăstrul
CĂPẮSTRU, căpestre, s. n. Porțiune de harnașament, confecționată din frânghie sau din curea, care se pune pe capul calului, al măgarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-l duce undeva. – Lat. capistrum. DOOM
căpắstru s. n., art. căpắstrul; pl. căpéstre
căpăstrului
CĂPẮSTRU, căpestre, s. n. Porțiune de harnașament, confecționată din frânghie sau din curea, care se pune pe capul calului, al măgarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-l duce undeva. – Lat. capistrum. DOOM
căpắstru s. n., art. căpắstrul; pl. căpéstre
căpătai
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătam
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătare
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătară
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătarăm
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătarăți
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătase
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătasem
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătaseră
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătaserăm
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătaserăți
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătaseși
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătaseți
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătat
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătat
CĂPĂTÁT s. n. Faptul de a căpăta ceva de pomană. ◊ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) după căpătat = a umbla să ceară de la alții cele necesare traiului. – V. căpăta. DOOM
căpătát s. n.
căpătata
CĂPĂTÁT s. n. Faptul de a căpăta ceva de pomană. ◊ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) după căpătat = a umbla să ceară de la alții cele necesare traiului. – V. căpăta. DOOM
căpătát s. n.
căpătate
CĂPĂTÁT s. n. Faptul de a căpăta ceva de pomană. ◊ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) după căpătat = a umbla să ceară de la alții cele necesare traiului. – V. căpăta. DOOM
căpătát s. n.
căpătatei
CĂPĂTÁT s. n. Faptul de a căpăta ceva de pomană. ◊ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) după căpătat = a umbla să ceară de la alții cele necesare traiului. – V. căpăta. DOOM
căpătát s. n.
căpătatele
CĂPĂTÁT s. n. Faptul de a căpăta ceva de pomană. ◊ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) după căpătat = a umbla să ceară de la alții cele necesare traiului. – V. căpăta. DOOM
căpătát s. n.
căpătatelor
CĂPĂTÁT s. n. Faptul de a căpăta ceva de pomană. ◊ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) după căpătat = a umbla să ceară de la alții cele necesare traiului. – V. căpăta. DOOM
căpătát s. n.
căpătatul
CĂPĂTÁT s. n. Faptul de a căpăta ceva de pomană. ◊ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) după căpătat = a umbla să ceară de la alții cele necesare traiului. – V. căpăta. DOOM
căpătát s. n.
căpătatului
CĂPĂTÁT s. n. Faptul de a căpăta ceva de pomană. ◊ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) după căpătat = a umbla să ceară de la alții cele necesare traiului. – V. căpăta. DOOM
căpătát s. n.
căpătau
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătași
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătați
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătați
CĂPĂTÁT s. n. Faptul de a căpăta ceva de pomană. ◊ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) după căpătat = a umbla să ceară de la alții cele necesare traiului. – V. căpăta. DOOM
căpătát s. n.
căpătații
CĂPĂTÁT s. n. Faptul de a căpăta ceva de pomană. ◊ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) după căpătat = a umbla să ceară de la alții cele necesare traiului. – V. căpăta. DOOM
căpătát s. n.
căpătaților
CĂPĂTÁT s. n. Faptul de a căpăta ceva de pomană. ◊ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) după căpătat = a umbla să ceară de la alții cele necesare traiului. – V. căpăta. DOOM
căpătát s. n.
căpătui
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuia
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuiai
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuiala
CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. Faptul de a (se) căpătui; p. ext. îmbogățire, parvenire; căpătuire; (concr.) rost, stare, avere. [Pr.: -tu-ia-] – Căpătui + suf. -eală. DOOM
căpătuiálă s. f., g.-d. art. căpătuiélii; pl. căpătuiéli
căpătuiam
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuiască
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuiau
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuiați
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuieli
CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. Faptul de a (se) căpătui; p. ext. îmbogățire, parvenire; căpătuire; (concr.) rost, stare, avere. [Pr.: -tu-ia-] – Căpătui + suf. -eală. DOOM
căpătuiálă s. f., g.-d. art. căpătuiélii; pl. căpătuiéli
căpătuielii
CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. Faptul de a (se) căpătui; p. ext. îmbogățire, parvenire; căpătuire; (concr.) rost, stare, avere. [Pr.: -tu-ia-] – Căpătui + suf. -eală. DOOM
căpătuiálă s. f., g.-d. art. căpătuiélii; pl. căpătuiéli
căpătuielile
CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. Faptul de a (se) căpătui; p. ext. îmbogățire, parvenire; căpătuire; (concr.) rost, stare, avere. [Pr.: -tu-ia-] – Căpătui + suf. -eală. DOOM
căpătuiálă s. f., g.-d. art. căpătuiélii; pl. căpătuiéli
căpătuielilor
CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. Faptul de a (se) căpătui; p. ext. îmbogățire, parvenire; căpătuire; (concr.) rost, stare, avere. [Pr.: -tu-ia-] – Căpătui + suf. -eală. DOOM
căpătuiálă s. f., g.-d. art. căpătuiélii; pl. căpătuiéli
căpătuiesc
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuiește
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuiești
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuii
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuim
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuind
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuire
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuire
CĂPĂTUÍRE, căpătuiri, s. f. Căpătuială. ♦ (Fam.) Căsătorie. – V. căpătui. DOOM
căpătuíre s. f., g.-d. art. căpătuírii; pl. căpătuíri
căpătuirea
CĂPĂTUÍRE, căpătuiri, s. f. Căpătuială. ♦ (Fam.) Căsătorie. – V. căpătui. DOOM
căpătuíre s. f., g.-d. art. căpătuírii; pl. căpătuíri
căpătuiri
CĂPĂTUÍRE, căpătuiri, s. f. Căpătuială. ♦ (Fam.) Căsătorie. – V. căpătui. DOOM
căpătuíre s. f., g.-d. art. căpătuírii; pl. căpătuíri
căpătuirii
CĂPĂTUÍRE, căpătuiri, s. f. Căpătuială. ♦ (Fam.) Căsătorie. – V. căpătui. DOOM
căpătuíre s. f., g.-d. art. căpătuírii; pl. căpătuíri
căpătuirile
CĂPĂTUÍRE, căpătuiri, s. f. Căpătuială. ♦ (Fam.) Căsătorie. – V. căpătui. DOOM
căpătuíre s. f., g.-d. art. căpătuírii; pl. căpătuíri
căpătuirilor
CĂPĂTUÍRE, căpătuiri, s. f. Căpătuială. ♦ (Fam.) Căsătorie. – V. căpătui. DOOM
căpătuíre s. f., g.-d. art. căpătuírii; pl. căpătuíri
căpătuiră
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuirăm
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuirăți
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuise
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuisem
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuiseră
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuiserăm
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuiserăți
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuiseși
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuiseți
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuit
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuit
CĂPĂTUÍT, -Ă, căpătuiți, -te, adj. Care și-a creat (prin mijloace necinstite) o situație, un rost; cu stare, așezat. ♦ (Fam.) Căsătorit. – V. căpătui.
căpătuita
CĂPĂTUÍT, -Ă, căpătuiți, -te, adj. Care și-a creat (prin mijloace necinstite) o situație, un rost; cu stare, așezat. ♦ (Fam.) Căsătorit. – V. căpătui.
căpătuite
CĂPĂTUÍT, -Ă, căpătuiți, -te, adj. Care și-a creat (prin mijloace necinstite) o situație, un rost; cu stare, așezat. ♦ (Fam.) Căsătorit. – V. căpătui.
căpătuitei
CĂPĂTUÍT, -Ă, căpătuiți, -te, adj. Care și-a creat (prin mijloace necinstite) o situație, un rost; cu stare, așezat. ♦ (Fam.) Căsătorit. – V. căpătui.
căpătuitele
CĂPĂTUÍT, -Ă, căpătuiți, -te, adj. Care și-a creat (prin mijloace necinstite) o situație, un rost; cu stare, așezat. ♦ (Fam.) Căsătorit. – V. căpătui.
căpătuitelor
CĂPĂTUÍT, -Ă, căpătuiți, -te, adj. Care și-a creat (prin mijloace necinstite) o situație, un rost; cu stare, așezat. ♦ (Fam.) Căsătorit. – V. căpătui.
căpătuitul
CĂPĂTUÍT, -Ă, căpătuiți, -te, adj. Care și-a creat (prin mijloace necinstite) o situație, un rost; cu stare, așezat. ♦ (Fam.) Căsătorit. – V. căpătui.
căpătuitului
CĂPĂTUÍT, -Ă, căpătuiți, -te, adj. Care și-a creat (prin mijloace necinstite) o situație, un rost; cu stare, așezat. ♦ (Fam.) Căsătorit. – V. căpătui.
căpătuiși
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuiți
CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. DOOM
căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă
căpătuiți
CĂPĂTUÍT, -Ă, căpătuiți, -te, adj. Care și-a creat (prin mijloace necinstite) o situație, un rost; cu stare, așezat. ♦ (Fam.) Căsătorit. – V. căpătui.
căpătuiții
CĂPĂTUÍT, -Ă, căpătuiți, -te, adj. Care și-a creat (prin mijloace necinstite) o situație, un rost; cu stare, așezat. ♦ (Fam.) Căsătorit. – V. căpătui.
căpătuiților
CĂPĂTUÍT, -Ă, căpătuiți, -te, adj. Care și-a creat (prin mijloace necinstite) o situație, un rost; cu stare, așezat. ♦ (Fam.) Căsătorit. – V. căpătui.
căpătâi
CĂPĂTẤI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea niciun rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum. DOOM
căpătấi s. n., pl. căpătấie, art. căpătấiele
căpătâie
CĂPĂTẤI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea niciun rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum. DOOM
căpătấi s. n., pl. căpătấie, art. căpătấiele
căpătâiele
CĂPĂTẤI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea niciun rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum. DOOM
căpătấi s. n., pl. căpătấie, art. căpătấiele
căpătâielor
CĂPĂTẤI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea niciun rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum. DOOM
căpătấi s. n., pl. căpătấie, art. căpătấiele
căpătâiul
CĂPĂTẤI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea niciun rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum. DOOM
căpătấi s. n., pl. căpătấie, art. căpătấiele
căpătâiului
CĂPĂTẤI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea niciun rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum. DOOM
căpătấi s. n., pl. căpătấie, art. căpătấiele
căpătând
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătîi
CĂPĂTẤI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea niciun rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum. DOOM
căpătấi s. n., pl. căpătấie, art. căpătấiele
căpătîie
CĂPĂTẤI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea niciun rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum. DOOM
căpătấi s. n., pl. căpătấie, art. căpătấiele
căpătîiele
CĂPĂTẤI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea niciun rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum. DOOM
căpătấi s. n., pl. căpătấie, art. căpătấiele
căpătîielor
CĂPĂTẤI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea niciun rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum. DOOM
căpătấi s. n., pl. căpătấie, art. căpătấiele
căpătîiul
CĂPĂTẤI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea niciun rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum. DOOM
căpătấi s. n., pl. căpătấie, art. căpătấiele
căpătîiului
CĂPĂTẤI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea niciun rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum. DOOM
căpătấi s. n., pl. căpătấie, art. căpătấiele
căpătînd
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitare. DOOM
căpătá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 cápătă, 1 pl. căpătắm; conj. prez. 3 să cápete
căpătăi
CĂPĂTẮI s. n. v. căpătîi.
căpăuaș
COPOIÁȘ, copoiași, s. m. Diminutiv al lui copoi (1). – Copoi + suf. -aș. DOOM
copoiáș s. m., pl. copoiáși
căpăul
CĂPẮU, căpăi, s. m. (Reg.) Copoi (1). – Din magh. kopó. DOOM
căpắu (reg.) s. m., art. căpắul; pl. căpắi, art. căpắii
căpăule
CĂPẮU, căpăi, s. m. (Reg.) Copoi (1). – Din magh. kopó. DOOM
căpắu (reg.) s. m., art. căpắul; pl. căpắi, art. căpắii
căpăului
CĂPẮU, căpăi, s. m. (Reg.) Copoi (1). – Din magh. kopó. DOOM
căpắu (reg.) s. m., art. căpắul; pl. căpắi, art. căpắii
căpățan
căpățán (-ne), s. n. – Căpăstru. Germ. Kappzaum, din it. cavezzone. Germanism, se folosește în Trans.
căpățină
CĂPĂȚẤNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina. DOOM
căpățấnă s. f., g.-d. art. căpățấnii; pl. căpățấni
căpățâna
CĂPĂȚẤNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina. DOOM
căpățấnă s. f., g.-d. art. căpățấnii; pl. căpățấni
căpățânar
căpățânar, căpățânari s. m. criminal, ucigaș.
căpățâni
CĂPĂȚẤNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina. DOOM
căpățấnă s. f., g.-d. art. căpățấnii; pl. căpățấni
căpățânii
CĂPĂȚẤNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina. DOOM
căpățấnă s. f., g.-d. art. căpățấnii; pl. căpățấni
căpățânile
CĂPĂȚẤNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina. DOOM
căpățấnă s. f., g.-d. art. căpățấnii; pl. căpățấni
căpățânilor
CĂPĂȚẤNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina. DOOM
căpățấnă s. f., g.-d. art. căpățấnii; pl. căpățấni
căpățânoasa
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățânoase
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățânoasei
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățânoasele
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățânoaselor
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățânos
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățânosul
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățânosului
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățânoși
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățânoșii
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățânoșilor
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățîni
CĂPĂȚẤNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina. DOOM
căpățấnă s. f., g.-d. art. căpățấnii; pl. căpățấni
căpățînii
CĂPĂȚẤNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina. DOOM
căpățấnă s. f., g.-d. art. căpățấnii; pl. căpățấni
căpățînile
CĂPĂȚẤNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina. DOOM
căpățấnă s. f., g.-d. art. căpățấnii; pl. căpățấni
căpățînilor
CĂPĂȚẤNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina. DOOM
căpățấnă s. f., g.-d. art. căpățấnii; pl. căpățấni
căpățînoasa
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățînoase
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățînoasei
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățînoasele
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățînoaselor
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățînos
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățînosul
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățînosului
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățînoși
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățînoșii
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpățînoșilor
CĂPĂȚÂNÓS, -OÁSĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os. DOOM
căpățânós (fam.) adj. m., pl. căpățânóși; f. căpățânoásă, pl. căpățânoáse
căpșoare
CĂPȘÓR, căpșoare, s. n. Diminutiv al lui cap1 (I 1). – Cap1 + suf. -(u)șor. DOOM
căpșór s. n., pl. căpșoáre
căpșoarele
CĂPȘÓR, căpșoare, s. n. Diminutiv al lui cap1 (I 1). – Cap1 + suf. -(u)șor. DOOM
căpșór s. n., pl. căpșoáre
căpșoarelor
CĂPȘÓR, căpșoare, s. n. Diminutiv al lui cap1 (I 1). – Cap1 + suf. -(u)șor. DOOM
căpșór s. n., pl. căpșoáre
căpșor
CĂPȘÓR, căpșoare, s. n. Diminutiv al lui cap1 (I 1). – Cap1 + suf. -(u)șor. DOOM
căpșór s. n., pl. căpșoáre
căpșorul
CĂPȘÓR, căpșoare, s. n. Diminutiv al lui cap1 (I 1). – Cap1 + suf. -(u)șor. DOOM
căpșór s. n., pl. căpșoáre
căpșorului
CĂPȘÓR, căpșoare, s. n. Diminutiv al lui cap1 (I 1). – Cap1 + suf. -(u)șor. DOOM
căpșór s. n., pl. căpșoáre
căpșun
CĂPȘÚN, căpșuni, s. m. Plantă erbacee târâtoare din familia rozaceelor, cu frunze trifoliate și cu flori mici albe, cultivată pentru fructele ei comestibile (Fragaria moschata). – Din căpșună (derivat regresiv). DOOM
căpșún (plantă) s. m., pl. căpșúni
căpșuna
CĂPȘÚNĂ, căpșuni, s. f. Fruct fals al căpșunului, format din îngroșarea receptaculului floral în care sunt îngropate fructele propriu-zise, asemănătoare cu fraga, dar mai mare ca aceasta, de culoare roșie, cărnos, parfumat și gustos. [Pl. și: căpșune] – Probabil din căpușă (înv. „căpșună”) + suf. -une (< lat. -onem). DOOM
!căpșúnă (fruct) s. f., g.-d. art. căpșúnii/căpșúnei; pl. căpșúni/căpșúne
căpșunar
căpșunar, s. m., s. f. (peior.) român plecat la muncă în Spania la cules de căpșuni.
căpșunară
căpșunar, s. m., s. f. (peior.) român plecat la muncă în Spania la cules de căpșuni.
căpșune
CĂPȘÚNĂ, căpșuni, s. f. Fruct fals al căpșunului, format din îngroșarea receptaculului floral în care sunt îngropate fructele propriu-zise, asemănătoare cu fraga, dar mai mare ca aceasta, de culoare roșie, cărnos, parfumat și gustos. [Pl. și: căpșune] – Probabil din căpușă (înv. „căpșună”) + suf. -une (< lat. -onem). DOOM
!căpșúnă (fruct) s. f., g.-d. art. căpșúnii/căpșúnei; pl. căpșúni/căpșúne
căpșunei
CĂPȘÚNĂ, căpșuni, s. f. Fruct fals al căpșunului, format din îngroșarea receptaculului floral în care sunt îngropate fructele propriu-zise, asemănătoare cu fraga, dar mai mare ca aceasta, de culoare roșie, cărnos, parfumat și gustos. [Pl. și: căpșune] – Probabil din căpușă (înv. „căpșună”) + suf. -une (< lat. -onem). DOOM
!căpșúnă (fruct) s. f., g.-d. art. căpșúnii/căpșúnei; pl. căpșúni/căpșúne
căpșunele
CĂPȘÚNĂ, căpșuni, s. f. Fruct fals al căpșunului, format din îngroșarea receptaculului floral în care sunt îngropate fructele propriu-zise, asemănătoare cu fraga, dar mai mare ca aceasta, de culoare roșie, cărnos, parfumat și gustos. [Pl. și: căpșune] – Probabil din căpușă (înv. „căpșună”) + suf. -une (< lat. -onem). DOOM
!căpșúnă (fruct) s. f., g.-d. art. căpșúnii/căpșúnei; pl. căpșúni/căpșúne
căpșunele
CĂPȘUNÍCĂ, căpșunele, s. f. 1. Diminutiv al lui căpșună. 2. Varietate de struguri nealtoiți. 3. Vin rezultat din căpșunică (2). – Căpșună + suf. -ică. DOOM
*căpșunícă s. f., g.-d. art. căpșunélei; (fructe) pl. căpșunéle, art. căpșunélele
căpșunelei
CĂPȘUNÍCĂ, căpșunele, s. f. 1. Diminutiv al lui căpșună. 2. Varietate de struguri nealtoiți. 3. Vin rezultat din căpșunică (2). – Căpșună + suf. -ică. DOOM
*căpșunícă s. f., g.-d. art. căpșunélei; (fructe) pl. căpșunéle, art. căpșunélele
căpșunelele
CĂPȘUNÍCĂ, căpșunele, s. f. 1. Diminutiv al lui căpșună. 2. Varietate de struguri nealtoiți. 3. Vin rezultat din căpșunică (2). – Căpșună + suf. -ică. DOOM
*căpșunícă s. f., g.-d. art. căpșunélei; (fructe) pl. căpșunéle, art. căpșunélele
căpșunelelor
CĂPȘUNÍCĂ, căpșunele, s. f. 1. Diminutiv al lui căpșună. 2. Varietate de struguri nealtoiți. 3. Vin rezultat din căpșunică (2). – Căpșună + suf. -ică. DOOM
*căpșunícă s. f., g.-d. art. căpșunélei; (fructe) pl. căpșunéle, art. căpșunélele
căpșunelor
CĂPȘÚNĂ, căpșuni, s. f. Fruct fals al căpșunului, format din îngroșarea receptaculului floral în care sunt îngropate fructele propriu-zise, asemănătoare cu fraga, dar mai mare ca aceasta, de culoare roșie, cărnos, parfumat și gustos. [Pl. și: căpșune] – Probabil din căpușă (înv. „căpșună”) + suf. -une (< lat. -onem). DOOM
!căpșúnă (fruct) s. f., g.-d. art. căpșúnii/căpșúnei; pl. căpșúni/căpșúne
căpșuni
CĂPȘÚN, căpșuni, s. m. Plantă erbacee târâtoare din familia rozaceelor, cu frunze trifoliate și cu flori mici albe, cultivată pentru fructele ei comestibile (Fragaria moschata). – Din căpșună (derivat regresiv). DOOM
căpșún (plantă) s. m., pl. căpșúni
căpșuniadă
căpșuniadă s. f. (peior.) fenomen de migrație a forței de muncă din România în Spania la cules de căpșune.
căpșunica
CĂPȘUNÍCĂ, căpșunele, s. f. 1. Diminutiv al lui căpșună. 2. Varietate de struguri nealtoiți. 3. Vin rezultat din căpșunică (2). – Căpșună + suf. -ică. DOOM
*căpșunícă s. f., g.-d. art. căpșunélei; (fructe) pl. căpșunéle, art. căpșunélele
căpșunii
CĂPȘÚN, căpșuni, s. m. Plantă erbacee târâtoare din familia rozaceelor, cu frunze trifoliate și cu flori mici albe, cultivată pentru fructele ei comestibile (Fragaria moschata). – Din căpșună (derivat regresiv). DOOM
căpșún (plantă) s. m., pl. căpșúni
căpșunilor
CĂPȘÚN, căpșuni, s. m. Plantă erbacee târâtoare din familia rozaceelor, cu frunze trifoliate și cu flori mici albe, cultivată pentru fructele ei comestibile (Fragaria moschata). – Din căpșună (derivat regresiv). DOOM
căpșún (plantă) s. m., pl. căpșúni
căpșunul
CĂPȘÚN, căpșuni, s. m. Plantă erbacee târâtoare din familia rozaceelor, cu frunze trifoliate și cu flori mici albe, cultivată pentru fructele ei comestibile (Fragaria moschata). – Din căpșună (derivat regresiv). DOOM
căpșún (plantă) s. m., pl. căpșúni
căpșunului
CĂPȘÚN, căpșuni, s. m. Plantă erbacee târâtoare din familia rozaceelor, cu frunze trifoliate și cu flori mici albe, cultivată pentru fructele ei comestibile (Fragaria moschata). – Din căpșună (derivat regresiv). DOOM
căpșún (plantă) s. m., pl. căpșúni
cărai
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
căram
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
cărare
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
cărare
CĂRÁRE, cărări, s. f. 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a se clătina în mers; a fi beat. A-i tăia (sau a-i închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a opri pe cineva să facă sau să continue un drum. A-și îndrepta cărările = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî (pe cineva) 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria. DOOM
căráre s. f., g.-d. art. cărắrii; pl. cărắri
cărarea
CĂRÁRE, cărări, s. f. 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a se clătina în mers; a fi beat. A-i tăia (sau a-i închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a opri pe cineva să facă sau să continue un drum. A-și îndrepta cărările = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî (pe cineva) 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria. DOOM
căráre s. f., g.-d. art. cărắrii; pl. cărắri
cărară
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
cărarăm
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
cărarăți
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
cărase
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
cărasem
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
căraseră
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
căraserăm
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
căraserăți
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
căraseși
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
căraseți
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
cărat
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
cărat
CĂRÁT s. n. 1. Acțiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. – V. căra. DOOM
cărát s. n.
cărata
CĂRÁT s. n. 1. Acțiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. – V. căra. DOOM
cărát s. n.
cărate
CĂRÁT s. n. 1. Acțiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. – V. căra. DOOM
cărát s. n.
căratei
CĂRÁT s. n. 1. Acțiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. – V. căra. DOOM
cărát s. n.
căratele
CĂRÁT s. n. 1. Acțiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. – V. căra. DOOM
cărát s. n.
căratelor
CĂRÁT s. n. 1. Acțiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. – V. căra. DOOM
cărát s. n.
căratul
CĂRÁT s. n. 1. Acțiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. – V. căra. DOOM
cărát s. n.
căratului
CĂRÁT s. n. 1. Acțiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. – V. căra. DOOM
cărát s. n.
cărau
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
cărași
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
cărați
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
cărați
CĂRÁT s. n. 1. Acțiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. – V. căra. DOOM
cărát s. n.
cărații
CĂRÁT s. n. 1. Acțiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. – V. căra. DOOM
cărát s. n.
căraților
CĂRÁT s. n. 1. Acțiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. – V. căra. DOOM
cărát s. n.
cărbunar
CĂRBUNÁR, cărbunari, s. m. 1. Muncitor care lucrează la producerea cărbunelui de lemn. 2. Persoană care vinde cărbuni. – Cărbune + suf. -ar. DOOM
cărbunár (persoană) s. m., pl. cărbunári
cărbunari
CĂRBUNÁR, cărbunari, s. m. 1. Muncitor care lucrează la producerea cărbunelui de lemn. 2. Persoană care vinde cărbuni. – Cărbune + suf. -ar. DOOM
cărbunár (persoană) s. m., pl. cărbunári
cărbunarii
CĂRBUNÁR, cărbunari, s. m. 1. Muncitor care lucrează la producerea cărbunelui de lemn. 2. Persoană care vinde cărbuni. – Cărbune + suf. -ar. DOOM
cărbunár (persoană) s. m., pl. cărbunári
cărbunarilor
CĂRBUNÁR, cărbunari, s. m. 1. Muncitor care lucrează la producerea cărbunelui de lemn. 2. Persoană care vinde cărbuni. – Cărbune + suf. -ar. DOOM
cărbunár (persoană) s. m., pl. cărbunári
cărbunarul
CĂRBUNÁR, cărbunari, s. m. 1. Muncitor care lucrează la producerea cărbunelui de lemn. 2. Persoană care vinde cărbuni. – Cărbune + suf. -ar. DOOM
cărbunár (persoană) s. m., pl. cărbunári
cărbunarului
CĂRBUNÁR, cărbunari, s. m. 1. Muncitor care lucrează la producerea cărbunelui de lemn. 2. Persoană care vinde cărbuni. – Cărbune + suf. -ar. DOOM
cărbunár (persoană) s. m., pl. cărbunári
cărbunaș
CĂRBUNÁȘ, cărbunași, s. m. Diminutiv al lui cărbune. – Cărbune + suf. -aș. DOOM
cărbunáș (cărbune mic) s. m., pl. cărbunáși
cărbunași
CĂRBUNÁȘ, cărbunași, s. m. Diminutiv al lui cărbune. – Cărbune + suf. -aș. DOOM
cărbunáș (cărbune mic) s. m., pl. cărbunáși
cărbunașii
CĂRBUNÁȘ, cărbunași, s. m. Diminutiv al lui cărbune. – Cărbune + suf. -aș. DOOM
cărbunáș (cărbune mic) s. m., pl. cărbunáși
cărbunașilor
CĂRBUNÁȘ, cărbunași, s. m. Diminutiv al lui cărbune. – Cărbune + suf. -aș. DOOM
cărbunáș (cărbune mic) s. m., pl. cărbunáși
cărbunașul
CĂRBUNÁȘ, cărbunași, s. m. Diminutiv al lui cărbune. – Cărbune + suf. -aș. DOOM
cărbunáș (cărbune mic) s. m., pl. cărbunáși
cărbunașului
CĂRBUNÁȘ, cărbunași, s. m. Diminutiv al lui cărbune. – Cărbune + suf. -aș. DOOM
cărbunáș (cărbune mic) s. m., pl. cărbunáși
cărbune
CĂRBÚNE, cărbuni, s. m. I. 1. Rocă sedimentară combustibilă amorfă, de culoare gălbuie, brună până la neagră, friabilă, rezultată prin acumularea materiei vegetale și îmbogățirea lentă în carbon a acesteia, folosită drept combustibil și ca materie primă în industria chimică, în metalurgie etc. ◊ Cărbune brun = cărbune de culoare brună-închis, compact, sticlos, casant. Cărbune activ = cărbune cu structură poroasă și cu mare capacitate de reținere prin adsorbție a gazelor, a vaporilor etc. Cărbune animal = material obținut prin calcinarea oaselor animale și folosit ca adsorbant pentru gaze și pentru substanțe colorante, ca dezinfectant stomacal, adsorbant intenstinal etc. Cărbune alb = denumire dată cursurilor de apă cu căderi utilizabile pentru producerea de energie. 2. Bucată de lemn arsă parțial de foc; tăciune; p. ext. bucată de jar. ◊ Cărbune de lemn = produs principal obținut la arderea incompletă a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscată a lemnului, folosit la fabricarea cărbunelui activ, în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. ◊ Expr. A se face cărbune = (despre alimente) a se arde. A sta (ca) pe cărbuni (aprinși) = a fi foarte nerăbdător. 3. Creion negru obținut dintr-un lemn de esență foarte moale, carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schițe etc.; lucrare realizată cu acest fel de creion. II. 1. (Med.) Antrax. 2. (Zool.; în sintagma) Cărbune enfizematos = boală infecțioasă acută a rumegătoarelor, în special a bovinelor, provocată de bacteria Clostridium chauvoei și care se manifestă prin apariția în mușchi a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (La plante) Tăciune. 4. (Bot.; reg.; la pl.) Plantă erbacee cu frunze ovale la bază, lanceolate mai sus și flori negre-violacee (Phyteuma spiciforma); spinuță (1). – Lat. carbo, -onis. DOOM
cărbúne s. m., pl. cărbúni
cărbunele
CĂRBÚNE, cărbuni, s. m. I. 1. Rocă sedimentară combustibilă amorfă, de culoare gălbuie, brună până la neagră, friabilă, rezultată prin acumularea materiei vegetale și îmbogățirea lentă în carbon a acesteia, folosită drept combustibil și ca materie primă în industria chimică, în metalurgie etc. ◊ Cărbune brun = cărbune de culoare brună-închis, compact, sticlos, casant. Cărbune activ = cărbune cu structură poroasă și cu mare capacitate de reținere prin adsorbție a gazelor, a vaporilor etc. Cărbune animal = material obținut prin calcinarea oaselor animale și folosit ca adsorbant pentru gaze și pentru substanțe colorante, ca dezinfectant stomacal, adsorbant intenstinal etc. Cărbune alb = denumire dată cursurilor de apă cu căderi utilizabile pentru producerea de energie. 2. Bucată de lemn arsă parțial de foc; tăciune; p. ext. bucată de jar. ◊ Cărbune de lemn = produs principal obținut la arderea incompletă a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscată a lemnului, folosit la fabricarea cărbunelui activ, în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. ◊ Expr. A se face cărbune = (despre alimente) a se arde. A sta (ca) pe cărbuni (aprinși) = a fi foarte nerăbdător. 3. Creion negru obținut dintr-un lemn de esență foarte moale, carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schițe etc.; lucrare realizată cu acest fel de creion. II. 1. (Med.) Antrax. 2. (Zool.; în sintagma) Cărbune enfizematos = boală infecțioasă acută a rumegătoarelor, în special a bovinelor, provocată de bacteria Clostridium chauvoei și care se manifestă prin apariția în mușchi a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (La plante) Tăciune. 4. (Bot.; reg.; la pl.) Plantă erbacee cu frunze ovale la bază, lanceolate mai sus și flori negre-violacee (Phyteuma spiciforma); spinuță (1). – Lat. carbo, -onis. DOOM
cărbúne s. m., pl. cărbúni
cărbunelui
CĂRBÚNE, cărbuni, s. m. I. 1. Rocă sedimentară combustibilă amorfă, de culoare gălbuie, brună până la neagră, friabilă, rezultată prin acumularea materiei vegetale și îmbogățirea lentă în carbon a acesteia, folosită drept combustibil și ca materie primă în industria chimică, în metalurgie etc. ◊ Cărbune brun = cărbune de culoare brună-închis, compact, sticlos, casant. Cărbune activ = cărbune cu structură poroasă și cu mare capacitate de reținere prin adsorbție a gazelor, a vaporilor etc. Cărbune animal = material obținut prin calcinarea oaselor animale și folosit ca adsorbant pentru gaze și pentru substanțe colorante, ca dezinfectant stomacal, adsorbant intenstinal etc. Cărbune alb = denumire dată cursurilor de apă cu căderi utilizabile pentru producerea de energie. 2. Bucată de lemn arsă parțial de foc; tăciune; p. ext. bucată de jar. ◊ Cărbune de lemn = produs principal obținut la arderea incompletă a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscată a lemnului, folosit la fabricarea cărbunelui activ, în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. ◊ Expr. A se face cărbune = (despre alimente) a se arde. A sta (ca) pe cărbuni (aprinși) = a fi foarte nerăbdător. 3. Creion negru obținut dintr-un lemn de esență foarte moale, carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schițe etc.; lucrare realizată cu acest fel de creion. II. 1. (Med.) Antrax. 2. (Zool.; în sintagma) Cărbune enfizematos = boală infecțioasă acută a rumegătoarelor, în special a bovinelor, provocată de bacteria Clostridium chauvoei și care se manifestă prin apariția în mușchi a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (La plante) Tăciune. 4. (Bot.; reg.; la pl.) Plantă erbacee cu frunze ovale la bază, lanceolate mai sus și flori negre-violacee (Phyteuma spiciforma); spinuță (1). – Lat. carbo, -onis. DOOM
cărbúne s. m., pl. cărbúni
cărbuni
CĂRBÚNE, cărbuni, s. m. I. 1. Rocă sedimentară combustibilă amorfă, de culoare gălbuie, brună până la neagră, friabilă, rezultată prin acumularea materiei vegetale și îmbogățirea lentă în carbon a acesteia, folosită drept combustibil și ca materie primă în industria chimică, în metalurgie etc. ◊ Cărbune brun = cărbune de culoare brună-închis, compact, sticlos, casant. Cărbune activ = cărbune cu structură poroasă și cu mare capacitate de reținere prin adsorbție a gazelor, a vaporilor etc. Cărbune animal = material obținut prin calcinarea oaselor animale și folosit ca adsorbant pentru gaze și pentru substanțe colorante, ca dezinfectant stomacal, adsorbant intenstinal etc. Cărbune alb = denumire dată cursurilor de apă cu căderi utilizabile pentru producerea de energie. 2. Bucată de lemn arsă parțial de foc; tăciune; p. ext. bucată de jar. ◊ Cărbune de lemn = produs principal obținut la arderea incompletă a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscată a lemnului, folosit la fabricarea cărbunelui activ, în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. ◊ Expr. A se face cărbune = (despre alimente) a se arde. A sta (ca) pe cărbuni (aprinși) = a fi foarte nerăbdător. 3. Creion negru obținut dintr-un lemn de esență foarte moale, carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schițe etc.; lucrare realizată cu acest fel de creion. II. 1. (Med.) Antrax. 2. (Zool.; în sintagma) Cărbune enfizematos = boală infecțioasă acută a rumegătoarelor, în special a bovinelor, provocată de bacteria Clostridium chauvoei și care se manifestă prin apariția în mușchi a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (La plante) Tăciune. 4. (Bot.; reg.; la pl.) Plantă erbacee cu frunze ovale la bază, lanceolate mai sus și flori negre-violacee (Phyteuma spiciforma); spinuță (1). – Lat. carbo, -onis. DOOM
cărbúne s. m., pl. cărbúni
cărbunii
CĂRBÚNE, cărbuni, s. m. I. 1. Rocă sedimentară combustibilă amorfă, de culoare gălbuie, brună până la neagră, friabilă, rezultată prin acumularea materiei vegetale și îmbogățirea lentă în carbon a acesteia, folosită drept combustibil și ca materie primă în industria chimică, în metalurgie etc. ◊ Cărbune brun = cărbune de culoare brună-închis, compact, sticlos, casant. Cărbune activ = cărbune cu structură poroasă și cu mare capacitate de reținere prin adsorbție a gazelor, a vaporilor etc. Cărbune animal = material obținut prin calcinarea oaselor animale și folosit ca adsorbant pentru gaze și pentru substanțe colorante, ca dezinfectant stomacal, adsorbant intenstinal etc. Cărbune alb = denumire dată cursurilor de apă cu căderi utilizabile pentru producerea de energie. 2. Bucată de lemn arsă parțial de foc; tăciune; p. ext. bucată de jar. ◊ Cărbune de lemn = produs principal obținut la arderea incompletă a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscată a lemnului, folosit la fabricarea cărbunelui activ, în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. ◊ Expr. A se face cărbune = (despre alimente) a se arde. A sta (ca) pe cărbuni (aprinși) = a fi foarte nerăbdător. 3. Creion negru obținut dintr-un lemn de esență foarte moale, carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schițe etc.; lucrare realizată cu acest fel de creion. II. 1. (Med.) Antrax. 2. (Zool.; în sintagma) Cărbune enfizematos = boală infecțioasă acută a rumegătoarelor, în special a bovinelor, provocată de bacteria Clostridium chauvoei și care se manifestă prin apariția în mușchi a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (La plante) Tăciune. 4. (Bot.; reg.; la pl.) Plantă erbacee cu frunze ovale la bază, lanceolate mai sus și flori negre-violacee (Phyteuma spiciforma); spinuță (1). – Lat. carbo, -onis. DOOM
cărbúne s. m., pl. cărbúni
cărbunilor
CĂRBÚNE, cărbuni, s. m. I. 1. Rocă sedimentară combustibilă amorfă, de culoare gălbuie, brună până la neagră, friabilă, rezultată prin acumularea materiei vegetale și îmbogățirea lentă în carbon a acesteia, folosită drept combustibil și ca materie primă în industria chimică, în metalurgie etc. ◊ Cărbune brun = cărbune de culoare brună-închis, compact, sticlos, casant. Cărbune activ = cărbune cu structură poroasă și cu mare capacitate de reținere prin adsorbție a gazelor, a vaporilor etc. Cărbune animal = material obținut prin calcinarea oaselor animale și folosit ca adsorbant pentru gaze și pentru substanțe colorante, ca dezinfectant stomacal, adsorbant intenstinal etc. Cărbune alb = denumire dată cursurilor de apă cu căderi utilizabile pentru producerea de energie. 2. Bucată de lemn arsă parțial de foc; tăciune; p. ext. bucată de jar. ◊ Cărbune de lemn = produs principal obținut la arderea incompletă a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscată a lemnului, folosit la fabricarea cărbunelui activ, în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. ◊ Expr. A se face cărbune = (despre alimente) a se arde. A sta (ca) pe cărbuni (aprinși) = a fi foarte nerăbdător. 3. Creion negru obținut dintr-un lemn de esență foarte moale, carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schițe etc.; lucrare realizată cu acest fel de creion. II. 1. (Med.) Antrax. 2. (Zool.; în sintagma) Cărbune enfizematos = boală infecțioasă acută a rumegătoarelor, în special a bovinelor, provocată de bacteria Clostridium chauvoei și care se manifestă prin apariția în mușchi a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (La plante) Tăciune. 4. (Bot.; reg.; la pl.) Plantă erbacee cu frunze ovale la bază, lanceolate mai sus și flori negre-violacee (Phyteuma spiciforma); spinuță (1). – Lat. carbo, -onis. DOOM
cărbúne s. m., pl. cărbúni
cărbunoasa
CĂRBUNÓS, -OÁSĂ, cărbunoși, -oase, adj. (Despre roci sedimentare sau cristaline) Care conține pulbere de cărbune (I 1). – Cărbune + suf. -os. DOOM
cărbunós adj. m., pl. cărbunóși; f. cărbunoásă, pl. cărbunoáse
cărbunoase
CĂRBUNÓS, -OÁSĂ, cărbunoși, -oase, adj. (Despre roci sedimentare sau cristaline) Care conține pulbere de cărbune (I 1). – Cărbune + suf. -os. DOOM
cărbunós adj. m., pl. cărbunóși; f. cărbunoásă, pl. cărbunoáse
cărbunoasei
CĂRBUNÓS, -OÁSĂ, cărbunoși, -oase, adj. (Despre roci sedimentare sau cristaline) Care conține pulbere de cărbune (I 1). – Cărbune + suf. -os. DOOM
cărbunós adj. m., pl. cărbunóși; f. cărbunoásă, pl. cărbunoáse
cărbunoasele
CĂRBUNÓS, -OÁSĂ, cărbunoși, -oase, adj. (Despre roci sedimentare sau cristaline) Care conține pulbere de cărbune (I 1). – Cărbune + suf. -os. DOOM
cărbunós adj. m., pl. cărbunóși; f. cărbunoásă, pl. cărbunoáse
cărbunoaselor
CĂRBUNÓS, -OÁSĂ, cărbunoși, -oase, adj. (Despre roci sedimentare sau cristaline) Care conține pulbere de cărbune (I 1). – Cărbune + suf. -os. DOOM
cărbunós adj. m., pl. cărbunóși; f. cărbunoásă, pl. cărbunoáse
cărbunos
CĂRBUNÓS, -OÁSĂ, cărbunoși, -oase, adj. (Despre roci sedimentare sau cristaline) Care conține pulbere de cărbune (I 1). – Cărbune + suf. -os. DOOM
cărbunós adj. m., pl. cărbunóși; f. cărbunoásă, pl. cărbunoáse
cărbunosul
CĂRBUNÓS, -OÁSĂ, cărbunoși, -oase, adj. (Despre roci sedimentare sau cristaline) Care conține pulbere de cărbune (I 1). – Cărbune + suf. -os. DOOM
cărbunós adj. m., pl. cărbunóși; f. cărbunoásă, pl. cărbunoáse
cărbunosului
CĂRBUNÓS, -OÁSĂ, cărbunoși, -oase, adj. (Despre roci sedimentare sau cristaline) Care conține pulbere de cărbune (I 1). – Cărbune + suf. -os. DOOM
cărbunós adj. m., pl. cărbunóși; f. cărbunoásă, pl. cărbunoáse
cărbunoși
CĂRBUNÓS, -OÁSĂ, cărbunoși, -oase, adj. (Despre roci sedimentare sau cristaline) Care conține pulbere de cărbune (I 1). – Cărbune + suf. -os. DOOM
cărbunós adj. m., pl. cărbunóși; f. cărbunoásă, pl. cărbunoáse
cărbunoșii
CĂRBUNÓS, -OÁSĂ, cărbunoși, -oase, adj. (Despre roci sedimentare sau cristaline) Care conține pulbere de cărbune (I 1). – Cărbune + suf. -os. DOOM
cărbunós adj. m., pl. cărbunóși; f. cărbunoásă, pl. cărbunoáse
cărbunoșilor
CĂRBUNÓS, -OÁSĂ, cărbunoși, -oase, adj. (Despre roci sedimentare sau cristaline) Care conține pulbere de cărbune (I 1). – Cărbune + suf. -os. DOOM
cărbunós adj. m., pl. cărbunóși; f. cărbunoásă, pl. cărbunoáse
cărbunăria
CĂRBUNĂRÍE, cărbunării, s. f. Loc sau cuptor unde se fac cărbuni de lemn; bocșă (1). ♦ Magazie de cărbuni. – Cărbune + suf. -ărie. DOOM
cărbunăríe s. f., art. cărbunăría, g.-d. art. cărbunăríei; pl. cărbunăríi, art. cărbunăríile
cărbunărie
CĂRBUNĂRÍE, cărbunării, s. f. Loc sau cuptor unde se fac cărbuni de lemn; bocșă (1). ♦ Magazie de cărbuni. – Cărbune + suf. -ărie. DOOM
cărbunăríe s. f., art. cărbunăría, g.-d. art. cărbunăríei; pl. cărbunăríi, art. cărbunăríile
cărbunăriei
CĂRBUNĂRÍE, cărbunării, s. f. Loc sau cuptor unde se fac cărbuni de lemn; bocșă (1). ♦ Magazie de cărbuni. – Cărbune + suf. -ărie. DOOM
cărbunăríe s. f., art. cărbunăría, g.-d. art. cărbunăríei; pl. cărbunăríi, art. cărbunăríile
cărbunării
CĂRBUNĂRÍE, cărbunării, s. f. Loc sau cuptor unde se fac cărbuni de lemn; bocșă (1). ♦ Magazie de cărbuni. – Cărbune + suf. -ărie. DOOM
cărbunăríe s. f., art. cărbunăría, g.-d. art. cărbunăríei; pl. cărbunăríi, art. cărbunăríile
cărbunăriile
CĂRBUNĂRÍE, cărbunării, s. f. Loc sau cuptor unde se fac cărbuni de lemn; bocșă (1). ♦ Magazie de cărbuni. – Cărbune + suf. -ărie. DOOM
cărbunăríe s. f., art. cărbunăría, g.-d. art. cărbunăríei; pl. cărbunăríi, art. cărbunăríile
cărbunăriilor
CĂRBUNĂRÍE, cărbunării, s. f. Loc sau cuptor unde se fac cărbuni de lemn; bocșă (1). ♦ Magazie de cărbuni. – Cărbune + suf. -ărie. DOOM
cărbunăríe s. f., art. cărbunăría, g.-d. art. cărbunăríei; pl. cărbunăríi, art. cărbunăríile
cărcăli
CÎRCĂLÍ, cîrcălesc, vb. IV. Refl. (Despre alimente) A se perpeli. Pușcă alt cerb și-l puse-n frigare să se frigă, dar de-abia apucă să se cîrcălească oleacă și fură aci ortacii de la vînat. RETEGANUL, P. III 63.
cărcălire
CÎRCĂLÍ, cîrcălesc, vb. IV. Refl. (Despre alimente) A se perpeli. Pușcă alt cerb și-l puse-n frigare să se frigă, dar de-abia apucă să se cîrcălească oleacă și fură aci ortacii de la vînat. RETEGANUL, P. III 63.
cărcălit
CÎRCĂLÍ, cîrcălesc, vb. IV. Refl. (Despre alimente) A se perpeli. Pușcă alt cerb și-l puse-n frigare să se frigă, dar de-abia apucă să se cîrcălească oleacă și fură aci ortacii de la vînat. RETEGANUL, P. III 63.
cărdășie
CÂRDĂȘÍE, cârdășii, s. f. Întovărășire cu scopuri condamnabile. [Var.: cărdășíe s. f.] – Cardaș (înv. „tovarăș” < tc.) + suf. -ie. DOOM
!cârdășíe s. f., art. cârdășía, g.-d. art. cârdășiéi; pl. cârdășíi, art. cârdășíile
căreiva
CAREVÁ pron. nehot. Vreunul, oarecare, cineva. – Care + va. DOOM
carevá pr.
cărel
cărel! interj. (intl.) fugi!
cărică
cărícă (căríci), s. f. – Rotiță. Mag. karika (DAR). În Trans.
cărindar
CĂRINDÁR s. m. (Pop.) Ianuarie. – Lat. calendarius. DOOM
!cărindár (ianuarie) s. m., g.-d. art. lui cărindár
cărindarul
CĂRINDÁR s. m. (Pop.) Ianuarie. – Lat. calendarius. DOOM
!cărindár (ianuarie) s. m., g.-d. art. lui cărindár
cărindarului
CĂRINDÁR s. m. (Pop.) Ianuarie. – Lat. calendarius. DOOM
!cărindár (ianuarie) s. m., g.-d. art. lui cărindár
cărioară
cărioáră (cărioáre), s. f. – Un fel de trăsurică. Fr. carriole, cu suf. asimilat la suf. -oară.
cărmăcuț
CĂRMĂCÚȚ, cărmăcuțe, s. n. Cârlig mic pentru prins cegă. – Carmac + suf. -uț.
cărni
CÁRNE, (2) cărnuri, s. f. 1. Țesutul muscular al corpului omenesc și al animalelor împreună cu țesuturile moi la care aderă. ◊ Carne de tun = masă de militari trimiși pe front spre a lupta și care sunt expuși măcelului. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca să curme un rău prin măsuri foarte drastice. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) la o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, rudă de sânge. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizării unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrășa. A crește carnea pe cineva = a simți o satisfacție, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frică. 2. Țesutul muscular al animalelor și al păsărilor tăiate, folosit ca aliment. 3. Partea interioară a pielii, opusă feței acesteia. 4. (Bot.) Partea comestibilă a unor fructe și legume; pulpă. – Lat. caro, carnis. DOOM
cárne s. f., g.-d. cărni, art. cắrnii; (feluri) pl. cắrnuri
cărnicica
CĂRNICÍCĂ s. f. (Rar) Cărniță. – Carne + suf. -icică. DOOM
cărnicícă (rar) s. f.
cărnicicăi
CĂRNICÍCĂ s. f. (Rar) Cărniță. – Carne + suf. -icică. DOOM
cărnicícă (rar) s. f.
cărnii
CÁRNE, (2) cărnuri, s. f. 1. Țesutul muscular al corpului omenesc și al animalelor împreună cu țesuturile moi la care aderă. ◊ Carne de tun = masă de militari trimiși pe front spre a lupta și care sunt expuși măcelului. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca să curme un rău prin măsuri foarte drastice. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) la o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, rudă de sânge. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizării unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrășa. A crește carnea pe cineva = a simți o satisfacție, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frică. 2. Țesutul muscular al animalelor și al păsărilor tăiate, folosit ca aliment. 3. Partea interioară a pielii, opusă feței acesteia. 4. (Bot.) Partea comestibilă a unor fructe și legume; pulpă. – Lat. caro, carnis. DOOM
cárne s. f., g.-d. cărni, art. cắrnii; (feluri) pl. cắrnuri
cărnișoara
CĂRNIȘOÁRĂ s. f. Cărniță. – Carne + suf. -ișoară. DOOM
cărnișoáră s. f., g.-d. art. cărnișoárei
cărnișoare
CĂRNIȘOÁRĂ s. f. Cărniță. – Carne + suf. -ișoară. DOOM
cărnișoáră s. f., g.-d. art. cărnișoárei
cărnișoarei
CĂRNIȘOÁRĂ s. f. Cărniță. – Carne + suf. -ișoară. DOOM
cărnișoáră s. f., g.-d. art. cărnișoárei
cărnița
CĂRNÍȚĂ, cărnițe, s. f. Diminutiv al lui carne; cărnicică, cărnișoară. – Carne + suf. -iță. DOOM
cărníță s. f., g.-d. art. cărníței; pl. cărníțe
cărnițe
CĂRNÍȚĂ, cărnițe, s. f. Diminutiv al lui carne; cărnicică, cărnișoară. – Carne + suf. -iță. DOOM
cărníță s. f., g.-d. art. cărníței; pl. cărníțe
cărniței
CĂRNÍȚĂ, cărnițe, s. f. Diminutiv al lui carne; cărnicică, cărnișoară. – Carne + suf. -iță. DOOM
cărníță s. f., g.-d. art. cărníței; pl. cărníțe
cărnițele
CĂRNÍȚĂ, cărnițe, s. f. Diminutiv al lui carne; cărnicică, cărnișoară. – Carne + suf. -iță. DOOM
cărníță s. f., g.-d. art. cărníței; pl. cărníțe
cărnițelor
CĂRNÍȚĂ, cărnițe, s. f. Diminutiv al lui carne; cărnicică, cărnișoară. – Carne + suf. -iță. DOOM
cărníță s. f., g.-d. art. cărníței; pl. cărníțe
cărnoasa
CĂRNÓS, -OÁSĂ, cărnoși, -oase, adj. 1. Care are multă carne; musculos. 2. (Despre fructe, frunze, tulpini) Cu mult miez. – Lat. carnosus. DOOM
cărnós adj. m., pl. cărnóși; f. cărnoásă, pl. cărnoáse
cărnoase
CĂRNÓS, -OÁSĂ, cărnoși, -oase, adj. 1. Care are multă carne; musculos. 2. (Despre fructe, frunze, tulpini) Cu mult miez. – Lat. carnosus. DOOM
cărnós adj. m., pl. cărnóși; f. cărnoásă, pl. cărnoáse
cărnoasei
CĂRNÓS, -OÁSĂ, cărnoși, -oase, adj. 1. Care are multă carne; musculos. 2. (Despre fructe, frunze, tulpini) Cu mult miez. – Lat. carnosus. DOOM
cărnós adj. m., pl. cărnóși; f. cărnoásă, pl. cărnoáse
cărnoasele
CĂRNÓS, -OÁSĂ, cărnoși, -oase, adj. 1. Care are multă carne; musculos. 2. (Despre fructe, frunze, tulpini) Cu mult miez. – Lat. carnosus. DOOM
cărnós adj. m., pl. cărnóși; f. cărnoásă, pl. cărnoáse
cărnoaselor
CĂRNÓS, -OÁSĂ, cărnoși, -oase, adj. 1. Care are multă carne; musculos. 2. (Despre fructe, frunze, tulpini) Cu mult miez. – Lat. carnosus. DOOM
cărnós adj. m., pl. cărnóși; f. cărnoásă, pl. cărnoáse
cărnos
CĂRNÓS, -OÁSĂ, cărnoși, -oase, adj. 1. Care are multă carne; musculos. 2. (Despre fructe, frunze, tulpini) Cu mult miez. – Lat. carnosus. DOOM
cărnós adj. m., pl. cărnóși; f. cărnoásă, pl. cărnoáse
cărnosea
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnoseai
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnoseam
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosească
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnoseau
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnoseați
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosesc
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosește
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosești
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosi
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosii
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosim
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosind
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosire
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosire
CĂRNOSÍRE, cărnosiri, s. f. Acțiunea de a cărnosi și rezultatul ei. – V. cărnosi. DOOM
cărnosíre/cârnosíre s. f., g.-d. art. cărnosírii/cârnosírii; pl. cărnosíri/cârnosíri
cărnosiră
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosirăm
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosirăți
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosise
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosisem
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosiseră
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosiserăm
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosiserăți
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosiseși
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosiseți
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosit
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosit
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcărie. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos.
cărnosiși
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosiți
CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcire. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos. DOOM
cârnosí2 (a îndepărta carnea) v. cărnosí
cărnosul
CĂRNÓS, -OÁSĂ, cărnoși, -oase, adj. 1. Care are multă carne; musculos. 2. (Despre fructe, frunze, tulpini) Cu mult miez. – Lat. carnosus. DOOM
cărnós adj. m., pl. cărnóși; f. cărnoásă, pl. cărnoáse
cărnosului
CĂRNÓS, -OÁSĂ, cărnoși, -oase, adj. 1. Care are multă carne; musculos. 2. (Despre fructe, frunze, tulpini) Cu mult miez. – Lat. carnosus. DOOM
cărnós adj. m., pl. cărnóși; f. cărnoásă, pl. cărnoáse
cărnoși
CĂRNÓS, -OÁSĂ, cărnoși, -oase, adj. 1. Care are multă carne; musculos. 2. (Despre fructe, frunze, tulpini) Cu mult miez. – Lat. carnosus. DOOM
cărnós adj. m., pl. cărnóși; f. cărnoásă, pl. cărnoáse
cărnoșii
CĂRNÓS, -OÁSĂ, cărnoși, -oase, adj. 1. Care are multă carne; musculos. 2. (Despre fructe, frunze, tulpini) Cu mult miez. – Lat. carnosus. DOOM
cărnós adj. m., pl. cărnóși; f. cărnoásă, pl. cărnoáse
cărnoșilor
CĂRNÓS, -OÁSĂ, cărnoși, -oase, adj. 1. Care are multă carne; musculos. 2. (Despre fructe, frunze, tulpini) Cu mult miez. – Lat. carnosus. DOOM
cărnós adj. m., pl. cărnóși; f. cărnoásă, pl. cărnoáse
cărnuri
CÁRNE, (2) cărnuri, s. f. 1. Țesutul muscular al corpului omenesc și al animalelor împreună cu țesuturile moi la care aderă. ◊ Carne de tun = masă de militari trimiși pe front spre a lupta și care sunt expuși măcelului. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca să curme un rău prin măsuri foarte drastice. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) la o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, rudă de sânge. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizării unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrășa. A crește carnea pe cineva = a simți o satisfacție, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frică. 2. Țesutul muscular al animalelor și al păsărilor tăiate, folosit ca aliment. 3. Partea interioară a pielii, opusă feței acesteia. 4. (Bot.) Partea comestibilă a unor fructe și legume; pulpă. – Lat. caro, carnis. DOOM
cárne s. f., g.-d. cărni, art. cắrnii; (feluri) pl. cắrnuri
cărnurile
CÁRNE, (2) cărnuri, s. f. 1. Țesutul muscular al corpului omenesc și al animalelor împreună cu țesuturile moi la care aderă. ◊ Carne de tun = masă de militari trimiși pe front spre a lupta și care sunt expuși măcelului. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca să curme un rău prin măsuri foarte drastice. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) la o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, rudă de sânge. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizării unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrășa. A crește carnea pe cineva = a simți o satisfacție, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frică. 2. Țesutul muscular al animalelor și al păsărilor tăiate, folosit ca aliment. 3. Partea interioară a pielii, opusă feței acesteia. 4. (Bot.) Partea comestibilă a unor fructe și legume; pulpă. – Lat. caro, carnis. DOOM
cárne s. f., g.-d. cărni, art. cắrnii; (feluri) pl. cắrnuri
cărnurilor
CÁRNE, (2) cărnuri, s. f. 1. Țesutul muscular al corpului omenesc și al animalelor împreună cu țesuturile moi la care aderă. ◊ Carne de tun = masă de militari trimiși pe front spre a lupta și care sunt expuși măcelului. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca să curme un rău prin măsuri foarte drastice. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) la o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, rudă de sânge. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizării unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrășa. A crește carnea pe cineva = a simți o satisfacție, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frică. 2. Țesutul muscular al animalelor și al păsărilor tăiate, folosit ca aliment. 3. Partea interioară a pielii, opusă feței acesteia. 4. (Bot.) Partea comestibilă a unor fructe și legume; pulpă. – Lat. caro, carnis. DOOM
cárne s. f., g.-d. cărni, art. cắrnii; (feluri) pl. cắrnuri
cărnăria
CĂRNĂRÍE s. f. Cantitate mare de carne. – Carne + suf. -ărie. DOOM
cărnăríe s. f., art. cărnăría, g.-d. cărnăríi, art. cărnăríei
cărnărie
CĂRNĂRÍE s. f. Cantitate mare de carne. – Carne + suf. -ărie. DOOM
cărnăríe s. f., art. cărnăría, g.-d. cărnăríi, art. cărnăríei
cărnăriei
CĂRNĂRÍE s. f. Cantitate mare de carne. – Carne + suf. -ărie. DOOM
cărnăríe s. f., art. cărnăría, g.-d. cărnăríi, art. cărnăríei
cărnării
CĂRNĂRÍE s. f. Cantitate mare de carne. – Carne + suf. -ărie. DOOM
cărnăríe s. f., art. cărnăría, g.-d. cărnăríi, art. cărnăríei
cărpinar
CĂRPINÁR, cărpinari, s. m. (Reg.) Carpen. – Din carpen. DOOM
cărpinár (carpen) (reg.) s. m., pl. cărpinári
cărpinari
CĂRPINÁR, cărpinari, s. m. (Reg.) Carpen. – Din carpen. DOOM
cărpinár (carpen) (reg.) s. m., pl. cărpinári
cărpinarii
CĂRPINÁR, cărpinari, s. m. (Reg.) Carpen. – Din carpen. DOOM
cărpinár (carpen) (reg.) s. m., pl. cărpinári
cărpinarilor
CĂRPINÁR, cărpinari, s. m. (Reg.) Carpen. – Din carpen. DOOM
cărpinár (carpen) (reg.) s. m., pl. cărpinári
cărpinarul
CĂRPINÁR, cărpinari, s. m. (Reg.) Carpen. – Din carpen. DOOM
cărpinár (carpen) (reg.) s. m., pl. cărpinári
cărpinarului
CĂRPINÁR, cărpinari, s. m. (Reg.) Carpen. – Din carpen. DOOM
cărpinár (carpen) (reg.) s. m., pl. cărpinári
cărpinaș
CĂRPINÁȘ, cărpinași, s. m. Diminutiv al lui carpen. – Carpen + suf. -aș. DOOM
cărpináș (carpen mic) s. m., pl. cărpináși
cărpinași
CĂRPINÁȘ, cărpinași, s. m. Diminutiv al lui carpen. – Carpen + suf. -aș. DOOM
cărpináș (carpen mic) s. m., pl. cărpináși
cărpinașii
CĂRPINÁȘ, cărpinași, s. m. Diminutiv al lui carpen. – Carpen + suf. -aș. DOOM
cărpináș (carpen mic) s. m., pl. cărpináși
cărpinașilor
CĂRPINÁȘ, cărpinași, s. m. Diminutiv al lui carpen. – Carpen + suf. -aș. DOOM
cărpináș (carpen mic) s. m., pl. cărpináși
cărpinașul
CĂRPINÁȘ, cărpinași, s. m. Diminutiv al lui carpen. – Carpen + suf. -aș. DOOM
cărpináș (carpen mic) s. m., pl. cărpináși
cărpinașului
CĂRPINÁȘ, cărpinași, s. m. Diminutiv al lui carpen. – Carpen + suf. -aș. DOOM
cărpináș (carpen mic) s. m., pl. cărpináși
cărpinet
CĂRPINÉT, cărpineturi, s. n. Cărpiniș. – Carpen + suf. -et. DOOM
cărpinét s. n., pl. cărpinéturi
cărpinetul
CĂRPINÉT, cărpineturi, s. n. Cărpiniș. – Carpen + suf. -et. DOOM
cărpinét s. n., pl. cărpinéturi
cărpinetului
CĂRPINÉT, cărpineturi, s. n. Cărpiniș. – Carpen + suf. -et. DOOM
cărpinét s. n., pl. cărpinéturi
cărpineturi
CĂRPINÉT, cărpineturi, s. n. Cărpiniș. – Carpen + suf. -et. DOOM
cărpinét s. n., pl. cărpinéturi
cărpineturile
CĂRPINÉT, cărpineturi, s. n. Cărpiniș. – Carpen + suf. -et. DOOM
cărpinét s. n., pl. cărpinéturi
cărpineturilor
CĂRPINÉT, cărpineturi, s. n. Cărpiniș. – Carpen + suf. -et. DOOM
cărpinét s. n., pl. cărpinéturi
cărpiniș
CĂRPINÍȘ, cărpinișuri, s. n. Pădurice sau desiș de carpeni; cărpinet. – Carpen + suf. -iș. DOOM
cărpiníș s. n., pl. cărpiníșuri
cărpinișul
CĂRPINÍȘ, cărpinișuri, s. n. Pădurice sau desiș de carpeni; cărpinet. – Carpen + suf. -iș. DOOM
cărpiníș s. n., pl. cărpiníșuri
cărpinișului
CĂRPINÍȘ, cărpinișuri, s. n. Pădurice sau desiș de carpeni; cărpinet. – Carpen + suf. -iș. DOOM
cărpiníș s. n., pl. cărpiníșuri
cărpinișuri
CĂRPINÍȘ, cărpinișuri, s. n. Pădurice sau desiș de carpeni; cărpinet. – Carpen + suf. -iș. DOOM
cărpiníș s. n., pl. cărpiníșuri
cărpinișurile
CĂRPINÍȘ, cărpinișuri, s. n. Pădurice sau desiș de carpeni; cărpinet. – Carpen + suf. -iș. DOOM
cărpiníș s. n., pl. cărpiníșuri
cărpinișurilor
CĂRPINÍȘ, cărpinișuri, s. n. Pădurice sau desiș de carpeni; cărpinet. – Carpen + suf. -iș. DOOM
cărpiníș s. n., pl. cărpiníșuri
cărpinița
CĂRPINÍȚĂ, cărpinițe, s. f. Arbore scund cu scoarță netedă, cenușie, cu frunze ovale, mici, dințate și cu flori în amenți (Carpinus orientalis). – Carpen + suf. -iță. DOOM
cărpiníță s. f., g.-d. art. cărpiníței; pl. cărpiníțe
cărpinițe
CĂRPINÍȚĂ, cărpinițe, s. f. Arbore scund cu scoarță netedă, cenușie, cu frunze ovale, mici, dințate și cu flori în amenți (Carpinus orientalis). – Carpen + suf. -iță. DOOM
cărpiníță s. f., g.-d. art. cărpiníței; pl. cărpiníțe
cărpiniței
CĂRPINÍȚĂ, cărpinițe, s. f. Arbore scund cu scoarță netedă, cenușie, cu frunze ovale, mici, dințate și cu flori în amenți (Carpinus orientalis). – Carpen + suf. -iță. DOOM
cărpiníță s. f., g.-d. art. cărpiníței; pl. cărpiníțe
cărpinițele
CĂRPINÍȚĂ, cărpinițe, s. f. Arbore scund cu scoarță netedă, cenușie, cu frunze ovale, mici, dințate și cu flori în amenți (Carpinus orientalis). – Carpen + suf. -iță. DOOM
cărpiníță s. f., g.-d. art. cărpiníței; pl. cărpiníțe
cărpinițelor
CĂRPINÍȚĂ, cărpinițe, s. f. Arbore scund cu scoarță netedă, cenușie, cu frunze ovale, mici, dințate și cu flori în amenți (Carpinus orientalis). – Carpen + suf. -iță. DOOM
cărpiníță s. f., g.-d. art. cărpiníței; pl. cărpiníțe
cărpănoasa
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoasa
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoase
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoase
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoasei
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoasei
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoasele
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoasele
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoaselor
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoaselor
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănos
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănos
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănosul
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănosul
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănosului
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănosului
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoși
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoși
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoșia
CĂRPĂNOȘÍE s. f. (Depr.) Zgârcenie, avariție; meschinărie. – Cărpănos + suf. -ie. DOOM
cărpănoșíe s. f., art. cărpănoșía, g.-d. cărpănoșíi, art. cărpănoșíei
cărpănoșie
CĂRPĂNOȘÍE s. f. (Depr.) Zgârcenie, avariție; meschinărie. – Cărpănos + suf. -ie. DOOM
cărpănoșíe s. f., art. cărpănoșía, g.-d. cărpănoșíi, art. cărpănoșíei
cărpănoșiei
CĂRPĂNOȘÍE s. f. (Depr.) Zgârcenie, avariție; meschinărie. – Cărpănos + suf. -ie. DOOM
cărpănoșíe s. f., art. cărpănoșía, g.-d. cărpănoșíi, art. cărpănoșíei
cărpănoșii
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoșii
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoșii
CĂRPĂNOȘÍE s. f. (Depr.) Zgârcenie, avariție; meschinărie. – Cărpănos + suf. -ie. DOOM
cărpănoșíe s. f., art. cărpănoșía, g.-d. cărpănoșíi, art. cărpănoșíei
cărpănoșilor
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpănoșilor
CĂRPĂNÓS, -OÁSĂ, cărpănoși, -oase, adj., s. m. și f. (Depr.) Zgârcit, avar. – Et. nec. DOOM
cărpănós adj. m., s. m., pl. cărpănóși; f. cărpănoásă, pl. cărpănoáse
cărpător
CÎRPĂTÓR, cîrpătoare, s. n. (Popular) 1. Bucată de lemn dreptunghiulară sau rotundă pe care se răstoarnă mămăliga sau pe care se taie carnea, ceapa etc.; fund. Aduce pe un cîrpător mămăliguță fierbinte. RETEGANUL, P. III 83. ♦ Scîndură sau masă pătrată, pe care se întinde aluatul. Coca din căpistere a fost întinsă pe cîrpător. STANCU, D. 85. 2. Lopată de lemn cu care se pune și se scoate pîinea din cuptor. Bîlea era un măgădău cu o față colțuroasă, pătrată, ca un cîrpător de țest. PREDA, Î. 147. – Variantă: cărpătór (PANN, P. V. I 53) s. n.
cărticea
CĂRTICEÁ, -ÍCĂ, cărticele, s. f. 1. Diminutiv al lui carte; cărțișoară, cărțulie. 2. Pachețel cu foițe de țigară. – Carte + suf. -ea. Cărticică: cu schimbare de suf. DOOM
cărticícă/cărticeá s. f., g.-d. art. cărticélei; pl. cărticéle, art. cărticélele
cărticele
CĂRTICEÁ, -ÍCĂ, cărticele, s. f. 1. Diminutiv al lui carte; cărțișoară, cărțulie. 2. Pachețel cu foițe de țigară. – Carte + suf. -ea. Cărticică: cu schimbare de suf. DOOM
cărticícă/cărticeá s. f., g.-d. art. cărticélei; pl. cărticéle, art. cărticélele
cărticelei
CĂRTICEÁ, -ÍCĂ, cărticele, s. f. 1. Diminutiv al lui carte; cărțișoară, cărțulie. 2. Pachețel cu foițe de țigară. – Carte + suf. -ea. Cărticică: cu schimbare de suf. DOOM
cărticícă/cărticeá s. f., g.-d. art. cărticélei; pl. cărticéle, art. cărticélele
cărticelele
CĂRTICEÁ, -ÍCĂ, cărticele, s. f. 1. Diminutiv al lui carte; cărțișoară, cărțulie. 2. Pachețel cu foițe de țigară. – Carte + suf. -ea. Cărticică: cu schimbare de suf. DOOM
cărticícă/cărticeá s. f., g.-d. art. cărticélei; pl. cărticéle, art. cărticélele
cărticelelor
CĂRTICEÁ, -ÍCĂ, cărticele, s. f. 1. Diminutiv al lui carte; cărțișoară, cărțulie. 2. Pachețel cu foițe de țigară. – Carte + suf. -ea. Cărticică: cu schimbare de suf. DOOM
cărticícă/cărticeá s. f., g.-d. art. cărticélei; pl. cărticéle, art. cărticélele
cărticica
CĂRTICEÁ, -ÍCĂ, cărticele, s. f. 1. Diminutiv al lui carte; cărțișoară, cărțulie. 2. Pachețel cu foițe de țigară. – Carte + suf. -ea. Cărticică: cu schimbare de suf. DOOM
cărticícă/cărticeá s. f., g.-d. art. cărticélei; pl. cărticéle, art. cărticélele
cărticică
CĂRTICEÁ, -ÍCĂ, cărticele, s. f. 1. Diminutiv al lui carte; cărțișoară, cărțulie. 2. Pachețel cu foițe de țigară. – Carte + suf. -ea. Cărticică: cu schimbare de suf. DOOM
cărticícă/cărticeá s. f., g.-d. art. cărticélei; pl. cărticéle, art. cărticélele
cărturar
CĂRTURÁR, cărturari, s. m. Învățat, erudit; savant. – Din ngr. hartulários. DOOM
cărturár s. m., pl. cărturári
cărturari
CĂRTURÁR, cărturari, s. m. Învățat, erudit; savant. – Din ngr. hartulários. DOOM
cărturár s. m., pl. cărturári
cărturarii
CĂRTURÁR, cărturari, s. m. Învățat, erudit; savant. – Din ngr. hartulários. DOOM
cărturár s. m., pl. cărturári
cărturarilor
CĂRTURÁR, cărturari, s. m. Învățat, erudit; savant. – Din ngr. hartulários. DOOM
cărturár s. m., pl. cărturári
cărturarul
CĂRTURÁR, cărturari, s. m. Învățat, erudit; savant. – Din ngr. hartulários. DOOM
cărturár s. m., pl. cărturári
cărturarului
CĂRTURÁR, cărturari, s. m. Învățat, erudit; savant. – Din ngr. hartulários. DOOM
cărturár s. m., pl. cărturári
cărturăreasa
CĂRTURĂREÁSĂ, cărturărese, s. f. Femeie care se îndeletnicește cu ghicitul în cărți. – Cărturar + suf. -easă. DOOM
cărturăreásă s. f., g.-d. art. cărturărései; pl. cărturărése
cărturăreasca
CĂRTURĂRÉSC, -EÁSCĂ, cărturărești, adj. De cărturar. – Cărturar + suf. -esc. DOOM
cărturărésc adj. m., f. cărturăreáscă; pl. m. și f. cărturăréști
cărturăresc
CĂRTURĂRÉSC, -EÁSCĂ, cărturărești, adj. De cărturar. – Cărturar + suf. -esc. DOOM
cărturărésc adj. m., f. cărturăreáscă; pl. m. și f. cărturăréști
cărturărescul
CĂRTURĂRÉSC, -EÁSCĂ, cărturărești, adj. De cărturar. – Cărturar + suf. -esc. DOOM
cărturărésc adj. m., f. cărturăreáscă; pl. m. și f. cărturăréști
cărturărescului
CĂRTURĂRÉSC, -EÁSCĂ, cărturărești, adj. De cărturar. – Cărturar + suf. -esc. DOOM
cărturărésc adj. m., f. cărturăreáscă; pl. m. și f. cărturăréști
cărturărese
CĂRTURĂREÁSĂ, cărturărese, s. f. Femeie care se îndeletnicește cu ghicitul în cărți. – Cărturar + suf. -easă. DOOM
cărturăreásă s. f., g.-d. art. cărturărései; pl. cărturărése
cărturăresei
CĂRTURĂREÁSĂ, cărturărese, s. f. Femeie care se îndeletnicește cu ghicitul în cărți. – Cărturar + suf. -easă. DOOM
cărturăreásă s. f., g.-d. art. cărturărései; pl. cărturărése
cărturăresele
CĂRTURĂREÁSĂ, cărturărese, s. f. Femeie care se îndeletnicește cu ghicitul în cărți. – Cărturar + suf. -easă. DOOM
cărturăreásă s. f., g.-d. art. cărturărései; pl. cărturărése
cărturăreselor
CĂRTURĂREÁSĂ, cărturărese, s. f. Femeie care se îndeletnicește cu ghicitul în cărți. – Cărturar + suf. -easă. DOOM
cărturăreásă s. f., g.-d. art. cărturărései; pl. cărturărése
cărturărește
CĂRTURĂRÉȘTE adv. (Rar) Ca un cărturar, în felul cărturarilor. – Cărturar + suf. -ește. DOOM
cărturăréște (rar) adv.
cărturărești
CĂRTURĂRÉSC, -EÁSCĂ, cărturărești, adj. De cărturar. – Cărturar + suf. -esc. DOOM
cărturărésc adj. m., f. cărturăreáscă; pl. m. și f. cărturăréști
cărturăreștii
CĂRTURĂRÉSC, -EÁSCĂ, cărturărești, adj. De cărturar. – Cărturar + suf. -esc. DOOM
cărturărésc adj. m., f. cărturăreáscă; pl. m. și f. cărturăréști
cărturăreștile
CĂRTURĂRÉSC, -EÁSCĂ, cărturărești, adj. De cărturar. – Cărturar + suf. -esc. DOOM
cărturărésc adj. m., f. cărturăreáscă; pl. m. și f. cărturăréști
cărturăreștilor
CĂRTURĂRÉSC, -EÁSCĂ, cărturărești, adj. De cărturar. – Cărturar + suf. -esc. DOOM
cărturărésc adj. m., f. cărturăreáscă; pl. m. și f. cărturăréști
cărturăria
CĂRTURĂRÍE s. f. (Rar) Învățătură, erudiție. – Cărturar + suf. -ie. DOOM
cărturăríe (rar) s. f., art. cărturăría, g.-d. cărturăríi, art. cărturăríei
cărturărie
CĂRTURĂRÍE s. f. (Rar) Învățătură, erudiție. – Cărturar + suf. -ie. DOOM
cărturăríe (rar) s. f., art. cărturăría, g.-d. cărturăríi, art. cărturăríei
cărturăriei
CĂRTURĂRÍE s. f. (Rar) Învățătură, erudiție. – Cărturar + suf. -ie. DOOM
cărturăríe (rar) s. f., art. cărturăría, g.-d. cărturăríi, art. cărturăríei
cărturării
CĂRTURĂRÍE s. f. (Rar) Învățătură, erudiție. – Cărturar + suf. -ie. DOOM
cărturăríe (rar) s. f., art. cărturăría, g.-d. cărturăríi, art. cărturăríei
cărturărime
CĂRTURĂRÍME s. f. (Rar) Mulțime de cărturari. – Cărturar + suf. -ime.
cărturărimea
CĂRTURĂRÍME s. f. (Rar) Mulțime de cărturari. – Cărturar + suf. -ime.
cărturărimi
CĂRTURĂRÍME s. f. (Rar) Mulțime de cărturari. – Cărturar + suf. -ime.
cărturărimii
CĂRTURĂRÍME s. f. (Rar) Mulțime de cărturari. – Cărturar + suf. -ime.
cărucean
CĂRUCEÁN, cărucene, s. n. (Rar) Căruț (1). – Căruț + suf. -ean. DOOM
căruceán (rar) s. n., pl. cărucéne
căruceanul
CĂRUCEÁN, cărucene, s. n. (Rar) Căruț (1). – Căruț + suf. -ean. DOOM
căruceán (rar) s. n., pl. cărucéne
căruceanului
CĂRUCEÁN, cărucene, s. n. (Rar) Căruț (1). – Căruț + suf. -ean. DOOM
căruceán (rar) s. n., pl. cărucéne
cărucene
CĂRUCEÁN, cărucene, s. n. (Rar) Căruț (1). – Căruț + suf. -ean. DOOM
căruceán (rar) s. n., pl. cărucéne
cărucenele
CĂRUCEÁN, cărucene, s. n. (Rar) Căruț (1). – Căruț + suf. -ean. DOOM
căruceán (rar) s. n., pl. cărucéne
cărucenelor
CĂRUCEÁN, cărucene, s. n. (Rar) Căruț (1). – Căruț + suf. -ean. DOOM
căruceán (rar) s. n., pl. cărucéne
cărucer
CĂRUCÉR, căruceri, s. m. (Reg.) Căruțaș. – Căruță + suf. -ar. DOOM
cărucér (reg.) s. m., pl. cărucéri
căruceri
CĂRUCÉR, căruceri, s. m. (Reg.) Căruțaș. – Căruță + suf. -ar. DOOM
cărucér (reg.) s. m., pl. cărucéri
cărucerii
CĂRUCÉR, căruceri, s. m. (Reg.) Căruțaș. – Căruță + suf. -ar. DOOM
cărucér (reg.) s. m., pl. cărucéri
cărucerilor
CĂRUCÉR, căruceri, s. m. (Reg.) Căruțaș. – Căruță + suf. -ar. DOOM
cărucér (reg.) s. m., pl. cărucéri
cărucerul
CĂRUCÉR, căruceri, s. m. (Reg.) Căruțaș. – Căruță + suf. -ar. DOOM
cărucér (reg.) s. m., pl. cărucéri
cărucerului
CĂRUCÉR, căruceri, s. m. (Reg.) Căruțaș. – Căruță + suf. -ar. DOOM
cărucér (reg.) s. m., pl. cărucéri
cărucioara
CĂRUCIOÁRĂ, cărucioare, s. f. (Rar) Diminutiv al lui căruță. – Căruță + suf. -ioară. DOOM
cărucioáră (rar) (-cioa-) s. f., g.-d. art. cărucioárei; pl. cărucioáre
cărucioare
CĂRUCIOÁRĂ, cărucioare, s. f. (Rar) Diminutiv al lui căruță. – Căruță + suf. -ioară. DOOM
cărucioáră (rar) (-cioa-) s. f., g.-d. art. cărucioárei; pl. cărucioáre
cărucioare
CĂRUCIÓR, cărucioare, s. n. 1. Trăsurică în care sunt purtați copiii mici; căruț (3). 2. Vehicul de dimensiuni reduse, cu roți de rulare, care se poate deplasa pe linii ferate, pe cabluri sau pe drumuri obișnuite și care este folosit la transporturi de sarcini relativ mici pe distanțe scurte; căruț (2). 3. Subansamblu al unei mașini-unelte, al unei mașini de lucru sau al unui utilaj, folosit pentru deplasarea uneltei, a obiectului de prelucrat etc. – Căruț + suf. -ior. DOOM
căruciór s. n., pl. cărucioáre
cărucioarei
CĂRUCIOÁRĂ, cărucioare, s. f. (Rar) Diminutiv al lui căruță. – Căruță + suf. -ioară. DOOM
cărucioáră (rar) (-cioa-) s. f., g.-d. art. cărucioárei; pl. cărucioáre
cărucioarele
CĂRUCIOÁRĂ, cărucioare, s. f. (Rar) Diminutiv al lui căruță. – Căruță + suf. -ioară. DOOM
cărucioáră (rar) (-cioa-) s. f., g.-d. art. cărucioárei; pl. cărucioáre
cărucioarele
CĂRUCIÓR, cărucioare, s. n. 1. Trăsurică în care sunt purtați copiii mici; căruț (3). 2. Vehicul de dimensiuni reduse, cu roți de rulare, care se poate deplasa pe linii ferate, pe cabluri sau pe drumuri obișnuite și care este folosit la transporturi de sarcini relativ mici pe distanțe scurte; căruț (2). 3. Subansamblu al unei mașini-unelte, al unei mașini de lucru sau al unui utilaj, folosit pentru deplasarea uneltei, a obiectului de prelucrat etc. – Căruț + suf. -ior. DOOM
căruciór s. n., pl. cărucioáre
cărucioarelor
CĂRUCIOÁRĂ, cărucioare, s. f. (Rar) Diminutiv al lui căruță. – Căruță + suf. -ioară. DOOM
cărucioáră (rar) (-cioa-) s. f., g.-d. art. cărucioárei; pl. cărucioáre
cărucioarelor
CĂRUCIÓR, cărucioare, s. n. 1. Trăsurică în care sunt purtați copiii mici; căruț (3). 2. Vehicul de dimensiuni reduse, cu roți de rulare, care se poate deplasa pe linii ferate, pe cabluri sau pe drumuri obișnuite și care este folosit la transporturi de sarcini relativ mici pe distanțe scurte; căruț (2). 3. Subansamblu al unei mașini-unelte, al unei mașini de lucru sau al unui utilaj, folosit pentru deplasarea uneltei, a obiectului de prelucrat etc. – Căruț + suf. -ior. DOOM
căruciór s. n., pl. cărucioáre
cărucior
CĂRUCIÓR, cărucioare, s. n. 1. Trăsurică în care sunt purtați copiii mici; căruț (3). 2. Vehicul de dimensiuni reduse, cu roți de rulare, care se poate deplasa pe linii ferate, pe cabluri sau pe drumuri obișnuite și care este folosit la transporturi de sarcini relativ mici pe distanțe scurte; căruț (2). 3. Subansamblu al unei mașini-unelte, al unei mașini de lucru sau al unui utilaj, folosit pentru deplasarea uneltei, a obiectului de prelucrat etc. – Căruț + suf. -ior. DOOM
căruciór s. n., pl. cărucioáre
căruciorul
CĂRUCIÓR, cărucioare, s. n. 1. Trăsurică în care sunt purtați copiii mici; căruț (3). 2. Vehicul de dimensiuni reduse, cu roți de rulare, care se poate deplasa pe linii ferate, pe cabluri sau pe drumuri obișnuite și care este folosit la transporturi de sarcini relativ mici pe distanțe scurte; căruț (2). 3. Subansamblu al unei mașini-unelte, al unei mașini de lucru sau al unui utilaj, folosit pentru deplasarea uneltei, a obiectului de prelucrat etc. – Căruț + suf. -ior. DOOM
căruciór s. n., pl. cărucioáre
căruciorului
CĂRUCIÓR, cărucioare, s. n. 1. Trăsurică în care sunt purtați copiii mici; căruț (3). 2. Vehicul de dimensiuni reduse, cu roți de rulare, care se poate deplasa pe linii ferate, pe cabluri sau pe drumuri obișnuite și care este folosit la transporturi de sarcini relativ mici pe distanțe scurte; căruț (2). 3. Subansamblu al unei mașini-unelte, al unei mașini de lucru sau al unui utilaj, folosit pentru deplasarea uneltei, a obiectului de prelucrat etc. – Căruț + suf. -ior. DOOM
căruciór s. n., pl. cărucioáre
căruiva
CAREVÁ pron. nehot. Vreunul, oarecare, cineva. – Care + va. DOOM
carevá pr.
cărunt
CĂRÚNT, -Ă, cărunți, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus. DOOM
cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. cărúntă, pl. cărúnte
cărunta
CĂRÚNT, -Ă, cărunți, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus. DOOM
cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. cărúntă, pl. cărúnte
cărunta
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
căruntare
CĂRUNTÁ vb. I v. cărunți.
cărunte
CĂRÚNT, -Ă, cărunți, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus. DOOM
cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. cărúntă, pl. cărúnte
căruntei
CĂRÚNT, -Ă, cărunți, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus. DOOM
cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. cărúntă, pl. cărúnte
căruntele
CĂRÚNT, -Ă, cărunți, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus. DOOM
cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. cărúntă, pl. cărúnte
căruntelor
CĂRÚNT, -Ă, cărunți, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus. DOOM
cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. cărúntă, pl. cărúnte
căruntețe
CĂRUNTÉȚE s. f. Faptul de a fi cărunt, cărunțeală, cărunție; p. ext. bătrânețe. – Cărunt + suf. -ețe. DOOM
căruntéțe s. f., art. căruntéțea, g.-d. art. căruntéții
căruntețe
CĂRUNTÉȚE s. f. Faptul de a fi cărunt, cărunțeală, cărunție; p. ext. bătrânețe. – Cărunt + suf. -ețe.
căruntețea
CĂRUNTÉȚE s. f. Faptul de a fi cărunt, cărunțeală, cărunție; p. ext. bătrânețe. – Cărunt + suf. -ețe.
cărunteți
CĂRUNTÉȚE s. f. Faptul de a fi cărunt, cărunțeală, cărunție; p. ext. bătrânețe. – Cărunt + suf. -ețe.
cărunteții
CĂRUNTÉȚE s. f. Faptul de a fi cărunt, cărunțeală, cărunție; p. ext. bătrânețe. – Cărunt + suf. -ețe.
cărunteță
CĂRUNTÉȚĂ s. f. v. căruntețe.
căruntul
CĂRÚNT, -Ă, cărunți, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus. DOOM
cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. cărúntă, pl. cărúnte
căruntului
CĂRÚNT, -Ă, cărunți, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus. DOOM
cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. cărúntă, pl. cărúnte
cărunța
CĂRUNȚÁ vb. I. v. încărunți.
cărunțea
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțeai
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțeala
CĂRUNȚEÁLĂ s. f. Căruntețe. – Cărunți + suf. -eală. DOOM
cărunțeálă s. f., g.-d. art. cărunțélii
cărunțeam
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțească
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțeau
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțeați
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțeli
CĂRUNȚEÁLĂ s. f. Căruntețe. – Cărunți + suf. -eală. DOOM
cărunțeálă s. f., g.-d. art. cărunțélii
cărunțelii
CĂRUNȚEÁLĂ s. f. Căruntețe. – Cărunți + suf. -eală. DOOM
cărunțeálă s. f., g.-d. art. cărunțélii
cărunțesc
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțește
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțești
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunți
CĂRÚNT, -Ă, cărunți, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus. DOOM
cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. cărúntă, pl. cărúnte
cărunți
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunția
CĂRUNȚÍE s. f. (Rar) Căruntețe. – Cărunt + suf. -ie. DOOM
cărunțíe (rar) s. f., art. cărunțía, g.-d. cărunțíi, art. cărunțíei
cărunție
CĂRUNȚÍE s. f. (Rar) Căruntețe. – Cărunt + suf. -ie. DOOM
cărunțíe (rar) s. f., art. cărunțía, g.-d. cărunțíi, art. cărunțíei
cărunției
CĂRUNȚÍE s. f. (Rar) Căruntețe. – Cărunt + suf. -ie. DOOM
cărunțíe (rar) s. f., art. cărunțía, g.-d. cărunțíi, art. cărunțíei
cărunții
CĂRÚNT, -Ă, cărunți, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus. DOOM
cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. cărúntă, pl. cărúnte
cărunții
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunții
CĂRUNȚÍE s. f. (Rar) Căruntețe. – Cărunt + suf. -ie. DOOM
cărunțíe (rar) s. f., art. cărunțía, g.-d. cărunțíi, art. cărunțíei
cărunților
CĂRÚNT, -Ă, cărunți, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus. DOOM
cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. cărúntă, pl. cărúnte
cărunțim
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțind
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțire
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțire
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțiră
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțirăm
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțirăți
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțise
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțisem
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțiseră
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțiserăm
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțiserăți
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțiseși
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțiseți
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțit
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțit
CĂRUNȚÍT, -Ă, cărunțiți, -te, adj. (Înv.) Încărunțit. – V. cărunți.
cărunțiși
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
cărunțiți
CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
căruț
CĂRÚȚ, căruțuri, s. n. 1. Diminutiv al lui car; cărucean. 2. Cărucior (2). 3. Cărucior (1). 4. Parte mobilă a unor mașini, care se mișcă pe rotițe sau lunecă pe glisiere, îndeplinind diferite funcții. – Car + suf. -uț. DOOM
cărúț s. n., pl. cărúțuri
căruța
CĂRÚȚĂ, căruțe, s. f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic și mai ușor decât acesta, cu tracțiune animală, mai ales cu cai. ◊ Expr. A se lăsa de căruță = a renunța la un lucru sau la o treabă începută. A rămâne de căruță = a rămâne în urmă; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, de lemne etc. cât se poate încărca într-o căruță (1). – Din car. DOOM
cărúță s. f., g.-d. art. cărúței; pl. cărúțe
căruțaș
CĂRUȚÁȘ, căruțași, s. m. Persoană care transportă cu căruța marfă sau persoane; cărăuș, harabagiu, cărucer. – Căruță + suf. -aș. DOOM
căruțáș s. m., pl. căruțáși
căruțași
CĂRUȚÁȘ, căruțași, s. m. Persoană care transportă cu căruța marfă sau persoane; cărăuș, harabagiu, cărucer. – Căruță + suf. -aș. DOOM
căruțáș s. m., pl. căruțáși
căruțașii
CĂRUȚÁȘ, căruțași, s. m. Persoană care transportă cu căruța marfă sau persoane; cărăuș, harabagiu, cărucer. – Căruță + suf. -aș. DOOM
căruțáș s. m., pl. căruțáși
căruțașilor
CĂRUȚÁȘ, căruțași, s. m. Persoană care transportă cu căruța marfă sau persoane; cărăuș, harabagiu, cărucer. – Căruță + suf. -aș. DOOM
căruțáș s. m., pl. căruțáși
căruțașul
CĂRUȚÁȘ, căruțași, s. m. Persoană care transportă cu căruța marfă sau persoane; cărăuș, harabagiu, cărucer. – Căruță + suf. -aș. DOOM
căruțáș s. m., pl. căruțáși
căruțașului
CĂRUȚÁȘ, căruțași, s. m. Persoană care transportă cu căruța marfă sau persoane; cărăuș, harabagiu, cărucer. – Căruță + suf. -aș. DOOM
căruțáș s. m., pl. căruțáși
căruțe
CĂRÚȚĂ, căruțe, s. f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic și mai ușor decât acesta, cu tracțiune animală, mai ales cu cai. ◊ Expr. A se lăsa de căruță = a renunța la un lucru sau la o treabă începută. A rămâne de căruță = a rămâne în urmă; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, de lemne etc. cât se poate încărca într-o căruță (1). – Din car. DOOM
cărúță s. f., g.-d. art. cărúței; pl. cărúțe
căruței
CĂRÚȚĂ, căruțe, s. f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic și mai ușor decât acesta, cu tracțiune animală, mai ales cu cai. ◊ Expr. A se lăsa de căruță = a renunța la un lucru sau la o treabă începută. A rămâne de căruță = a rămâne în urmă; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, de lemne etc. cât se poate încărca într-o căruță (1). – Din car. DOOM
cărúță s. f., g.-d. art. cărúței; pl. cărúțe
căruțele
CĂRÚȚĂ, căruțe, s. f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic și mai ușor decât acesta, cu tracțiune animală, mai ales cu cai. ◊ Expr. A se lăsa de căruță = a renunța la un lucru sau la o treabă începută. A rămâne de căruță = a rămâne în urmă; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, de lemne etc. cât se poate încărca într-o căruță (1). – Din car. DOOM
cărúță s. f., g.-d. art. cărúței; pl. cărúțe
căruțelor
CĂRÚȚĂ, căruțe, s. f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic și mai ușor decât acesta, cu tracțiune animală, mai ales cu cai. ◊ Expr. A se lăsa de căruță = a renunța la un lucru sau la o treabă începută. A rămâne de căruță = a rămâne în urmă; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, de lemne etc. cât se poate încărca într-o căruță (1). – Din car. DOOM
cărúță s. f., g.-d. art. cărúței; pl. cărúțe
căruțul
CĂRÚȚ, căruțuri, s. n. 1. Diminutiv al lui car; cărucean. 2. Cărucior (2). 3. Cărucior (1). 4. Parte mobilă a unor mașini, care se mișcă pe rotițe sau lunecă pe glisiere, îndeplinind diferite funcții. – Car + suf. -uț. DOOM
cărúț s. n., pl. cărúțuri
căruțului
CĂRÚȚ, căruțuri, s. n. 1. Diminutiv al lui car; cărucean. 2. Cărucior (2). 3. Cărucior (1). 4. Parte mobilă a unor mașini, care se mișcă pe rotițe sau lunecă pe glisiere, îndeplinind diferite funcții. – Car + suf. -uț. DOOM
cărúț s. n., pl. cărúțuri
căruțuri
CĂRÚȚ, căruțuri, s. n. 1. Diminutiv al lui car; cărucean. 2. Cărucior (2). 3. Cărucior (1). 4. Parte mobilă a unor mașini, care se mișcă pe rotițe sau lunecă pe glisiere, îndeplinind diferite funcții. – Car + suf. -uț. DOOM
cărúț s. n., pl. cărúțuri
căruțurile
CĂRÚȚ, căruțuri, s. n. 1. Diminutiv al lui car; cărucean. 2. Cărucior (2). 3. Cărucior (1). 4. Parte mobilă a unor mașini, care se mișcă pe rotițe sau lunecă pe glisiere, îndeplinind diferite funcții. – Car + suf. -uț. DOOM
cărúț s. n., pl. cărúțuri
căruțurilor
CĂRÚȚ, căruțuri, s. n. 1. Diminutiv al lui car; cărucean. 2. Cărucior (2). 3. Cărucior (1). 4. Parte mobilă a unor mașini, care se mișcă pe rotițe sau lunecă pe glisiere, îndeplinind diferite funcții. – Car + suf. -uț. DOOM
cărúț s. n., pl. cărúțuri
căruțăria
CĂRUȚĂRÍE s. f. 1. Meșteșugul de a face căruțe. 2. Atelier în care se făceau căruțe. 3. (Colectiv) Unelte de căruțaș. – Căruță + suf. -ărie. DOOM
căruțăríe s. f., g.-d. art. căruțăría, g.-d. căruțăríi, art. căruțăríei
căruțărie
CĂRUȚĂRÍE s. f. 1. Meșteșugul de a face căruțe. 2. Atelier în care se făceau căruțe. 3. (Colectiv) Unelte de căruțaș. – Căruță + suf. -ărie. DOOM
căruțăríe s. f., g.-d. art. căruțăría, g.-d. căruțăríi, art. căruțăríei
căruțăriei
CĂRUȚĂRÍE s. f. 1. Meșteșugul de a face căruțe. 2. Atelier în care se făceau căruțe. 3. (Colectiv) Unelte de căruțaș. – Căruță + suf. -ărie. DOOM
căruțăríe s. f., g.-d. art. căruțăría, g.-d. căruțăríi, art. căruțăríei
căruțării
CĂRUȚĂRÍE s. f. 1. Meșteșugul de a face căruțe. 2. Atelier în care se făceau căruțe. 3. (Colectiv) Unelte de căruțaș. – Căruță + suf. -ărie. DOOM
căruțăríe s. f., g.-d. art. căruțăría, g.-d. căruțăríi, art. căruțăríei
cărvunar
CĂRVUNÁR, cărvunari, s. m. (La pl.) Nume dat, prin asociație cu carbonarii italieni, elementelor progresiste care au inițiat, la începutul sec. XIX, în Țara Românească și în Moldova, o mișcare reformatoare, reprezentând interesele boierilor liberali și ale negustorilor; (și la sg.) membru al acestei mișcări. – Cf. it. carbonaro. DOOM
cărvunár s. m., pl. cărvunári
cărvunari
CĂRVUNÁR, cărvunari, s. m. (La pl.) Nume dat, prin asociație cu carbonarii italieni, elementelor progresiste care au inițiat, la începutul sec. XIX, în Țara Românească și în Moldova, o mișcare reformatoare, reprezentând interesele boierilor liberali și ale negustorilor; (și la sg.) membru al acestei mișcări. – Cf. it. carbonaro. DOOM
cărvunár s. m., pl. cărvunári
cărvunarii
CĂRVUNÁR, cărvunari, s. m. (La pl.) Nume dat, prin asociație cu carbonarii italieni, elementelor progresiste care au inițiat, la începutul sec. XIX, în Țara Românească și în Moldova, o mișcare reformatoare, reprezentând interesele boierilor liberali și ale negustorilor; (și la sg.) membru al acestei mișcări. – Cf. it. carbonaro. DOOM
cărvunár s. m., pl. cărvunári
cărvunarilor
CĂRVUNÁR, cărvunari, s. m. (La pl.) Nume dat, prin asociație cu carbonarii italieni, elementelor progresiste care au inițiat, la începutul sec. XIX, în Țara Românească și în Moldova, o mișcare reformatoare, reprezentând interesele boierilor liberali și ale negustorilor; (și la sg.) membru al acestei mișcări. – Cf. it. carbonaro. DOOM
cărvunár s. m., pl. cărvunári
cărvunarul
CĂRVUNÁR, cărvunari, s. m. (La pl.) Nume dat, prin asociație cu carbonarii italieni, elementelor progresiste care au inițiat, la începutul sec. XIX, în Țara Românească și în Moldova, o mișcare reformatoare, reprezentând interesele boierilor liberali și ale negustorilor; (și la sg.) membru al acestei mișcări. – Cf. it. carbonaro. DOOM
cărvunár s. m., pl. cărvunári
cărvunarului
CĂRVUNÁR, cărvunari, s. m. (La pl.) Nume dat, prin asociație cu carbonarii italieni, elementelor progresiste care au inițiat, la începutul sec. XIX, în Țara Românească și în Moldova, o mișcare reformatoare, reprezentând interesele boierilor liberali și ale negustorilor; (și la sg.) membru al acestei mișcări. – Cf. it. carbonaro. DOOM
cărvunár s. m., pl. cărvunári
cărâie
cărîie (-îi), s. f. – Urmă lăsată pe trup de sudoare și murdărie, jeg. Lat. *carōnia, cf. it. carogna, fr. charogne, sp. carroña (REW 1707), toate su sensul primitiv de „cadavru”. Pe lîngă un sens secundar natural, de „puturos” (cf. port. carronho, valenc. carronya și v. engad. karuoñ „leneș”, cu aceeași evoluție a rom. „puturos”), se pare că a existat de asemenea o confuzie cu ideea de „rîie”, al cărei cuvînt este aproape identic, cf. sp. carroñar „a cauza rîia”. Întrucît sp. roña înseamnă firesc și rîie și „jeg”, semantismul nu oferă nici o dificultate pentru rezultatul rom.
cărând
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
cărînd
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. DOOM
cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră
cărăbaș
cărăbáș (-șe), adj. – (Oaie) albă, cu capul și picioarele negre. Tc. karabaș „cap negru” (DAR). – Der. cărăbaș, s. m. (pescăruș, Larus ridibundus).
cărăbuș
CĂRĂBÚȘ, cărăbuși, s. m. Insectă coleopteră foarte dăunătoare, de culoare castanie, cu elitrele dure, care apare pe la începutul lunii mai și se hrănește cu frunzele arborilor (iar larva ei, cu rădăcinile unor plante); găinușă, gândac-de-mai (Melolontha melolontha). – Carab[aș] (rar folosit, „oaie cu botul negru” < tc.) + suf. -uș. DOOM
cărăbúș s. m., pl. cărăbúși
cărăbușei
CĂRĂBUȘÉL, cărăbușei, s. m. Insectă dăunătoare din ordinul coleopterelor, asemănătoare cu cărăbușul, dar mai mică și mai păroasă decât acesta (Rhizotrogus solstitialis). – Cărăbuș + suf. -el. DOOM
cărăbușél s. m., pl. cărăbușéi, art. cărăbușéii
cărăbușeii
CĂRĂBUȘÉL, cărăbușei, s. m. Insectă dăunătoare din ordinul coleopterelor, asemănătoare cu cărăbușul, dar mai mică și mai păroasă decât acesta (Rhizotrogus solstitialis). – Cărăbuș + suf. -el. DOOM
cărăbușél s. m., pl. cărăbușéi, art. cărăbușéii
cărăbușeilor
CĂRĂBUȘÉL, cărăbușei, s. m. Insectă dăunătoare din ordinul coleopterelor, asemănătoare cu cărăbușul, dar mai mică și mai păroasă decât acesta (Rhizotrogus solstitialis). – Cărăbuș + suf. -el. DOOM
cărăbușél s. m., pl. cărăbușéi, art. cărăbușéii
cărăbușel
CĂRĂBUȘÉL, cărăbușei, s. m. Insectă dăunătoare din ordinul coleopterelor, asemănătoare cu cărăbușul, dar mai mică și mai păroasă decât acesta (Rhizotrogus solstitialis). – Cărăbuș + suf. -el. DOOM
cărăbușél s. m., pl. cărăbușéi, art. cărăbușéii
cărăbușelul
CĂRĂBUȘÉL, cărăbușei, s. m. Insectă dăunătoare din ordinul coleopterelor, asemănătoare cu cărăbușul, dar mai mică și mai păroasă decât acesta (Rhizotrogus solstitialis). – Cărăbuș + suf. -el. DOOM
cărăbușél s. m., pl. cărăbușéi, art. cărăbușéii
cărăbușelului
CĂRĂBUȘÉL, cărăbușei, s. m. Insectă dăunătoare din ordinul coleopterelor, asemănătoare cu cărăbușul, dar mai mică și mai păroasă decât acesta (Rhizotrogus solstitialis). – Cărăbuș + suf. -el. DOOM
cărăbușél s. m., pl. cărăbușéi, art. cărăbușéii
cărăbuși
CĂRĂBÚȘ, cărăbuși, s. m. Insectă coleopteră foarte dăunătoare, de culoare castanie, cu elitrele dure, care apare pe la începutul lunii mai și se hrănește cu frunzele arborilor (iar larva ei, cu rădăcinile unor plante); găinușă, gândac-de-mai (Melolontha melolontha). – Carab[aș] (rar folosit, „oaie cu botul negru” < tc.) + suf. -uș. DOOM
cărăbúș s. m., pl. cărăbúși
cărăbușii
CĂRĂBÚȘ, cărăbuși, s. m. Insectă coleopteră foarte dăunătoare, de culoare castanie, cu elitrele dure, care apare pe la începutul lunii mai și se hrănește cu frunzele arborilor (iar larva ei, cu rădăcinile unor plante); găinușă, gândac-de-mai (Melolontha melolontha). – Carab[aș] (rar folosit, „oaie cu botul negru” < tc.) + suf. -uș. DOOM
cărăbúș s. m., pl. cărăbúși
cărăbușilor
CĂRĂBÚȘ, cărăbuși, s. m. Insectă coleopteră foarte dăunătoare, de culoare castanie, cu elitrele dure, care apare pe la începutul lunii mai și se hrănește cu frunzele arborilor (iar larva ei, cu rădăcinile unor plante); găinușă, gândac-de-mai (Melolontha melolontha). – Carab[aș] (rar folosit, „oaie cu botul negru” < tc.) + suf. -uș. DOOM
cărăbúș s. m., pl. cărăbúși
cărăbușul
CĂRĂBÚȘ, cărăbuși, s. m. Insectă coleopteră foarte dăunătoare, de culoare castanie, cu elitrele dure, care apare pe la începutul lunii mai și se hrănește cu frunzele arborilor (iar larva ei, cu rădăcinile unor plante); găinușă, gândac-de-mai (Melolontha melolontha). – Carab[aș] (rar folosit, „oaie cu botul negru” < tc.) + suf. -uș. DOOM
cărăbúș s. m., pl. cărăbúși
cărăbușului
CĂRĂBÚȘ, cărăbuși, s. m. Insectă coleopteră foarte dăunătoare, de culoare castanie, cu elitrele dure, care apare pe la începutul lunii mai și se hrănește cu frunzele arborilor (iar larva ei, cu rădăcinile unor plante); găinușă, gândac-de-mai (Melolontha melolontha). – Carab[aș] (rar folosit, „oaie cu botul negru” < tc.) + suf. -uș. DOOM
cărăbúș s. m., pl. cărăbúși
cărăbănea
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbăneai
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbăneală
cărăbăneală, cărăbăneli s. f. plecare, retragere precipitată
cărăbăneam
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănească
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbăneau
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbăneați
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănesc
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănește
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănești
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbăni
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănii
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănim
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănind
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănire
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănire
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra.
cărăbăniră
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănirăm
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănirăți
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănise
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănisem
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbăniseră
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbăniserăm
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbăniserăți
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbăniseși
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbăniseți
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănit
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbănit
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra.
cărăbăniși
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărăbăniți
CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra. DOOM
cărăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 să cărăbăneáscă
cărămida
CĂRĂMÍDĂ, cărămizi, s. f. Material de construcție artificial, având forma unei piese prismatice, obținut dintr-un amestec de argilă, nisip și apă sau din alte materiale (beton, zgură de furnal etc.), uscat la soare sau ars în cuptor. ◊ Cărămidă refractară = cărămidă confecționată dintr-un material cu temperatură de topire foarte înaltă, folosită la zidirea focarelor cuptoarelor metalurgice. [Pl. și: cărămide] – Din ngr. keramídi. DOOM
cărămídă s. f., g.-d. art. cărămízii; pl. cărămízi
cărămidar
CĂRĂMIDÁR, cărămidari, s. m. Persoană care fabrică sau vinde cărămizi. – Cărămidă + suf. -ar. DOOM
cărămidár s. m., pl. cărămidári
cărămidari
CĂRĂMIDÁR, cărămidari, s. m. Persoană care fabrică sau vinde cărămizi. – Cărămidă + suf. -ar. DOOM
cărămidár s. m., pl. cărămidári
cărămidarii
CĂRĂMIDÁR, cărămidari, s. m. Persoană care fabrică sau vinde cărămizi. – Cărămidă + suf. -ar. DOOM
cărămidár s. m., pl. cărămidári
cărămidarilor
CĂRĂMIDÁR, cărămidari, s. m. Persoană care fabrică sau vinde cărămizi. – Cărămidă + suf. -ar. DOOM
cărămidár s. m., pl. cărămidári
cărămidarul
CĂRĂMIDÁR, cărămidari, s. m. Persoană care fabrică sau vinde cărămizi. – Cărămidă + suf. -ar. DOOM
cărămidár s. m., pl. cărămidári
cărămidarului
CĂRĂMIDÁR, cărămidari, s. m. Persoană care fabrică sau vinde cărămizi. – Cărămidă + suf. -ar. DOOM
cărămidár s. m., pl. cărămidári
cărămidăria
CĂRĂMIDĂRÍE2, cărămidării, s. f. Loc special amenajat (împreună cu instalațiile) pentru fabricarea cărămizilor; fabrică de cărămidă. – Cărămidă + suf. -ărie. DOOM
cărămidăríe s. f., art. cărămidăría, g.-d. art. cărămidăríei; (locuri, ateliere) pl. cărămidăríi, art. cărămidăríile
cărămidărie
CĂRĂMIDĂRÍE2, cărămidării, s. f. Loc special amenajat (împreună cu instalațiile) pentru fabricarea cărămizilor; fabrică de cărămidă. – Cărămidă + suf. -ărie. DOOM
cărămidăríe s. f., art. cărămidăría, g.-d. art. cărămidăríei; (locuri, ateliere) pl. cărămidăríi, art. cărămidăríile
cărămidăriei
CĂRĂMIDĂRÍE2, cărămidării, s. f. Loc special amenajat (împreună cu instalațiile) pentru fabricarea cărămizilor; fabrică de cărămidă. – Cărămidă + suf. -ărie. DOOM
cărămidăríe s. f., art. cărămidăría, g.-d. art. cărămidăríei; (locuri, ateliere) pl. cărămidăríi, art. cărămidăríile
cărămidării
CĂRĂMIDĂRÍE2, cărămidării, s. f. Loc special amenajat (împreună cu instalațiile) pentru fabricarea cărămizilor; fabrică de cărămidă. – Cărămidă + suf. -ărie. DOOM
cărămidăríe s. f., art. cărămidăría, g.-d. art. cărămidăríei; (locuri, ateliere) pl. cărămidăríi, art. cărămidăríile
cărămidăriile
CĂRĂMIDĂRÍE2, cărămidării, s. f. Loc special amenajat (împreună cu instalațiile) pentru fabricarea cărămizilor; fabrică de cărămidă. – Cărămidă + suf. -ărie. DOOM
cărămidăríe s. f., art. cărămidăría, g.-d. art. cărămidăríei; (locuri, ateliere) pl. cărămidăríi, art. cărămidăríile
cărămidăriilor
CĂRĂMIDĂRÍE2, cărămidării, s. f. Loc special amenajat (împreună cu instalațiile) pentru fabricarea cărămizilor; fabrică de cărămidă. – Cărămidă + suf. -ărie. DOOM
cărămidăríe s. f., art. cărămidăría, g.-d. art. cărămidăríei; (locuri, ateliere) pl. cărămidăríi, art. cărămidăríile
cărămizea
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizeai
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizeam
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizească
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizeau
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizeați
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizesc
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizește
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizești
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizi
CĂRĂMÍDĂ, cărămizi, s. f. Material de construcție artificial, având forma unei piese prismatice, obținut dintr-un amestec de argilă, nisip și apă sau din alte materiale (beton, zgură de furnal etc.), uscat la soare sau ars în cuptor. ◊ Cărămidă refractară = cărămidă confecționată dintr-un material cu temperatură de topire foarte înaltă, folosită la zidirea focarelor cuptoarelor metalurgice. [Pl. și: cărămide] – Din ngr. keramídi. DOOM
cărămídă s. f., g.-d. art. cărămízii; pl. cărămízi
cărămizi
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizia
CĂRĂMIZÍU, -ÍE, cărămizii, adj. De culoarea cărămizii; roșiatic. – Cărămidă + suf. -iu. DOOM
cărămizíu2 s. n.
cărămizie
CĂRĂMIZÍU, -ÍE, cărămizii, adj. De culoarea cărămizii; roșiatic. – Cărămidă + suf. -iu. DOOM
cărămizíu2 s. n.
cărămiziei
CĂRĂMIZÍU, -ÍE, cărămizii, adj. De culoarea cărămizii; roșiatic. – Cărămidă + suf. -iu. DOOM
cărămizíu2 s. n.
cărămizii
CĂRĂMÍDĂ, cărămizi, s. f. Material de construcție artificial, având forma unei piese prismatice, obținut dintr-un amestec de argilă, nisip și apă sau din alte materiale (beton, zgură de furnal etc.), uscat la soare sau ars în cuptor. ◊ Cărămidă refractară = cărămidă confecționată dintr-un material cu temperatură de topire foarte înaltă, folosită la zidirea focarelor cuptoarelor metalurgice. [Pl. și: cărămide] – Din ngr. keramídi. DOOM
cărămídă s. f., g.-d. art. cărămízii; pl. cărămízi
cărămizii
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizii
CĂRĂMIZÍU, -ÍE, cărămizii, adj. De culoarea cărămizii; roșiatic. – Cărămidă + suf. -iu. DOOM
cărămizíu2 s. n.
cărămiziii
CĂRĂMIZÍU, -ÍE, cărămizii, adj. De culoarea cărămizii; roșiatic. – Cărămidă + suf. -iu. DOOM
cărămizíu2 s. n.
cărămiziile
CĂRĂMIZÍU, -ÍE, cărămizii, adj. De culoarea cărămizii; roșiatic. – Cărămidă + suf. -iu. DOOM
cărămizíu2 s. n.
cărămiziilor
CĂRĂMIZÍU, -ÍE, cărămizii, adj. De culoarea cărămizii; roșiatic. – Cărămidă + suf. -iu. DOOM
cărămizíu2 s. n.
cărămizile
CĂRĂMÍDĂ, cărămizi, s. f. Material de construcție artificial, având forma unei piese prismatice, obținut dintr-un amestec de argilă, nisip și apă sau din alte materiale (beton, zgură de furnal etc.), uscat la soare sau ars în cuptor. ◊ Cărămidă refractară = cărămidă confecționată dintr-un material cu temperatură de topire foarte înaltă, folosită la zidirea focarelor cuptoarelor metalurgice. [Pl. și: cărămide] – Din ngr. keramídi. DOOM
cărămídă s. f., g.-d. art. cărămízii; pl. cărămízi
cărămizilor
CĂRĂMÍDĂ, cărămizi, s. f. Material de construcție artificial, având forma unei piese prismatice, obținut dintr-un amestec de argilă, nisip și apă sau din alte materiale (beton, zgură de furnal etc.), uscat la soare sau ars în cuptor. ◊ Cărămidă refractară = cărămidă confecționată dintr-un material cu temperatură de topire foarte înaltă, folosită la zidirea focarelor cuptoarelor metalurgice. [Pl. și: cărămide] – Din ngr. keramídi. DOOM
cărămídă s. f., g.-d. art. cărămízii; pl. cărămízi
cărămizim
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizind
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizire
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizire
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămiziră
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizirăm
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizirăți
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizise
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizisem
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămiziseră
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămiziserăm
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămiziserăți
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămiziseși
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămiziseți
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămizit
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămiziu
CĂRĂMIZÍU, -ÍE, cărămizii, adj. De culoarea cărămizii; roșiatic. – Cărămidă + suf. -iu. DOOM
cărămizíu2 s. n.
cărămiziul
CĂRĂMIZÍU, -ÍE, cărămizii, adj. De culoarea cărămizii; roșiatic. – Cărămidă + suf. -iu. DOOM
cărămizíu2 s. n.
cărămiziului
CĂRĂMIZÍU, -ÍE, cărămizii, adj. De culoarea cărămizii; roșiatic. – Cărămidă + suf. -iu. DOOM
cărămizíu2 s. n.
cărămiziși
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărămiziți
CĂRĂMIZÍ, cărămizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni cărămiziu. – Din cărămidă.
cărărat
CĂRĂRÁT, -Ă, cărărați, -te, adj. (Rar) Cu multe cărări. – Cărare + suf. -at. DOOM
cărărát adj. m., pl. cărăráți; f. cărărátă, pl. cărăráte
cărărata
CĂRĂRÁT, -Ă, cărărați, -te, adj. (Rar) Cu multe cărări. – Cărare + suf. -at. DOOM
cărărát adj. m., pl. cărăráți; f. cărărátă, pl. cărăráte
cărărate
CĂRĂRÁT, -Ă, cărărați, -te, adj. (Rar) Cu multe cărări. – Cărare + suf. -at. DOOM
cărărát adj. m., pl. cărăráți; f. cărărátă, pl. cărăráte
cărăratei
CĂRĂRÁT, -Ă, cărărați, -te, adj. (Rar) Cu multe cărări. – Cărare + suf. -at. DOOM
cărărát adj. m., pl. cărăráți; f. cărărátă, pl. cărăráte
cărăratele
CĂRĂRÁT, -Ă, cărărați, -te, adj. (Rar) Cu multe cărări. – Cărare + suf. -at. DOOM
cărărát adj. m., pl. cărăráți; f. cărărátă, pl. cărăráte
cărăratelor
CĂRĂRÁT, -Ă, cărărați, -te, adj. (Rar) Cu multe cărări. – Cărare + suf. -at. DOOM
cărărát adj. m., pl. cărăráți; f. cărărátă, pl. cărăráte
cărăratul
CĂRĂRÁT, -Ă, cărărați, -te, adj. (Rar) Cu multe cărări. – Cărare + suf. -at. DOOM
cărărát adj. m., pl. cărăráți; f. cărărátă, pl. cărăráte
cărăratului
CĂRĂRÁT, -Ă, cărărați, -te, adj. (Rar) Cu multe cărări. – Cărare + suf. -at. DOOM
cărărát adj. m., pl. cărăráți; f. cărărátă, pl. cărăráte
cărărați
CĂRĂRÁT, -Ă, cărărați, -te, adj. (Rar) Cu multe cărări. – Cărare + suf. -at. DOOM
cărărát adj. m., pl. cărăráți; f. cărărátă, pl. cărăráte
cărărații
CĂRĂRÁT, -Ă, cărărați, -te, adj. (Rar) Cu multe cărări. – Cărare + suf. -at. DOOM
cărărát adj. m., pl. cărăráți; f. cărărátă, pl. cărăráte
cărăraților
CĂRĂRÁT, -Ă, cărărați, -te, adj. (Rar) Cu multe cărări. – Cărare + suf. -at. DOOM
cărărát adj. m., pl. cărăráți; f. cărărátă, pl. cărăráte
cărărea
CĂRĂREÁ, cărărele, s. f. Cărărușă. Tu, pînzuca mea. Să te faci o cărărea, Să mă duc la sora mea, S-o aduc la maica mea. RETEGANUL, P. IV 67. Frunză verde mieșunea, Hai, doamne, măria-ta, Știu ascunsă cărărea Printre stînci, strîmtă vîlcea, Să nu simtă pasărea. TEODORESCU, P. P. 478.
cărări
CĂRÁRE, cărări, s. f. 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a se clătina în mers; a fi beat. A-i tăia (sau a-i închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a opri pe cineva să facă sau să continue un drum. A-și îndrepta cărările = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî (pe cineva) 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria. DOOM
căráre s. f., g.-d. art. cărắrii; pl. cărắri
cărării
CĂRÁRE, cărări, s. f. 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a se clătina în mers; a fi beat. A-i tăia (sau a-i închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a opri pe cineva să facă sau să continue un drum. A-și îndrepta cărările = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî (pe cineva) 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria. DOOM
căráre s. f., g.-d. art. cărắrii; pl. cărắri
cărările
CĂRÁRE, cărări, s. f. 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a se clătina în mers; a fi beat. A-i tăia (sau a-i închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a opri pe cineva să facă sau să continue un drum. A-și îndrepta cărările = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî (pe cineva) 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria. DOOM
căráre s. f., g.-d. art. cărắrii; pl. cărắri
cărărilor
CĂRÁRE, cărări, s. f. 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a se clătina în mers; a fi beat. A-i tăia (sau a-i închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a opri pe cineva să facă sau să continue un drum. A-și îndrepta cărările = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî (pe cineva) 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria. DOOM
căráre s. f., g.-d. art. cărắrii; pl. cărắri
cărărui
CĂRĂRÚIE, cărărui, s. f. Diminutiv al lui cărare (1); cărărușă, cărăruică. – Cărare + suf. -uie. DOOM
cărărúie s. f., art. cărărúia, g.-d. art. cărărúii; pl. cărărúi
cărăruia
CĂRĂRÚIE, cărărui, s. f. Diminutiv al lui cărare (1); cărărușă, cărăruică. – Cărare + suf. -uie. DOOM
cărărúie s. f., art. cărărúia, g.-d. art. cărărúii; pl. cărărúi
cărăruica
CĂRĂRÚICĂ, cărăruici, s. f. Cărăruie. – Cărare + suf. -uică. DOOM
cărărúică s. f., g.-d. art. cărărúicii; pl. cărărúici
cărăruici
CĂRĂRÚICĂ, cărăruici, s. f. Cărăruie. – Cărare + suf. -uică. DOOM
cărărúică s. f., g.-d. art. cărărúicii; pl. cărărúici
cărăruicii
CĂRĂRÚICĂ, cărăruici, s. f. Cărăruie. – Cărare + suf. -uică. DOOM
cărărúică s. f., g.-d. art. cărărúicii; pl. cărărúici
cărăruicile
CĂRĂRÚICĂ, cărăruici, s. f. Cărăruie. – Cărare + suf. -uică. DOOM
cărărúică s. f., g.-d. art. cărărúicii; pl. cărărúici
cărăruicilor
CĂRĂRÚICĂ, cărăruici, s. f. Cărăruie. – Cărare + suf. -uică. DOOM
cărărúică s. f., g.-d. art. cărărúicii; pl. cărărúici
cărăruie
CĂRĂRÚIE, cărărui, s. f. Diminutiv al lui cărare (1); cărărușă, cărăruică. – Cărare + suf. -uie. DOOM
cărărúie s. f., art. cărărúia, g.-d. art. cărărúii; pl. cărărúi
cărăruii
CĂRĂRÚIE, cărărui, s. f. Diminutiv al lui cărare (1); cărărușă, cărăruică. – Cărare + suf. -uie. DOOM
cărărúie s. f., art. cărărúia, g.-d. art. cărărúii; pl. cărărúi
cărăruile
CĂRĂRÚIE, cărărui, s. f. Diminutiv al lui cărare (1); cărărușă, cărăruică. – Cărare + suf. -uie. DOOM
cărărúie s. f., art. cărărúia, g.-d. art. cărărúii; pl. cărărúi
cărăruilor
CĂRĂRÚIE, cărărui, s. f. Diminutiv al lui cărare (1); cărărușă, cărăruică. – Cărare + suf. -uie. DOOM
cărărúie s. f., art. cărărúia, g.-d. art. cărărúii; pl. cărărúi
cărărușa
CĂRĂRÚȘĂ, cărărușe, s. f. Cărăruie. – Cărare + suf. -ușă. DOOM
cărărúșă s. f., art. cărărúșa, g.-d. art. cărărúșei; pl. cărărúșe
cărărușe
CĂRĂRÚȘĂ, cărărușe, s. f. Cărăruie. – Cărare + suf. -ușă. DOOM
cărărúșă s. f., art. cărărúșa, g.-d. art. cărărúșei; pl. cărărúșe
cărărușei
CĂRĂRÚȘĂ, cărărușe, s. f. Cărăruie. – Cărare + suf. -ușă. DOOM
cărărúșă s. f., art. cărărúșa, g.-d. art. cărărúșei; pl. cărărúșe
cărărușele
CĂRĂRÚȘĂ, cărărușe, s. f. Cărăruie. – Cărare + suf. -ușă. DOOM
cărărúșă s. f., art. cărărúșa, g.-d. art. cărărúșei; pl. cărărúșe
cărărușelor
CĂRĂRÚȘĂ, cărărușe, s. f. Cărăruie. – Cărare + suf. -ușă. DOOM
cărărúșă s. f., art. cărărúșa, g.-d. art. cărărúșei; pl. cărărúșe
cărătenie
cărăténie (cărăténii), s. f. – Raport, notă, relatare. În legătură cu sb. karati „a se certa”. Se folosește în Olt.
cărătoare
CĂRĂTÓR, cărători, s. m. Persoană care cară ceva; spec. hamal. – Căra + suf. -ător. DOOM
cărătór2 (butoi) (pop.) s. n., pl. cărătoáre
cărătoarea
CĂRĂTÓR, cărători, s. m. Persoană care cară ceva; spec. hamal. – Căra + suf. -ător. DOOM
cărătór2 (butoi) (pop.) s. n., pl. cărătoáre
cărătoarei
CĂRĂTÓR, cărători, s. m. Persoană care cară ceva; spec. hamal. – Căra + suf. -ător. DOOM
cărătór2 (butoi) (pop.) s. n., pl. cărătoáre
cărătoarele
CĂRĂTÓR, cărători, s. m. Persoană care cară ceva; spec. hamal. – Căra + suf. -ător. DOOM
cărătór2 (butoi) (pop.) s. n., pl. cărătoáre
cărătoarelor
CĂRĂTÓR, cărători, s. m. Persoană care cară ceva; spec. hamal. – Căra + suf. -ător. DOOM
cărătór2 (butoi) (pop.) s. n., pl. cărătoáre
cărător
CĂRĂTÓR, cărători, s. m. Persoană care cară ceva; spec. hamal. – Căra + suf. -ător. DOOM
cărătór2 (butoi) (pop.) s. n., pl. cărătoáre
cărători
CĂRĂTÓR, cărători, s. m. Persoană care cară ceva; spec. hamal. – Căra + suf. -ător. DOOM
cărătór2 (butoi) (pop.) s. n., pl. cărătoáre
cărătorii
CĂRĂTÓR, cărători, s. m. Persoană care cară ceva; spec. hamal. – Căra + suf. -ător. DOOM
cărătór2 (butoi) (pop.) s. n., pl. cărătoáre
cărătorilor
CĂRĂTÓR, cărători, s. m. Persoană care cară ceva; spec. hamal. – Căra + suf. -ător. DOOM
cărătór2 (butoi) (pop.) s. n., pl. cărătoáre
cărătorul
CĂRĂTÓR, cărători, s. m. Persoană care cară ceva; spec. hamal. – Căra + suf. -ător. DOOM
cărătór2 (butoi) (pop.) s. n., pl. cărătoáre
cărătorului
CĂRĂTÓR, cărători, s. m. Persoană care cară ceva; spec. hamal. – Căra + suf. -ător. DOOM
cărătór2 (butoi) (pop.) s. n., pl. cărătoáre
cărătura
CĂRĂTÚRĂ, cărături, s. f. Acțiunea de a căra; transport. ♦ (Concr.) Cantitate dintr-o povară, cât se poate căra o dată (cu căruța, cu carul etc.). – Căra + suf. -ătură. DOOM
cărătúră s. f., g.-d. art. cărătúrii; pl. cărătúri
cărături
CĂRĂTÚRĂ, cărături, s. f. Acțiunea de a căra; transport. ♦ (Concr.) Cantitate dintr-o povară, cât se poate căra o dată (cu căruța, cu carul etc.). – Căra + suf. -ătură. DOOM
cărătúră s. f., g.-d. art. cărătúrii; pl. cărătúri
cărăturii
CĂRĂTÚRĂ, cărături, s. f. Acțiunea de a căra; transport. ♦ (Concr.) Cantitate dintr-o povară, cât se poate căra o dată (cu căruța, cu carul etc.). – Căra + suf. -ătură. DOOM
cărătúră s. f., g.-d. art. cărătúrii; pl. cărătúri
cărăturile
CĂRĂTÚRĂ, cărături, s. f. Acțiunea de a căra; transport. ♦ (Concr.) Cantitate dintr-o povară, cât se poate căra o dată (cu căruța, cu carul etc.). – Căra + suf. -ătură. DOOM
cărătúră s. f., g.-d. art. cărătúrii; pl. cărătúri
cărăturilor
CĂRĂTÚRĂ, cărături, s. f. Acțiunea de a căra; transport. ♦ (Concr.) Cantitate dintr-o povară, cât se poate căra o dată (cu căruța, cu carul etc.). – Căra + suf. -ătură. DOOM
cărătúră s. f., g.-d. art. cărătúrii; pl. cărătúri
cărăuș
CĂRĂÚȘ, cărăuși, s. m. 1. Căruțaș. 2. (Art.) Numele unei stele mici din Carul-Mare, situată lângă a doua stea din proțap. – Căra + suf. -uș. DOOM
cărăúș s. m., pl. cărăúși
cărăușea
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușeai
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușeam
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușească
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușeau
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușeați
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușesc
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușește
CĂRĂUȘÉȘTE adv. (Rar) În felul cărăușilor (1). [Pr.: -ră-u-] – Cărăuș + suf. -ește. DOOM
cărăușéște (-ră-u-) adv.
cărăușește
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușești
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăuși
CĂRĂÚȘ, cărăuși, s. m. 1. Căruțaș. 2. (Art.) Numele unei stele mici din Carul-Mare, situată lângă a doua stea din proțap. – Căra + suf. -uș. DOOM
cărăúș s. m., pl. cărăúși
cărăuși
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușia
CĂRĂUȘÍE, cărăușii, s. f. Transport de mărfuri sau de persoane (în vehicule cu tracțiune animală), de obicei pe baza unui contract. ♦ Ocupația de cărăuș (1); cărăușit, harabagie. [Pr.: -ră-u-] – Cărăuș + suf. -ie. DOOM
cărăușíe (-ră-u-) s. f., art. cărăușía, g.-d. art. cărăușíei; (transporturi) pl. cărăușíi, art. cărăușíile
cărăușie
CĂRĂUȘÍE, cărăușii, s. f. Transport de mărfuri sau de persoane (în vehicule cu tracțiune animală), de obicei pe baza unui contract. ♦ Ocupația de cărăuș (1); cărăușit, harabagie. [Pr.: -ră-u-] – Cărăuș + suf. -ie. DOOM
cărăușíe (-ră-u-) s. f., art. cărăușía, g.-d. art. cărăușíei; (transporturi) pl. cărăușíi, art. cărăușíile
cărăușiei
CĂRĂUȘÍE, cărăușii, s. f. Transport de mărfuri sau de persoane (în vehicule cu tracțiune animală), de obicei pe baza unui contract. ♦ Ocupația de cărăuș (1); cărăușit, harabagie. [Pr.: -ră-u-] – Cărăuș + suf. -ie. DOOM
cărăușíe (-ră-u-) s. f., art. cărăușía, g.-d. art. cărăușíei; (transporturi) pl. cărăușíi, art. cărăușíile
cărăușii
CĂRĂÚȘ, cărăuși, s. m. 1. Căruțaș. 2. (Art.) Numele unei stele mici din Carul-Mare, situată lângă a doua stea din proțap. – Căra + suf. -uș. DOOM
cărăúș s. m., pl. cărăúși
cărăușii
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușii
CĂRĂUȘÍE, cărăușii, s. f. Transport de mărfuri sau de persoane (în vehicule cu tracțiune animală), de obicei pe baza unui contract. ♦ Ocupația de cărăuș (1); cărăușit, harabagie. [Pr.: -ră-u-] – Cărăuș + suf. -ie. DOOM
cărăușíe (-ră-u-) s. f., art. cărăușía, g.-d. art. cărăușíei; (transporturi) pl. cărăușíi, art. cărăușíile
cărăușiile
CĂRĂUȘÍE, cărăușii, s. f. Transport de mărfuri sau de persoane (în vehicule cu tracțiune animală), de obicei pe baza unui contract. ♦ Ocupația de cărăuș (1); cărăușit, harabagie. [Pr.: -ră-u-] – Cărăuș + suf. -ie. DOOM
cărăușíe (-ră-u-) s. f., art. cărăușía, g.-d. art. cărăușíei; (transporturi) pl. cărăușíi, art. cărăușíile
cărăușiilor
CĂRĂUȘÍE, cărăușii, s. f. Transport de mărfuri sau de persoane (în vehicule cu tracțiune animală), de obicei pe baza unui contract. ♦ Ocupația de cărăuș (1); cărăușit, harabagie. [Pr.: -ră-u-] – Cărăuș + suf. -ie. DOOM
cărăușíe (-ră-u-) s. f., art. cărăușía, g.-d. art. cărăușíei; (transporturi) pl. cărăușíi, art. cărăușíile
cărăușilor
CĂRĂÚȘ, cărăuși, s. m. 1. Căruțaș. 2. (Art.) Numele unei stele mici din Carul-Mare, situată lângă a doua stea din proțap. – Căra + suf. -uș. DOOM
cărăúș s. m., pl. cărăúși
cărăușim
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușind
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușire
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușire
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș.
cărăușiră
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușirăm
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușirăți
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușise
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușisem
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușiseră
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușiserăm
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușiserăți
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușiseși
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușiseți
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușit
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușit
CĂRĂUȘÍT s. n. Cărăușie. [Pr.: -ră-u-] – V. cărăuși. DOOM
cărăușít (-ră-u-) s. n.
cărăușitul
CĂRĂUȘÍT s. n. Cărăușie. [Pr.: -ră-u-] – V. cărăuși. DOOM
cărăușít (-ră-u-) s. n.
cărăușitului
CĂRĂUȘÍT s. n. Cărăușie. [Pr.: -ră-u-] – V. cărăuși. DOOM
cărăușít (-ră-u-) s. n.
cărăușiși
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușiți
CĂRĂUȘÍ, cărăușesc, vb. IV. Intranz. A face cărăușie, a se ocupa cu cărăușia. [Pr.: -ră-u-] – Din cărăuș. DOOM
cărăușí (a ~) (-ră-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăușésc, imperf. 3 sg. cărăușeá; conj. prez. 3 să cărăușeáscă
cărăușul
CĂRĂÚȘ, cărăuși, s. m. 1. Căruțaș. 2. (Art.) Numele unei stele mici din Carul-Mare, situată lângă a doua stea din proțap. – Căra + suf. -uș. DOOM
cărăúș s. m., pl. cărăúși
cărăușului
CĂRĂÚȘ, cărăuși, s. m. 1. Căruțaș. 2. (Art.) Numele unei stele mici din Carul-Mare, situată lângă a doua stea din proțap. – Căra + suf. -uș. DOOM
cărăúș s. m., pl. cărăúși
cărășei
CĂRĂȘÉL, (1) cărășei, s. m., (2) cărășele, s. n. 1. S. m. Diminutiv al lui caras. 2. S. n. Numele unui dans popular cu mișcări vioaie; melodie după care se execută acest dans. – Caras + suf. -el. DOOM
cărășél (pește) s. m., pl. cărășéi, art. cărășéii
cărășeii
CĂRĂȘÉL, (1) cărășei, s. m., (2) cărășele, s. n. 1. S. m. Diminutiv al lui caras. 2. S. n. Numele unui dans popular cu mișcări vioaie; melodie după care se execută acest dans. – Caras + suf. -el. DOOM
cărășél (pește) s. m., pl. cărășéi, art. cărășéii
cărășeilor
CĂRĂȘÉL, (1) cărășei, s. m., (2) cărășele, s. n. 1. S. m. Diminutiv al lui caras. 2. S. n. Numele unui dans popular cu mișcări vioaie; melodie după care se execută acest dans. – Caras + suf. -el. DOOM
cărășél (pește) s. m., pl. cărășéi, art. cărășéii
cărășel
CĂRĂȘÉL, (1) cărășei, s. m., (2) cărășele, s. n. 1. S. m. Diminutiv al lui caras. 2. S. n. Numele unui dans popular cu mișcări vioaie; melodie după care se execută acest dans. – Caras + suf. -el. DOOM
!cărășélul (dans) s. n. art., neart. cărășél
cărășel
CĂRĂȘÉL, (1) cărășei, s. m., (2) cărășele, s. n. 1. S. m. Diminutiv al lui caras. 2. S. n. Numele unui dans popular cu mișcări vioaie; melodie după care se execută acest dans. – Caras + suf. -el. DOOM
cărășél (pește) s. m., pl. cărășéi, art. cărășéii
cărășele
CĂRĂȘÉL, (1) cărășei, s. m., (2) cărășele, s. n. 1. S. m. Diminutiv al lui caras. 2. S. n. Numele unui dans popular cu mișcări vioaie; melodie după care se execută acest dans. – Caras + suf. -el. DOOM
!cărășélul (dans) s. n. art., neart. cărășél
cărășelele
CĂRĂȘÉL, (1) cărășei, s. m., (2) cărășele, s. n. 1. S. m. Diminutiv al lui caras. 2. S. n. Numele unui dans popular cu mișcări vioaie; melodie după care se execută acest dans. – Caras + suf. -el. DOOM
!cărășélul (dans) s. n. art., neart. cărășél
cărășelelor
CĂRĂȘÉL, (1) cărășei, s. m., (2) cărășele, s. n. 1. S. m. Diminutiv al lui caras. 2. S. n. Numele unui dans popular cu mișcări vioaie; melodie după care se execută acest dans. – Caras + suf. -el. DOOM
!cărășélul (dans) s. n. art., neart. cărășél
cărășelul
CĂRĂȘÉL, (1) cărășei, s. m., (2) cărășele, s. n. 1. S. m. Diminutiv al lui caras. 2. S. n. Numele unui dans popular cu mișcări vioaie; melodie după care se execută acest dans. – Caras + suf. -el. DOOM
!cărășélul (dans) s. n. art., neart. cărășél
cărășelul
CĂRĂȘÉL, (1) cărășei, s. m., (2) cărășele, s. n. 1. S. m. Diminutiv al lui caras. 2. S. n. Numele unui dans popular cu mișcări vioaie; melodie după care se execută acest dans. – Caras + suf. -el. DOOM
cărășél (pește) s. m., pl. cărășéi, art. cărășéii
cărășelului
CĂRĂȘÉL, (1) cărășei, s. m., (2) cărășele, s. n. 1. S. m. Diminutiv al lui caras. 2. S. n. Numele unui dans popular cu mișcări vioaie; melodie după care se execută acest dans. – Caras + suf. -el. DOOM
!cărășélul (dans) s. n. art., neart. cărășél
cărășelului
CĂRĂȘÉL, (1) cărășei, s. m., (2) cărășele, s. n. 1. S. m. Diminutiv al lui caras. 2. S. n. Numele unui dans popular cu mișcări vioaie; melodie după care se execută acest dans. – Caras + suf. -el. DOOM
cărășél (pește) s. m., pl. cărășéi, art. cărășéii
cărți
CÁRTE, cărți, s. f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ◊ Carte albastră (sau albă, neagră etc.) = publicație oficială a unui guvern care conține documente justificative privitoare la o problemă politică. ◊ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învățat; a vorbi așa cum trebuie; a face caz de erudiția sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învățat. Cum scrie la carte = așa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoană care citește, studiază mult; cărturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proporții mari. 2. Fig. Cunoștințe de scriere și de citire; învățătură, știință, cultură. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Carnet cu date personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ◊ Carte de muncă = document (în formă de caiețel) care cuprinde date privitoare la activitatea unei persoane (vechime în muncă, locul de muncă) și care servește acesteia pentru anumite drepturi (pensie, retribuție, concediu etc.); carnet de muncă. 2. Bucată de carton, cu însemnări scrise sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuințări: pentru corespondență (carte poștală), ca permis de intrare la un concert, la o bibliotecă (carte de intrare) indicând numele (profesia, adresa etc.) unei persoane (carte de vizită) etc. ♦ Fiecare dintre cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferențiate după culorile, semnele și figurile imprimate pe ele și întrebuințate la anumite jocuri de noroc. ◊ Expr. A da cărțile pe față = a-și arăta gândurile sau planurile, a spune adevărul. A (-și) juca ultima carte = a face o ultimă încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile și a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (disperată) în scopul atingerii unui ideal. A da în cărți = a ghici viitorul cu ajutorul cărților de joc. III. (Înv. și pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovadă. Carte de judecată = hotărâre, sentință judecătorească. – Refăcut din cărți (pl. lui *cartă < lat. charta), prin analogie cu parte-părți; (II) din fr. carte. DOOM
cárte poștálă s. f. + adj.
cărții
CÁRTE, cărți, s. f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ◊ Carte albastră (sau albă, neagră etc.) = publicație oficială a unui guvern care conține documente justificative privitoare la o problemă politică. ◊ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învățat; a vorbi așa cum trebuie; a face caz de erudiția sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învățat. Cum scrie la carte = așa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoană care citește, studiază mult; cărturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proporții mari. 2. Fig. Cunoștințe de scriere și de citire; învățătură, știință, cultură. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Carnet cu date personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ◊ Carte de muncă = document (în formă de caiețel) care cuprinde date privitoare la activitatea unei persoane (vechime în muncă, locul de muncă) și care servește acesteia pentru anumite drepturi (pensie, retribuție, concediu etc.); carnet de muncă. 2. Bucată de carton, cu însemnări scrise sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuințări: pentru corespondență (carte poștală), ca permis de intrare la un concert, la o bibliotecă (carte de intrare) indicând numele (profesia, adresa etc.) unei persoane (carte de vizită) etc. ♦ Fiecare dintre cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferențiate după culorile, semnele și figurile imprimate pe ele și întrebuințate la anumite jocuri de noroc. ◊ Expr. A da cărțile pe față = a-și arăta gândurile sau planurile, a spune adevărul. A (-și) juca ultima carte = a face o ultimă încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile și a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (disperată) în scopul atingerii unui ideal. A da în cărți = a ghici viitorul cu ajutorul cărților de joc. III. (Înv. și pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovadă. Carte de judecată = hotărâre, sentință judecătorească. – Refăcut din cărți (pl. lui *cartă < lat. charta), prin analogie cu parte-părți; (II) din fr. carte. DOOM
cárte poștálă s. f. + adj.
cărțile
CÁRTE, cărți, s. f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ◊ Carte albastră (sau albă, neagră etc.) = publicație oficială a unui guvern care conține documente justificative privitoare la o problemă politică. ◊ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învățat; a vorbi așa cum trebuie; a face caz de erudiția sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învățat. Cum scrie la carte = așa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoană care citește, studiază mult; cărturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proporții mari. 2. Fig. Cunoștințe de scriere și de citire; învățătură, știință, cultură. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Carnet cu date personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ◊ Carte de muncă = document (în formă de caiețel) care cuprinde date privitoare la activitatea unei persoane (vechime în muncă, locul de muncă) și care servește acesteia pentru anumite drepturi (pensie, retribuție, concediu etc.); carnet de muncă. 2. Bucată de carton, cu însemnări scrise sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuințări: pentru corespondență (carte poștală), ca permis de intrare la un concert, la o bibliotecă (carte de intrare) indicând numele (profesia, adresa etc.) unei persoane (carte de vizită) etc. ♦ Fiecare dintre cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferențiate după culorile, semnele și figurile imprimate pe ele și întrebuințate la anumite jocuri de noroc. ◊ Expr. A da cărțile pe față = a-și arăta gândurile sau planurile, a spune adevărul. A (-și) juca ultima carte = a face o ultimă încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile și a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (disperată) în scopul atingerii unui ideal. A da în cărți = a ghici viitorul cu ajutorul cărților de joc. III. (Înv. și pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovadă. Carte de judecată = hotărâre, sentință judecătorească. – Refăcut din cărți (pl. lui *cartă < lat. charta), prin analogie cu parte-părți; (II) din fr. carte. DOOM
cárte poștálă s. f. + adj.
cărților
CÁRTE, cărți, s. f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ◊ Carte albastră (sau albă, neagră etc.) = publicație oficială a unui guvern care conține documente justificative privitoare la o problemă politică. ◊ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învățat; a vorbi așa cum trebuie; a face caz de erudiția sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învățat. Cum scrie la carte = așa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoană care citește, studiază mult; cărturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proporții mari. 2. Fig. Cunoștințe de scriere și de citire; învățătură, știință, cultură. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Carnet cu date personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ◊ Carte de muncă = document (în formă de caiețel) care cuprinde date privitoare la activitatea unei persoane (vechime în muncă, locul de muncă) și care servește acesteia pentru anumite drepturi (pensie, retribuție, concediu etc.); carnet de muncă. 2. Bucată de carton, cu însemnări scrise sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuințări: pentru corespondență (carte poștală), ca permis de intrare la un concert, la o bibliotecă (carte de intrare) indicând numele (profesia, adresa etc.) unei persoane (carte de vizită) etc. ♦ Fiecare dintre cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferențiate după culorile, semnele și figurile imprimate pe ele și întrebuințate la anumite jocuri de noroc. ◊ Expr. A da cărțile pe față = a-și arăta gândurile sau planurile, a spune adevărul. A (-și) juca ultima carte = a face o ultimă încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile și a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (disperată) în scopul atingerii unui ideal. A da în cărți = a ghici viitorul cu ajutorul cărților de joc. III. (Înv. și pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovadă. Carte de judecată = hotărâre, sentință judecătorească. – Refăcut din cărți (pl. lui *cartă < lat. charta), prin analogie cu parte-părți; (II) din fr. carte. DOOM
cárte poștálă s. f. + adj.
cărțișoara
CĂRȚIȘOÁRĂ, cărțișoare, s. f. (Rar) Cărticea (1). – Carte + suf. -ișoară. DOOM
cărțișoáră (rar) s. f., g.-d. art. cărțișoárei; pl. cărțișoáre
cărțișoare
CĂRȚIȘOÁRĂ, cărțișoare, s. f. (Rar) Cărticea (1). – Carte + suf. -ișoară. DOOM
cărțișoáră (rar) s. f., g.-d. art. cărțișoárei; pl. cărțișoáre
cărțișoarei
CĂRȚIȘOÁRĂ, cărțișoare, s. f. (Rar) Cărticea (1). – Carte + suf. -ișoară. DOOM
cărțișoáră (rar) s. f., g.-d. art. cărțișoárei; pl. cărțișoáre
cărțișoarele
CĂRȚIȘOÁRĂ, cărțișoare, s. f. (Rar) Cărticea (1). – Carte + suf. -ișoară. DOOM
cărțișoáră (rar) s. f., g.-d. art. cărțișoárei; pl. cărțișoáre
cărțișoarelor
CĂRȚIȘOÁRĂ, cărțișoare, s. f. (Rar) Cărticea (1). – Carte + suf. -ișoară. DOOM
cărțișoáră (rar) s. f., g.-d. art. cărțișoárei; pl. cărțișoáre
cărțoaie
CĂRȚÓI, cărțoaie, s. n. (Fam.) Augmentativ al lui carte. – Carte + suf. -oi. DOOM
cărțói (fam.) s. n., pl. cărțoáie
cărțoaiele
CĂRȚÓI, cărțoaie, s. n. (Fam.) Augmentativ al lui carte. – Carte + suf. -oi. DOOM
cărțói (fam.) s. n., pl. cărțoáie
cărțoaielor
CĂRȚÓI, cărțoaie, s. n. (Fam.) Augmentativ al lui carte. – Carte + suf. -oi. DOOM
cărțói (fam.) s. n., pl. cărțoáie
cărțoi
CĂRȚÓI, cărțoaie, s. n. (Fam.) Augmentativ al lui carte. – Carte + suf. -oi. DOOM
cărțói (fam.) s. n., pl. cărțoáie
cărțoiul
CĂRȚÓI, cărțoaie, s. n. (Fam.) Augmentativ al lui carte. – Carte + suf. -oi. DOOM
cărțói (fam.) s. n., pl. cărțoáie
cărțoiului
CĂRȚÓI, cărțoaie, s. n. (Fam.) Augmentativ al lui carte. – Carte + suf. -oi. DOOM
cărțói (fam.) s. n., pl. cărțoáie
cărțulia
CĂRȚULÍE, cărțulii, s. f. Cărticea (1). – Carte + suf. -ulie. DOOM
cărțulíe s. f., art. cărțulía, g.-d. art. cărțulíei; pl. cărțulíi, art. cărțulíile
cărțulie
CĂRȚULÍE, cărțulii, s. f. Cărticea (1). – Carte + suf. -ulie. DOOM
cărțulíe s. f., art. cărțulía, g.-d. art. cărțulíei; pl. cărțulíi, art. cărțulíile
cărțuliei
CĂRȚULÍE, cărțulii, s. f. Cărticea (1). – Carte + suf. -ulie. DOOM
cărțulíe s. f., art. cărțulía, g.-d. art. cărțulíei; pl. cărțulíi, art. cărțulíile
cărțulii
CĂRȚULÍE, cărțulii, s. f. Cărticea (1). – Carte + suf. -ulie. DOOM
cărțulíe s. f., art. cărțulía, g.-d. art. cărțulíei; pl. cărțulíi, art. cărțulíile
cărțuliile
CĂRȚULÍE, cărțulii, s. f. Cărticea (1). – Carte + suf. -ulie. DOOM
cărțulíe s. f., art. cărțulía, g.-d. art. cărțulíei; pl. cărțulíi, art. cărțulíile
cărțuliilor
CĂRȚULÍE, cărțulii, s. f. Cărticea (1). – Carte + suf. -ulie. DOOM
cărțulíe s. f., art. cărțulía, g.-d. art. cărțulíei; pl. cărțulíi, art. cărțulíile
căsap
CĂSÁP s. m. v. casap.
căscai
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscai
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscai
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscai
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscai
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscam
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscam
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscam
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscam
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscam
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscare
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscare
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscare
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscare
CĂSCÁRE s. f. Căscat1 (2). – V. căsca. DOOM
căscáre s. f., g.-d. art. căscắrii
căscare
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscare
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscarea
CĂSCÁRE s. f. Căscat1 (2). – V. căsca. DOOM
căscáre s. f., g.-d. art. căscắrii
căscară
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscară
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscară
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscară
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscară
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscarăm
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscarăm
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscarăm
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscarăm
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscarăm
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscarăți
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscarăți
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscarăți
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscarăți
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscarăți
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscase
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscase
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscase
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscase
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscase
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscasem
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscasem
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscasem
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscasem
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscasem
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscaseră
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscaseră
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscaseră
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscaseră
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscaseră
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscaserăm
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscaserăm
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscaserăm
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscaserăm
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscaserăm
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscaserăți
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscaserăți
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscaserăți
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscaserăți
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscaserăți
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscaseși
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscaseși
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscaseși
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscaseși
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscaseși
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscaseți
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscaseți
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscaseți
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscaseți
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscaseți
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscat
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscat
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscat
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscat
CĂSCÁT2, -Ă, căscați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care stă (cu gura deschisă) privind neatent; p. ext. neatent, bleg. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale; a se ului. 2. Adj. (Despre ochi) Holbat. 3. Adj. Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură. – V. căsca.
căscat
CĂSCÁT1, căscaturi, s. n. 1. Faptul de a (se) căsca (2). 2. Act reflex motor determinat de oboseala centrilor nervoși; căscătură (1), căscare. – V. căsca. DOOM
căscát2 s. n., pl. căscáturi
căscat
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscat
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscata
CĂSCÁT2, -Ă, căscați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care stă (cu gura deschisă) privind neatent; p. ext. neatent, bleg. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale; a se ului. 2. Adj. (Despre ochi) Holbat. 3. Adj. Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură. – V. căsca.
căscate
CĂSCÁT2, -Ă, căscați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care stă (cu gura deschisă) privind neatent; p. ext. neatent, bleg. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale; a se ului. 2. Adj. (Despre ochi) Holbat. 3. Adj. Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură. – V. căsca.
căscatei
CĂSCÁT2, -Ă, căscați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care stă (cu gura deschisă) privind neatent; p. ext. neatent, bleg. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale; a se ului. 2. Adj. (Despre ochi) Holbat. 3. Adj. Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură. – V. căsca.
căscatele
CĂSCÁT2, -Ă, căscați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care stă (cu gura deschisă) privind neatent; p. ext. neatent, bleg. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale; a se ului. 2. Adj. (Despre ochi) Holbat. 3. Adj. Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură. – V. căsca.
căscatelor
CĂSCÁT2, -Ă, căscați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care stă (cu gura deschisă) privind neatent; p. ext. neatent, bleg. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale; a se ului. 2. Adj. (Despre ochi) Holbat. 3. Adj. Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură. – V. căsca.
căscatul
CĂSCÁT2, -Ă, căscați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care stă (cu gura deschisă) privind neatent; p. ext. neatent, bleg. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale; a se ului. 2. Adj. (Despre ochi) Holbat. 3. Adj. Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură. – V. căsca.
căscatului
CĂSCÁT2, -Ă, căscați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care stă (cu gura deschisă) privind neatent; p. ext. neatent, bleg. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale; a se ului. 2. Adj. (Despre ochi) Holbat. 3. Adj. Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură. – V. căsca.
căscau
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscau
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscau
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscau
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscau
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscași
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscași
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscași
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscași
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscași
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscați
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscați
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscați
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscați
CĂSCÁT2, -Ă, căscați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care stă (cu gura deschisă) privind neatent; p. ext. neatent, bleg. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale; a se ului. 2. Adj. (Despre ochi) Holbat. 3. Adj. Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură. – V. căsca.
căscați
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscați
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscații
CĂSCÁT2, -Ă, căscați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care stă (cu gura deschisă) privind neatent; p. ext. neatent, bleg. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale; a se ului. 2. Adj. (Despre ochi) Holbat. 3. Adj. Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură. – V. căsca.
căscaților
CĂSCÁT2, -Ă, căscați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care stă (cu gura deschisă) privind neatent; p. ext. neatent, bleg. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale; a se ului. 2. Adj. (Despre ochi) Holbat. 3. Adj. Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură. – V. căsca.
căscioara
CĂSCIOÁRĂ, căscioare, s. f. Căsuță. – Căsuță + suf. -ioară. DOOM
căscioáră (-cioa-) s. f., g.-d. art. căscioárei; pl. căscioáre
căscioare
CĂSCIOÁRĂ, căscioare, s. f. Căsuță. – Căsuță + suf. -ioară. DOOM
căscioáră (-cioa-) s. f., g.-d. art. căscioárei; pl. căscioáre
căscioarei
CĂSCIOÁRĂ, căscioare, s. f. Căsuță. – Căsuță + suf. -ioară. DOOM
căscioáră (-cioa-) s. f., g.-d. art. căscioárei; pl. căscioáre
căscioarele
CĂSCIOÁRĂ, căscioare, s. f. Căsuță. – Căsuță + suf. -ioară. DOOM
căscioáră (-cioa-) s. f., g.-d. art. căscioárei; pl. căscioáre
căscioarelor
CĂSCIOÁRĂ, căscioare, s. f. Căsuță. – Căsuță + suf. -ioară. DOOM
căscioáră (-cioa-) s. f., g.-d. art. căscioárei; pl. căscioáre
căscând
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscând
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscând
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscând
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscând
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscînd
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscînd
CASCĂ-GÚRĂ s. m. și f. v. gură-cască. DOOM
cáscă-gúră s. m. și f., g.-d. lui cáscă-gúră; pl. cáscă-gúră
căscînd
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. DOOM
căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
căscînd
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscînd
GURĂ-CÁSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești ! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. DOOM
gúră-căscátă (plantă) s. f.
căscări
CĂSCÁRE s. f. Căscat1 (2). – V. căsca. DOOM
căscáre s. f., g.-d. art. căscắrii
căscării
CĂSCÁRE s. f. Căscat1 (2). – V. căsca. DOOM
căscáre s. f., g.-d. art. căscắrii
căscările
CĂSCÁRE s. f. Căscat1 (2). – V. căsca. DOOM
căscáre s. f., g.-d. art. căscắrii
căscărilor
CĂSCÁRE s. f. Căscat1 (2). – V. căsca. DOOM
căscáre s. f., g.-d. art. căscắrii
căscătura
CĂSCĂTÚRĂ, căscaturi, s. f. (Pop.) 1. Căscat1 (2). 2. Deschizătură, crăpătură. – Căsca + suf. -ătură. DOOM
căscătúră s. f., g.-d. art. căscătúrii; pl. căscătúri
căscături
CĂSCĂTÚRĂ, căscaturi, s. f. (Pop.) 1. Căscat1 (2). 2. Deschizătură, crăpătură. – Căsca + suf. -ătură. DOOM
căscătúră s. f., g.-d. art. căscătúrii; pl. căscătúri
căscăturii
CĂSCĂTÚRĂ, căscaturi, s. f. (Pop.) 1. Căscat1 (2). 2. Deschizătură, crăpătură. – Căsca + suf. -ătură. DOOM
căscătúră s. f., g.-d. art. căscătúrii; pl. căscătúri
căscăturile
CĂSCĂTÚRĂ, căscaturi, s. f. (Pop.) 1. Căscat1 (2). 2. Deschizătură, crăpătură. – Căsca + suf. -ătură. DOOM
căscătúră s. f., g.-d. art. căscătúrii; pl. căscătúri
căscăturilor
CĂSCĂTÚRĂ, căscaturi, s. f. (Pop.) 1. Căscat1 (2). 2. Deschizătură, crăpătură. – Căsca + suf. -ătură. DOOM
căscătúră s. f., g.-d. art. căscătúrii; pl. căscătúri
căscăun
CĂSCĂÚN, -Ă s. m. și f. v. căscăund.
căscăund
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăund
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăunda
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăunda
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăunde
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăunde
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăundei
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăundei
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăundele
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăundele
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăundelor
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăundelor
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăundul
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăundul
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăundului
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăundului
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăunzi
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăunzi
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăunzii
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăunzii
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăunzilor
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăunzilor
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus. DOOM
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăună
CĂSCĂÚN, -Ă s. m. și f. v. căscăund.
căsean
CĂSEÁN, căseni, s. m. (Pop.) Fiecare dintre persoanele care locuiesc împreună într-o casă, fiind legate între ele prin interese comune (de familie). – Casă1 + suf. -ean. DOOM
căseán (pop.) s. m., pl. căséni
căseanul
CĂSEÁN, căseni, s. m. (Pop.) Fiecare dintre persoanele care locuiesc împreună într-o casă, fiind legate între ele prin interese comune (de familie). – Casă1 + suf. -ean. DOOM
căseán (pop.) s. m., pl. căséni
căseanului
CĂSEÁN, căseni, s. m. (Pop.) Fiecare dintre persoanele care locuiesc împreună într-o casă, fiind legate între ele prin interese comune (de familie). – Casă1 + suf. -ean. DOOM
căseán (pop.) s. m., pl. căséni
căseni
CĂSEÁN, căseni, s. m. (Pop.) Fiecare dintre persoanele care locuiesc împreună într-o casă, fiind legate între ele prin interese comune (de familie). – Casă1 + suf. -ean. DOOM
căseán (pop.) s. m., pl. căséni
căsenii
CĂSEÁN, căseni, s. m. (Pop.) Fiecare dintre persoanele care locuiesc împreună într-o casă, fiind legate între ele prin interese comune (de familie). – Casă1 + suf. -ean. DOOM
căseán (pop.) s. m., pl. căséni
căsenilor
CĂSEÁN, căseni, s. m. (Pop.) Fiecare dintre persoanele care locuiesc împreună într-o casă, fiind legate între ele prin interese comune (de familie). – Casă1 + suf. -ean. DOOM
căseán (pop.) s. m., pl. căséni
căsișoara
CĂSIȘOÁRĂ, căsișoare, s. f. (Rar) Căsuță. – Casă1 + suf. -ișoară. DOOM
căsișoáră (rar) s. f., g.-d. art. căsișoárei; pl. căsișoáre
căsișoare
CĂSIȘOÁRĂ, căsișoare, s. f. (Rar) Căsuță. – Casă1 + suf. -ișoară. DOOM
căsișoáră (rar) s. f., g.-d. art. căsișoárei; pl. căsișoáre
căsișoarei
CĂSIȘOÁRĂ, căsișoare, s. f. (Rar) Căsuță. – Casă1 + suf. -ișoară. DOOM
căsișoáră (rar) s. f., g.-d. art. căsișoárei; pl. căsișoáre
căsișoarele
CĂSIȘOÁRĂ, căsișoare, s. f. (Rar) Căsuță. – Casă1 + suf. -ișoară. DOOM
căsișoáră (rar) s. f., g.-d. art. căsișoárei; pl. căsișoáre
căsișoarelor
CĂSIȘOÁRĂ, căsișoare, s. f. (Rar) Căsuță. – Casă1 + suf. -ișoară. DOOM
căsișoáră (rar) s. f., g.-d. art. căsișoárei; pl. căsișoáre
căsniceasca
CĂSNICÉSC, -EÁSCĂ, căsnicești, adj. (Rar) Care ține de căsnicie, privitor la căsnicie. – Casnic + suf. -esc. DOOM
căsnicésc (rar) adj. m., f. căsniceáscă; pl. m. și f. căsnicéști
căsnicesc
CĂSNICÉSC, -EÁSCĂ, căsnicești, adj. (Rar) Care ține de căsnicie, privitor la căsnicie. – Casnic + suf. -esc. DOOM
căsnicésc (rar) adj. m., f. căsniceáscă; pl. m. și f. căsnicéști
căsnicescul
CĂSNICÉSC, -EÁSCĂ, căsnicești, adj. (Rar) Care ține de căsnicie, privitor la căsnicie. – Casnic + suf. -esc. DOOM
căsnicésc (rar) adj. m., f. căsniceáscă; pl. m. și f. căsnicéști
căsnicescului
CĂSNICÉSC, -EÁSCĂ, căsnicești, adj. (Rar) Care ține de căsnicie, privitor la căsnicie. – Casnic + suf. -esc. DOOM
căsnicésc (rar) adj. m., f. căsniceáscă; pl. m. și f. căsnicéști
căsnicești
CĂSNICÉSC, -EÁSCĂ, căsnicești, adj. (Rar) Care ține de căsnicie, privitor la căsnicie. – Casnic + suf. -esc. DOOM
căsnicésc (rar) adj. m., f. căsniceáscă; pl. m. și f. căsnicéști
căsniceștii
CĂSNICÉSC, -EÁSCĂ, căsnicești, adj. (Rar) Care ține de căsnicie, privitor la căsnicie. – Casnic + suf. -esc. DOOM
căsnicésc (rar) adj. m., f. căsniceáscă; pl. m. și f. căsnicéști
căsniceștile
CĂSNICÉSC, -EÁSCĂ, căsnicești, adj. (Rar) Care ține de căsnicie, privitor la căsnicie. – Casnic + suf. -esc. DOOM
căsnicésc (rar) adj. m., f. căsniceáscă; pl. m. și f. căsnicéști
căsniceștilor
CĂSNICÉSC, -EÁSCĂ, căsnicești, adj. (Rar) Care ține de căsnicie, privitor la căsnicie. – Casnic + suf. -esc. DOOM
căsnicésc (rar) adj. m., f. căsniceáscă; pl. m. și f. căsnicéști
căsnicia
CĂSNICÍE, căsnicii, s. f. Trai în comun al soților, viață conjugală; căsătorie. – Casnic + suf. -ie. DOOM
căsnicíe s. f., art. căsnicía, g.-d. art. căsnicíei; pl. căsnicíi, art. căsnicíile
căsnicie
CĂSNICÍE, căsnicii, s. f. Trai în comun al soților, viață conjugală; căsătorie. – Casnic + suf. -ie. DOOM
căsnicíe s. f., art. căsnicía, g.-d. art. căsnicíei; pl. căsnicíi, art. căsnicíile
căsniciei
CĂSNICÍE, căsnicii, s. f. Trai în comun al soților, viață conjugală; căsătorie. – Casnic + suf. -ie. DOOM
căsnicíe s. f., art. căsnicía, g.-d. art. căsnicíei; pl. căsnicíi, art. căsnicíile
căsnicii
CĂSNICÍE, căsnicii, s. f. Trai în comun al soților, viață conjugală; căsătorie. – Casnic + suf. -ie. DOOM
căsnicíe s. f., art. căsnicía, g.-d. art. căsnicíei; pl. căsnicíi, art. căsnicíile
căsniciile
CĂSNICÍE, căsnicii, s. f. Trai în comun al soților, viață conjugală; căsătorie. – Casnic + suf. -ie. DOOM
căsnicíe s. f., art. căsnicía, g.-d. art. căsnicíei; pl. căsnicíi, art. căsnicíile
căsniciilor
CĂSNICÍE, căsnicii, s. f. Trai în comun al soților, viață conjugală; căsătorie. – Casnic + suf. -ie. DOOM
căsnicíe s. f., art. căsnicía, g.-d. art. căsnicíei; pl. căsnicíi, art. căsnicíile
căsoaia
CĂSÓI s. n. v. căsoaie. DOOM
căsoáie s. f., art. căsoáia, g.-d. art. căsoáiei; pl. căsoáie
căsoaie
CĂSÓI s. n. v. căsoaie. DOOM
căsoáie s. f., art. căsoáia, g.-d. art. căsoáiei; pl. căsoáie
căsoaiei
CĂSÓI s. n. v. căsoaie. DOOM
căsoáie s. f., art. căsoáia, g.-d. art. căsoáiei; pl. căsoáie
căsoaiele
CĂSÓI s. n. v. căsoaie. DOOM
căsoáie s. f., art. căsoáia, g.-d. art. căsoáiei; pl. căsoáie
căsoaielor
CĂSÓI s. n. v. căsoaie. DOOM
căsoáie s. f., art. căsoáia, g.-d. art. căsoáiei; pl. căsoáie
căsoi
CĂSÓI s. n. v. căsoaie. DOOM
căsoáie s. f., art. căsoáia, g.-d. art. căsoáiei; pl. căsoáie
căsulia
CĂSULÍE, căsulii, s. f. (Rar) Căsuță. – Casă1 + suf. -ulie. DOOM
căsulíe (rar) s. f., art. căsulía, g.-d. art. căsulíei; pl. căsulíi, art. căsulíile
căsulie
CĂSULÍE, căsulii, s. f. (Rar) Căsuță. – Casă1 + suf. -ulie. DOOM
căsulíe (rar) s. f., art. căsulía, g.-d. art. căsulíei; pl. căsulíi, art. căsulíile
căsuliei
CĂSULÍE, căsulii, s. f. (Rar) Căsuță. – Casă1 + suf. -ulie. DOOM
căsulíe (rar) s. f., art. căsulía, g.-d. art. căsulíei; pl. căsulíi, art. căsulíile
căsulii
CĂSULÍE, căsulii, s. f. (Rar) Căsuță. – Casă1 + suf. -ulie. DOOM
căsulíe (rar) s. f., art. căsulía, g.-d. art. căsulíei; pl. căsulíi, art. căsulíile
căsuliile
CĂSULÍE, căsulii, s. f. (Rar) Căsuță. – Casă1 + suf. -ulie. DOOM
căsulíe (rar) s. f., art. căsulía, g.-d. art. căsulíei; pl. căsulíi, art. căsulíile
căsuliilor
CĂSULÍE, căsulii, s. f. (Rar) Căsuță. – Casă1 + suf. -ulie. DOOM
căsulíe (rar) s. f., art. căsulía, g.-d. art. căsulíei; pl. căsulíi, art. căsulíile
căsuța
CĂSÚȚĂ, căsuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui casă1 (1); căscioară, căsișoară, căsulie. ♦ Căsuță poștală = ghișeu sau compartiment special unde se repartizează și se păstrează, la poștă, scrisorile pe care le ridică personal adresantul. ◊ (Inform.) Căsuță poștală electronică = zonă din memorie sau de pe un dispozitiv de stocare, unde este plasată poșta electronică. 2. Compartiment dintr-o cutie de litere tipografice, în care se păstrează un singur fel de literă. ◊ Căsuță tipografică = spațiu destinat colofoniului. 3. (La pl.) Spațiile dintre dinții spatei, prin care trec firele de urzeală la războaiele de țesut – Casă1 + suf. -uță. DOOM
căsúță s. f., g.-d. art. căsúței; pl. căsúțe
căsuțe
CĂSÚȚĂ, căsuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui casă1 (1); căscioară, căsișoară, căsulie. ♦ Căsuță poștală = ghișeu sau compartiment special unde se repartizează și se păstrează, la poștă, scrisorile pe care le ridică personal adresantul. ◊ (Inform.) Căsuță poștală electronică = zonă din memorie sau de pe un dispozitiv de stocare, unde este plasată poșta electronică. 2. Compartiment dintr-o cutie de litere tipografice, în care se păstrează un singur fel de literă. ◊ Căsuță tipografică = spațiu destinat colofoniului. 3. (La pl.) Spațiile dintre dinții spatei, prin care trec firele de urzeală la războaiele de țesut – Casă1 + suf. -uță. DOOM
căsúță s. f., g.-d. art. căsúței; pl. căsúțe
căsuței
CĂSÚȚĂ, căsuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui casă1 (1); căscioară, căsișoară, căsulie. ♦ Căsuță poștală = ghișeu sau compartiment special unde se repartizează și se păstrează, la poștă, scrisorile pe care le ridică personal adresantul. ◊ (Inform.) Căsuță poștală electronică = zonă din memorie sau de pe un dispozitiv de stocare, unde este plasată poșta electronică. 2. Compartiment dintr-o cutie de litere tipografice, în care se păstrează un singur fel de literă. ◊ Căsuță tipografică = spațiu destinat colofoniului. 3. (La pl.) Spațiile dintre dinții spatei, prin care trec firele de urzeală la războaiele de țesut – Casă1 + suf. -uță. DOOM
căsúță s. f., g.-d. art. căsúței; pl. căsúțe
căsuțele
CĂSÚȚĂ, căsuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui casă1 (1); căscioară, căsișoară, căsulie. ♦ Căsuță poștală = ghișeu sau compartiment special unde se repartizează și se păstrează, la poștă, scrisorile pe care le ridică personal adresantul. ◊ (Inform.) Căsuță poștală electronică = zonă din memorie sau de pe un dispozitiv de stocare, unde este plasată poșta electronică. 2. Compartiment dintr-o cutie de litere tipografice, în care se păstrează un singur fel de literă. ◊ Căsuță tipografică = spațiu destinat colofoniului. 3. (La pl.) Spațiile dintre dinții spatei, prin care trec firele de urzeală la războaiele de țesut – Casă1 + suf. -uță. DOOM
căsúță s. f., g.-d. art. căsúței; pl. căsúțe
căsuțelor
CĂSÚȚĂ, căsuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui casă1 (1); căscioară, căsișoară, căsulie. ♦ Căsuță poștală = ghișeu sau compartiment special unde se repartizează și se păstrează, la poștă, scrisorile pe care le ridică personal adresantul. ◊ (Inform.) Căsuță poștală electronică = zonă din memorie sau de pe un dispozitiv de stocare, unde este plasată poșta electronică. 2. Compartiment dintr-o cutie de litere tipografice, în care se păstrează un singur fel de literă. ◊ Căsuță tipografică = spațiu destinat colofoniului. 3. (La pl.) Spațiile dintre dinții spatei, prin care trec firele de urzeală la războaiele de țesut – Casă1 + suf. -uță. DOOM
căsúță s. f., g.-d. art. căsúței; pl. căsúțe
căsăi
căsăí (-ắesc, -ít), vb. A lătra, a urla. Formație expresivă (Graur, BL, VI, 142). Sensul „a hoinări” pe care îl indică DAR este incert.
căsăire
căsăí (-ắesc, -ít), vb. A lătra, a urla. Formație expresivă (Graur, BL, VI, 142). Sensul „a hoinări” pe care îl indică DAR este incert.
căsăpea
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpeai
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpeam
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpească
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpeau
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpeați
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpesc
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpește
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpești
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpi
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpia
CĂSĂPÍE, căsăpii, s. f. (Reg.) Măcelărie. – Casap + suf. -ie. DOOM
căsăpíe (reg.) s. f., art. căsăpía, g.-d. art. căsăpíei; pl. căsăpíi, art. căsăpíile
căsăpie
CĂSĂPÍE, căsăpii, s. f. (Reg.) Măcelărie. – Casap + suf. -ie. DOOM
căsăpíe (reg.) s. f., art. căsăpía, g.-d. art. căsăpíei; pl. căsăpíi, art. căsăpíile
căsăpiei
CĂSĂPÍE, căsăpii, s. f. (Reg.) Măcelărie. – Casap + suf. -ie. DOOM
căsăpíe (reg.) s. f., art. căsăpía, g.-d. art. căsăpíei; pl. căsăpíi, art. căsăpíile
căsăpii
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpii
CĂSĂPÍE, căsăpii, s. f. (Reg.) Măcelărie. – Casap + suf. -ie. DOOM
căsăpíe (reg.) s. f., art. căsăpía, g.-d. art. căsăpíei; pl. căsăpíi, art. căsăpíile
căsăpiile
CĂSĂPÍE, căsăpii, s. f. (Reg.) Măcelărie. – Casap + suf. -ie. DOOM
căsăpíe (reg.) s. f., art. căsăpía, g.-d. art. căsăpíei; pl. căsăpíi, art. căsăpíile
căsăpiilor
CĂSĂPÍE, căsăpii, s. f. (Reg.) Măcelărie. – Casap + suf. -ie. DOOM
căsăpíe (reg.) s. f., art. căsăpía, g.-d. art. căsăpíei; pl. căsăpíi, art. căsăpíile
căsăpim
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpind
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpire
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpire
CĂSĂPÍRE s. f. Acțiunea de a căsăpi; măcelărire, ciopârțire. – V. căsăpi. DOOM
căsăpíre s. f., g.-d. art. căsăpírii
căsăpirea
CĂSĂPÍRE s. f. Acțiunea de a căsăpi; măcelărire, ciopârțire. – V. căsăpi. DOOM
căsăpíre s. f., g.-d. art. căsăpírii
căsăpiri
CĂSĂPÍRE s. f. Acțiunea de a căsăpi; măcelărire, ciopârțire. – V. căsăpi. DOOM
căsăpíre s. f., g.-d. art. căsăpírii
căsăpirii
CĂSĂPÍRE s. f. Acțiunea de a căsăpi; măcelărire, ciopârțire. – V. căsăpi. DOOM
căsăpíre s. f., g.-d. art. căsăpírii
căsăpirile
CĂSĂPÍRE s. f. Acțiunea de a căsăpi; măcelărire, ciopârțire. – V. căsăpi. DOOM
căsăpíre s. f., g.-d. art. căsăpírii
căsăpirilor
CĂSĂPÍRE s. f. Acțiunea de a căsăpi; măcelărire, ciopârțire. – V. căsăpi. DOOM
căsăpíre s. f., g.-d. art. căsăpírii
căsăpiră
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpirăm
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpirăți
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpise
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpisem
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpiseră
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpiserăm
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpiserăți
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpiseși
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpiseți
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpit
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpit
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap.
căsăpiși
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsăpiți
CĂSĂPÍ, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap. DOOM
căsăpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsăpésc, imperf. 3 sg. căsăpeá; conj. prez. 3 să căsăpeáscă
căsătorea
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoreai
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoream
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoreasca
CĂSĂTORÉSC, -EÁSCĂ, căsătorești, adj. (Rar) De căsătorie, privitor la căsătorie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -esc. DOOM
căsătorésc (rar) adj. m., f. căsătoreáscă; pl. m. și f. căsătoréști
căsătorească
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoreau
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoreați
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoresc
CĂSĂTORÉSC, -EÁSCĂ, căsătorești, adj. (Rar) De căsătorie, privitor la căsătorie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -esc. DOOM
căsătorésc (rar) adj. m., f. căsătoreáscă; pl. m. și f. căsătoréști
căsătoresc
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătorescul
CĂSĂTORÉSC, -EÁSCĂ, căsătorești, adj. (Rar) De căsătorie, privitor la căsătorie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -esc. DOOM
căsătorésc (rar) adj. m., f. căsătoreáscă; pl. m. și f. căsătoréști
căsătorescului
CĂSĂTORÉSC, -EÁSCĂ, căsătorești, adj. (Rar) De căsătorie, privitor la căsătorie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -esc. DOOM
căsătorésc (rar) adj. m., f. căsătoreáscă; pl. m. și f. căsătoréști
căsătorește
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătorești
CĂSĂTORÉSC, -EÁSCĂ, căsătorești, adj. (Rar) De căsătorie, privitor la căsătorie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -esc. DOOM
căsătorésc (rar) adj. m., f. căsătoreáscă; pl. m. și f. căsătoréști
căsătorești
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoreștii
CĂSĂTORÉSC, -EÁSCĂ, căsătorești, adj. (Rar) De căsătorie, privitor la căsătorie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -esc. DOOM
căsătorésc (rar) adj. m., f. căsătoreáscă; pl. m. și f. căsătoréști
căsătoreștile
CĂSĂTORÉSC, -EÁSCĂ, căsătorești, adj. (Rar) De căsătorie, privitor la căsătorie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -esc. DOOM
căsătorésc (rar) adj. m., f. căsătoreáscă; pl. m. și f. căsătoréști
căsătoreștilor
CĂSĂTORÉSC, -EÁSCĂ, căsătorești, adj. (Rar) De căsătorie, privitor la căsătorie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -esc. DOOM
căsătorésc (rar) adj. m., f. căsătoreáscă; pl. m. și f. căsătoréști
căsători
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoria
CĂSĂTORÍE, căsătorii, s. f. Uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii. ♦ Trai comun între soți, viață conjugală; căsnicie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -ie. DOOM
căsătoríe s. f., art. căsătoría, g.-d. art. căsătoríei; pl. căsătoríi, art. căsătoríile
căsătorie
CĂSĂTORÍE, căsătorii, s. f. Uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii. ♦ Trai comun între soți, viață conjugală; căsnicie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -ie. DOOM
căsătoríe s. f., art. căsătoría, g.-d. art. căsătoríei; pl. căsătoríi, art. căsătoríile
căsătoriei
CĂSĂTORÍE, căsătorii, s. f. Uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii. ♦ Trai comun între soți, viață conjugală; căsnicie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -ie. DOOM
căsătoríe s. f., art. căsătoría, g.-d. art. căsătoríei; pl. căsătoríi, art. căsătoríile
căsătorii
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătorii
CĂSĂTORÍE, căsătorii, s. f. Uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii. ♦ Trai comun între soți, viață conjugală; căsnicie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -ie. DOOM
căsătoríe s. f., art. căsătoría, g.-d. art. căsătoríei; pl. căsătoríi, art. căsătoríile
căsătoriile
CĂSĂTORÍE, căsătorii, s. f. Uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii. ♦ Trai comun între soți, viață conjugală; căsnicie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -ie. DOOM
căsătoríe s. f., art. căsătoría, g.-d. art. căsătoríei; pl. căsătoríi, art. căsătoríile
căsătoriilor
CĂSĂTORÍE, căsătorii, s. f. Uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii. ♦ Trai comun între soți, viață conjugală; căsnicie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -ie. DOOM
căsătoríe s. f., art. căsătoría, g.-d. art. căsătoríei; pl. căsătoríi, art. căsătoríile
căsătorim
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătorind
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătorire
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătorire
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător).
căsătorirea
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător).
căsătoriri
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător).
căsătoririi
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător).
căsătoririle
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător).
căsătoririlor
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător).
căsătoriră
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătorirăm
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătorirăți
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătorise
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătorisem
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoriseră
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoriserăm
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoriserăți
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoriseși
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoriseți
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătorit
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătorit
CĂSĂTORÍT, -Ă, căsătoriți, -te, adj. (Despre bărbați) însurat; (despre femei) măritată. – V. căsători.
căsătorita
CĂSĂTORÍT, -Ă, căsătoriți, -te, adj. (Despre bărbați) însurat; (despre femei) măritată. – V. căsători.
căsătorite
CĂSĂTORÍT, -Ă, căsătoriți, -te, adj. (Despre bărbați) însurat; (despre femei) măritată. – V. căsători.
căsătoritei
CĂSĂTORÍT, -Ă, căsătoriți, -te, adj. (Despre bărbați) însurat; (despre femei) măritată. – V. căsători.
căsătoritele
CĂSĂTORÍT, -Ă, căsătoriți, -te, adj. (Despre bărbați) însurat; (despre femei) măritată. – V. căsători.
căsătoritelor
CĂSĂTORÍT, -Ă, căsătoriți, -te, adj. (Despre bărbați) însurat; (despre femei) măritată. – V. căsători.
căsătoritul
CĂSĂTORÍT, -Ă, căsătoriți, -te, adj. (Despre bărbați) însurat; (despre femei) măritată. – V. căsători.
căsătoritului
CĂSĂTORÍT, -Ă, căsătoriți, -te, adj. (Despre bărbați) însurat; (despre femei) măritată. – V. căsători.
căsătoriși
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoriți
CĂSĂTORÍ, căsătoresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) uni prin căsătorie cu cineva. – Din căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător). DOOM
căsătorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căsătorésc, imperf. 3 sg. căsătoreá; conj. prez. 3 să căsătoreáscă
căsătoriți
CĂSĂTORÍT, -Ă, căsătoriți, -te, adj. (Despre bărbați) însurat; (despre femei) măritată. – V. căsători.
căsătoriții
CĂSĂTORÍT, -Ă, căsătoriți, -te, adj. (Despre bărbați) însurat; (despre femei) măritată. – V. căsători.
căsătoriților
CĂSĂTORÍT, -Ă, căsătoriți, -te, adj. (Despre bărbați) însurat; (despre femei) măritată. – V. căsători.
căta
CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsească pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta cuiva ceartă (sau pricină) cu lumânarea = a provoca ceartă cu orice preț. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, este interzis să vii sau să te afli undeva. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnească privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobăi. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obțină ceva, a urmări ceva. ♦ Refl. (Despre mărfuri) A avea căutare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-și vedea de treabă. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A-i căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic. 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătá vb. I] – Lat. *cautare. DOOM
căutá (a ~) (că-u-) vb., ind. prez. 1 sg. cáut, 3 cáută; imper. 2 sg. cáută, neg. nu căutá
cătana
CĂTÁNĂ, cătane, s. f. 1. (Înv.) Soldat, ostaș în armata Austro-Ungariei. 2. P. gener. (Pop.) Soldat, ostaș. ◊ Loc. adv. În (sau la) cătane = în armată. – Din magh. katona. DOOM
cătánă (pop.) s. f., g.-d. art. cătánei; pl. cătáne
cătane
CĂTÁNĂ, cătane, s. f. 1. (Înv.) Soldat, ostaș în armata Austro-Ungariei. 2. P. gener. (Pop.) Soldat, ostaș. ◊ Loc. adv. În (sau la) cătane = în armată. – Din magh. katona. DOOM
cătánă (pop.) s. f., g.-d. art. cătánei; pl. cătáne
cătanei
CĂTÁNĂ, cătane, s. f. 1. (Înv.) Soldat, ostaș în armata Austro-Ungariei. 2. P. gener. (Pop.) Soldat, ostaș. ◊ Loc. adv. În (sau la) cătane = în armată. – Din magh. katona. DOOM
cătánă (pop.) s. f., g.-d. art. cătánei; pl. cătáne
cătanele
CĂTÁNĂ, cătane, s. f. 1. (Înv.) Soldat, ostaș în armata Austro-Ungariei. 2. P. gener. (Pop.) Soldat, ostaș. ◊ Loc. adv. În (sau la) cătane = în armată. – Din magh. katona. DOOM
cătánă (pop.) s. f., g.-d. art. cătánei; pl. cătáne
cătanelor
CĂTÁNĂ, cătane, s. f. 1. (Înv.) Soldat, ostaș în armata Austro-Ungariei. 2. P. gener. (Pop.) Soldat, ostaș. ◊ Loc. adv. În (sau la) cătane = în armată. – Din magh. katona. DOOM
cătánă (pop.) s. f., g.-d. art. cătánei; pl. cătáne
cătare
CĂTÁRE1, cătări, s. f. Piesă metalică de formă prismatică, montată pe partea de sus a țevii unei guri de foc și care, împreună cu înălțătorul, formează dispozitivul de ochire al armei. – V. căta. DOOM
cătáre s. f., g.-d. art. cătắrii; pl. cătắri
cătare
CĂUTÁRE, căutări, s. f. Acțiunea de a (se) căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicală. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspecție, examinare. 5. Osteneală; năzuință. 6. Privire; căutătură. 7. Preț bun, trecere. ◊ Expr. A avea căutare = (despre oameni) a se bucura de considerație; (despre mărfuri) a fi solicitat. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătáre s. f.] – V. căuta. DOOM
căutáre (că-u-) s. f., g.-d. art. căutắrii; pl. căutắri
cătarea
CĂTÁRE1, cătări, s. f. Piesă metalică de formă prismatică, montată pe partea de sus a țevii unei guri de foc și care, împreună cu înălțătorul, formează dispozitivul de ochire al armei. – V. căta. DOOM
cătáre s. f., g.-d. art. cătắrii; pl. cătắri
cătarea
CĂUTÁRE, căutări, s. f. Acțiunea de a (se) căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicală. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspecție, examinare. 5. Osteneală; năzuință. 6. Privire; căutătură. 7. Preț bun, trecere. ◊ Expr. A avea căutare = (despre oameni) a se bucura de considerație; (despre mărfuri) a fi solicitat. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătáre s. f.] – V. căuta. DOOM
căutáre (că-u-) s. f., g.-d. art. căutắrii; pl. căutắri
cătat
CĂUTÁT2, -Ă, căutați, -te, adj. (Despre stil, vorbire, gesturi etc.) Ales cu grijă exagerată; afectat, pedant. [Pr.: -că-u-] – V. căuta.
cătat
CĂUTÁT1 s. n. Căutare. [Pr.: că-u-] – V. căuta. DOOM
căutát (că-u-) s. n.
cătina
CĂTÍNĂ, cătini, s. f. Numele a două specii de arbuști spinoși: a) cătină roșie = arbust cu frunze mici în formă de solzi, cu flori roz sau albe și cu fructe roșii, cultivat ca gard viu; tamariscă (Tamarix ramosissima); b) cătină albă = arbust cu frunze înguste, lanceolate, argintii, cu flori mici cafenii și cu fructe galbene-portocalii (Hippophaë rhamnoides). – Lat. catena. DOOM
cătínă s. f., g.-d. art. cătínii; pl. cătíni
cătinel
CÂTINÉL adv. v. cătinel. DOOM
cătinél adv.
cătini
CĂTÍNĂ, cătini, s. f. Numele a două specii de arbuști spinoși: a) cătină roșie = arbust cu frunze mici în formă de solzi, cu flori roz sau albe și cu fructe roșii, cultivat ca gard viu; tamariscă (Tamarix ramosissima); b) cătină albă = arbust cu frunze înguste, lanceolate, argintii, cu flori mici cafenii și cu fructe galbene-portocalii (Hippophaë rhamnoides). – Lat. catena. DOOM
cătínă s. f., g.-d. art. cătínii; pl. cătíni
cătinii
CĂTÍNĂ, cătini, s. f. Numele a două specii de arbuști spinoși: a) cătină roșie = arbust cu frunze mici în formă de solzi, cu flori roz sau albe și cu fructe roșii, cultivat ca gard viu; tamariscă (Tamarix ramosissima); b) cătină albă = arbust cu frunze înguste, lanceolate, argintii, cu flori mici cafenii și cu fructe galbene-portocalii (Hippophaë rhamnoides). – Lat. catena. DOOM
cătínă s. f., g.-d. art. cătínii; pl. cătíni
cătinile
CĂTÍNĂ, cătini, s. f. Numele a două specii de arbuști spinoși: a) cătină roșie = arbust cu frunze mici în formă de solzi, cu flori roz sau albe și cu fructe roșii, cultivat ca gard viu; tamariscă (Tamarix ramosissima); b) cătină albă = arbust cu frunze înguste, lanceolate, argintii, cu flori mici cafenii și cu fructe galbene-portocalii (Hippophaë rhamnoides). – Lat. catena. DOOM
cătínă s. f., g.-d. art. cătínii; pl. cătíni
cătinilor
CĂTÍNĂ, cătini, s. f. Numele a două specii de arbuști spinoși: a) cătină roșie = arbust cu frunze mici în formă de solzi, cu flori roz sau albe și cu fructe roșii, cultivat ca gard viu; tamariscă (Tamarix ramosissima); b) cătină albă = arbust cu frunze înguste, lanceolate, argintii, cu flori mici cafenii și cu fructe galbene-portocalii (Hippophaë rhamnoides). – Lat. catena. DOOM
cătínă s. f., g.-d. art. cătínii; pl. cătíni
cătiniș
CĂTINÍȘ, cătinișuri, s. n. Desiș, mulțime de cătini. – Cătină + suf. -iș. DOOM
cătiníș s. n., pl. cătiníșuri
cătinișul
CĂTINÍȘ, cătinișuri, s. n. Desiș, mulțime de cătini. – Cătină + suf. -iș. DOOM
cătiníș s. n., pl. cătiníșuri
cătinișului
CĂTINÍȘ, cătinișuri, s. n. Desiș, mulțime de cătini. – Cătină + suf. -iș. DOOM
cătiníș s. n., pl. cătiníșuri
cătinișuri
CĂTINÍȘ, cătinișuri, s. n. Desiș, mulțime de cătini. – Cătină + suf. -iș. DOOM
cătiníș s. n., pl. cătiníșuri
cătinișurile
CĂTINÍȘ, cătinișuri, s. n. Desiș, mulțime de cătini. – Cătină + suf. -iș. DOOM
cătiníș s. n., pl. cătiníșuri
cătinișurilor
CĂTINÍȘ, cătinișuri, s. n. Desiș, mulțime de cătini. – Cătină + suf. -iș. DOOM
cătiníș s. n., pl. cătiníșuri
cătină
CĂTÍNĂ, cătini, s. f. Numele a două specii de arbuști spinoși: a) cătină roșie, cu frunze mici în formă de solzi, cu flori roz sau albe și cu fructe roșii, cultivat ca gard viu; tamariscă (Tamarix ramosissima); b) cătină albă, cu frunze înguste, lanceolate, argintii, cu flori mici cafenii și cu fructe galbene-portocalii (Hippophaë rhamnoides). – Probabil lat. catena.
către
CẮTRE prep. 1. (Cu sens local) Spre, înspre, la. Către casă. ♦ (Precedat de prep. „de”) Dinspre, de la... ♦ (Pop.) Aproape de..., pe lângă. 2. (Cu sens temporal) Pe la..., cam la... Către seară. 3. Față de... ♦ (Înv.) Împotriva, în contra. 4. (Precedat de prep. „de”) De. Ajutorul dat de către prietenii lui. 5. (Cu sens final; înv.) Cu scopul... pentru... [Var.: (reg.) cắtră prep.] – Lat. contra. DOOM
cắtre (că-tre) prep.
cătră
CẮTRE prep. 1. (Cu sens local) Spre, înspre, la. Către casă. ♦ (Precedat de prep. „de”) Dinspre, de la... ♦ (Pop.) Aproape de..., pe lângă. 2. (Cu sens temporal) Pe la..., cam la... Către seară. 3. Față de... ♦ (Înv.) Împotriva, în contra. 4. (Precedat de prep. „de”) De. Ajutorul dat de către prietenii lui. 5. (Cu sens final; înv.) Cu scopul... pentru... [Var.: (reg.) cắtră prep.] – Lat. contra. DOOM
cắtre (că-tre) prep.
cătrănea
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrăneai
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrăneala
CĂTRĂNEÁLĂ, cătrăneli, s. f. Cătrănire. – Cătrăni + suf. -eală. DOOM
cătrăneálă (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănélii; pl. cătrănéli
cătrăneam
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrănească
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrăneau
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrăneați
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrăneli
CĂTRĂNEÁLĂ, cătrăneli, s. f. Cătrănire. – Cătrăni + suf. -eală. DOOM
cătrăneálă (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănélii; pl. cătrănéli
cătrănelii
CĂTRĂNEÁLĂ, cătrăneli, s. f. Cătrănire. – Cătrăni + suf. -eală. DOOM
cătrăneálă (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănélii; pl. cătrănéli
cătrănelile
CĂTRĂNEÁLĂ, cătrăneli, s. f. Cătrănire. – Cătrăni + suf. -eală. DOOM
cătrăneálă (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănélii; pl. cătrănéli
cătrănelilor
CĂTRĂNEÁLĂ, cătrăneli, s. f. Cătrănire. – Cătrăni + suf. -eală. DOOM
cătrăneálă (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănélii; pl. cătrănéli
cătrănesc
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrănește
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrănești
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrăni
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrănii
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrănim
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrănind
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrănire
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrănire
CĂTRĂNÍRE, cătrăniri, s. f. Acțiunea de a (se) cătrăni și rezultatul ei; cătrănitură, cătrănit1, cătrăneală. – V. cătrăni. DOOM
cătrăníre (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănírii; pl. cătrăníri
cătrănirea
CĂTRĂNÍRE, cătrăniri, s. f. Acțiunea de a (se) cătrăni și rezultatul ei; cătrănitură, cătrănit1, cătrăneală. – V. cătrăni. DOOM
cătrăníre (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănírii; pl. cătrăníri
cătrăniri
CĂTRĂNÍRE, cătrăniri, s. f. Acțiunea de a (se) cătrăni și rezultatul ei; cătrănitură, cătrănit1, cătrăneală. – V. cătrăni. DOOM
cătrăníre (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănírii; pl. cătrăníri
cătrănirii
CĂTRĂNÍRE, cătrăniri, s. f. Acțiunea de a (se) cătrăni și rezultatul ei; cătrănitură, cătrănit1, cătrăneală. – V. cătrăni. DOOM
cătrăníre (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănírii; pl. cătrăníri
cătrănirile
CĂTRĂNÍRE, cătrăniri, s. f. Acțiunea de a (se) cătrăni și rezultatul ei; cătrănitură, cătrănit1, cătrăneală. – V. cătrăni. DOOM
cătrăníre (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănírii; pl. cătrăníri
cătrănirilor
CĂTRĂNÍRE, cătrăniri, s. f. Acțiunea de a (se) cătrăni și rezultatul ei; cătrănitură, cătrănit1, cătrăneală. – V. cătrăni. DOOM
cătrăníre (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănírii; pl. cătrăníri
cătrăniră
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrănirăm
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrănirăți
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrănise
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrănisem
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrăniseră
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrăniserăm
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrăniserăți
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrăniseși
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrăniseți
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrănit
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrănit
CĂTRĂNÍT2, -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amărât, supărat, necăjit. 3. Fig. Otrăvit, înveninat. – V. cătrăni.
cătrănit
CĂTRĂNÍT1 s. n. (Rar) Cătrănire. – V. cătrăni. DOOM
cătrănít (rar) (că-tră-) s. n.
cătrănita
CĂTRĂNÍT2, -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amărât, supărat, necăjit. 3. Fig. Otrăvit, înveninat. – V. cătrăni.
cătrănite
CĂTRĂNÍT2, -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amărât, supărat, necăjit. 3. Fig. Otrăvit, înveninat. – V. cătrăni.
cătrănitei
CĂTRĂNÍT2, -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amărât, supărat, necăjit. 3. Fig. Otrăvit, înveninat. – V. cătrăni.
cătrănitele
CĂTRĂNÍT2, -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amărât, supărat, necăjit. 3. Fig. Otrăvit, înveninat. – V. cătrăni.
cătrănitelor
CĂTRĂNÍT2, -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amărât, supărat, necăjit. 3. Fig. Otrăvit, înveninat. – V. cătrăni.
cătrănitul
CĂTRĂNÍT2, -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amărât, supărat, necăjit. 3. Fig. Otrăvit, înveninat. – V. cătrăni.
cătrănitului
CĂTRĂNÍT2, -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amărât, supărat, necăjit. 3. Fig. Otrăvit, înveninat. – V. cătrăni.
cătrănitura
CĂTRĂNITÚRĂ, cătrănituri, s. f. Cătrănire. – Cătrăni + suf. -tură. DOOM
cătrănitúră (rar) (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănitúrii; pl. cătrănitúri
cătrănituri
CĂTRĂNITÚRĂ, cătrănituri, s. f. Cătrănire. – Cătrăni + suf. -tură. DOOM
cătrănitúră (rar) (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănitúrii; pl. cătrănitúri
cătrăniturii
CĂTRĂNITÚRĂ, cătrănituri, s. f. Cătrănire. – Cătrăni + suf. -tură. DOOM
cătrănitúră (rar) (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănitúrii; pl. cătrănitúri
cătrăniturile
CĂTRĂNITÚRĂ, cătrănituri, s. f. Cătrănire. – Cătrăni + suf. -tură. DOOM
cătrănitúră (rar) (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănitúrii; pl. cătrănitúri
cătrăniturilor
CĂTRĂNITÚRĂ, cătrănituri, s. f. Cătrănire. – Cătrăni + suf. -tură. DOOM
cătrănitúră (rar) (că-tră-) s. f., g.-d. art. cătrănitúrii; pl. cătrănitúri
cătrăniși
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrăniți
CĂTRĂNÍ, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversă etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra tare, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi (1), a învenina. – Din catran. DOOM
cătrăní (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănésc, imperf. 3 sg. cătrăneá; conj. prez. 3 să cătrăneáscă
cătrăniți
CĂTRĂNÍT2, -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amărât, supărat, necăjit. 3. Fig. Otrăvit, înveninat. – V. cătrăni.
cătrăniții
CĂTRĂNÍT2, -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amărât, supărat, necăjit. 3. Fig. Otrăvit, înveninat. – V. cătrăni.
cătrăniților
CĂTRĂNÍT2, -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amărât, supărat, necăjit. 3. Fig. Otrăvit, înveninat. – V. cătrăni.
cătun
CĂTÚN, cătune, s. n. 1. Grup de așezări țărănești care nu constituie o unitate administrativă, cu un număr de locuitori mai mic decât al unui sat. 2. (Reg.) Pădurice, hățiș, desiș. [Pl. și: cătunuri] – Cf. alb., sb. katun. DOOM
cătún s. n., pl. cătúne
cătun
CĂTÚN, cătune, s. n. 1. Grup de așezări țărănești care nu constituie o unitate administrativă, cu un număr de locuitori mai mic decât al unui sat. 2. (Reg.) Pădurice, hățiș, desiș. [Pl. și: cătunuri] – Cf. alb., sb. katun.
cătune
CĂTÚN, cătune, s. n. 1. Grup de așezări țărănești care nu constituie o unitate administrativă, cu un număr de locuitori mai mic decât al unui sat. 2. (Reg.) Pădurice, hățiș, desiș. [Pl. și: cătunuri] – Cf. alb., sb. katun. DOOM
cătún s. n., pl. cătúne
cătunele
CĂTÚN, cătune, s. n. 1. Grup de așezări țărănești care nu constituie o unitate administrativă, cu un număr de locuitori mai mic decât al unui sat. 2. (Reg.) Pădurice, hățiș, desiș. [Pl. și: cătunuri] – Cf. alb., sb. katun. DOOM
cătún s. n., pl. cătúne
cătunelor
CĂTÚN, cătune, s. n. 1. Grup de așezări țărănești care nu constituie o unitate administrativă, cu un număr de locuitori mai mic decât al unui sat. 2. (Reg.) Pădurice, hățiș, desiș. [Pl. și: cătunuri] – Cf. alb., sb. katun. DOOM
cătún s. n., pl. cătúne
cătunul
CĂTÚN, cătune, s. n. 1. Grup de așezări țărănești care nu constituie o unitate administrativă, cu un număr de locuitori mai mic decât al unui sat. 2. (Reg.) Pădurice, hățiș, desiș. [Pl. și: cătunuri] – Cf. alb., sb. katun. DOOM
cătún s. n., pl. cătúne
cătunului
CĂTÚN, cătune, s. n. 1. Grup de așezări țărănești care nu constituie o unitate administrativă, cu un număr de locuitori mai mic decât al unui sat. 2. (Reg.) Pădurice, hățiș, desiș. [Pl. și: cătunuri] – Cf. alb., sb. katun. DOOM
cătún s. n., pl. cătúne
cătur
CĂTÚR, cături, s. m. (Reg.) Arbore tânăr. – Et. nec. DOOM
cătúr (reg.) s. m., pl. cătúri
cături
CĂTÚR, cături, s. m. (Reg.) Arbore tânăr. – Et. nec. DOOM
cătúr (reg.) s. m., pl. cătúri
căturii
CĂTÚR, cături, s. m. (Reg.) Arbore tânăr. – Et. nec. DOOM
cătúr (reg.) s. m., pl. cătúri
căturilor
CĂTÚR, cături, s. m. (Reg.) Arbore tânăr. – Et. nec. DOOM
cătúr (reg.) s. m., pl. cătúri
căturul
CĂTÚR, cături, s. m. (Reg.) Arbore tânăr. – Et. nec. DOOM
cătúr (reg.) s. m., pl. cătúri
căturului
CĂTÚR, cături, s. m. (Reg.) Arbore tânăr. – Et. nec. DOOM
cătúr (reg.) s. m., pl. cătúri
cătușa
ÎNCĂTUȘÁ, încătușez, vb. I. Tranz. A pune (cuiva) cătușe; p. ext. a lega (pe cineva) cu lanțuri. Trimise pe Mercur, alergătorul zeilor, ca să puie mîna pe tîlharul de Prometeu, să-l lege cot la cot cu lanțuri și să-l încătușeze pe muntele Caucaz. ISPIRESCU, U. 88. ◊ Fig. Formalismul este exprimat în atitudinea superficială și șablon față de muncă, atitudine care încătușează inițiativa. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2880. ♦ Fig. (Despre sentimente, preocupări etc.) A pune stăpînire (pe cineva). Reculegîndu-se din tulburarea ce-i încătușa pe toți, plutonierul Boiangiu murmură cu un glas răgușit de spaimă. REBREANU, R. II 107. – Variante; cătușá vb. I, cătușí (SBIERA, P. 236) vb. IV.
cătușa
CĂTÚȘĂ, cătușe, s. f. 1. Fiecare dintre cele două inele metalice, legate între ele printr-un lanț, cu care se leagă uneori mâinile (și picioarele) arestaților. 2. Plantă erbacee meliferă, cu flori albastre-violacee și cu miros greu (Ballota nigra). [Pl. și: cătuși] – *Cată (< lat. catta „pisică”) + suf. -ușă. DOOM
cătúșă s. f., art. cătúșa, g.-d. art. cătúșei; pl. cătúșe
cătușe
CĂTÚȘĂ, cătușe, s. f. 1. Fiecare dintre cele două inele metalice, legate între ele printr-un lanț, cu care se leagă uneori mâinile (și picioarele) arestaților. 2. Plantă erbacee meliferă, cu flori albastre-violacee și cu miros greu (Ballota nigra). [Pl. și: cătuși] – *Cată (< lat. catta „pisică”) + suf. -ușă. DOOM
cătúșă s. f., art. cătúșa, g.-d. art. cătúșei; pl. cătúșe
cătușei
CĂTÚȘĂ, cătușe, s. f. 1. Fiecare dintre cele două inele metalice, legate între ele printr-un lanț, cu care se leagă uneori mâinile (și picioarele) arestaților. 2. Plantă erbacee meliferă, cu flori albastre-violacee și cu miros greu (Ballota nigra). [Pl. și: cătuși] – *Cată (< lat. catta „pisică”) + suf. -ușă. DOOM
cătúșă s. f., art. cătúșa, g.-d. art. cătúșei; pl. cătúșe
cătușele
CĂTÚȘĂ, cătușe, s. f. 1. Fiecare dintre cele două inele metalice, legate între ele printr-un lanț, cu care se leagă uneori mâinile (și picioarele) arestaților. 2. Plantă erbacee meliferă, cu flori albastre-violacee și cu miros greu (Ballota nigra). [Pl. și: cătuși] – *Cată (< lat. catta „pisică”) + suf. -ușă. DOOM
cătúșă s. f., art. cătúșa, g.-d. art. cătúșei; pl. cătúșe
cătușelor
CĂTÚȘĂ, cătușe, s. f. 1. Fiecare dintre cele două inele metalice, legate între ele printr-un lanț, cu care se leagă uneori mâinile (și picioarele) arestaților. 2. Plantă erbacee meliferă, cu flori albastre-violacee și cu miros greu (Ballota nigra). [Pl. și: cătuși] – *Cată (< lat. catta „pisică”) + suf. -ușă. DOOM
cătúșă s. f., art. cătúșa, g.-d. art. cătúșei; pl. cătúșe
cătuși
ÎNCĂTUȘÁ, încătușez, vb. I. Tranz. A pune (cuiva) cătușe; p. ext. a lega (pe cineva) cu lanțuri. Trimise pe Mercur, alergătorul zeilor, ca să puie mîna pe tîlharul de Prometeu, să-l lege cot la cot cu lanțuri și să-l încătușeze pe muntele Caucaz. ISPIRESCU, U. 88. ◊ Fig. Formalismul este exprimat în atitudinea superficială și șablon față de muncă, atitudine care încătușează inițiativa. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2880. ♦ Fig. (Despre sentimente, preocupări etc.) A pune stăpînire (pe cineva). Reculegîndu-se din tulburarea ce-i încătușa pe toți, plutonierul Boiangiu murmură cu un glas răgușit de spaimă. REBREANU, R. II 107. – Variante; cătușá vb. I, cătușí (SBIERA, P. 236) vb. IV.
cătușnică
CĂTÚȘNICĂ s. f. (Reg.) Plantă erbacee meliferă, cu miros aromatic, cu flori albe sau roșietice, cu proprietăți tonice, excitante (Nepeta cataria). – Cătușă + suf. -nică. DOOM
cătúșnică (reg.) s. f., g.-d. art. cătúșnicii; pl. cătúșnici
cătușă
CĂTÚȘĂ, cătușe, s. f. 1. Fiecare dintre cele două inele metalice, legate între ele printr-un lanț, cu care se leagă uneori mâinile (și picioarele) arestaților. 2. Plantă erbacee meliferă, cu flori albastre-violacee și cu miros greu (Ballota nigra). [Pl. și: cătuși] – *Cată (< lat. catta „pisică”) + suf. -ușă.
cătănea
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătăneai
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătăneam
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătăneasca
CĂTĂNÉSC, -EÁSCĂ, cătănești, adj. (Reg.) Soldățesc, ostășesc. – Cătană + suf. -esc. DOOM
cătănésc (reg.) adj. m., f. cătăneáscă; pl. m. și f. cătănéști
cătănească
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătăneau
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătăneați
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănesc
CĂTĂNÉSC, -EÁSCĂ, cătănești, adj. (Reg.) Soldățesc, ostășesc. – Cătană + suf. -esc. DOOM
cătănésc (reg.) adj. m., f. cătăneáscă; pl. m. și f. cătănéști
cătănesc
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănescul
CĂTĂNÉSC, -EÁSCĂ, cătănești, adj. (Reg.) Soldățesc, ostășesc. – Cătană + suf. -esc. DOOM
cătănésc (reg.) adj. m., f. cătăneáscă; pl. m. și f. cătănéști
cătănescului
CĂTĂNÉSC, -EÁSCĂ, cătănești, adj. (Reg.) Soldățesc, ostășesc. – Cătană + suf. -esc. DOOM
cătănésc (reg.) adj. m., f. cătăneáscă; pl. m. și f. cătănéști
cătănește
CĂTĂNÉȘTE adv. (Reg.) Soldățește, ostășește. – Cătană + suf. -ește. DOOM
cătănéște (reg.) adv.
cătănește
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănești
CĂTĂNÉSC, -EÁSCĂ, cătănești, adj. (Reg.) Soldățesc, ostășesc. – Cătană + suf. -esc. DOOM
cătănésc (reg.) adj. m., f. cătăneáscă; pl. m. și f. cătănéști
cătănești
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătăneștii
CĂTĂNÉSC, -EÁSCĂ, cătănești, adj. (Reg.) Soldățesc, ostășesc. – Cătană + suf. -esc. DOOM
cătănésc (reg.) adj. m., f. cătăneáscă; pl. m. și f. cătănéști
cătăneștile
CĂTĂNÉSC, -EÁSCĂ, cătănești, adj. (Reg.) Soldățesc, ostășesc. – Cătană + suf. -esc. DOOM
cătănésc (reg.) adj. m., f. cătăneáscă; pl. m. și f. cătănéști
cătăneștilor
CĂTĂNÉSC, -EÁSCĂ, cătănești, adj. (Reg.) Soldățesc, ostășesc. – Cătană + suf. -esc. DOOM
cătănésc (reg.) adj. m., f. cătăneáscă; pl. m. și f. cătănéști
cătăni
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănia
CĂTĂNÍE s. f. (Reg.) Stagiu, serviciu militar; militărie. – Cătană + suf. -ie. DOOM
cătăníe (pop.) s. f., art. cătănía, g.-d. cătăníi, art. cătăníei
cătănie
CĂTĂNÍE s. f. (Reg.) Stagiu, serviciu militar; militărie. – Cătană + suf. -ie. DOOM
cătăníe (pop.) s. f., art. cătănía, g.-d. cătăníi, art. cătăníei
cătăniei
CĂTĂNÍE s. f. (Reg.) Stagiu, serviciu militar; militărie. – Cătană + suf. -ie. DOOM
cătăníe (pop.) s. f., art. cătănía, g.-d. cătăníi, art. cătăníei
cătănii
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănii
CĂTĂNÍE s. f. (Reg.) Stagiu, serviciu militar; militărie. – Cătană + suf. -ie. DOOM
cătăníe (pop.) s. f., art. cătănía, g.-d. cătăníi, art. cătăníei
cătănim
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănime
CĂTĂNÍME, cătănimi, s. f. (Reg.) Mulțime de cătane. – Cătană + suf. -ime. DOOM
cătăníme (reg.) s. f., g.-d. art. cătănímii; pl. cătăními
cătănimea
CĂTĂNÍME, cătănimi, s. f. (Reg.) Mulțime de cătane. – Cătană + suf. -ime. DOOM
cătăníme (reg.) s. f., g.-d. art. cătănímii; pl. cătăními
cătănimi
CĂTĂNÍME, cătănimi, s. f. (Reg.) Mulțime de cătane. – Cătană + suf. -ime. DOOM
cătăníme (reg.) s. f., g.-d. art. cătănímii; pl. cătăními
cătănimii
CĂTĂNÍME, cătănimi, s. f. (Reg.) Mulțime de cătane. – Cătană + suf. -ime. DOOM
cătăníme (reg.) s. f., g.-d. art. cătănímii; pl. cătăními
cătănimile
CĂTĂNÍME, cătănimi, s. f. (Reg.) Mulțime de cătane. – Cătană + suf. -ime. DOOM
cătăníme (reg.) s. f., g.-d. art. cătănímii; pl. cătăními
cătănimilor
CĂTĂNÍME, cătănimi, s. f. (Reg.) Mulțime de cătane. – Cătană + suf. -ime. DOOM
cătăníme (reg.) s. f., g.-d. art. cătănímii; pl. cătăními
cătănind
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănioara
CĂTĂNIOÁRĂ, cătănioare, s. f. (Reg.) Cătăniță. – Cătană + suf. -ioară. DOOM
cătănioáră (reg.) (-nioa-) s. f., g.-d. art. cătănioárei; pl. cătănioáre
cătănioare
CĂTĂNIOÁRĂ, cătănioare, s. f. (Reg.) Cătăniță. – Cătană + suf. -ioară. DOOM
cătănioáră (reg.) (-nioa-) s. f., g.-d. art. cătănioárei; pl. cătănioáre
cătănioarei
CĂTĂNIOÁRĂ, cătănioare, s. f. (Reg.) Cătăniță. – Cătană + suf. -ioară. DOOM
cătănioáră (reg.) (-nioa-) s. f., g.-d. art. cătănioárei; pl. cătănioáre
cătănioarele
CĂTĂNIOÁRĂ, cătănioare, s. f. (Reg.) Cătăniță. – Cătană + suf. -ioară. DOOM
cătănioáră (reg.) (-nioa-) s. f., g.-d. art. cătănioárei; pl. cătănioáre
cătănioarelor
CĂTĂNIOÁRĂ, cătănioare, s. f. (Reg.) Cătăniță. – Cătană + suf. -ioară. DOOM
cătănioáră (reg.) (-nioa-) s. f., g.-d. art. cătănioárei; pl. cătănioáre
cătănire
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănire
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană.
cătăniră
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănirăm
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănirăți
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănise
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănisem
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătăniseră
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătăniserăm
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătăniserăți
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătăniseși
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătăniseți
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănit
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănit
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană.
cătăniși
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănița
CĂTĂNÍȚĂ, cătănițe, s. f. (Reg.) Diminutiv al lui cătană; cătănioară, cătănuță. – Cătană + suf. -iță. DOOM
cătăníță (reg.) s. f., g.-d. art. cătăníței; pl. cătăníțe
cătănițe
CĂTĂNÍȚĂ, cătănițe, s. f. (Reg.) Diminutiv al lui cătană; cătănioară, cătănuță. – Cătană + suf. -iță. DOOM
cătăníță (reg.) s. f., g.-d. art. cătăníței; pl. cătăníțe
cătăniței
CĂTĂNÍȚĂ, cătănițe, s. f. (Reg.) Diminutiv al lui cătană; cătănioară, cătănuță. – Cătană + suf. -iță. DOOM
cătăníță (reg.) s. f., g.-d. art. cătăníței; pl. cătăníțe
cătănițele
CĂTĂNÍȚĂ, cătănițe, s. f. (Reg.) Diminutiv al lui cătană; cătănioară, cătănuță. – Cătană + suf. -iță. DOOM
cătăníță (reg.) s. f., g.-d. art. cătăníței; pl. cătăníțe
cătănițelor
CĂTĂNÍȚĂ, cătănițe, s. f. (Reg.) Diminutiv al lui cătană; cătănioară, cătănuță. – Cătană + suf. -iță. DOOM
cătăníță (reg.) s. f., g.-d. art. cătăníței; pl. cătăníțe
cătăniți
CĂTĂNÍ, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană. DOOM
cătăní (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătănésc, imperf. 3 sg. cătăneá; conj. prez. 3 să cătăneáscă
cătănuța
CĂTĂNÚȚĂ, cătănuțe, s. f. (Reg.) Cătăniță. – Cătană + suf. -uță. DOOM
cătănúță (reg.) s. f., g.-d. art. cătănúței; pl. cătănúțe
cătănuțe
CĂTĂNÚȚĂ, cătănuțe, s. f. (Reg.) Cătăniță. – Cătană + suf. -uță. DOOM
cătănúță (reg.) s. f., g.-d. art. cătănúței; pl. cătănúțe
cătănuței
CĂTĂNÚȚĂ, cătănuțe, s. f. (Reg.) Cătăniță. – Cătană + suf. -uță. DOOM
cătănúță (reg.) s. f., g.-d. art. cătănúței; pl. cătănúțe
cătănuțele
CĂTĂNÚȚĂ, cătănuțe, s. f. (Reg.) Cătăniță. – Cătană + suf. -uță. DOOM
cătănúță (reg.) s. f., g.-d. art. cătănúței; pl. cătănúțe
cătănuțelor
CĂTĂNÚȚĂ, cătănuțe, s. f. (Reg.) Cătăniță. – Cătană + suf. -uță. DOOM
cătănúță (reg.) s. f., g.-d. art. cătănúței; pl. cătănúțe
cătărambă
cătărambă, cătărămbi s. f. palmă dată cuiva.
cătări
CĂTÁRE1, cătări, s. f. Piesă metalică de formă prismatică, montată pe partea de sus a țevii unei guri de foc și care, împreună cu înălțătorul, formează dispozitivul de ochire al armei. – V. căta. DOOM
cătáre s. f., g.-d. art. cătắrii; pl. cătắri
cătări
CĂUTÁRE, căutări, s. f. Acțiunea de a (se) căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicală. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspecție, examinare. 5. Osteneală; năzuință. 6. Privire; căutătură. 7. Preț bun, trecere. ◊ Expr. A avea căutare = (despre oameni) a se bucura de considerație; (despre mărfuri) a fi solicitat. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătáre s. f.] – V. căuta. DOOM
căutáre (că-u-) s. f., g.-d. art. căutắrii; pl. căutắri
cătării
CĂTÁRE1, cătări, s. f. Piesă metalică de formă prismatică, montată pe partea de sus a țevii unei guri de foc și care, împreună cu înălțătorul, formează dispozitivul de ochire al armei. – V. căta. DOOM
cătáre s. f., g.-d. art. cătắrii; pl. cătắri
cătării
CĂUTÁRE, căutări, s. f. Acțiunea de a (se) căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicală. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspecție, examinare. 5. Osteneală; năzuință. 6. Privire; căutătură. 7. Preț bun, trecere. ◊ Expr. A avea căutare = (despre oameni) a se bucura de considerație; (despre mărfuri) a fi solicitat. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătáre s. f.] – V. căuta. DOOM
căutáre (că-u-) s. f., g.-d. art. căutắrii; pl. căutắri
cătările
CĂTÁRE1, cătări, s. f. Piesă metalică de formă prismatică, montată pe partea de sus a țevii unei guri de foc și care, împreună cu înălțătorul, formează dispozitivul de ochire al armei. – V. căta. DOOM
cătáre s. f., g.-d. art. cătắrii; pl. cătắri
cătările
CĂUTÁRE, căutări, s. f. Acțiunea de a (se) căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicală. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspecție, examinare. 5. Osteneală; năzuință. 6. Privire; căutătură. 7. Preț bun, trecere. ◊ Expr. A avea căutare = (despre oameni) a se bucura de considerație; (despre mărfuri) a fi solicitat. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătáre s. f.] – V. căuta. DOOM
căutáre (că-u-) s. f., g.-d. art. căutắrii; pl. căutắri
cătărilor
CĂTÁRE1, cătări, s. f. Piesă metalică de formă prismatică, montată pe partea de sus a țevii unei guri de foc și care, împreună cu înălțătorul, formează dispozitivul de ochire al armei. – V. căta. DOOM
cătáre s. f., g.-d. art. cătắrii; pl. cătắri
cătărilor
CĂUTÁRE, căutări, s. f. Acțiunea de a (se) căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicală. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspecție, examinare. 5. Osteneală; năzuință. 6. Privire; căutătură. 7. Preț bun, trecere. ◊ Expr. A avea căutare = (despre oameni) a se bucura de considerație; (despre mărfuri) a fi solicitat. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătáre s. f.] – V. căuta. DOOM
căutáre (că-u-) s. f., g.-d. art. căutắrii; pl. căutắri
cătărămuța
CĂTĂRĂMÚȚĂ, cătărămuțe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui cataramă. – Cataramă + suf. -uță. DOOM
cătărămúță (rar) s. f., g.-d. art. cătărămúței; pl. cătărămúțe
cătărămuțe
CĂTĂRĂMÚȚĂ, cătărămuțe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui cataramă. – Cataramă + suf. -uță. DOOM
cătărămúță (rar) s. f., g.-d. art. cătărămúței; pl. cătărămúțe
cătărămuței
CĂTĂRĂMÚȚĂ, cătărămuțe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui cataramă. – Cataramă + suf. -uță. DOOM
cătărămúță (rar) s. f., g.-d. art. cătărămúței; pl. cătărămúțe
cătărămuțele
CĂTĂRĂMÚȚĂ, cătărămuțe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui cataramă. – Cataramă + suf. -uță. DOOM
cătărămúță (rar) s. f., g.-d. art. cătărămúței; pl. cătărămúțe
cătărămuțelor
CĂTĂRĂMÚȚĂ, cătărămuțe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui cataramă. – Cataramă + suf. -uță. DOOM
cătărămúță (rar) s. f., g.-d. art. cătărămúței; pl. cătărămúțe
cătătură
CĂUTĂTÚRĂ, căutături, s. f. Felul cum privește cineva, expresie a ochilor; p. ext. expresie a feței, înfățișare, mină. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătătúră s. f.] – Căuta + suf. -ătură. DOOM
căutătúră (că-u-) s. f., g.-d. art. căutătúrii; pl. căutătúri
cătățime
CĂTĂȚÍME, cătățimi, s. f. (Înv.) Cantitate, câtime. Din cât + mulțime.
căula
CĂÚLĂ, căule, s. f. (Reg.) Plută mică, întrebuințată ca pod umblător. – Et. nec. DOOM
căúlă (reg.) s. f., g.-d. art. căúlei; pl. căúle
căule
CĂÚLĂ, căule, s. f. (Reg.) Plută mică, întrebuințată ca pod umblător. – Et. nec. DOOM
căúlă (reg.) s. f., g.-d. art. căúlei; pl. căúle
căulei
CĂÚLĂ, căule, s. f. (Reg.) Plută mică, întrebuințată ca pod umblător. – Et. nec. DOOM
căúlă (reg.) s. f., g.-d. art. căúlei; pl. căúle
căulele
CĂÚLĂ, căule, s. f. (Reg.) Plută mică, întrebuințată ca pod umblător. – Et. nec. DOOM
căúlă (reg.) s. f., g.-d. art. căúlei; pl. căúle
căulelor
CĂÚLĂ, căule, s. f. (Reg.) Plută mică, întrebuințată ca pod umblător. – Et. nec. DOOM
căúlă (reg.) s. f., g.-d. art. căúlei; pl. căúle
căuta
CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsească pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta cuiva ceartă (sau pricină) cu lumânarea = a provoca ceartă cu orice preț. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, este interzis să vii sau să te afli undeva. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnească privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobăi. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obțină ceva, a urmări ceva. ♦ Refl. (Despre mărfuri) A avea căutare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-și vedea de treabă. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A-i căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic. 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătá vb. I] – Lat. *cautare. DOOM
căutá (a ~) (că-u-) vb., ind. prez. 1 sg. cáut, 3 cáută; imper. 2 sg. cáută, neg. nu căutá
căutare
CĂUTÁRE, căutări, s. f. Acțiunea de a (se) căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicală. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspecție, examinare. 5. Osteneală; năzuință. 6. Privire; căutătură. 7. Preț bun, trecere. ◊ Expr. A avea căutare = (despre oameni) a se bucura de considerație; (despre mărfuri) a fi solicitat. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătáre s. f.] – V. căuta. DOOM
căutáre (că-u-) s. f., g.-d. art. căutắrii; pl. căutắri
căutarea
CĂUTÁRE, căutări, s. f. Acțiunea de a (se) căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicală. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspecție, examinare. 5. Osteneală; năzuință. 6. Privire; căutătură. 7. Preț bun, trecere. ◊ Expr. A avea căutare = (despre oameni) a se bucura de considerație; (despre mărfuri) a fi solicitat. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătáre s. f.] – V. căuta. DOOM
căutáre (că-u-) s. f., g.-d. art. căutắrii; pl. căutắri
căutat
CĂUTÁT2, -Ă, căutați, -te, adj. (Despre stil, vorbire, gesturi etc.) Ales cu grijă exagerată; afectat, pedant. [Pr.: -că-u-] – V. căuta.
căutat
CĂUTÁT1 s. n. Căutare. [Pr.: că-u-] – V. căuta. DOOM
căutát (că-u-) s. n.
căutata
CĂUTÁT2, -Ă, căutați, -te, adj. (Despre stil, vorbire, gesturi etc.) Ales cu grijă exagerată; afectat, pedant. [Pr.: -că-u-] – V. căuta.
căutate
CĂUTÁT2, -Ă, căutați, -te, adj. (Despre stil, vorbire, gesturi etc.) Ales cu grijă exagerată; afectat, pedant. [Pr.: -că-u-] – V. căuta.
căutatei
CĂUTÁT2, -Ă, căutați, -te, adj. (Despre stil, vorbire, gesturi etc.) Ales cu grijă exagerată; afectat, pedant. [Pr.: -că-u-] – V. căuta.
căutatele
CĂUTÁT2, -Ă, căutați, -te, adj. (Despre stil, vorbire, gesturi etc.) Ales cu grijă exagerată; afectat, pedant. [Pr.: -că-u-] – V. căuta.
căutatelor
CĂUTÁT2, -Ă, căutați, -te, adj. (Despre stil, vorbire, gesturi etc.) Ales cu grijă exagerată; afectat, pedant. [Pr.: -că-u-] – V. căuta.
căutatul
CĂUTÁT2, -Ă, căutați, -te, adj. (Despre stil, vorbire, gesturi etc.) Ales cu grijă exagerată; afectat, pedant. [Pr.: -că-u-] – V. căuta.
căutatului
CĂUTÁT2, -Ă, căutați, -te, adj. (Despre stil, vorbire, gesturi etc.) Ales cu grijă exagerată; afectat, pedant. [Pr.: -că-u-] – V. căuta.
căutați
CĂUTÁT2, -Ă, căutați, -te, adj. (Despre stil, vorbire, gesturi etc.) Ales cu grijă exagerată; afectat, pedant. [Pr.: -că-u-] – V. căuta.
căutații
CĂUTÁT2, -Ă, căutați, -te, adj. (Despre stil, vorbire, gesturi etc.) Ales cu grijă exagerată; afectat, pedant. [Pr.: -că-u-] – V. căuta.
căutaților
CĂUTÁT2, -Ă, căutați, -te, adj. (Despre stil, vorbire, gesturi etc.) Ales cu grijă exagerată; afectat, pedant. [Pr.: -că-u-] – V. căuta.
căutări
CĂUTÁRE, căutări, s. f. Acțiunea de a (se) căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicală. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspecție, examinare. 5. Osteneală; năzuință. 6. Privire; căutătură. 7. Preț bun, trecere. ◊ Expr. A avea căutare = (despre oameni) a se bucura de considerație; (despre mărfuri) a fi solicitat. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătáre s. f.] – V. căuta. DOOM
căutáre (că-u-) s. f., g.-d. art. căutắrii; pl. căutắri
căutării
CĂUTÁRE, căutări, s. f. Acțiunea de a (se) căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicală. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspecție, examinare. 5. Osteneală; năzuință. 6. Privire; căutătură. 7. Preț bun, trecere. ◊ Expr. A avea căutare = (despre oameni) a se bucura de considerație; (despre mărfuri) a fi solicitat. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătáre s. f.] – V. căuta. DOOM
căutáre (că-u-) s. f., g.-d. art. căutắrii; pl. căutắri
căutările
CĂUTÁRE, căutări, s. f. Acțiunea de a (se) căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicală. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspecție, examinare. 5. Osteneală; năzuință. 6. Privire; căutătură. 7. Preț bun, trecere. ◊ Expr. A avea căutare = (despre oameni) a se bucura de considerație; (despre mărfuri) a fi solicitat. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătáre s. f.] – V. căuta. DOOM
căutáre (că-u-) s. f., g.-d. art. căutắrii; pl. căutắri
căutărilor
CĂUTÁRE, căutări, s. f. Acțiunea de a (se) căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicală. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspecție, examinare. 5. Osteneală; năzuință. 6. Privire; căutătură. 7. Preț bun, trecere. ◊ Expr. A avea căutare = (despre oameni) a se bucura de considerație; (despre mărfuri) a fi solicitat. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătáre s. f.] – V. căuta. DOOM
căutáre (că-u-) s. f., g.-d. art. căutắrii; pl. căutắri
căutătoare
CĂUTĂTÓR, -OÁRE, căutători, -oare, s. m. și f. Persoană care caută, cercetează, umblă sau descoperă un lucru (ascuns). [Pr.: că-u-] – Căuta + suf. -ător. DOOM
căutătór (că-u-) s. m., pl. căutătóri
căutătoarea
CĂUTĂTÓR, -OÁRE, căutători, -oare, s. m. și f. Persoană care caută, cercetează, umblă sau descoperă un lucru (ascuns). [Pr.: că-u-] – Căuta + suf. -ător. DOOM
căutătór (că-u-) s. m., pl. căutătóri
căutătoarei
CĂUTĂTÓR, -OÁRE, căutători, -oare, s. m. și f. Persoană care caută, cercetează, umblă sau descoperă un lucru (ascuns). [Pr.: că-u-] – Căuta + suf. -ător. DOOM
căutătór (că-u-) s. m., pl. căutătóri
căutătoarele
CĂUTĂTÓR, -OÁRE, căutători, -oare, s. m. și f. Persoană care caută, cercetează, umblă sau descoperă un lucru (ascuns). [Pr.: că-u-] – Căuta + suf. -ător. DOOM
căutătór (că-u-) s. m., pl. căutătóri
căutătoarelor
CĂUTĂTÓR, -OÁRE, căutători, -oare, s. m. și f. Persoană care caută, cercetează, umblă sau descoperă un lucru (ascuns). [Pr.: că-u-] – Căuta + suf. -ător. DOOM
căutătór (că-u-) s. m., pl. căutătóri
căutător
CĂUTĂTÓR, -OÁRE, căutători, -oare, s. m. și f. Persoană care caută, cercetează, umblă sau descoperă un lucru (ascuns). [Pr.: că-u-] – Căuta + suf. -ător. DOOM
căutătór (că-u-) s. m., pl. căutătóri
căutători
CĂUTĂTÓR, -OÁRE, căutători, -oare, s. m. și f. Persoană care caută, cercetează, umblă sau descoperă un lucru (ascuns). [Pr.: că-u-] – Căuta + suf. -ător. DOOM
căutătór (că-u-) s. m., pl. căutătóri
căutătorii
CĂUTĂTÓR, -OÁRE, căutători, -oare, s. m. și f. Persoană care caută, cercetează, umblă sau descoperă un lucru (ascuns). [Pr.: că-u-] – Căuta + suf. -ător. DOOM
căutătór (că-u-) s. m., pl. căutătóri
căutătorilor
CĂUTĂTÓR, -OÁRE, căutători, -oare, s. m. și f. Persoană care caută, cercetează, umblă sau descoperă un lucru (ascuns). [Pr.: că-u-] – Căuta + suf. -ător. DOOM
căutătór (că-u-) s. m., pl. căutătóri
căutătorul
CĂUTĂTÓR, -OÁRE, căutători, -oare, s. m. și f. Persoană care caută, cercetează, umblă sau descoperă un lucru (ascuns). [Pr.: că-u-] – Căuta + suf. -ător. DOOM
căutătór (că-u-) s. m., pl. căutătóri
căutătorului
CĂUTĂTÓR, -OÁRE, căutători, -oare, s. m. și f. Persoană care caută, cercetează, umblă sau descoperă un lucru (ascuns). [Pr.: că-u-] – Căuta + suf. -ător. DOOM
căutătór (că-u-) s. m., pl. căutătóri
căutătura
CĂUTĂTÚRĂ, căutături, s. f. Felul cum privește cineva, expresie a ochilor; p. ext. expresie a feței, înfățișare, mină. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătătúră s. f.] – Căuta + suf. -ătură. DOOM
căutătúră (că-u-) s. f., g.-d. art. căutătúrii; pl. căutătúri
căutături
CĂUTĂTÚRĂ, căutături, s. f. Felul cum privește cineva, expresie a ochilor; p. ext. expresie a feței, înfățișare, mină. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătătúră s. f.] – Căuta + suf. -ătură. DOOM
căutătúră (că-u-) s. f., g.-d. art. căutătúrii; pl. căutătúri
căutăturii
CĂUTĂTÚRĂ, căutături, s. f. Felul cum privește cineva, expresie a ochilor; p. ext. expresie a feței, înfățișare, mină. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătătúră s. f.] – Căuta + suf. -ătură. DOOM
căutătúră (că-u-) s. f., g.-d. art. căutătúrii; pl. căutătúri
căutăturile
CĂUTĂTÚRĂ, căutături, s. f. Felul cum privește cineva, expresie a ochilor; p. ext. expresie a feței, înfățișare, mină. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătătúră s. f.] – Căuta + suf. -ătură. DOOM
căutătúră (că-u-) s. f., g.-d. art. căutătúrii; pl. căutătúri
căutăturilor
CĂUTĂTÚRĂ, căutături, s. f. Felul cum privește cineva, expresie a ochilor; p. ext. expresie a feței, înfățișare, mină. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) cătătúră s. f.] – Căuta + suf. -ătură. DOOM
căutătúră (că-u-) s. f., g.-d. art. căutătúrii; pl. căutătúri
căuzaș
CĂUZÁȘ, căuzași, s. m. (Înv.) Partizan al unei cauze (secrete); conspirator, revoluționar. ♦ (În Țara Românească) Participant la revoluția de la 1848. [Pr.: că-u-] – Cauză + suf. -aș. DOOM
căuzáș (că-u-) s. m., pl. căuzáși
căuzași
CĂUZÁȘ, căuzași, s. m. (Înv.) Partizan al unei cauze (secrete); conspirator, revoluționar. ♦ (În Țara Românească) Participant la revoluția de la 1848. [Pr.: că-u-] – Cauză + suf. -aș. DOOM
căuzáș (că-u-) s. m., pl. căuzáși
căuzașii
CĂUZÁȘ, căuzași, s. m. (Înv.) Partizan al unei cauze (secrete); conspirator, revoluționar. ♦ (În Țara Românească) Participant la revoluția de la 1848. [Pr.: că-u-] – Cauză + suf. -aș. DOOM
căuzáș (că-u-) s. m., pl. căuzáși
căuzașilor
CĂUZÁȘ, căuzași, s. m. (Înv.) Partizan al unei cauze (secrete); conspirator, revoluționar. ♦ (În Țara Românească) Participant la revoluția de la 1848. [Pr.: că-u-] – Cauză + suf. -aș. DOOM
căuzáș (că-u-) s. m., pl. căuzáși
căuzașul
CĂUZÁȘ, căuzași, s. m. (Înv.) Partizan al unei cauze (secrete); conspirator, revoluționar. ♦ (În Țara Românească) Participant la revoluția de la 1848. [Pr.: că-u-] – Cauză + suf. -aș. DOOM
căuzáș (că-u-) s. m., pl. căuzáși
căuzașului
CĂUZÁȘ, căuzași, s. m. (Înv.) Partizan al unei cauze (secrete); conspirator, revoluționar. ♦ (În Țara Românească) Participant la revoluția de la 1848. [Pr.: că-u-] – Cauză + suf. -aș. DOOM
căuzáș (că-u-) s. m., pl. căuzáși
căuzășeasca
CĂUZĂȘÉSC, -EÁSCĂ, căuzășești, adj. (Înv.) Al căuzașului, privitor la căuzaș. [Pr.: că-u-] – Căuzaș + suf. -esc. DOOM
căuzășésc (înv.) (că-u-) adj. m., f. căuzășeáscă; pl. m. și f. căuzășéști
căuzășesc
CĂUZĂȘÉSC, -EÁSCĂ, căuzășești, adj. (Înv.) Al căuzașului, privitor la căuzaș. [Pr.: că-u-] – Căuzaș + suf. -esc. DOOM
căuzășésc (înv.) (că-u-) adj. m., f. căuzășeáscă; pl. m. și f. căuzășéști
căuzășescul
CĂUZĂȘÉSC, -EÁSCĂ, căuzășești, adj. (Înv.) Al căuzașului, privitor la căuzaș. [Pr.: că-u-] – Căuzaș + suf. -esc. DOOM
căuzășésc (înv.) (că-u-) adj. m., f. căuzășeáscă; pl. m. și f. căuzășéști
căuzășescului
CĂUZĂȘÉSC, -EÁSCĂ, căuzășești, adj. (Înv.) Al căuzașului, privitor la căuzaș. [Pr.: că-u-] – Căuzaș + suf. -esc. DOOM
căuzășésc (înv.) (că-u-) adj. m., f. căuzășeáscă; pl. m. și f. căuzășéști
căuzășești
CĂUZĂȘÉSC, -EÁSCĂ, căuzășești, adj. (Înv.) Al căuzașului, privitor la căuzaș. [Pr.: că-u-] – Căuzaș + suf. -esc. DOOM
căuzășésc (înv.) (că-u-) adj. m., f. căuzășeáscă; pl. m. și f. căuzășéști
căuzășeștii
CĂUZĂȘÉSC, -EÁSCĂ, căuzășești, adj. (Înv.) Al căuzașului, privitor la căuzaș. [Pr.: că-u-] – Căuzaș + suf. -esc. DOOM
căuzășésc (înv.) (că-u-) adj. m., f. căuzășeáscă; pl. m. și f. căuzășéști
căuzășeștile
CĂUZĂȘÉSC, -EÁSCĂ, căuzășești, adj. (Înv.) Al căuzașului, privitor la căuzaș. [Pr.: că-u-] – Căuzaș + suf. -esc. DOOM
căuzășésc (înv.) (că-u-) adj. m., f. căuzășeáscă; pl. m. și f. căuzășéști
căuzășeștilor
CĂUZĂȘÉSC, -EÁSCĂ, căuzășești, adj. (Înv.) Al căuzașului, privitor la căuzaș. [Pr.: că-u-] – Căuzaș + suf. -esc. DOOM
căuzășésc (înv.) (că-u-) adj. m., f. căuzășeáscă; pl. m. și f. căuzășéști
căuș
CĂÚȘ, căușe, s. n. 1. Vas de lemn în formă de cupă sau de lingură mare, folosit pentru a lua apă, făină, grăunțe etc.; cauc; p. ext. nume dat unor unelte care au această formă. ◊ Expr. A face mâna căuș = a da mâinii forma unui recipient, apropiind degetele și adâncind palma. ♦ Cantitatea de apă, făină, grăunțe etc. care intră într-un căuș (1). 2. Lingură mare de lemn cu care se toarnă vinul din pritoacă în cadă. 3. Lingură de formă specială folosită la prepararea brânzeturilor, cu care se scoate, se așază și se amestecă coagulul. 4. Lingură de tablă sau de lemn cu ajutorul căreia se scoate apa din barcă. 5. Piesă din tablă folosită pentru legarea cablului de foraj de un ax sau a două cabluri între ele. 6. Cancioc. 7. (Mar.) Bazin mic într-un port, pentru ambarcațiuni. – Lat. *cau (< cavus) + suf. -uș. DOOM
căúș s. n., pl. căúșe
căușe
CĂÚȘ, căușe, s. n. 1. Vas de lemn în formă de cupă sau de lingură mare, folosit pentru a lua apă, făină, grăunțe etc.; cauc; p. ext. nume dat unor unelte care au această formă. ◊ Expr. A face mâna căuș = a da mâinii forma unui recipient, apropiind degetele și adâncind palma. ♦ Cantitatea de apă, făină, grăunțe etc. care intră într-un căuș (1). 2. Lingură mare de lemn cu care se toarnă vinul din pritoacă în cadă. 3. Lingură de formă specială folosită la prepararea brânzeturilor, cu care se scoate, se așază și se amestecă coagulul. 4. Lingură de tablă sau de lemn cu ajutorul căreia se scoate apa din barcă. 5. Piesă din tablă folosită pentru legarea cablului de foraj de un ax sau a două cabluri între ele. 6. Cancioc. 7. (Mar.) Bazin mic într-un port, pentru ambarcațiuni. – Lat. *cau (< cavus) + suf. -uș. DOOM
căúș s. n., pl. căúșe
căușel
CĂUȘÉL, căușele, s. n. (Pop.) Diminutiv al lui căuș. [Pr.: că-u-] – Căuș + suf. -el. DOOM
căușél (pop.) (că-u-) s. n., pl. căușéle
căușele
CĂÚȘ, căușe, s. n. 1. Vas de lemn în formă de cupă sau de lingură mare, folosit pentru a lua apă, făină, grăunțe etc.; cauc; p. ext. nume dat unor unelte care au această formă. ◊ Expr. A face mâna căuș = a da mâinii forma unui recipient, apropiind degetele și adâncind palma. ♦ Cantitatea de apă, făină, grăunțe etc. care intră într-un căuș (1). 2. Lingură mare de lemn cu care se toarnă vinul din pritoacă în cadă. 3. Lingură de formă specială folosită la prepararea brânzeturilor, cu care se scoate, se așază și se amestecă coagulul. 4. Lingură de tablă sau de lemn cu ajutorul căreia se scoate apa din barcă. 5. Piesă din tablă folosită pentru legarea cablului de foraj de un ax sau a două cabluri între ele. 6. Cancioc. 7. (Mar.) Bazin mic într-un port, pentru ambarcațiuni. – Lat. *cau (< cavus) + suf. -uș. DOOM
căúș s. n., pl. căúșe
căușele
CĂUȘÉL, căușele, s. n. (Pop.) Diminutiv al lui căuș. [Pr.: că-u-] – Căuș + suf. -el. DOOM
căușél (pop.) (că-u-) s. n., pl. căușéle
căușelele
CĂUȘÉL, căușele, s. n. (Pop.) Diminutiv al lui căuș. [Pr.: că-u-] – Căuș + suf. -el. DOOM
căușél (pop.) (că-u-) s. n., pl. căușéle
căușelelor
CĂUȘÉL, căușele, s. n. (Pop.) Diminutiv al lui căuș. [Pr.: că-u-] – Căuș + suf. -el. DOOM
căușél (pop.) (că-u-) s. n., pl. căușéle
căușelor
CĂÚȘ, căușe, s. n. 1. Vas de lemn în formă de cupă sau de lingură mare, folosit pentru a lua apă, făină, grăunțe etc.; cauc; p. ext. nume dat unor unelte care au această formă. ◊ Expr. A face mâna căuș = a da mâinii forma unui recipient, apropiind degetele și adâncind palma. ♦ Cantitatea de apă, făină, grăunțe etc. care intră într-un căuș (1). 2. Lingură mare de lemn cu care se toarnă vinul din pritoacă în cadă. 3. Lingură de formă specială folosită la prepararea brânzeturilor, cu care se scoate, se așază și se amestecă coagulul. 4. Lingură de tablă sau de lemn cu ajutorul căreia se scoate apa din barcă. 5. Piesă din tablă folosită pentru legarea cablului de foraj de un ax sau a două cabluri între ele. 6. Cancioc. 7. (Mar.) Bazin mic într-un port, pentru ambarcațiuni. – Lat. *cau (< cavus) + suf. -uș. DOOM
căúș s. n., pl. căúșe
căușelul
CĂUȘÉL, căușele, s. n. (Pop.) Diminutiv al lui căuș. [Pr.: că-u-] – Căuș + suf. -el. DOOM
căușél (pop.) (că-u-) s. n., pl. căușéle
căușelului
CĂUȘÉL, căușele, s. n. (Pop.) Diminutiv al lui căuș. [Pr.: că-u-] – Căuș + suf. -el. DOOM
căușél (pop.) (că-u-) s. n., pl. căușéle
căușul
CĂÚȘ, căușe, s. n. 1. Vas de lemn în formă de cupă sau de lingură mare, folosit pentru a lua apă, făină, grăunțe etc.; cauc; p. ext. nume dat unor unelte care au această formă. ◊ Expr. A face mâna căuș = a da mâinii forma unui recipient, apropiind degetele și adâncind palma. ♦ Cantitatea de apă, făină, grăunțe etc. care intră într-un căuș (1). 2. Lingură mare de lemn cu care se toarnă vinul din pritoacă în cadă. 3. Lingură de formă specială folosită la prepararea brânzeturilor, cu care se scoate, se așază și se amestecă coagulul. 4. Lingură de tablă sau de lemn cu ajutorul căreia se scoate apa din barcă. 5. Piesă din tablă folosită pentru legarea cablului de foraj de un ax sau a două cabluri între ele. 6. Cancioc. 7. (Mar.) Bazin mic într-un port, pentru ambarcațiuni. – Lat. *cau (< cavus) + suf. -uș. DOOM
căúș s. n., pl. căúșe
căușului
CĂÚȘ, căușe, s. n. 1. Vas de lemn în formă de cupă sau de lingură mare, folosit pentru a lua apă, făină, grăunțe etc.; cauc; p. ext. nume dat unor unelte care au această formă. ◊ Expr. A face mâna căuș = a da mâinii forma unui recipient, apropiind degetele și adâncind palma. ♦ Cantitatea de apă, făină, grăunțe etc. care intră într-un căuș (1). 2. Lingură mare de lemn cu care se toarnă vinul din pritoacă în cadă. 3. Lingură de formă specială folosită la prepararea brânzeturilor, cu care se scoate, se așază și se amestecă coagulul. 4. Lingură de tablă sau de lemn cu ajutorul căreia se scoate apa din barcă. 5. Piesă din tablă folosită pentru legarea cablului de foraj de un ax sau a două cabluri între ele. 6. Cancioc. 7. (Mar.) Bazin mic într-un port, pentru ambarcațiuni. – Lat. *cau (< cavus) + suf. -uș. DOOM
căúș s. n., pl. căúșe
căvi
căvi, căvesc v. t. (intl.) a îngropa prada.
căvire
căvi, căvesc v. t. (intl.) a îngropa prada.
căvit
căvi, căvesc v. t. (intl.) a îngropa prada.
căvălaș
CĂVĂLÁȘ, căvălașe, s. n. (Pop.) Diminutiv al lui caval1. – Caval1 + suf. -aș. DOOM
căvăláș (pop.) s. n., pl. căvăláșe
căvălașe
CĂVĂLÁȘ, căvălașe, s. n. (Pop.) Diminutiv al lui caval1. – Caval1 + suf. -aș. DOOM
căvăláș (pop.) s. n., pl. căvăláșe
căvălașele
CĂVĂLÁȘ, căvălașe, s. n. (Pop.) Diminutiv al lui caval1. – Caval1 + suf. -aș. DOOM
căvăláș (pop.) s. n., pl. căvăláșe
căvălașelor
CĂVĂLÁȘ, căvălașe, s. n. (Pop.) Diminutiv al lui caval1. – Caval1 + suf. -aș. DOOM
căvăláș (pop.) s. n., pl. căvăláșe
căvălașul
CĂVĂLÁȘ, căvălașe, s. n. (Pop.) Diminutiv al lui caval1. – Caval1 + suf. -aș. DOOM
căvăláș (pop.) s. n., pl. căvăláșe
căvălașului
CĂVĂLÁȘ, căvălașe, s. n. (Pop.) Diminutiv al lui caval1. – Caval1 + suf. -aș. DOOM
căvăláș (pop.) s. n., pl. căvăláșe
căvălărie
CĂVĂLĂRÍE s. f. v. cavalerie2.
căzi
CÁDĂ, căzi, s. f. 1. Vas mare pentru îmbăiat; baie1, vană (1). 2. Recipient mare, deschis, din lemn, din metal, din beton etc., în care se introduc lichidele folosite în diverse operații tehnologice. 3. Vas mare din doage, întrebuințat la prepararea vinului, a rachiului etc.; zăcătoare. – Din sl. kadĭ. DOOM
cádă s. f., g.-d. art. cắzii; pl. căzi
căzii
CÁDĂ, căzi, s. f. 1. Vas mare pentru îmbăiat; baie1, vană (1). 2. Recipient mare, deschis, din lemn, din metal, din beton etc., în care se introduc lichidele folosite în diverse operații tehnologice. 3. Vas mare din doage, întrebuințat la prepararea vinului, a rachiului etc.; zăcătoare. – Din sl. kadĭ. DOOM
cádă s. f., g.-d. art. cắzii; pl. căzi
căzile
CÁDĂ, căzi, s. f. 1. Vas mare pentru îmbăiat; baie1, vană (1). 2. Recipient mare, deschis, din lemn, din metal, din beton etc., în care se introduc lichidele folosite în diverse operații tehnologice. 3. Vas mare din doage, întrebuințat la prepararea vinului, a rachiului etc.; zăcătoare. – Din sl. kadĭ. DOOM
cádă s. f., g.-d. art. cắzii; pl. căzi
căzilor
CÁDĂ, căzi, s. f. 1. Vas mare pentru îmbăiat; baie1, vană (1). 2. Recipient mare, deschis, din lemn, din metal, din beton etc., în care se introduc lichidele folosite în diverse operații tehnologice. 3. Vas mare din doage, întrebuințat la prepararea vinului, a rachiului etc.; zăcătoare. – Din sl. kadĭ. DOOM
cádă s. f., g.-d. art. cắzii; pl. căzi
căzmăluța
CĂZMĂLÚȚĂ, căzmăluțe, s. f. Diminutiv al lui cazma. – Cazma + suf. -ăluță. DOOM
căzmălúță s. f., g.-d. art. căzmălúței; pl. căzmălúțe
căzmăluțe
CĂZMĂLÚȚĂ, căzmăluțe, s. f. Diminutiv al lui cazma. – Cazma + suf. -ăluță. DOOM
căzmălúță s. f., g.-d. art. căzmălúței; pl. căzmălúțe
căzmăluței
CĂZMĂLÚȚĂ, căzmăluțe, s. f. Diminutiv al lui cazma. – Cazma + suf. -ăluță. DOOM
căzmălúță s. f., g.-d. art. căzmălúței; pl. căzmălúțe
căzmăluțele
CĂZMĂLÚȚĂ, căzmăluțe, s. f. Diminutiv al lui cazma. – Cazma + suf. -ăluță. DOOM
căzmălúță s. f., g.-d. art. căzmălúței; pl. căzmălúțe
căzmăluțelor
CĂZMĂLÚȚĂ, căzmăluțe, s. f. Diminutiv al lui cazma. – Cazma + suf. -ăluță. DOOM
căzmălúță s. f., g.-d. art. căzmălúței; pl. căzmălúțe
căznea
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căzneai
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căzneam
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căznească
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căzneau
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căzneați
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căznesc
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căznește
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căznești
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căzni
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căznicie
căznicie, căznicii s. f. (glum.) căsnicie.
căznii
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căznim
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căznind
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căznire
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căzniră
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căznirăm
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căznirăți
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căznise
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căznisem
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căzniseră
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căzniserăm
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căzniserăți
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căzniseși
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căzniseți
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căznit
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căznit
CĂZNÍT, -Ă, căzniți, -te, adj. 1. Muncit, împilat, asuprit, torturat. 2. Făcut cu mult efort (și fără prea mare succes). – V. căzni.
căznita
CĂZNÍT, -Ă, căzniți, -te, adj. 1. Muncit, împilat, asuprit, torturat. 2. Făcut cu mult efort (și fără prea mare succes). – V. căzni.
căznite
CĂZNÍT, -Ă, căzniți, -te, adj. 1. Muncit, împilat, asuprit, torturat. 2. Făcut cu mult efort (și fără prea mare succes). – V. căzni.
căznitei
CĂZNÍT, -Ă, căzniți, -te, adj. 1. Muncit, împilat, asuprit, torturat. 2. Făcut cu mult efort (și fără prea mare succes). – V. căzni.
căznitele
CĂZNÍT, -Ă, căzniți, -te, adj. 1. Muncit, împilat, asuprit, torturat. 2. Făcut cu mult efort (și fără prea mare succes). – V. căzni.
căznitelor
CĂZNÍT, -Ă, căzniți, -te, adj. 1. Muncit, împilat, asuprit, torturat. 2. Făcut cu mult efort (și fără prea mare succes). – V. căzni.
căznitul
CĂZNÍT, -Ă, căzniți, -te, adj. 1. Muncit, împilat, asuprit, torturat. 2. Făcut cu mult efort (și fără prea mare succes). – V. căzni.
căznitului
CĂZNÍT, -Ă, căzniți, -te, adj. 1. Muncit, împilat, asuprit, torturat. 2. Făcut cu mult efort (și fără prea mare succes). – V. căzni.
căzniși
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căzniți
CĂZNÍ, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din caznă. DOOM
căzní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căznésc, imperf. 3 sg. căzneá; conj. prez. 3 să căzneáscă
căzniți
CĂZNÍT, -Ă, căzniți, -te, adj. 1. Muncit, împilat, asuprit, torturat. 2. Făcut cu mult efort (și fără prea mare succes). – V. căzni.
căzniții
CĂZNÍT, -Ă, căzniți, -te, adj. 1. Muncit, împilat, asuprit, torturat. 2. Făcut cu mult efort (și fără prea mare succes). – V. căzni.
căzniților
CĂZNÍT, -Ă, căzniți, -te, adj. 1. Muncit, împilat, asuprit, torturat. 2. Făcut cu mult efort (și fără prea mare succes). – V. căzni.
căzu
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzui
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzură
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzurăm
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzurăți
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzuse
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzusem
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzuseră
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzuserăm
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzuserăți
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzuseși
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzuseți
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzut
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzut
CĂZÚT, căzuți, adj. (Despre ochi) Înfundat în cap. – V. cădea.
căzuta
CĂZÚT, căzuți, adj. (Despre ochi) Înfundat în cap. – V. cădea.
căzute
CĂZÚT, căzuți, adj. (Despre ochi) Înfundat în cap. – V. cădea.
căzutei
CĂZÚT, căzuți, adj. (Despre ochi) Înfundat în cap. – V. cădea.
căzutele
CĂZÚT, căzuți, adj. (Despre ochi) Înfundat în cap. – V. cădea.
căzutelor
CĂZÚT, căzuți, adj. (Despre ochi) Înfundat în cap. – V. cădea.
căzutul
CĂZÚT, căzuți, adj. (Despre ochi) Înfundat în cap. – V. cădea.
căzutului
CĂZÚT, căzuți, adj. (Despre ochi) Înfundat în cap. – V. cădea.
căzuși
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzuți
CĂZÚT, căzuți, adj. (Despre ochi) Înfundat în cap. – V. cădea.
căzuții
CĂZÚT, căzuți, adj. (Despre ochi) Înfundat în cap. – V. cădea.
căzuților
CĂZÚT, căzuți, adj. (Despre ochi) Înfundat în cap. – V. cădea.
căzând
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzînd
CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere. DOOM
cădeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cad, 1 pl. cădém, 2 pl. cădéți; conj. prez. 3 să cádă; imper. 2 sg. cazi, 2 pl. cădéți; ger. căzấnd; part. căzút
căzăceasca
CĂZĂCÉSC, -EÁSCĂ, căzăcești, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține cazacilor, privitor la cazaci. 2. S. f. art. Numele unui dans național ucrainean, cu ritm moderat la început, apoi din ce în ce mai accelerat; melodie după care se execută acest dans; cazacioc, cazacincă. – Cazac + suf. -esc. DOOM
căzăcésc adj. m., f. căzăceáscă; pl. m. și f. căzăcéști
căzăcesc
CĂZĂCÉSC, -EÁSCĂ, căzăcești, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține cazacilor, privitor la cazaci. 2. S. f. art. Numele unui dans național ucrainean, cu ritm moderat la început, apoi din ce în ce mai accelerat; melodie după care se execută acest dans; cazacioc, cazacincă. – Cazac + suf. -esc. DOOM
căzăcésc adj. m., f. căzăceáscă; pl. m. și f. căzăcéști
căzăcescul
CĂZĂCÉSC, -EÁSCĂ, căzăcești, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține cazacilor, privitor la cazaci. 2. S. f. art. Numele unui dans național ucrainean, cu ritm moderat la început, apoi din ce în ce mai accelerat; melodie după care se execută acest dans; cazacioc, cazacincă. – Cazac + suf. -esc. DOOM
căzăcésc adj. m., f. căzăceáscă; pl. m. și f. căzăcéști
căzăcescului
CĂZĂCÉSC, -EÁSCĂ, căzăcești, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține cazacilor, privitor la cazaci. 2. S. f. art. Numele unui dans național ucrainean, cu ritm moderat la început, apoi din ce în ce mai accelerat; melodie după care se execută acest dans; cazacioc, cazacincă. – Cazac + suf. -esc. DOOM
căzăcésc adj. m., f. căzăceáscă; pl. m. și f. căzăcéști
căzăcește
CĂZĂCÉȘTE adv. Ca un cazac, în felul cazacilor. – Cazac + suf. -ește. DOOM
căzăcéște adv.
căzăcești
CĂZĂCÉSC, -EÁSCĂ, căzăcești, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține cazacilor, privitor la cazaci. 2. S. f. art. Numele unui dans național ucrainean, cu ritm moderat la început, apoi din ce în ce mai accelerat; melodie după care se execută acest dans; cazacioc, cazacincă. – Cazac + suf. -esc. DOOM
căzăcésc adj. m., f. căzăceáscă; pl. m. și f. căzăcéști
căzăceștii
CĂZĂCÉSC, -EÁSCĂ, căzăcești, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține cazacilor, privitor la cazaci. 2. S. f. art. Numele unui dans național ucrainean, cu ritm moderat la început, apoi din ce în ce mai accelerat; melodie după care se execută acest dans; cazacioc, cazacincă. – Cazac + suf. -esc. DOOM
căzăcésc adj. m., f. căzăceáscă; pl. m. și f. căzăcéști
căzăceștile
CĂZĂCÉSC, -EÁSCĂ, căzăcești, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține cazacilor, privitor la cazaci. 2. S. f. art. Numele unui dans național ucrainean, cu ritm moderat la început, apoi din ce în ce mai accelerat; melodie după care se execută acest dans; cazacioc, cazacincă. – Cazac + suf. -esc. DOOM
căzăcésc adj. m., f. căzăceáscă; pl. m. și f. căzăcéști
căzăceștilor
CĂZĂCÉSC, -EÁSCĂ, căzăcești, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține cazacilor, privitor la cazaci. 2. S. f. art. Numele unui dans național ucrainean, cu ritm moderat la început, apoi din ce în ce mai accelerat; melodie după care se execută acest dans; cazacioc, cazacincă. – Cazac + suf. -esc. DOOM
căzăcésc adj. m., f. căzăceáscă; pl. m. și f. căzăcéști
căzăcime
CĂZĂCÍME s. f. Totalitatea cazacilor; mulțime de cazaci. – Cazac + suf. -ime. DOOM
căzăcíme s. f., g.-d. art. căzăcímii
căzăcimea
CĂZĂCÍME s. f. Totalitatea cazacilor; mulțime de cazaci. – Cazac + suf. -ime. DOOM
căzăcíme s. f., g.-d. art. căzăcímii
căzăcimi
CĂZĂCÍME s. f. Totalitatea cazacilor; mulțime de cazaci. – Cazac + suf. -ime. DOOM
căzăcíme s. f., g.-d. art. căzăcímii
căzăcimii
CĂZĂCÍME s. f. Totalitatea cazacilor; mulțime de cazaci. – Cazac + suf. -ime. DOOM
căzăcíme s. f., g.-d. art. căzăcímii
căzănel
CĂZĂNÉL, căzănele, s. n. Diminutiv al lui cazan. – Cazan + suf. -el. DOOM
căzănél s. n., pl. căzănéle
căzănele
CĂZĂNÉL, căzănele, s. n. Diminutiv al lui cazan. – Cazan + suf. -el. DOOM
căzănél s. n., pl. căzănéle
căzănelele
CĂZĂNÉL, căzănele, s. n. Diminutiv al lui cazan. – Cazan + suf. -el. DOOM
căzănél s. n., pl. căzănéle
căzănelelor
CĂZĂNÉL, căzănele, s. n. Diminutiv al lui cazan. – Cazan + suf. -el. DOOM
căzănél s. n., pl. căzănéle
căzănelul
CĂZĂNÉL, căzănele, s. n. Diminutiv al lui cazan. – Cazan + suf. -el. DOOM
căzănél s. n., pl. căzănéle
căzănelului
CĂZĂNÉL, căzănele, s. n. Diminutiv al lui cazan. – Cazan + suf. -el. DOOM
căzănél s. n., pl. căzănéle
căzănăria
CĂZĂNĂRÍE, căzănării, s. f. (Înv.) Loc unde se afla instalat un cazan pentru distilat rachiu; instalație pentru distilat rachiu. – Cazan + suf. -ărie. DOOM
căzănăríe (înv.) s. f., art. căzănăría, g.-d. art. căzănăríei; pl. căzănăríi, art. căzănăríile
căzănărie
CĂZĂNĂRÍE, căzănării, s. f. (Înv.) Loc unde se afla instalat un cazan pentru distilat rachiu; instalație pentru distilat rachiu. – Cazan + suf. -ărie. DOOM
căzănăríe (înv.) s. f., art. căzănăría, g.-d. art. căzănăríei; pl. căzănăríi, art. căzănăríile
căzănăriei
CĂZĂNĂRÍE, căzănării, s. f. (Înv.) Loc unde se afla instalat un cazan pentru distilat rachiu; instalație pentru distilat rachiu. – Cazan + suf. -ărie. DOOM
căzănăríe (înv.) s. f., art. căzănăría, g.-d. art. căzănăríei; pl. căzănăríi, art. căzănăríile
căzănării
CĂZĂNĂRÍE, căzănării, s. f. (Înv.) Loc unde se afla instalat un cazan pentru distilat rachiu; instalație pentru distilat rachiu. – Cazan + suf. -ărie. DOOM
căzănăríe (înv.) s. f., art. căzănăría, g.-d. art. căzănăríei; pl. căzănăríi, art. căzănăríile
căzănăriile
CĂZĂNĂRÍE, căzănării, s. f. (Înv.) Loc unde se afla instalat un cazan pentru distilat rachiu; instalație pentru distilat rachiu. – Cazan + suf. -ărie. DOOM
căzănăríe (înv.) s. f., art. căzănăría, g.-d. art. căzănăríei; pl. căzănăríi, art. căzănăríile
căzănăriilor
CĂZĂNĂRÍE, căzănării, s. f. (Înv.) Loc unde se afla instalat un cazan pentru distilat rachiu; instalație pentru distilat rachiu. – Cazan + suf. -ărie. DOOM
căzănăríe (înv.) s. f., art. căzănăría, g.-d. art. căzănăríei; pl. căzănăríi, art. căzănăríile
căzătoare
CĂZĂTÓR, -OÁRE, căzători, -oare, adj. Care cade. – Cădea + suf. -ător. DOOM
căzătór adj. m., pl. căzătóri; f. sg. și pl. căzătoáre
căzătoarea
CĂZĂTÓR, -OÁRE, căzători, -oare, adj. Care cade. – Cădea + suf. -ător. DOOM
căzătór adj. m., pl. căzătóri; f. sg. și pl. căzătoáre
căzătoarei
CĂZĂTÓR, -OÁRE, căzători, -oare, adj. Care cade. – Cădea + suf. -ător. DOOM
căzătór adj. m., pl. căzătóri; f. sg. și pl. căzătoáre
căzătoarele
CĂZĂTÓR, -OÁRE, căzători, -oare, adj. Care cade. – Cădea + suf. -ător. DOOM
căzătór adj. m., pl. căzătóri; f. sg. și pl. căzătoáre
căzătoarelor
CĂZĂTÓR, -OÁRE, căzători, -oare, adj. Care cade. – Cădea + suf. -ător. DOOM
căzătór adj. m., pl. căzătóri; f. sg. și pl. căzătoáre
căzător
CĂZĂTÓR, -OÁRE, căzători, -oare, adj. Care cade. – Cădea + suf. -ător. DOOM
căzătór adj. m., pl. căzătóri; f. sg. și pl. căzătoáre
căzători
CĂZĂTÓR, -OÁRE, căzători, -oare, adj. Care cade. – Cădea + suf. -ător. DOOM
căzătór adj. m., pl. căzătóri; f. sg. și pl. căzătoáre
căzătorii
CĂZĂTÓR, -OÁRE, căzători, -oare, adj. Care cade. – Cădea + suf. -ător. DOOM
căzătór adj. m., pl. căzătóri; f. sg. și pl. căzătoáre
căzătorilor
CĂZĂTÓR, -OÁRE, căzători, -oare, adj. Care cade. – Cădea + suf. -ător. DOOM
căzătór adj. m., pl. căzătóri; f. sg. și pl. căzătoáre
căzătorul
CĂZĂTÓR, -OÁRE, căzători, -oare, adj. Care cade. – Cădea + suf. -ător. DOOM
căzătór adj. m., pl. căzătóri; f. sg. și pl. căzătoáre
căzătorului
CĂZĂTÓR, -OÁRE, căzători, -oare, adj. Care cade. – Cădea + suf. -ător. DOOM
căzătór adj. m., pl. căzătóri; f. sg. și pl. căzătoáre
căzătura
CĂZĂTÚRĂ, căzături, s. f. 1. Faptul de a cădea. 2. Deșeu. 3. (Depr.) Om sau animal bătrân și neputincios; om degradat moralicește. 4. (Pop.) Porțiune dintr-o pădure bătrână, cu copacii doborâți de vânt. – Cădea + suf. -ătură. DOOM
căzătúră s. f., g.-d. art. căzătúrii; pl. căzătúri
căzături
CĂZĂTÚRĂ, căzături, s. f. 1. Faptul de a cădea. 2. Deșeu. 3. (Depr.) Om sau animal bătrân și neputincios; om degradat moralicește. 4. (Pop.) Porțiune dintr-o pădure bătrână, cu copacii doborâți de vânt. – Cădea + suf. -ătură. DOOM
căzătúră s. f., g.-d. art. căzătúrii; pl. căzătúri
căzăturii
CĂZĂTÚRĂ, căzături, s. f. 1. Faptul de a cădea. 2. Deșeu. 3. (Depr.) Om sau animal bătrân și neputincios; om degradat moralicește. 4. (Pop.) Porțiune dintr-o pădure bătrână, cu copacii doborâți de vânt. – Cădea + suf. -ătură. DOOM
căzătúră s. f., g.-d. art. căzătúrii; pl. căzătúri
căzăturile
CĂZĂTÚRĂ, căzături, s. f. 1. Faptul de a cădea. 2. Deșeu. 3. (Depr.) Om sau animal bătrân și neputincios; om degradat moralicește. 4. (Pop.) Porțiune dintr-o pădure bătrână, cu copacii doborâți de vânt. – Cădea + suf. -ătură. DOOM
căzătúră s. f., g.-d. art. căzătúrii; pl. căzătúri
căzăturilor
CĂZĂTÚRĂ, căzături, s. f. 1. Faptul de a cădea. 2. Deșeu. 3. (Depr.) Om sau animal bătrân și neputincios; om degradat moralicește. 4. (Pop.) Porțiune dintr-o pădure bătrână, cu copacii doborâți de vânt. – Cădea + suf. -ătură. DOOM
căzătúră s. f., g.-d. art. căzătúrii; pl. căzătúri
căștei
căștéi (-i), s. m. – Zgîrcit, avar. – Var. coștei. Rus. kaštei (Cihac, II, 45). Înv.
căști
CÁSCĂ, căști, s. f. 1. Acoperământ pentru protecția capului confecționat din metal, din piele sau din cauciuc și folosit de militari, de unii sportivi și de unii muncitori. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei căciuli, folosit la uscatul părului. 2. Acoperământ pentru cap din cauciuc sau din material plastic, folosit pentru a feri părul de apă; caschetă (2). 3. Dispozitiv alcătuit din unul sau din două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque. DOOM
cáscă s. f., g.-d. art. cắștii; pl. căști
căștii
CÁSCĂ, căști, s. f. 1. Acoperământ pentru protecția capului confecționat din metal, din piele sau din cauciuc și folosit de militari, de unii sportivi și de unii muncitori. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei căciuli, folosit la uscatul părului. 2. Acoperământ pentru cap din cauciuc sau din material plastic, folosit pentru a feri părul de apă; caschetă (2). 3. Dispozitiv alcătuit din unul sau din două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque. DOOM
cáscă s. f., g.-d. art. cắștii; pl. căști
căștile
CÁSCĂ, căști, s. f. 1. Acoperământ pentru protecția capului confecționat din metal, din piele sau din cauciuc și folosit de militari, de unii sportivi și de unii muncitori. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei căciuli, folosit la uscatul părului. 2. Acoperământ pentru cap din cauciuc sau din material plastic, folosit pentru a feri părul de apă; caschetă (2). 3. Dispozitiv alcătuit din unul sau din două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque. DOOM
cáscă s. f., g.-d. art. cắștii; pl. căști
căștilor
CÁSCĂ, căști, s. f. 1. Acoperământ pentru protecția capului confecționat din metal, din piele sau din cauciuc și folosit de militari, de unii sportivi și de unii muncitori. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei căciuli, folosit la uscatul părului. 2. Acoperământ pentru cap din cauciuc sau din material plastic, folosit pentru a feri părul de apă; caschetă (2). 3. Dispozitiv alcătuit din unul sau din două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque. DOOM
cáscă s. f., g.-d. art. cắștii; pl. căști
cășuna
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunai
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunam
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunare
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunare
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A prinde necaz pe cineva sau pe ceva; a manifesta (dintr-o dată) dragoste (exagerată) față de cineva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare.
cășunară
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunarăm
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunarăți
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunase
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunasem
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunaseră
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunaserăm
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunaserăți
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunaseși
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunaseți
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunat
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunat
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A prinde necaz pe cineva sau pe ceva; a manifesta (dintr-o dată) dragoste (exagerată) față de cineva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare.
cășunau
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunași
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunați
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunează
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunez
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășuneze
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunezi
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunând
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășunînd
CĂȘUNÁ, cășunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie sau de dragoste față de cineva sau de ceva. 3. Intranz. A se năpusti asupra cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A cauza, a pricinui. A cășuna o supărare. – Lat. *occasionare. DOOM
cășuná (a ~) vb., ind. prez. 3 cășuneáză
cășuț
CĂȘÚȚ, cășuți, s. m. (Rar) Diminutiv al lui caș. – Caș + suf. -uț. DOOM
cășúț (rar) s. m., pl. cășúți
cășuți
CĂȘÚȚ, cășuți, s. m. (Rar) Diminutiv al lui caș. – Caș + suf. -uț. DOOM
cășúț (rar) s. m., pl. cășúți
cășuții
CĂȘÚȚ, cășuți, s. m. (Rar) Diminutiv al lui caș. – Caș + suf. -uț. DOOM
cășúț (rar) s. m., pl. cășúți
cășuților
CĂȘÚȚ, cășuți, s. m. (Rar) Diminutiv al lui caș. – Caș + suf. -uț. DOOM
cășúț (rar) s. m., pl. cășúți
cășuțul
CĂȘÚȚ, cășuți, s. m. (Rar) Diminutiv al lui caș. – Caș + suf. -uț. DOOM
cășúț (rar) s. m., pl. cășúți
cășuțului
CĂȘÚȚ, cășuți, s. m. (Rar) Diminutiv al lui caș. – Caș + suf. -uț. DOOM
cășúț (rar) s. m., pl. cășúți
cășăi
HÂȘÂÍ, hâșăiesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A alunga o pasăre cu strigătul „hâș”. [Var.: hâșăí, cășăí vb. IV] – Hâș + suf. -âi. DOOM
hâșâí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hâșâiésc, imperf. 3 sg. hâșâiá; conj. prez. 3 să hâșâiáscă
cășăire
CĂȘĂÍ, cășăiesc, vb. IV. Tranz. V. hâșâi.
cășăit
CĂȘĂÍ, cășăiesc, vb. IV. Tranz. V. hâșâi.
cășăria
CĂȘĂRÍE, cășării, s. f. Clădire sau parte a stânei unde se prepară cașul, brânza sau cașcavalul; p. ext. stână. – Caș + suf. -ărie. DOOM
cășăríe s. f., art. cășăría, g.-d. art. cășăríei; pl. cășăríi, art. cășăríile
cășărie
CĂȘĂRÍE, cășării, s. f. Clădire sau parte a stânei unde se prepară cașul, brânza sau cașcavalul; p. ext. stână. – Caș + suf. -ărie. DOOM
cășăríe s. f., art. cășăría, g.-d. art. cășăríei; pl. cășăríi, art. cășăríile
cășăriei
CĂȘĂRÍE, cășării, s. f. Clădire sau parte a stânei unde se prepară cașul, brânza sau cașcavalul; p. ext. stână. – Caș + suf. -ărie. DOOM
cășăríe s. f., art. cășăría, g.-d. art. cășăríei; pl. cășăríi, art. cășăríile
cășării
CĂȘĂRÍE, cășării, s. f. Clădire sau parte a stânei unde se prepară cașul, brânza sau cașcavalul; p. ext. stână. – Caș + suf. -ărie. DOOM
cășăríe s. f., art. cășăría, g.-d. art. cășăríei; pl. cășăríi, art. cășăríile
cășăriile
CĂȘĂRÍE, cășării, s. f. Clădire sau parte a stânei unde se prepară cașul, brânza sau cașcavalul; p. ext. stână. – Caș + suf. -ărie. DOOM
cășăríe s. f., art. cășăría, g.-d. art. cășăríei; pl. cășăríi, art. cășăríile
cășăriilor
CĂȘĂRÍE, cășării, s. f. Clădire sau parte a stânei unde se prepară cașul, brânza sau cașcavalul; p. ext. stână. – Caș + suf. -ărie. DOOM
cășăríe s. f., art. cășăría, g.-d. art. cășăríei; pl. cășăríi, art. cășăríile
cățea
CĂȚEÁ, cățele, s. f. 1. Femela câinelui. 2. Epitet dat unei femei rele sau depravate. ◊ Expr. (Rar) Cățea de vreme = vreme rea, cumplită. 3. Fig. (Arg.) Mitralieră. – Lat. catella. DOOM
cățeá s. f., art. cățeáua, g.-d. art. cățélei; pl. cățéle, art. cățélele
cățeaua
CĂȚEÁ, cățele, s. f. 1. Femela câinelui. 2. Epitet dat unei femei rele sau depravate. ◊ Expr. (Rar) Cățea de vreme = vreme rea, cumplită. 3. Fig. (Arg.) Mitralieră. – Lat. catella. DOOM
cățeá s. f., art. cățeáua, g.-d. art. cățélei; pl. cățéle, art. cățélele
căței
CĂȚÉL, căței, s. m. I. 1. Pui de câine; p. ext. pui de animal sălbatic (asemănător cu câinele). ◊ Expr. (Fam.) Cu cățel, cu purcel = cu întreaga familie și cu tot avutul; cu tot ce are. 2. Fig. Om lingușitor și fără scrupule. 3. Compuse: (Zool.) cățelul-pământului = orbeț; cățel-de-mare = corosbină; cățel-de-frasin sau cățelul-frasinului = cantaridă. II. Fiecare dintre părțile care compun căpățâna de usturoi. – Lat. catellus. DOOM
cățélul-frásinului (insectă) s. m. art.
cățeii
CĂȚÉL, căței, s. m. I. 1. Pui de câine; p. ext. pui de animal sălbatic (asemănător cu câinele). ◊ Expr. (Fam.) Cu cățel, cu purcel = cu întreaga familie și cu tot avutul; cu tot ce are. 2. Fig. Om lingușitor și fără scrupule. 3. Compuse: (Zool.) cățelul-pământului = orbeț; cățel-de-mare = corosbină; cățel-de-frasin sau cățelul-frasinului = cantaridă. II. Fiecare dintre părțile care compun căpățâna de usturoi. – Lat. catellus. DOOM
cățélul-frásinului (insectă) s. m. art.
cățeilor
CĂȚÉL, căței, s. m. I. 1. Pui de câine; p. ext. pui de animal sălbatic (asemănător cu câinele). ◊ Expr. (Fam.) Cu cățel, cu purcel = cu întreaga familie și cu tot avutul; cu tot ce are. 2. Fig. Om lingușitor și fără scrupule. 3. Compuse: (Zool.) cățelul-pământului = orbeț; cățel-de-mare = corosbină; cățel-de-frasin sau cățelul-frasinului = cantaridă. II. Fiecare dintre părțile care compun căpățâna de usturoi. – Lat. catellus. DOOM
cățélul-frásinului (insectă) s. m. art.
cățel
CĂȚÉL, căței, s. m. I. 1. Pui de câine; p. ext. pui de animal sălbatic (asemănător cu câinele). ◊ Expr. (Fam.) Cu cățel, cu purcel = cu întreaga familie și cu tot avutul; cu tot ce are. 2. Fig. Om lingușitor și fără scrupule. 3. Compuse: (Zool.) cățelul-pământului = orbeț; cățel-de-mare = corosbină; cățel-de-frasin sau cățelul-frasinului = cantaridă. II. Fiecare dintre părțile care compun căpățâna de usturoi. – Lat. catellus. DOOM
cățélul-frásinului (insectă) s. m. art.
cățelan
CĂȚELÁN, cățelani, s. m. Cățelandru. – Cățel + suf. -an. DOOM
cățelán s. m., pl. cățeláni
cățelandri
CĂȚELÁNDRU, cățelandri, s. m. Cățel (I 1) mai mare; p. ext. pui mai mare al unor animale sălbatice (asemănătoare cu câinele); cățelan. – Cățel + suf. -andru. DOOM
cățelándru s. m., art. cățelándrul; pl. cățelándri, art. cățelándrii
cățelandrii
CĂȚELÁNDRU, cățelandri, s. m. Cățel (I 1) mai mare; p. ext. pui mai mare al unor animale sălbatice (asemănătoare cu câinele); cățelan. – Cățel + suf. -andru. DOOM
cățelándru s. m., art. cățelándrul; pl. cățelándri, art. cățelándrii
cățelandrilor
CĂȚELÁNDRU, cățelandri, s. m. Cățel (I 1) mai mare; p. ext. pui mai mare al unor animale sălbatice (asemănătoare cu câinele); cățelan. – Cățel + suf. -andru. DOOM
cățelándru s. m., art. cățelándrul; pl. cățelándri, art. cățelándrii
cățelandru
CĂȚELÁNDRU, cățelandri, s. m. Cățel (I 1) mai mare; p. ext. pui mai mare al unor animale sălbatice (asemănătoare cu câinele); cățelan. – Cățel + suf. -andru. DOOM
cățelándru s. m., art. cățelándrul; pl. cățelándri, art. cățelándrii
cățelandrul
CĂȚELÁNDRU, cățelandri, s. m. Cățel (I 1) mai mare; p. ext. pui mai mare al unor animale sălbatice (asemănătoare cu câinele); cățelan. – Cățel + suf. -andru. DOOM
cățelándru s. m., art. cățelándrul; pl. cățelándri, art. cățelándrii
cățelandrului
CĂȚELÁNDRU, cățelandri, s. m. Cățel (I 1) mai mare; p. ext. pui mai mare al unor animale sălbatice (asemănătoare cu câinele); cățelan. – Cățel + suf. -andru. DOOM
cățelándru s. m., art. cățelándrul; pl. cățelándri, art. cățelándrii
cățelani
CĂȚELÁN, cățelani, s. m. Cățelandru. – Cățel + suf. -an. DOOM
cățelán s. m., pl. cățeláni
cățelanii
CĂȚELÁN, cățelani, s. m. Cățelandru. – Cățel + suf. -an. DOOM
cățelán s. m., pl. cățeláni
cățelanilor
CĂȚELÁN, cățelani, s. m. Cățelandru. – Cățel + suf. -an. DOOM
cățelán s. m., pl. cățeláni
cățelanul
CĂȚELÁN, cățelani, s. m. Cățelandru. – Cățel + suf. -an. DOOM
cățelán s. m., pl. cățeláni
cățelanului
CĂȚELÁN, cățelani, s. m. Cățelandru. – Cățel + suf. -an. DOOM
cățelán s. m., pl. cățeláni
cățelar
cățelar, cățelari s. m. (mil.) soldat mitralior, soldat care are în dotare o pușcă mitralieră.
cățele
CĂȚEÁ, cățele, s. f. 1. Femela câinelui. 2. Epitet dat unei femei rele sau depravate. ◊ Expr. (Rar) Cățea de vreme = vreme rea, cumplită. 3. Fig. (Arg.) Mitralieră. – Lat. catella. DOOM
cățeá s. f., art. cățeáua, g.-d. art. cățélei; pl. cățéle, art. cățélele
cățelea
CĂȚELÍ, pers. 3 cățelește, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre cățele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre răni și bube) A se lăți, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influențat de cățel, cățea). DOOM
!cățelí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se cățeléște, imperf. 3 sg. se cățeleá; conj. prez. 3 să se cățeleáscă
cățelească
CĂȚELÍ, pers. 3 cățelește, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre cățele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre răni și bube) A se lăți, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influențat de cățel, cățea). DOOM
!cățelí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se cățeléște, imperf. 3 sg. se cățeleá; conj. prez. 3 să se cățeleáscă
cățeleau
CĂȚELÍ, pers. 3 cățelește, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre cățele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre răni și bube) A se lăți, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influențat de cățel, cățea). DOOM
!cățelí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se cățeléște, imperf. 3 sg. se cățeleá; conj. prez. 3 să se cățeleáscă
cățelei
CĂȚEÁ, cățele, s. f. 1. Femela câinelui. 2. Epitet dat unei femei rele sau depravate. ◊ Expr. (Rar) Cățea de vreme = vreme rea, cumplită. 3. Fig. (Arg.) Mitralieră. – Lat. catella. DOOM
cățeá s. f., art. cățeáua, g.-d. art. cățélei; pl. cățéle, art. cățélele
cățelele
CĂȚEÁ, cățele, s. f. 1. Femela câinelui. 2. Epitet dat unei femei rele sau depravate. ◊ Expr. (Rar) Cățea de vreme = vreme rea, cumplită. 3. Fig. (Arg.) Mitralieră. – Lat. catella. DOOM
cățeá s. f., art. cățeáua, g.-d. art. cățélei; pl. cățéle, art. cățélele
cățelelor
CĂȚEÁ, cățele, s. f. 1. Femela câinelui. 2. Epitet dat unei femei rele sau depravate. ◊ Expr. (Rar) Cățea de vreme = vreme rea, cumplită. 3. Fig. (Arg.) Mitralieră. – Lat. catella. DOOM
cățeá s. f., art. cățeáua, g.-d. art. cățélei; pl. cățéle, art. cățélele
cățelesc
CĂȚELÍ, pers. 3 cățelește, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre cățele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre răni și bube) A se lăți, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influențat de cățel, cățea). DOOM
!cățelí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se cățeléște, imperf. 3 sg. se cățeleá; conj. prez. 3 să se cățeleáscă
cățelește
CĂȚELÍ, pers. 3 cățelește, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre cățele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre răni și bube) A se lăți, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influențat de cățel, cățea). DOOM
!cățelí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se cățeléște, imperf. 3 sg. se cățeleá; conj. prez. 3 să se cățeleáscă
cățeli
CĂȚELÍ, pers. 3 cățelește, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre cățele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre răni și bube) A se lăți, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influențat de cățel, cățea). DOOM
!cățelí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se cățeléște, imperf. 3 sg. se cățeleá; conj. prez. 3 să se cățeleáscă
cățelind
CĂȚELÍ, pers. 3 cățelește, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre cățele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre răni și bube) A se lăți, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influențat de cățel, cățea). DOOM
!cățelí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se cățeléște, imperf. 3 sg. se cățeleá; conj. prez. 3 să se cățeleáscă
cățelire
CĂȚELÍ, pers. 3 cățelește, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre cățele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre răni și bube) A se lăți, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influențat de cățel, cățea). DOOM
!cățelí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se cățeléște, imperf. 3 sg. se cățeleá; conj. prez. 3 să se cățeleáscă
cățelire
CĂȚELÍ, pers. 3 cățelește, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre cățele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre răni și bube) A se lăți, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influențat de cățel, cățea).
cățeliră
CĂȚELÍ, pers. 3 cățelește, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre cățele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre răni și bube) A se lăți, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influențat de cățel, cățea). DOOM
!cățelí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se cățeléște, imperf. 3 sg. se cățeleá; conj. prez. 3 să se cățeleáscă
cățelise
CĂȚELÍ, pers. 3 cățelește, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre cățele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre răni și bube) A se lăți, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influențat de cățel, cățea). DOOM
!cățelí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se cățeléște, imperf. 3 sg. se cățeleá; conj. prez. 3 să se cățeleáscă
cățeliseră
CĂȚELÍ, pers. 3 cățelește, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre cățele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre răni și bube) A se lăți, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influențat de cățel, cățea). DOOM
!cățelí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se cățeléște, imperf. 3 sg. se cățeleá; conj. prez. 3 să se cățeleáscă
cățelit
CĂȚELÍ, pers. 3 cățelește, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre cățele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre răni și bube) A se lăți, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influențat de cățel, cățea). DOOM
!cățelí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se cățeléște, imperf. 3 sg. se cățeleá; conj. prez. 3 să se cățeleáscă
cățelul
CĂȚÉL, căței, s. m. I. 1. Pui de câine; p. ext. pui de animal sălbatic (asemănător cu câinele). ◊ Expr. (Fam.) Cu cățel, cu purcel = cu întreaga familie și cu tot avutul; cu tot ce are. 2. Fig. Om lingușitor și fără scrupule. 3. Compuse: (Zool.) cățelul-pământului = orbeț; cățel-de-mare = corosbină; cățel-de-frasin sau cățelul-frasinului = cantaridă. II. Fiecare dintre părțile care compun căpățâna de usturoi. – Lat. catellus. DOOM
cățélul-frásinului (insectă) s. m. art.
cățelului
CĂȚÉL, căței, s. m. I. 1. Pui de câine; p. ext. pui de animal sălbatic (asemănător cu câinele). ◊ Expr. (Fam.) Cu cățel, cu purcel = cu întreaga familie și cu tot avutul; cu tot ce are. 2. Fig. Om lingușitor și fără scrupule. 3. Compuse: (Zool.) cățelul-pământului = orbeț; cățel-de-mare = corosbină; cățel-de-frasin sau cățelul-frasinului = cantaridă. II. Fiecare dintre părțile care compun căpățâna de usturoi. – Lat. catellus. DOOM
cățélul-frásinului (insectă) s. m. art.
cățeluș
CĂȚELÚȘ, cățeluși, s. m. Diminutiv al lui cățel (I 1). – Cățel + suf. -uș. DOOM
cățelúș s. m., pl. cățelúși
cățelușa
CĂȚELÚȘĂ, cățelușe, s. f. Diminutiv al lui cățea (1). – Cățea + suf. -ușă. DOOM
cățelúșă s. f., art. cățelúșa, g.-d. art. cățelúșei; pl. cățelúșe
cățelușe
CĂȚELÚȘĂ, cățelușe, s. f. Diminutiv al lui cățea (1). – Cățea + suf. -ușă. DOOM
cățelúșă s. f., art. cățelúșa, g.-d. art. cățelúșei; pl. cățelúșe
cățelușei
CĂȚELÚȘĂ, cățelușe, s. f. Diminutiv al lui cățea (1). – Cățea + suf. -ușă. DOOM
cățelúșă s. f., art. cățelúșa, g.-d. art. cățelúșei; pl. cățelúșe
cățelușele
CĂȚELÚȘĂ, cățelușe, s. f. Diminutiv al lui cățea (1). – Cățea + suf. -ușă. DOOM
cățelúșă s. f., art. cățelúșa, g.-d. art. cățelúșei; pl. cățelúșe
cățelușelor
CĂȚELÚȘĂ, cățelușe, s. f. Diminutiv al lui cățea (1). – Cățea + suf. -ușă. DOOM
cățelúșă s. f., art. cățelúșa, g.-d. art. cățelúșei; pl. cățelúșe
cățeluși
CĂȚELÚȘ, cățeluși, s. m. Diminutiv al lui cățel (I 1). – Cățel + suf. -uș. DOOM
cățelúș s. m., pl. cățelúși
cățelușii
CĂȚELÚȘ, cățeluși, s. m. Diminutiv al lui cățel (I 1). – Cățel + suf. -uș. DOOM
cățelúș s. m., pl. cățelúși
cățelușilor
CĂȚELÚȘ, cățeluși, s. m. Diminutiv al lui cățel (I 1). – Cățel + suf. -uș. DOOM
cățelúș s. m., pl. cățelúși
cățelușul
CĂȚELÚȘ, cățeluși, s. m. Diminutiv al lui cățel (I 1). – Cățel + suf. -uș. DOOM
cățelúș s. m., pl. cățelúși
cățelușului
CĂȚELÚȘ, cățeluși, s. m. Diminutiv al lui cățel (I 1). – Cățel + suf. -uș. DOOM
cățelúș s. m., pl. cățelúși
căție
CĂȚÚIE, cățui, s. f. Vas de metal sau de pământ în care se ard mirodenii. [Var.: (reg.) cățíe s. f.] – Cf. ngr. katdzí „lopățică pentru jăratic”. DOOM
cățúie s. f., art. cățúia, g.-d. art. cățúii; pl. cățúi
cățui
CĂȚÚIE, cățui, s. f. Vas de metal sau de pământ în care se ard mirodenii. [Var.: (reg.) cățíe s. f.] – Cf. ngr. katdzí „lopățică pentru jăratic”. DOOM
cățúie s. f., art. cățúia, g.-d. art. cățúii; pl. cățúi
cățuia
CĂȚÚIE, cățui, s. f. Vas de metal sau de pământ în care se ard mirodenii. [Var.: (reg.) cățíe s. f.] – Cf. ngr. katdzí „lopățică pentru jăratic”. DOOM
cățúie s. f., art. cățúia, g.-d. art. cățúii; pl. cățúi
cățuie
CĂȚÚIE, cățui, s. f. Vas de metal sau de pământ în care se ard mirodenii. [Var.: (reg.) cățíe s. f.] – Cf. ngr. katdzí „lopățică pentru jăratic”. DOOM
cățúie s. f., art. cățúia, g.-d. art. cățúii; pl. cățúi
cățuii
CĂȚÚIE, cățui, s. f. Vas de metal sau de pământ în care se ard mirodenii. [Var.: (reg.) cățíe s. f.] – Cf. ngr. katdzí „lopățică pentru jăratic”. DOOM
cățúie s. f., art. cățúia, g.-d. art. cățúii; pl. cățúi
cățuile
CĂȚÚIE, cățui, s. f. Vas de metal sau de pământ în care se ard mirodenii. [Var.: (reg.) cățíe s. f.] – Cf. ngr. katdzí „lopățică pentru jăratic”. DOOM
cățúie s. f., art. cățúia, g.-d. art. cățúii; pl. cățúi
cățuilor
CĂȚÚIE, cățui, s. f. Vas de metal sau de pământ în care se ard mirodenii. [Var.: (reg.) cățíe s. f.] – Cf. ngr. katdzí „lopățică pentru jăratic”. DOOM
cățúie s. f., art. cățúia, g.-d. art. cățúii; pl. cățúi
cățân
cățîn (-ni), s. n. – (Înv.) Strachină, blid. – Mr. cățîn, megl. cățǫn. Lat. catinum (Candrea-Dens., 288; REW 1769; Pascu, I, 356).
cățăi
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăia
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăiai
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăiam
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăiau
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăiați
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăie
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăii
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăim
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăind
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăire
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăire
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi.
cățăiră
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăirăm
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăirăți
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăise
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăisem
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăiseră
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăiserăm
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăiserăți
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăiseși
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăiseți
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăit
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăiși
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățăiți
CĂȚĂÍ, cắțăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi. DOOM
cățăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 cắțăie, imperf. 3 sg. cățăiá; conj. prez. 3 să cắțăie
cățărai
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățăram
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățărare
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățărară
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățărarăm
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățărarăți
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățărase
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățărasem
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățăraseră
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățăraserăm
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățăraserăți
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățăraseși
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățăraseți
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățărat
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățărau
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățărași
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățărați
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățărând
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățărînd
CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. DOOM
!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre
cățărătoare
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătoare
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătoarea
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătoarea
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătoarei
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătoarei
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătoarele
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătoarele
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătoarelor
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătoarelor
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărător
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărător
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărători
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărători
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătorii
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătorii
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătorilor
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătorilor
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătorul
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătorul
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătorului
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre
cățărătorului
CĂȚĂRĂTÓR, -OÁRE, cățărători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care se cațără. – Cățăra + suf. -ător. DOOM
cățărătór adj. m., s. m., pl. cățărătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cățărătoáre